Omilia 6

A aceluiaşi certare către cei ce pleacă de la slujbă şi se duc la hipodrom şi la spectacole. Asemenea şi câtă grijă se cuvine să avem faţă de fraţii delăsători. Cuvânt către neofiţi

1. Iarăşi hipodrom şi spectacole drăceşti! Şi iar adunarea noastră este împuţinată azi. De aceea şi eu, temându-mă de uşurătatea ce se iscă din delăsare şi lipsă de atenţie, mai dinainte am îndemnat şi am rugat iubirea voastră ca să nu piardă bogăţia strânsă în post, nici să nu se atingă de lepra spectacolelor drăceşti. Şi, cum era de aşteptat, nu am avut nici un câştig din acel îndemn. Căci iată, unii dintre cei care au ascultat (1) învăţătura noastră, azi au fost traşi afară şi au părăsit această dăscălire duhovnicească (2), alergând acolo şi aruncând dintr-o dată toate din mintea lor: amintirea sfintei păresimi, mântuitorul praznic al zilei învierii, împărtăşirea tainică şi înfricoşată cu Sfintele Taine şi neîncetata (3) noastră învăţătură.

2. Ce râvnă voi mai avea pentru obişnuita învăţătură văzând că nu se trage nici un câştig din cele spuse de noi, ci pe cât învăţăm mai mult, pe atât creşte şi delăsarea (4)? Iar nouă, aceasta ne produce mai multă durere, iar pe aceia îi aruncă într-o mai mare osândă.
Dar nu numai durere ne aduce, ci ne aruncă într-o şi mai mare deznădejde. Căci după cum un ţăran – dacă vede că, după multe osteneli şi greutăţi, pământul nu dă nimic pe măsura ostenelii, ci este asemenea pietrei sterpe – devine mai plictisit pentru a-l lucra, văzând că se osteneşte în deşert, tot aşa şi dascălul – când observă, după multă preocupare şi învăţătură susţinută, că ucenicii rămân în aceeaşi delăsare – nu mai poate cu aceeaşi ardoare să le grăiască învăţătura duhovnicească. Numai că în acest caz el nu-şi pierde plata ostenelilor dacă ascultătorii arată lipsă de interes.

3. Căci în cazul învăţăturii duhovniceşti nu se întâmplă ce se vede în cazul pământului. Acolo, dacă pământul este înşelător, ţăranul se întoarce acasă cu mâna goală, neputând să afle nici o mângâiere de pe urma ostenelilor. Aici, însă, nu este aşa, ci chiar dacă ucenicii se îndărătnicesc în aceeaşi lipsă de interes, chiar dacă nici unul nu se foloseşte de cele spuse, dascălul nu se păgubeşte cu nimic din cele ce i se cuvin şi astfel îşi ia cu prisosinţă plata ostenelilor, fiindcă iubitorul de oameni, Dumnezeu, nu-i taie câştigul din pricina delăsării acelora, ci şi dacă ascultă şi dacă nu ascultă, El tot îl răsplăteşte înmiit.

4. Dar, fiindcă nu urmărim doar să rămânem cu răsplătirile, ci ne îngrijim mult şi de câştigul şi folosul vostru, socotim delăsarea voastră ca o pagubă a noastră. De aceea şi cugetăm că ne-am ciopârţit bucuria; dar [se rupe bucuria] mai ales când ne gândim că acest lucru se face pricină de şi mai mare osândă pentru cei care, după atâta îndemn, stăruie în aceeaşi delăsare şi nu vor să câştige nimic din neîntrerupta învăţătură.

5. Aceasta şi Hristos a spus-o despre iudei: „Dacă nu veneam şi nu le grăiam, păcat nu aveau. Acum, însă, nu au pretext pentru păcatul lor” [In 15, 22]. Dar ea se potriveşte a fi grăită şi acum despre cei care au preferat adunării de aici recitările de afară, petrecerile vătămătoare, hipodromul şi spectacolele diavolului. Dacă nu i-am fi îndemnat atât de mult mai înainte, dacă nu am fi repetat tot timpul, rugându-i ca pe nişte copii mici, şi nu i-am fi chemat în fiecare zi prin multa învăţătură pe drumul virtuţii, arătându-le deopotrivă ciuma răutăţii şi ridicându-i spre îndreptarea greşelilor, dacă nu le-am fi spus toate acestea mai înainte, degrabă s-ar învrednici de iertare.

