1. Că v-am neglijat la Liturghia trecută, m-a durut. Dar că v-aţi bucurat de o mai îmbelşugată masă, m-am desfătat82. Căci cel ce a tras împreună cu mine jugul a tăiat alaltăieri în noi brazdele şi a aruncat seminţele cu limbă neostoită şi a lucrat cu multă grijă pământul sufletelor voastre. Ştiţi limba lui cea curată, aţi auzit cuvân¬tul său şlefuit, v-aţi bucurat de apa cea curgătoare spre viaţa veşnică, cunoaşteţi izvorul din care ies râuri de aur curat. Aşa se numeşte râul care aduce firicele de aur oamenilor ce locuiesc de-a lungul lui. Nu că firea apelor produce aurul, ci revărsările râului întâmplându-se să treacă prin munţi metaliferi, iau cu ele pământ aurifer, şi râul se face comoară pentru cei ce locuiesc lângă el, dându-le bogăţie nemuncită. Unui astfel de râu i s-a asemănat alal¬tăieri şi acest dascăl, ca prin nişte munţi metaliferi trecând prin curgerile Scripturii şi înţelesurile mai scumpe decât orice aur aducând sufletelor voastre. Şi ştiu că mai sărace vă par astăzi [înţelesurile date] de noi. Căci cel care se bucură totdeauna de o masă sărăcăcioasă, dacă i se întâm¬plă să aibă parte undeva de una mai îmbelşugată şi după aceea se întoarce iar la cea dinainte, mai neagră vede sărăcia ei. Dar pentru aceasta nu o voi lepăda stând la tocmeală. Căci ştiţi, învăţaţi fiind de Pavel, şi să fiţi îndes¬tulaţi şi să flămânziţi, şi să vă prisosescă şi să vă lipsească, şi să vă minunaţi de cei avuţi şi să nu dispreţuiţi pe cei săraci (Filip 4, 11-14). Şi precum iubitorii de vin şi beţivii se bucură de vinul cel mai bun, dar nu-1 dispreţuiesc pe cel mai de jos, aşa şi voi, nemulţumiţi fiind la auzirea dumnezeieştilor cuvinte, primiţi-i şi pe cei mai înţelepţi dintre dascăli, iar celor mai neputincioşi nu le arătaţi împotrivire şi întărâtare83. Căci cei găunoşi84 şi împrăştiaţi au greaţă şi dacă este o masă mai îmbelşugată. Dar cei neadormiţi şi treji, care flămânzesc şi însetoşează de dreptate, şi la una mai sărăcăcioasă aleargă cu multă căl¬dură85. Şi că nu sunt vorbe linguşitoare aţi dovedit-o mai ales din predica ce vi s-a spus alaltăieri86. Căci v-am grăit multe cuvinte despre nuntă, arătând că adulter este şi a alunga femeia şi a te căsători cu cea alungată dacă îi trăieşte încă bărbatul. Şi citindu-vă legea lui Hristos care zice: „Cel ce se însoară cu cea divorţată face adulter şi cel ce divorţează de femeie, în afară de pricină de desfrâu, o face să săvârşească adulter” (Mt 5, 32), am văzut pe mulţi plecându-şi [ochii], bătându-şi faţa, şi nemaiputând să-şi ridice capul87, şi atunci, privind la cer am zis: Binecuvântat este Dumnezeu că nu vorbim unor auzuri moarte, ci mintea ascultătorilor a priceput cele spuse cu multă adâncime. Mai bine este a nu păcătui deloc, însă nu este puţin lucru pen¬tru mântuire ca cel ce a păcătuit să fie îndurerat şi să se osândească în sufletul său şi să-şi biciuiască conştiinţa cu multă amănunţime. Căci o asemenea osândire este o parte a dreptăţii şi într-adevăr duce la a nu mai păcătui. De aceea şi Pavel, făcându-le întristare celor care au păcătuit, s-a bucurat nu fiindcă i-a întristat, ci fiindcă i-a îndreptat prin [acea] întristare. Căci zice: „M-am bucurat nu că aţi fost întristaţi, ci fiindcă aţi fost întristaţi spre pocăinţă. Căci întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă neschimbată”88 (II Cor 7, 9-10). Fie că v-aţi îndure¬rat atunci pentru păcatele proprii, fie pentru ale altora sunteţi vrednici de mii de laude. Căci atunci când cineva se îndurerează pentru păcatele altuia vădeşte milostivire apostolească şi îi urmează sfântului aceluia care zice: „Cine este slab şi eu să nu fiu slab, cine se poticneşte şi eu să nu ard ?” (II Cor 11, 29). Când [acela] primeşte să se roage pentru ale tale, a stins şi pedeapsa pentru cele pe care ai îndrăznit să le faci şi s-a făcut şi pe sine prin această întristare mai vrednic89 de cele din veacul viitor. De aceea şi eu, văzându-vă că vă plecaţi capetele şi că suspinaţi şi vă loviţi faţa, m-am bucurat cugetând la roadă acestei întristări. De aceea, şi azi, despre aceeaşi pricină vă vom vorbi, încât cei care voiesc să se căsătorească să aibă multă grilă90 pentru acest lucru. Căci dacă cei ce vor să cumpere case şi slujitori cercetează cu de-amănuntul şi se târguiesc cu cei care vând şi vor [să vadă cu atenţie] cele spre vân¬zare91 şi îndemânarea celor pe care îi vor cumpăra şi starea trupului lor şi înclinarea92 sufletului, cu cât mai mult cei care vor să-şi ia soţie, nu trebuie oare să arate o mult mai mare grijă? Dacă o casă este proastă se poate da iarăşi înapoi, iar un slujitor ce se arată [după cumpărare] netreb¬nic, se poate da înapoi celui ce 1-a vândut. Dar soţia, o dată luată, nu se mai poate da înapoi celor care au dat-o, ci eşti silit să o ai până la sfârşit. Chiar dacă e rea, alun-gând-o, cazi în adulter după legile lui Dumnezeu. Aşadar, când vrei să-ţi iei soţie, nu lua aminte doar la legile din afară, ci înaintea acelora, [uită-te] la cele ale noastre93. Căci după acestea şi nu după acelea te va judeca Dumnezeu în Ziua aceea [a Judecăţii]. Acelea, dacă le treci cu vederea, îţi aduc adesea pagubă în bunuri; acestea, dacă le neglijezi, aduc sufletului osândă neîmbunată şi focul cel nestins.
2. Tu însă, când vrei să-ţi iei nevastă, alergi cu multă grăbire la legile cele din afară şi stând asupra lor, le cercetezi în toată amănunţimea: cum să fie femeia, să nu aibă copii, dacă are copii, dacă are doi sau trei, şi ce fel de tată are, dacă ea se poate folosi de bunurile proprii, dacă mai are şi alţi fraţi la moştenire, ce parte îi revine [viitorului] soţ, şi când soţul va deveni stăpân peste toate ale ei ca să nu lase pe nimeni să ia nici o fărâmă din averea ei, şi în ce condiţii este lipsit acesta de toată averea. Şi multe altele de acest fel cercetând cu sârguinţă în legătură cu soţia, pe toate le cuprinzi şi le scrutezi ca nu cumva, în vreun fel, ceva din lucrurile cuvenite femeii să ajungă la altcineva. Şi cu toate că – ceea ce am şi spus – dacă se întâmplă ceva la care nu te-ai gândit, se va face pagubă în bunuri, însă nu laşi nimic dintre acestea trecut cu vederea. Aşadar, j cum nu este lucru aiurit ca pentru nişte bunuri ce se vor i pierde să arătăm atâta sârguinţă, iar pentru primejdia ce ni se face sufletului şi pentru pedepsirile de acolo94 să nu mişcăm un deget, când ar trebui ca mai întâi de toate celelalte pe acestea95 să le căutăm şi pentru acestea să ne j preocupăm şi să ne tocmim cu de-amănuntul.
