Omilia 5

Indemnul aceluiaşi ca să ne depărtăm de desfătări, de lux şi de beţie şi să preţuim, mai mult decât orice, buna măsură. Cuvânt către neofiţi

1. Chiar dacă postul s-a sfârşit, iubiţilor, să rămână însă evlavia. Şi chiar dacă vremea sfintei păresimi a trecut, să nu pierdem amintirea ei. Nimeni să nu se supere, vă rog, pentru acest îndemn. Nu ca să vă silesc să postiţi iarăşi spun acestea, ci vrând să vă ridicaţi [la o altă înţelegere a postului] şi de acum să dovediţi mai multă atenţie faţă de postul cel adevărat. Căci şi cel ce nu posteşte poate posti. Cum? Vă spun eu: când ne împărtăşim de mâncare, dar lepădăm păcatul. Acesta este de fapt postul cel mai spornic şi pentru el se renunţă la mâncăruri, ca să alergăm mai sprinteni pe drumul virtuţii. Şi dacă vrem, ne putem convinge că se poate şi să dăm trupului grija ce i se cuvine şi să ne păzim sufletul curat de păcate.

2. Iar acest fel de post ne este şi mai uşor. Fiindcă în acel post se renunţă şi la hrană şi am auzit pe mulţi zicând că este mare chinul nemâncării şi că provoacă slăbiciune trupului; se mai plâng şi de multe altele şi spun că sunt vătămaţi dacă nu fac baie şi dacă beau doar apă. Dar acestui post nu i se poate reproşa nimic asemănător. Căci este posibil şi să ne bucurăm de toate acestea, şi să-i dăm trupului slujirea lui, şi de suflet să ne îngrijim cum se cuvine. Căci n-am să vă îndemn acum să renunţaţi la nimic din toate acestea. Numai de păcat să stai departe şi să te lepezi necontenit de el. Şi aşa vei putea în toată vremea vieţii tale să săvârşeşti postul cel adevărat. Toate cele pe care le-am enumerat [mai înainte], dacă sunt folosite cu măsură, nu sunt oprite. Dar orice păcat este interzis. Şi acesta nu din altceva se naşte decât din desfătare şi din îmbuibare, şi din moleşeală. De aceea, vă rog, cunoscând acestea în amănunt, să nu aducem false pretexte pentru uşurătatea noastră.

3. Ceea ce am spus adeseori spun şi acum. După cum folo¬sirea cu măsură a hranei aduce multă sporire şi sănătăţii trupului şi bunei aşezări a sufletului, tot aşa abuzul îl vătăma pe om din ambele părţi. Căci îmbuibarea şi beţia moleşesc vigoarea trupului şi vătăma sănătatea sufletului. De aceea să fugim de lipsa de măsură şi să nu fim uşuratici faţă de mântuirea noastră. Dar ştiind că rădăcină a tuturor relelor este [lipsa de măsură], s-o ucidem fără înduplecare. Ca dintr-un izvor, aşa ţâşnesc din desfătare şi din beţie toate chipurile păcatului; şi ceea ce este pentru foc materia inflamabilă, sunt desfătarea şi beţia pentru alunecarea în păcat. Şi după cum abundenţa lemnelor aprinde mai tare focul şi ridică mai sus flacăra, tot aşa îmbrăţişarea desfătării şi beţiei duce la sporirea focului păcatelor.

4. Dar ştiu că înţelepţi fiind, nu veţi îngădui, după îndemnul nostru, ca măsura să depăşească hotarul. Şi este acum vremea să vă îndemn să vă întoarceţi nu numai de la obişnuita beţie, ci şi de la cea fără vin, căci aceasta este mult mai cumplită. Şi să nu vă mire ceea ce spun! Căci există şi beţie fără vin. Iar că există o astfel de beţie, ascultă-l pe proorocul, care zice: „Vai de cei ce se îmbată, însă nu cu vin” [Is 29, 6]. Ce fel de beţie este aceasta fără vin? Multă şi felurită! Căci şi mânia provoacă beţie, şi slava deşartă, şi ieşirea din minţi, şi fiecare din pierzătoarele patimi ce se nasc în noi, fiindcă produc în noi o oarecare beţie şi suficienţă şi ne întunecă gândul. Căci nimic altceva nu este beţia decât împrăştierea puterilor fireşti şi rătăcirea gândurilor, şi pierderea înţelepciunii (1).