6. Acum, însă, ce apărare mai au? Cine le va da iertare, când nu numai că primesc vătămarea ieşită din multa uşurătate, ci şi pentru alţii sunt pricină de poticneală? Căci nici măcar cel bătrân nu se gândeşte la vârsta sa, nici la ieşirea sufletului, nici la mărimea poverii păcatelor pe care le-a făcut, ci în fiecare zi sporeşte greşelile şi se face celor tineri dascăl al uşurătăţii. Spune-mi şi mie, când va putea un astfel de om să îndrepte uşurătatea unui copil şi să înţelepţească un tânăr necuviincios, el însuşi fiind neînţelepţit la vârsta pe care o are? Iar când [i se spune] că va da socoteală nu numai pentru cele ale sale, ci şi pentru că s-a făcut altora dascăl al uşurătăţii, nici aşa nu renunţă la această obişnuinţă rea.

7. Căci, după cum cel ce lucrează virtutea capătă răsplată nu numai pentru osteneala lui, ci şi pentru folosul adus celorlalţi, aducându-i pe mulţi la râvna şi imitarea virtuţii sale, în acelaşi mod şi cei ce lucrează răutatea primesc pedepse mai mari prin aceea că dau prilej de uşurătate pentru alţii5. Ce să îi mai mustram pe tineri dacă bătrânii se pleacă spre atâta uşurătate şi nu ascultă de îndemnul apostolului, care zice: „nu fiţi piatră de poticnire nici iudeilor, nici elinilor, nici Bisericii lui Dumnezeu” [I Cor 10, 32].

8. Ai văzut milostivirea apostolului, ce sfătuire a dat, temându-se foarte şi tremurând, din pricina celor vătămaţi de uşurătatea noastră, ştiind că nu mică va fi primejdia pentru cei ce au molipsit şi pe alţii cu uşurătatea? De aceea îndemnându-i, le spunea să se îngrijească pururea de virtute: „fie de mâncaţi, fie de beţi, fie altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” [I Cor 10, 31 ]. Ia aminte la exactitatea îndemnului! Toate – zice – pe care pui mâna şi le faci, să aibă rădăcina şi temelia aceasta: să fie spre slava lui Dumnezeu şi nimic să nu fie din partea ta care să nu aibă această temelie. Aşadar, „fie de mâncaţi, fie de beţi, fie altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi”.

9. Şi cum este aceasta: a mânca şi a bea spre slava lui Dumnezeu? Este atunci când şezând la masă mulţumeşti Celui Ce ţi-a dat-o, când Îl recunoşti ca Dătător, când nu porţi discuţii lumeşti, ci – cu multă cumpătare plinind trebuinţa trupului şi refuzând orice lipsă de măsură şi îmbuibare – când te scoli, mulţumeşti Celui Ce a dat hrana spre întremarea noastră. Aşa faci toate spre slava lui Dumnezeu. Căci zice: „fie de mâncaţi, fie de beţi, fie altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi„.

10. Ia uită-mi-te cum prin aceste puţine vorbe a cuprins tot modul nostru de trai! Căci zicând „fie altceva de faceţi”, s-a referit într-un singur cuvânt la toată viaţa noastră, vrând ca noi să lucrăm faptele virtuţii fără să privim deloc la slava oamenilor. Dar nu numai aceasta a vrut să ne spună prin „fie altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi”, ci ne mai dă de înţeles ceva: să ne depărtăm de orice faptă a răutăţii şi nimic să nu facem care nu aduce slavă Stăpânului tuturor. Dacă urmăm virtutea, să fim atenţi, mai întâi de toate, dacă ne aduce laudă din partea singurului Dumnezeu; să nu avem sub nici o formă ca motiv faima din partea oamenilor. Iar dacă suntem delăsători, numai acel lucru să ne înfricoşeze şi să ne strunească cugetul nostru: acea judecată nemitarnică şi venirea acelei zile înfricoşate şi că cele ale noastre sunt spre ocara lui Dumnezeu. Şi, precum despre cei ce se nevoiesc în virtute spune: „pe cei ce Mă slăvesc îi voi slăvi” [I Rg 2, 30], aşa auzi-l iar şi pe proorocul, care zice: „Vai vouă, că din pricina voastră numele Meu este batjocorit între neamuri” [Rom 2, 24; Is 52, 5; Iez 36, 20].