De aceea, vă rog şi vă sfătuiesc pe cei ce urmaţi să vă însuraţi, să ieşiţi în întâmpinarea lui Pavel şi să citiţi legiuirile despre nuntă aşezate de el, şi să vă instruiţi mai întâi ce porunceşte să facem, să [cercetaţi] acea femeie dacă este rea şi vicleană96 ori robită de beţie, batjocoritoare, fără pic de minte, ori are alt scăzământ de acest fel, şi abia după aceea să vorbiţi despre nuntă. Dacă vezi că [Pavel] îţi dă [deplină] putere [să cercetezi], găsind una din aceste î patimi la aceea, desparte-te de ea şi.ai cutezanţa de a-ţi lua alta, ca să fii departe de orice primejduire. [Dar să-ţi lepezi femeia după nuntă] nu îngăduie, ci porunceşte ca pe cea care are toate celelalte neputinţe în afară de desfrâu, s-o iubeşti şi s-o ţii la tine, şi astfel te asigură că [trebuie] să porţi toată răutatea femeii. Iar dacă acest lucru este greu şi împovărător, fă orice şi preocupă-te ca să-ţi iei o soţie bună, îngăduitoare, vrednică de încredere, ştiind că altfel faci una din două: ori îţi iei soţie rea şi îi porţi povara ori – şi aceasta nu-i de dorit – o alungi, şi atunci cazi în adulter. „Căci cel ce-şi alungă femeia – zice -, în afară de pricină de desfrâu, o face să facă adulter. Iar cel ce se însoară cu cea lepădată face adulter.” Să cercetăm bine acestea înainte de nuntă şi să cunoaştem aceste legiuiri şi să ne sârguim mult ca să ne luăm o soţie care dintru început se armonizează şi se potriveşte cu felul nostru de a fi97. Luându-ne o asemenea femeie nu vom avea doar această bucurie, că niciodată nu o vom părăsi, ci şi că o vom iubi cu toată tăria cu care Pavel a poruncit. Căci zicând: „bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre” (Ef 5, 25), nu s-a oprit la aceasta, ci ne-a dat şi măsură dragostei: „după cum şi Hristos a iubit Biserica”. Şi spune-mi, cât a iubit-o Hristos? încât S-a dat pe Sine pentru ea. Aşadar, chiar dacă trebuie să murim pentru soţie, să nu ne dăm la o parte. Căci dacă Stăpânul [tău] aşa a iubit pe roabă98, că S-a dat pe Sine pentru ea, cu cât mai mult trebuie să o iubeşti la fel pe cea împreună roabă cu tine. Dar să luăm aminte că nu frumuseţea Miresei L-a atras pe Mire şi nici virtutea sufletului. Aşa ceva nu se poate zice! Iar că era urâtă şi necurată, ascultă cele ce urmează; căci, zicând: „S-a dat pe Sine pentru ea”, a adăugat: „ca s-o sfinţească pe ea curăţind-o prin baia apei” (Ef 5, 26). Şi zicând „curăţind-o pe ea”, a arătat că era necurată înainte şi putu¬roasă, şi nu oricum, ci avea cea mai de pe urmă necurăţie. Căci era mânjită cu jertfe şi fumigaţii şi curăţiri cu apă şi sânge şi cu mii de alte pete de acest fel [din jerfele aduse idolilor]. Dar chiar şi aşa nu S-a scârbit de lipsa ei de frumuseţe, ci a schimbat urâciunea, a plăsmuit-o din nou, i-a dat altă vieţuire”, i-a iertat păcatele. Acestuia urmează-i şi tu! Şi chiar dacă consoarta greşeşte cu mii de păcate faţă de tine, iartă-i-le toate şi fii îngăduitor100. Chiar dacă îţi iei una cu rele obiceiuri, domoleşte-o101 cu îngăduinţă şi blândeţe102, după cum şi Hristos, Biserica. Căci nu a spălat numai necurăţia ei, ci i-a şters şi bătrâneţea, dezbrăcând omul cel vechi ce era alcătuit din păcate103. Şi aceasta, a zis-o în chip tainic însuşi Pavel: „Ca să Şi-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând pată ori zbârcitură” (Ef 