5. Cu ce sunt mai puţin beţi, decât cei ce se ameţesc cu vin, mânioşii şi cei ce se aprind şi cei ce arată atâta lipsă de măsură, încât se umflă împotriva tuturor la fel, necumpănindu-şi vorbele şi nici făcând vreo deosebire între inşi. Căci după cum nebunii, azvârlindu-se în pietre nu simt, tot aşa şi cei plini de mânie şi asediaţi de furie [nu simt că sunt cuprinşi de patimă]. De aceea şi înţeleptul, vrând să arate pierzarea unei asemenea beţii, zice: „Plecarea spre mânie i se face cădere” [Inţ. Sol. 1, 21]. Ai văzut cum printr-un scurt cuvânt ne-a arătat mărimea acestei patimi pierzătoare?

6. Iar slava deşartă şi ieşirea din minţi este altă beţie, mult mai cumplită decât beţia obişnuită. Căci cel robit de aceste patimi îşi pierde puterea de judecată asupra realităţii şi nu este mai întreg la minte decât nebunii. Căci cel ce în fiecare zi este zgâlţâit de aceste patimi nu simte câtă vreme se găseşte în adâncul răutăţii, şi se îmbracă cu aceste rele de nevindecat. Să fugim, vă rog, şi de beţia provocată de vin şi de cea iscată din patimile fără de rânduială ce ne întunecă gândurile; să ascultăm de dascălul întregii lumi: „Nu vă îmbătaţi cu vin, întru care este pierzanie” [Efes 5, 18].

7. Ai văzut cum ne-a limpezit prin acest cuvânt că este şi alt mod de a ne îmbăta? Căci dacă nu exista şi altă beţie, pentru ce, după ce a zis „nu vă îmbătaţi”, a adăugat „cu vin”? Acum ia aminte la covârşitoarea lui înţelepciune şi la exactitatea învăţăturii atunci când adaugă ceva (2). Căci zicând „să nu vă îmbătaţi cu vin”, a adăugat „întru care este pierzanie”, arătându-ne că lipsa lui de măsură ni se face pricină a toate relele. „Intru care este pierzanie” înseamnă „prin care pierdem bogăţia virtuţii”.

8. Şi ca să înveţi că aceasta a vrut să spună, voi încerca să vă limpezesc din înseşi cuvintele folosite. Căci „pierduţi” obişnuim să-i numim pe acei tineri pe care-i vedem că risipesc pe nimic averea părintească şi fără nici o trebuinţă. Căci ei nu cunosc nici când, nici cât să cheltuiască, ci în scurt timp pierd toată averea şi ajung în cea mai neagră sărăcie. Asemenea acestora sunt şi cei robiţi de beţia vinului. Căci nici ei nu ştiu să-şi drămuiască după trebuinţă bogăţia minţii, ci, ca şi acei tineri pierduţi, aşa şi aceştia sunt scufundaţi de beţie. Dacă trebuie să grăiască ceva spun necuviinţe şi vorbe aducătoare de multă pierzare. Căci ei spun şi fac toate fără ruşine; şi mai rău decât pierduţii aceia care-şi cheltuie avuţia, se aruncă pe sine în cea mai neagră sărăcie a virtuţii. Adesea dând la iveală tainiţele minţii (3) lor, nu-şi dau seama, şi astfel pierd toată strânsura minţii lor, devenind deodată pustii şi goi de toată evlavia şi priceperea.

9. Căci cel ce se îmbată nu ştie să-şi rânduiască cu judecată cuvintele, ci, precum o casă cu toate intrările deschise este uşor călcată de toţi vrăjmaşii, aşa şi mintea unuia ca acesta este răvăşită şi spulberată de patimile pierzătoare. Căci beţia nu este nimic altceva decât trădare a gândurilor şi situaţie de ocară şi boală de batjocură. Beţia este libertate dată unui drac, întunecare a gândurilor, pustiire a priceperii, aprindere a patimilor trupeşti. Căci de unul îndrăcit adesea ni se face milă. Dar asupra beţivului ne oţărâm şi ne mâniem. De ce? Fiindcă acolo este blestemul diavolului, aici însă este vădită delăsarea şi multa neînfrânare; acolo este potrivnicia diavolului, aici potrivnicia propriei minţi.