11. Vezi câtă înverşunare are cuvântul? Dar cum să-L slăvim pe Dumnezeu? Printr-o trăire spre slava lui Dumnezeu şi prin luminarea ce iese din viaţa noastră, după cum zice altundeva: „să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” [Mt 5, 16]. Căci nimic nu face să fie atât de mult slăvit Stăpânul nostru ca vieţuirea înaltă. După cum lumina soarelui luminează ochii celor ce o privesc, tot aşa şi virtutea îi atrage spre contemplarea ei pe toţi care o privesc şi îi mişcă spre slăvirea Stăpânului pe cei cu mintea sinceră. Deci pe toate câte le facem, aşa să le facem, ca să mişte spre slavoslovie pe fiecare din cei ce ne privesc. Căci zice: „fie altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi”.

12. Oare ce spun? Dacă vrei să bucuri pe cineva vreodată, nu pofti să slujeşti celor care petrec în bunăstarea şi luxul acestei lumi, ci celor în necazuri, celor în împrejurări grele, celor în temniţe, celor cu totul goi şi care nu au parte de nici o mângâiere. Adu-le acelora fericire, şi multe [vei primi]. Căci dobândeşti mare câştig de la aceia şi devii mai înţelept şi lucrezi totul spre slava lui Dumnezeu. Iar dacă trebuie să ai grijă de cineva, alege-i mai bine pe orfani şi pe văduve şi pe cei aflaţi în multă sărăcie, decât pe cei ce trăiesc în slavă şi strălucire. Căci El Însuşi a zis: „Eu sunt tatăl orfanilor şi judecătorul văduvelor” [Ps 67, 6]. Şi iarăşi: „Judecaţi pe orfan şi faceţi dreptate văduvei şi veniţi apoi să vorbim, zice Domnul” [Is 1, 17].

13. Dacă vrei pur şi simplu să te duci în piaţă (6), adu-ţi aminte de îndemnul apostolului, care zice: „fie altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi”. Nu risipi timpul (7) în adunări nefolositoare şi vătămătoare, ci abateţi drumul către casa lui Dumnezeu, ca şi trupul şi sufletul să primească mult folos. Dacă discutăm cu cineva, s-o facem cu multă îngăduinţă şi blândeţe şi să nu lăsăm să ne întindem în convorbiri lumeşti, care nu au nici un folos, ci să discutăm acele lucruri care şi ascultătorilor le sunt de mare folos şi pe noi ne feresc de orice acuză (8).

14. Acestea nu le-am adus în faţa dragostei voastre pe degeaba, ci ca să ştiţi de câtă prevedere este nevoie dacă vrem să ne îngrijim de mântuirea noastră şi de câtă osândă sunt vrednici cei care au preferat acestei adunări şi învăţăturii duhovniceşti scenele de afară şi adunările nefolositoare şi vătămătoare şi hipodromul şi spectacolele drăceşti şi pierzătoare. Ei nu l-au ascultat pe fericitul Pavel, care zice: „nu fiţi piatră de poticneală nici iudeilor, nici elinilor, nici Bisericii lui Dumnezeu” [I Cor 10, 32].

15. Ce iertare le rămâne unora ca aceştia, ce apărare vor avea, când creştinul, având parte de această învăţătură şi împărtăşindu-se cu înfricoşatele Taine, petrece împreună cu iudeul şi elinul şi se bucură de acele lucruri care le plac şi acelora? Când vom mai putea, spune-mi, să-l aducem pe cel rătăcit la adevăr şi să-l atragem la dreapta credinţă pe cel stăpânit de atâta uşurătate? Oare nu se potriveşte şi nouă să zicem unora ca aceştia ceea ce a spus fericitul Pavel corintenilor care intrau în templele idoleşti după ce au primit cuvântul dreptei credinţe? „Dacă cineva – zice – te vede pe tine, cel ce ai cunoştinţa, şezând în templu” [I Cor 8, 10].

16. Dar noi, schimbând puţin cuvintele, vom zice: „Dacă cineva te vede pe tine, cel ce ai cunoştinţa dreptei credinţe, trecându-ţi vremea în acele adunări nefolsitoare şi vătămătoare (9), oare conştiinţa lui, slabă fiind, nu se va întări ca mai mult să urmeze asemenea distracţii?” Căci ceea ce fericitul acela a spus cu privire la cei ce merg în templele idoleşti, fără a ţine seama de nimic, după ce au primit cunoştinţa dreptei credinţe şi se fac pricină de sminteală celorlalţi, aceasta o spunem şi noi acum – fiind bun prilejul – către cei ce aleargă la acele nelegiuite adunături şi cinstesc mai mult spectacolele păgâne, decât întrunirea de aici10.