5, 27). Căci nu numai frumoasă a făcut-o, ci şi tânără, nu după firea trupului, ci după dispoziţia [statornică] liberei voinţe [ ]. Şi nu numai acesta e lucru minunat: că primind-o pe cea lipsită de frumuseţe şi urâtă şi plină de ruşine şi îmbătrânită nu S-a scârbit de urâţenia ei, ci S-a dat pe Sine morţii şi i-a schimbat înfăţi¬şarea în frumuseţe nemeşteşugită104. Dar şi după aceasta, adesea văzând-o murdară şi pătată, nu o leapădă nici nu o alungă cu asprime, ci rabdă, tămăduind-o şi îndreptând-o. Căci, spune-mi, câţi nu au păcătuit după ce au crezut, şi El nu S-a scârbit de ei? De pildă, desfrânatul din Corint mădular al Bisericii era. Dar Hristos nu a tăiat mădularul, ci 1-a îndreptat. Toată Biserica galatenilor a luat-o razna şi a căzut în iudaism. Dar nici pe aceea nu a lepădat-o. Ci, îngrijindu-Se prin Pavel de ea, a adus-o iar la cea dintâi cinste. Şi după cum în trupurile noastre, când este vreo boală, nu tăiem mădularul, ci împingem afară boala, aşa să facem şi cu femeia. Dacă e în ea oarecare răutate, nu lepăda femeia, ci scoate afară răul. Căci femeia se poate îndrepta, dar adesea un mădular vătămat nu mai este cu putiinţă să-1 vindecăm. Dar chiar dacă ştim că vătămarea lui este de netămăduit, nici aşa nu-1 tăiem. Fiindcă şi picioare strâmbe având adesea mulţi, şi pulpe oloage, şi mână uscată şi moartă, şi ochiul chiorâş, nici ochiul nu-1 scot, nici mâna nu o taie. Ci, chiar văzând că nu au nici un folos pentru trup şi [fiind conştienţi] că aduc şi multă ruşinare celorlalte mădulare, le păstrează din pricina împreună pătimirii cu celelalte. Aşadar, cum nu este lucru necuvenit ca unde nu se poate tămădui nimic şi nu este nici un folos să avem atâta purtare de grijă, iar unde sunt bune nădejdi şi multă schimbare să lepădăm îngrijirea105? Căci cele care sunt handicapate prin fire nu e cu putinţă să fie iarăşi dobândite, dar voia liberă [ ] dacă este strâmbată se poate reface106. Dar şi dacă ai zice că ea107 boleşte fără nădejde de vindecare şi că are trebuinţă de multă purtare de grijă pentru felul ei de a fi, nici aşa nu poate fi lepădată. Căci nici mădularul bolnav ce nu .se mai poate vindeca nu se taie. Iar ea este mădularul tău. Căci zice [Scriptura]: „Vor fi cei doi un singur trup”. Iar în cazul mădularelor nu avem nici un câştig din îngrijirea lor, fiindcă ele sunt mai dinainte de neîndreptat din pricina neputinţei lor. Dar în cazul femeii, chiar dacă bolnavă fiind rămâne netămăduită, multă plată ni se pune deoparte dacă o învăţăm şi o educăm. Şi chiar dacă aceea nu se foloseşte cu nimic de învăţătura noastră, vom primi de la Dumnezeu multă răsplată pentru răbdarea noastră. Căci pentru frica Aceluia am arătat atâta răbdare şi am suferit cu blândeţe răutatea ei şi nu am lepădat mădularul nostru. Căci femeia ne este un mădular de neapărată trebuinţă108, şi de aceea trebuie mai cu seamă s-o iubim. Acest lucru 1-a învăţat iarăşi Pavel, când a zis: „Aşa sunt datori bărbaţii să-şi iubească femeile, ca pe trupurile lor. Nimeni, vreodată, nu si-a urât trupul, ci îl hrăneşte şi îl încălzeşte, după cum şi Hristos, Biserica. Iar noi, mădulare suntem ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui” (Ef 5, 28-30). După cum Eva – zice [Pavel] – a fost din coasta lui