10. Şi ca să vezi că aşa este, ia uită-mi-te la beţiv cum rabdă aceleaşi chinuri ca un îndrăcit, dacă nu chiar mai cumplite. După cum cel îndrăcit scoate spume din gură şi cade pe jos şi rămâne adesea nemişcat la pământ, nemaifiind conştient de cele din jur, ci privind cruciş, tot aşa şi cel beat – fiindcă o dată cu lipsa de măsură a vinului şi-a vătămat şi puterea de judecată a minţii – este asemenea cu acela: nu numai că scoate spume din gură şi zace mai rău ca un mort, ci adeseori varsă putreziciunea din gura sa. Şi pentru aceasta se face şi neplăcut prietenilor, şi nesuferit femeii, şi de batjocură copiilor, şi uşor de dispreţuit slugilor; într-un cuvânt, se face tuturor celor ce-l văd pildă de necuviinţă şi prilej de chicoteală.

11. Ai văzut că şi decât demonizaţii sunt mai de plâns unii ca aceştia? Vrei să afli după toate acestea şi capul răutăţilor? Chiar dacă am spus atâtea, încă nu am adăugat grozăvia cea mare: beţivul este străin şi de împărăţia cerurilor! Ascultă-l pe fericitul Pavel, care zice: „Nu vă înşelaţi! Nici desfrânaţii, nici idolatrii, nici adulterii, nici homosexualii, nici beţivii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” [I Cor 6, 9-10]. Dar ar putea spune cineva: Cum, şi idolatrul şi adulterul şi beţivul vor fi la fel scoşi din împărăţie ? Nu aştepta, iubite, să înveţi de la mine! Căci eu doar am citit legea dumnezeiască unde aşa [scrie]. Nu te agita să afli dacă aceeaşi pedeapsă va primi beţivul cu a celorlalţi, ci aceasta vezi-o: că va suferi ca şi aceia alungarea din împărăţie. Iar cel ce este în afara acesteia, ce mângâiere mai poate avea?

12. Acestea vi le spun acum, nu osândindu-vă pe voi, cei de faţă. Să nu fie! Căci sunt încredinţat că sunteţi curaţi de această patimă prin harul lui Dumnezeu. Şi văd cea mai mare dovadă a acestui fapt în elanul cu care veniţi la Biserică şi în râvna pentru ascultarea acestei învăţături duhovniceşti (4). Căci cel care nu are trezvie şi nu este neadormit nu pofteşte cuvintele dumnezeieşti5. Dar acestea le spun vrând ca prin voi să fie instruiţi şi toţi ceilalţi, iar voi să fiţi mai întăriţi, ca să nu fiţi robiţi vreodată de această patimă.

13. Căci beţivii sunt mai lipsiţi de minte decât necu¬vântătoarele. Cum? Îţi spun eu. Dobitoacele când însetează îşi împlinesc pofta doar cât este nevoie şi s-ar ruşina să depăşească trebuinţa. Dar oamenii cei cuvântători nu ţin seama cum să-şi potolească setea, ci cum să se bălăcească mai tare în vin şi aşa se aruncă într-o cumplită pierzanie. Căci după cum o corabie foarte încărcată se cufundă degrab, tot aşa şi omul care trece peste hotarul trebuinţei şi adaugă stomacului o povară mai mare îşi îneacă mintea şi desfigurează gingăşia sufletului.

14. De aceea, cuvine-se să aveţi mare grijă, iubiţilor, ca să îndreptaţi şi să răpiţi din furtuna aceasta pe aproapele vostru, încât nu numai pentru mântuirea voastră, ci şi pentru a celorlalţi să dobândiţi multă plată. Tot aşa şi Pavel a zis: „Nimeni să nu caute ale sale, ci folosul aproapelui” [I Cor 10, 24]. Şi iarăşi: „Zidiţi-vă unul pe altul” [I Tes 5, 11]. Nu privi doar la aceasta, ca tu să fii sănătos şi să scapi de boală, ci îngrijeşte-te şi te preocupă cu ardoare ca şi mădularul tău să fie eliberat de aceeaşi vătămare şi să scape de boală. Căci „mădulare suntem unii altora şi dacă pătimeşte un mădular toate mădularele trebuie să pătimească, împreună cu el, iar dacă este slăvit un mădular trebuie să se bucure împreună cu el toate mădularele” [I Cor 12, 25-26].