17. Dar care e câştigul atâtor acuzaţii când cei vinovaţi nu aud, nici nu sunt de faţă când se spun aceste lucruri? Totuşi, chiar şi aşa, nu este fără de folos îndemnul nostru. Căci se poate ca prin înţelegerea [dobândită] de voi, ei să afle toate acestea în amănunţime şi să fugă de momeala diavolului, întorcându-se la hrana cea duhovnicească11. Aşa fac şi medicii. Căci doctorii, când îi cercetează pe cei neputincioşi, le vorbesc despre tămăduire nu numai acelora, ci şi celor care stau de faţă şi sunt sănătoşi. Ei rânduiesc şi tot ceea ce [trebuie să facă] cei din preajma suferindului. Lor le încredinţează grija acestor lucruri şi nu pleacă până nu pun totul la punct. Aşadar şi noi, chiar dacă nu sunt de faţă cei suferinzi, vă încredinţăm vouă, celor sănătoşi, instrucţiunile pentru vindecarea acelora şi vă dezvăluim durerea sufletului nostru ca voi să vă îngrijiţi mai departe de mântuirea mădularelor voastre şi să pliniţi cu fapta îndemnul apostolului: „fie de mâncaţi, fie de beţi, fie altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi”.

18. Şi când pleci de aici, fă ceva pentru mântuirea fratelui! Nu-l acuza doar, nici nu-l certa, ci sfătuieşte-l, mângâie-l, arată-i vătămarea ce vine din priveliştile păgâne, dar şi folosul şi câştigul învăţăturii de aici. Lucrează spre slava lui Dumnezeu şi îţi vei agonisi de două ori mai multă plată: pentru cele care le faci spre folosul mântuirii tale şi pentru cele prin care te zbaţi să vindeci mădularul tău. Căci aceasta este fala Bisericii, aceasta porunca Stăpânului: să nu te preocupi numai de cele ale tale, ci şi de cele ale aproapelui!

19. Ia aminte la câtă vrednicie se ridică pe sine cel ce se osteneşte mult pentru mântuirea aproapelui! Unul ca acesta, pe cât e cu putinţă omului, Îl imită pe Dumnezeu. Ascultă-l pe profetul, care zice: „cel ce scoate dintr-un nevrednic un drept va fi precum gura Mea” [Ier 15,19]. Cel ce râvneşte să-l mântuiască pe fratele fără de grijă – zice – şi să-l răpească din gâtlejul diavolului, Mă imită pe Mine, pe cât e omeneşte cu putinţă. Ce poate fi la fel cu această vrednicie? Aceasta este mai mare decât toate faptele bune, acesta este vârful tuturor virtuţilor.

20. Şi este mai mult decât firesc. Căci dacă Hristos Şi-a vărsat sângele pentru mântuirea noastră, iar Pavel strigă către cei care aduc sminteală şi lovesc conştiinţa celor ce-i privesc: piere fratele tău cel slab prin cunoştinţa ta; el, pentru care a murit Hristos![I Cor 8,11]; deci, dacă Stăpânul tău şi-a vărsat sângele din cauza lui, cum nu este nedrept fiecare dintre noi, dacă nu îndeamnă prin cuvânt şi nu dă mâna celor căzuţi din uşurătate în cursa diavolului? Iar că veţi face aceasta, plini de dragoste fiind pentru mădularele voastre, şi veţi aduce pe fraţii voştri la Maica tuturor (12), sunt pe deplin convins, ştiind eu că, înţelepţiţi fiind de harul Lui Dumnezeu, puteţi şi pe alţii să-i faceţi să priceapă.

21. Vreau mai departe să-mi întorc cuvântul către neofiţi. Neofiţi îi numesc nu numai pe cei învredniciţi de curând de duhovnicescul dar, ci şi pe cei [botezaţi] acum un an sau mai de mult. Căci dacă ar vrea, ar putea şi aceştia să se bucure neîncetat de acest nume de cinste. Această tinereţe nu cunoaşte bătrâneţe, nu este supusă bolii, nu se pierde prin lipsa de vlagă (13), nu slăbeşte odată cu timpul, nu poate fi cucerită prin nimic, nu este împuţinată de nimic, decât numai de păcat. Căci bătrâneţea ei [vine] prin istovirea din păcat.

22. Şi, ca să ştii că păcatul este mai istovitor decât toate, ascultă-l pe proorocul, care zice: „Ca o sarcină grea apăsat-au asupra mea” [Ps 37, 5-6]. Dar nu numai că este greu, ci şi urât mirositor. Căci adaugă: „împuţitu-s-au şi au putrezit rănile mele”. Ai văzut că păcatul nu este numai greu, ci şi urât mirositor? Învaţă acum din cele ce urmează şi de unde se naşte el, căci zice: „de la faţa nebuniei mele”. Prin urmare, nebunia (14) ni se face pricină a toate relele. Se poate deci ca unul bătrân, prin vârsta trupului, să fie tânăr şi neofit, prin prospeţimea harului, iar unul tânăr după trup să fie îmbătrânit prin mulţimea păcatelor. Când păcatul află intrare produce multe cusururi şi zbârcituri.

23. De aceea, vă rog, şi pe cei ce aţi fost de curând învred¬niciţi de botez şi pe cei ce aţi luat darul mai înainte, pe unii să curăţiţi prin mărturisire şi lacrmi şi pocăinţă sinceră murdăria primită până acum, pe alţii să păstraţi strălucirea neveştejită şi să vegheaţi la frumuseţea sufletului, ca să nu primiţi nici măcar o pată care ar putea provoca vreo întinăciune. Nu vedeţi pe cei ce poartă haine arătoase câtă grijă au când umblă prin piaţă ca nu cumva sărind vreo picătură de noroi să le strice frumuseţea hainei (15), deşi din aceasta nu rezultă vreo vătămare a sufletului? Căci haina este distrusă de molii şi în timp se uzează. De altfel, se poate uşor spăla de orice murdărie, prin apă. Dar sufletul, dacă va primi vreo pată – să nu se întâmple asta vreodată! – fie prin limbă, fie prin gândurile ce se nasc în minte, îndată intră în el multă pagubă, multă îngreuiere şi multă putoare.

24. De aceea, temându-mă şi eu de vicleniile vrăjmaşului, vă îndemn neîncetat să păstraţi îmbrăcămintea de nuntă neîntinată şi, cu ea, aşa cum este acum, să intraţi totdeauna la această nuntă duhovnicească (16). Şi fiindcă nuntă duhovnicească este ceea ce se săvârşeşte aici – şi după cum la nunta omenească ospăţul ţine şapte zile – aşa şi noi ţinem acest ospăţ tot atâtea zile, punându-vă înainte masa cea tainică şi plină de mii de bunătăţi. Dar ce zic eu şapte zile? Dacă vreţi să fiţi treji şi neadormiţi, acest ospăţ se va ţine pentru voi tot timpul, numai să păstraţi haina voastră de nuntă întreagă şi strălucitoare.

25. Căci astfel Îl veţi atrage şi pe Mire spre o dragoste (17) şi mai mare, iar voi veţi fi mai strălucitori odată cu scurgerea vremii şi vă veţi arăta mai luminoşi, harul fiind sporit mai mult prin lucrarea faptelor bune. Fie ca noi toţi să arătăm trezvie vrednică de cele ce ne-au fost deja încredinţate şi să fim învredniciţi de iubirea de oameni cea de sus, cu harul şi cu îndurările Unuia Născut Fiului Său, a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, putere şi cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