15. Nu aveaţi nevoie de atâta îndemn şi sfat în vremea sfântului post cât aveţi acum. Căci atunci postirea vă înţelepţea fară să vreţi. Acum însă mă tem şi mă înfricoşez de lipsa de atenţie (6) şi de uşurătatea ce se nasc din ea. Căci spre nimic nu este atât de uşor firea omenească aplecată ca spre delăsare(7). De aceea şi iubitorul de oameni Stăpân, chiar dintru început punând frâu asupra neamului omenesc, l-a pedepsit cu osteneală şi cu chin, arătând astfel mai dinainte multă grijă pentru mântuirea noastră(8).

16. Avem nevoie tot timpul de frâu ca să umblăm cu bună rânduială, căci şi iudeii tot din această pricină şi-au atras mânia de sus. Fiindcă după ce au fost scoşi din crunta robie a Egiptului, s-au bucurat în delăsarea lor şi au trăit fără frică, pe când ar fi trebuit să fie mai recunoscători şi să aducă mai cu osârdie slavă Stăpânului şi să arate o bună dispoziţie pentru atâtea binefaceri ce au fost asupra lor. Dar ei, dimpotrivă, s-au lăsat robiţi de multa delăsare. De aceea îi şi judecă dumnezeiasca Scriptură, când zice: „Mâncat-a lacob şi s-a săturat, îngrăşatu-s-a, îngr㬺atu-s-a şi s-a îndărătnicit cel iubit” [Dt 32,. 15].

17. Căci după multele minuni şi semne uimitoare, după trecerea prin Marea Roşie şi pieirea egiptenilor, după noua şi străina hrană a manei, având încă proaspătă amintirea binefacerilor, au căzut în mare delăsare. Şi, uitând de toate acelea, au făurit un viţel şi s-au închinat lui, zicând: „Aceştia sunt dumnezeii tăi, Israile, cei ce te-au scos din pământul Egiptului” [Ieş. 32, 4]. O, câtă nerecunoştinţa! O, câtă nesimţire! Acesta era pururea obiceiul lor: când se lasă în delăsare, se abat şi uită de Binefăcător; iar când sunt strâmtoraţi cât de puţin atunci se pleacă şi se smeresc. Pentru aceea şi fericitul David, arătând aceasta, a zis: „Când îi ucidea pe ei, atunci îl căutau” [Ps 77, 34].

18. Dar aşa este doar purtarea slugilor nerecunoscătoare şi a nesimţitorilor iudei. Noi însă, vă rog, necontenit răsucind9 în minte darurile cele dumnezeieşti şi pomenind mărimea şi mulţimea binefacerilor Lui, să arătăm o bună dispoziţie şi în toată vremea să ştim care este pricina bunătăţilor noastre. Să arătăm o vieţuire vrednică de [aceste] binefaceri şi în flecare zi să ne preocupăm de sănătatea sufletelor noastre, mai ales voi, cei ce acum aţi fost învredniciţi de dumnezeiasca şi tainica iniţiere şi aţi lepădat povara păcatelor şi aţi îmbrăcat luminatul veşmânt. Dar ce zic „luminatul veşmânt”, când L-aţi îmbrăcat pe Însuşi Hristos şi L-aţi primit pe Stăpânul tuturor înlăuntrul vostru! Arătaţi, aşadar, o vieţuire vrednică de Cel Ce locuieşte în voi ca să atrageţi şi mai mult har de sus şi să râvniţi a imita pe cel ce a fost mai întâi prigonitor şi apoi apostol.

19. Acesta, după ce a fost botezat şi luminat cu lumina adevărului, de îndată s-a şi făcut mare, iar cu trecerea timpului a devenit cu mult mai mare. Şi aceasta pentru că a adus din partea sa râvnă, căldura, cugetare nobilă, voinţă arzătoare, dispreţuirea celor trecătoare; iar harul dumnezeiesc l-a inundat cu multă prisosinţă. Şi cel ce mai înainte arăta nebunie nestăvilită, alergând în toate părţile şi războind cuvântul adevărului, când a cunoscut calea adevărului, îndată i-a şi nedumerit pe iudeii cei tari de cerbice şi a fost coborât printr-o fereastră într-un coş, ca să poată fugi de cruzimea înnebuniţilor iudei. Aţi văzut schim¬bare deplină? Aţi văzut cum harul Duhului i-a preschimbat sufletul, cum i-a transformat voinţa, cum – asemeni focului ce cade pe spini – intrând harul înlăuntrul său i-a ars spinii păcatelor şi l-a făcut mai tare decât diamantul (10).

20. Pe acesta, vă rog, urmaţi-l şi voi! Şi veţi putea nu numai două sau trei sau zece sau douăzeci de zile să fiţi numiţi neofiţi, ci şi zece şi douăzeci şi treizeci de ani, ba chiar toată viaţa voastră vă veţi învrednici de această cinste”. Căci dacă vom râvni ca lumina din noi, adică harul Sfântului Duh, să o facem mai strălucitoare prin lucrarea faptelor bune, încât niciodată să nu se stingă, ne vom bucura în toată vremea vieţii de acest nume de cinste. Dar după cum cel cu trezvie şi neadormit şi care arată o vieţuire vrednică este neîncetat un neofit, tot aşa cel uşuratic, chiar şi după o singură zi se face nevrednic de această cinste.

21. Fiindcă şi fericitul Pavel, prin virtutea de după botez atrăgându-şi mai multă bunăvoinţă de sus, a rămas continuu în această strălucire, sporind în sine, prin virtute, strălucirea luminii. Iar Simon Magul pocăindu-se, a alergat la darul botezului şi s-a împărtăşit de harul şi cinstea Stăpânului, dar nu a adus o voinţă (12) pe măsură, ci a arătat uşurătate. Şi pe dată a rămas pustiu de atâta dar, încât a primit de la cel dintâi dintre apostoli sfat ca să vindece prin pocăinţă mărimea greşelii. Căci i-a spus: „Pocăieşte-te de această răutate a ta, că doar ţi se va ierta cugetul inimii tale” [Fapte 8, 22].

22. Dar să nu fie ca vreunul din cei adunaţi aici să zacă vreodată într-o stare ca aceea, ci – după fericitul Pavel – toţi să ne dăm pe sine unei atât de mari virtuţi încât să fim învredniciţi de o mai generoasă cinste din partea Stăpânului. Căci nu fără importanţă sunt, iubite, cele de care am fost învredniciţi. Mări¬mea darurilor întrece orice minte omenească şi biruie orice cuget de-al nostru. Ia gândeşte-mi-te ce stăpânie (13) ţi s-a încredinţat şi ce fel de vrednicie ai primit de la Împăratul tuturor. Cel mai înainte rob, prizonier şi răzvrătit a fost ridicat la treapta de fiu. Prin urmare, nu fi uşuratic, nici nu îngădui să ţi se răpească această vrednicie, nici nu te lăsa golit de această bogăţie duhovnicească. Căci dacă tu nu vrei, nimeni nu poate vreodată să îţi ia cele ce ţi-a dăruit Dumnezeu (14)!

23. Acest lucru nu este cu putinţă în treburile omeneşti. Căci atunci când cineva are vreo vrednicie din partea împăratului lumesc, pierderea ei nu stă în voia proprie, ci cel care i-a dat-o, acela i-o şi ia; şi oricând vrea, îl văduveşte de acea vrednicie şi îl face dintr-o dată om simplu şi îl dezleagă din funcţie. Dar cu Împăratul nostru toate sunt pe dos. Căci vrednicia o dată dăruită din iubire de oameni – adică înfierea, sfinţenia, harul Duhului – nimeni nu ne-o mai poate răpi vreodată, afară doar de suntem delăsători. Dar ce vorbesc eu de răpire! Căci dacă vede că avem o dispoziţie binevoitoare faţă de cele deja încredinţate ne mai adăugă [şi pe deasupra], şi cu multă nobleţe sporeşte darurile din partea Lui.