1 În timpul postului.
2 Oare echivalentul acelor spectacole nu sunt unele emisiuni TV cu mult mai fastuoase în zilele marilor sărbători creştine şi care ne ţintuiesc în fotolii, furându-ne amintirea prăznuirii duhovniceşti?
3 Cuvântul grec presupune şi continuitatea, dar şi densitatea învăţăturii prezentate catehumenilor, lucru uşor vizibil din lecturarea prezentelor cateheze.
4 Dacă Sfântul Ioan se plângea de nestatornicia creştinilor de atunci, oare ce viaţă trebuie să ducem noi, ce putere a cuvântului trebuie să avem, pentru a putea domoli puţin nestatornicia oamenilor contemporani?
5 Orice lucrare a omului se răsfrânge asupra întregii umanităţi şi, în cele din urmă, asupra întregului univers. Responsabilitatea noastră în faţa lui Dumnezeu pentru mersul lumii este imensă, şi puţini oameni – poate doar sfinţii – au putut să sesizeze implicaţiile fine ale faptelor şi gândurilor noastre.
6 Echivalentul centrului de azi: locul unde se petrec noutăţile, distracţiile, tranzacţiile, în genere viaţa publică cea mai animată a cetăţii.
7 Timpul dat ca prilej de mântuire. Orice clipă de după botez, după cuvântul apostolului Pavel, trebuie chivernisită cu multă atenţie, în favoarea desăvârşirii noastre şi a celorlalţi. „Răscumpăraţi vremea, căci zilele rele sunt” [Ef 5, 16].
8 Reproşul ar putea veni atât din partea celor care ne aud şi apoi gândesc rău despre noi, cât şi din partea conştiinţei noastre.
9 Sfântul Ioan a folosit de mai multe ori acesta sintagmă. Termenul tradus de noi prin adunare trimite la o împreună fiinţare a celor ce iau parte la astfel de reuniuni, de orice natură ar fi ele. Există o anumită identificare a spectacolului cu cel ce priveşte, o anumită împărtăşire reciprocă: spectacolul, reuniunea – sau orice altceva de acest tip – se susţine din vivacitatea şi fidelitatea participanţilor, iar aceştia, la rândul lor, se împărtăşesc de emoţiile transmise de încărcătura energetică a acelei adunări. Este uşor de înţeles – dar greu de acceptat pentru noi, cei de azi – teama părintească a Sfântului pentru cei care, nesimţind părtăşia din vremea Sfintei Liturghii, au preferat cealaltă părtăşie. Modul în care simţim Sfânta Liturghie este pentru creştini termometrul ce ne indică fervoarea, căldura şi adevărul trăirii noastre.
10 Semnalăm doar echivalenţa observată de Sfântul Ioan între manifestările pline de fervoare ale spectacolelor şi vechiul cult idolatru.
11 Sfântul Ioan vede în credincioşii prezenţi puntea de legătură între el şi cei absenţi, punte prin care cuvântul său poate ajunge la aceia. „V-am spus acestea ca acei care nu sunt de faţă să audă prin voi” (P. G. 51, 70) sau „Dragostea voastră să fie pentru noi punte către aceia” (P. G. 51, 71). (n. ed. fr.)
12 Biserica.
13 este acea stare în care nu mai ai nici o resursă pentru a înainta. Analiza acestei stări face obiectul folositoarelor scrisori ale aceluiaşi mare ierarh către diaconiţa Olimpiada.
14 „Nebunie” este în antonimie cu „întreaga înţelepciune”. Cel din urmă desemnează starea de integritate a puterilor firii (suflet şi trup). Primul termen poate desemna orice abatere de la hotarele firii. Ceea ce numim noi, printr-un termen medical, „nebunie” este doar manifestarea cea mai bătătoare la ochi a omului ieşit din fire („scos din minţi”). De altfel, Sfântul Ioan face într-o cateheză anterioară (a V-a) o analiză similară asupra beţiei.
15 Paralelismul pus în evidenţă de Sfântul Ioan marchează un com¬portament fundamental al omului: dorinţa de a fi cât mai curat, stare necesară pentru a se bucura de intimitatea lui Dumnezeu. Pierzând prin păcat dimensiunea lăuntrică a acestei curaţii, singura veritabilă şi necesară, îi rămâne alternativa celeilalte „purităţi”, pe care o urmăreşte în chip obsesiv. Pe măsură ce conştientizează necesitatea celei dintâi, va renunţa treptat la preocuparea excesivă pentru cea de-a doua. Acesta poate fi unul – dar nu şi singurul – din aspectele „nespălării” practicate de pustnicii retraşi în afara comunităţilor umane.
16 Împărtăşirea cu Sfintele Taine este văzută ca nuntă duhovnicească. A se vedea şi nota 5 din cateheza a II-a.
17 Cuvântul e cel folosit pentru dragostea erotică între bărbat şi femeie: eros. Dacă facem poruncile lui Hristos, „Îl stârnim” să ne dăruiască mai multă iubire şi, pe măsură ce creşte în noi simţirea acestei iubiri, sporeşte şi dragostea noastră pentru El. De remarcat rolul fundamental al Sfintelor Taine în această relaţie de dragoste între Dumnezeu şi om. O ilustrare apropiată de timpurile noastre a prezenţei unei astfel de realităţi liturgice până la sfârşitul veacurilor – în măsura în care fiecare dintre noi doreşte să o conştientizeze – în Biserica lui Hristos este experienţa Sfântului Ioan de Kronstadt şi a Sfântului Iona de la Odessa.