24. Ştiind, aşadar, că după ce [am primit] harul lui Dumnezeu totul depinde de noi şi de râvna noastră, să arătăm o bună dispoziţie faţă de cele dăruite nouă ca să ne facem vrednici de daruri şi mai mari. De aceea, vă rog, voi, care aţi fost învredniciţi acum de dumnezeiescul dar, arătaţi multă veghere şi păziţi curată şi nepătată îmbrăcămintea cea duhovnicească dată vouă. Iar noi, care am dobândit acest dar mai demult, să arătăm multă schimbare în vieţuire. Căci este! Este ridicare, dacă vrem! Şi se poate să ne întoarcem la frumuseţea şi strălucirea de la început, numai să facem şi noi ceva din partea noastră.

25. În cazul frumuseţii trupeşti, înfăţişarea o dată schi¬monosită şi frumuseţea o dată pierdută, fie din pricina bătrâneţii sau a bolii sau a altei dereglări, nu mai poate reveni prin nici un meşteşug la strălucirea [avută]. Căci acest lucru ţine de afectele firii şi de aceea nu se mai poate să revină la strălucirea frumuseţii dintâi. Dar în cazul sufletului, dacă vrem, chiar şi acest fapt este posibil, din pricina negrăitei iubiri de oameni a lui Dumnezeu: frumuseţea, o dată pătată şi urâţită şi ruşinată prin mul¬ţimea păcatelor, degrab poate reveni la buna alcătuire dintâi. Numai să arătăm pocăinţă sinceră şi deplină!

26. Însă acestea le spun pentru mine şi pentru cei botezaţi mai demult. Dar voi, noi ostaşi ai lui Hristos, daţi-mi crezare şi râvniţi în tot chipul să păstraţi curată haina voastră. Mult mai bine este să aveţi de acum grijă şi frământare pentru stră¬lucirea ei, ca necurmat să rămână în curăţie şi să nu primească vreo pată, decât – fiindcă aţi fost delăsători – să lăcrimaţi şi să plângeţi ca să spălaţi (15) noroiul de pe ea. Să nu păţiţi la fel ca şi noi, vă rog, ci delăsarea celor dinaintea voastră (16) să vi se facă pricină de întărire.

27. Şi ca nişte ostaşi duhovniceşti, de bună calitate şi neadormiţi, lustruiţi-vă în fiecare zi armele cele duhovniceşti, ca privind potrivnicul lucirea lor, să stea departe şi să nu socotească că se poate apropia. Căci dacă vede nu numai armele fulgerând, ci şi pe voi îngrădiţi din toate părţile şi avuţia minţii voastre păzită cu multă trezvie, precum un palat, se ruşinează şi pleacă, ştiind că nu va putea nimic mai mult, chiar de ar încerca de mii de ori. Căci şi dacă este temerar, şi dacă [pare] înfricoşător, şi dacă este mai sălbatic decât orice fiară, văzând armura voastră duhovnicească şi tăria dată de Duhul, îşi dă seama mai limpede de propria slăbiciune şi se depărtează cu multă ruşine, ocărându-se foarte şi ştiind că unelteşte în zadar (17).

28. Să fim, vă rog, cu toţii treji: şi noi, cei botezaţi mai demult, ca să ne putem reîntoarce la frumuseţea cea dintâi şi să curăţim noroiul adunat; şi voi, cei ce v-aţi bucurat de cinstea împărătească de curând, ca să arătaţi multă priveghere şi tărie, încât să rămâneţi neîncetat în curăţie şi să nu primiţi nici o pată sau murdărie din viclenia diavolului. Iar când acesta este de faţă şi stă pe aproape ca să azvârle săgeţile răutăţii, noi să ne îngrădim din toate părţile şi cu mult zel să stăm împotriva lui, având multă prevedere pentru mântuirea noastră, ca să putem şi să fugim de vicleniile aceluia, dar şi, rămânând nevătămaţi, să atragem ajutorul de sus, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, putere şi cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

1 Orice ieşire din matca firii – gânduri, închipuiri, sentimente, dorinţe, necazuri etc – este beţie. Aceste ieşiri din fire sunt cele ce se abat în mod eronat, căci există o ieşire din fire atunci când omul Il cunoaşte pe Dumnezeu faţă către faţă. Dar în acest ultim caz, extazul este unul conform firii, căci firea noastră a fost creată ca să se poată împărtăşi de Dumnezeu mai presus de puterile ei, prin har.
2 Nici un cuvânt al Scripturii nu este folosit fără oarecare noimă.
3 desemnează la Sfântul Ioan taina minţii şi a inimii fiecăruia, cunoscută doar lui şi lui Dumnezeu (n. ed. fr). Cuvântul grec redat prin „strânsura” are, pe lângă sensul de avere, şi pe cel de fiinţare, în context, sensul imediat este cel de avere (lucruri care îţi susţin existenţa), dar credem că Sfântul Ioan nu l-a utilizat gratuit, în momentul în care cineva îşi dezvăluie pe degeaba taina ştiută doar de sine şi Dumnezeu, îşi pierde oarecum fiinţa sa, rămâne cumva sărac şi gol de Dumnezeu.
4 Starea ascultătorilor este barometrul eficienţei unei predici.
5 Iată un mod de a ne testa acuitatea trezviei noastre.
6 Tensiunea postirii aduce o vigilenţă şi temere accentuată de a nu păcătui. Atmosfera generală a Bisericii ne ajută mult să progresăm duhovniceşte, mai ales dacă nu suntem destul de întăriţi în harul dumnezeiesc. Acesta este unul din aspectele perioadelor de post în Biserică.
7 Permanenta dorinţă de relaxare şi confortul sunt elemente esenţiale ale civilizaţiei actuale şi acestea, adesea, mai ales pentru cei mai slabi duhovniceşte, ne împiedică inconştient în viaţa duhovnicească.
8 Condiţiile de după căderea omului în păcat sunt văzute de Părinţi nu ca expresie a unei dreptăţi juridice a lui Dumnezeu pentru călcarea lui Adam, ci ca singura cale prin care mila dumnezeiască mai putea lucra ceva pentru salvarea finală a omului şi a creaţiei.
9 Cugetând la ele sub toate aspectele şi în cele mai mici detalii, căci nici un dar al lui Dumnezeu nu este finit şi fără scop întru veşnicie.
10 Pentru un creştin este esenţială experienţa lăuntrică a harului, ca încredinţare a dispariţiei păcatului şi a urmărilor sale.
11 După botez, stă în puterea noastră să nu mai păcătuim dacă ne vom ţine aproape de harul lui Dumnezeu. Această afirmaţie a Sfântului pare incredibilă pentru noi, cei de azi, dar este perfect coerentă cu toate implicaţiile botezului şi mai ales este adevărată. Pentru noi problema este dacă vrem să primim acest adevăr.
12 Sunt esenţiale pentru progresul duhovnicesc nu atât puterea şi capacităţile omului, cât atitudinea personală binevoitoare şi dornică de a lucra pentru Dumnezeu.
l3 Analogie cu funcţiile puterii publice.
14 Redutabilă afirmaţie a Sfântului Ioan. Prin urmare, dacă vrem, chiar şi această viaţă poate deveni un rai în comparaţie cu necazurile inerente ei. După botez – dar conşientizat pe deplin – întreaga responsabilitate a păcatului cade asupra omului, nu asupra diavolului. Dacă ceva ni se pare că nu se derulează bine, ar trebui să ne scrutăm mai întâi lăuntrul şi conştiinţa şi apoi să încercăm remedii externe. Toţi, prin starea de nepocăinţă şi delăsare în care ne aflăm, suntem vinovaţi pentru faţa şi mersul actualei lumi.
15 Verbul grec trimite la ideea spălării prin frecare, lucru anevoios de altfel.
16 „Cei dinainte” sunt Sfântul Ioan dimpreună cu cei botezaţi mai demult.
17 Demonul se poate apropia de noi doar dacă suntem în nelucrare. Mântuitorul spune în Ghetsimani: „Pentru ce dormiţi? Sculaţi-vă şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” [Lc 22, 46]. Încercarea vine doar când noi suntem într-o stare ce ne permite alegerea, adică într-una de neangajare în ceva.