Adam, aşa şi noi suntem din coasta lui Hristos, căci aceasta înseamnă din trupul Lui şi din oasele Lui”. Iar că Eva a fost din coasta lui Adam, cu toţii ştim, şi Scriptura limpede zice aceasta: „A adus somn asupra lui şi a luat una din coastele lui şi a zidit-o pe femeie” (Facere 2, 2 1-22). Dar că şi Biserica s-a plămădit din coasta lui Hristos, oare de unde ar putea cineva să ne arate? Insă şi acest lucru ni-1 arată Scriptura. Când Hristos a fost pus pe cruce şi pironit şi apoi a murit, „apropiindu-se, unul dintre ostaşi a împuns coasta Lui şi a ieşit sânge şi apă”(In 19, 34). Din acel sânge şi apă a luat fiinţă toată Biserica. Chiar El însuşi mărturiseşte, zicând: „Dacă nu se va naşte cineva din nou din apă şi din Duh, nu poate să intre în împărăţia Cerurilor” (In 3, 5). Sângele îl numeşte Duh. Noi suntem născuţi prin apa botezului şi suntem hrăniţi prin sânge109. Vezi cum suntem din carnea Lui şi din oasele Lui, născuţi şi hrăniţi din sângele ‘Aceluia şi din apă? Şi după cum, în timp ce Adam dormea, a plămădit-o pe femeie, aşa, în timp ce Hristos era mort, a plăsmuit Biserica din coasta Lui. Dar nu numai pentru aceasta trebuie să ne iubim femeia – fiindcă este mădularul nostru şi că dintru noi îşi are începutul plăsmuirii -, ci şi fiindcă lege ne-a pus pentru aceasta Dumnezeu, zicând aşa: „Pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi cei doi un singur trup” (Facere 2, 24). Căci de aceea a citat şi Pavel legea aceasta, ca din toate părţile să ne îmboldească spre această dragoste ]. Ia uită- te la înţelepciunea apostolească! Căci nu pornind numai de la legile dumnezeieşti, nici doar de la cele omeneşti, ne duce spre dragostea [ ] de soţii, ci, împletindu-le pe amândouă – din prima luând ceea ce este mai înalt şi mai înţelept, din a doua ceea ce este neputincios şi supus firii – aşa ne duce către iubire110. Pentru aceea, începând de la aşezămintele lui Hristos, introduce îndem¬nul, zicând: „iubiţi-vă femeile precum şi Hristos a iubit111 Biserica” (Ef 5, 25). Apoi [merge] la cele omeneşti: „aşa sunt datori bărbaţii să-şi iubească femeile, ca pe trupurile lor”. Apoi iar se întoarce la Hristos: „căci mădulare suntem ale trupului Său, din carnea Lui şi din oasele Lui”; şi iarăşi la cele omeneşti: „pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa”. Şi după ce citează legea aceasta, zice: „Taina aceasta mare este”. Cum este mare, spune-mi? Prin aceea că fetiţa care a şezut tot timpul în cămările femeilor, care nu 1-a văzut niciodată pe mire, atât de mult îl pofteşte şi îl iubeşte din prima zi, ca pe pro¬priul trup. Şi iar, bărbatul, pe cea care nu a văzut-o nicio¬dată, cu care niciodată nu a avut vreo întâlnire prin vorbă, pe aceasta şi el o pune mai presus de toate din chiar prima zi; şi mai presus de prieteni şi de slugi şi de părinţi. Părinţii, iarăşi, dacă din altă pricină ar fi deposedaţi de bunuri, ar muşca şi s-ar învenina şi i-ar trage la tribunal pe cei care i-au deposedat. Dar aici, adesea, unui om pe care nu 1-au văzut niciodată, nici 1-au cunoscut, îi înmânează pe fiica lor cu zestre multă. Şi se bucură făcând aceasta şi nu socotesc că lucrul este pagubă, ci văzându-şi fiica plecată, nu-şi rnai aduc aminte de împreună vieţuirea cu ea, nici nu se îndurerează, nici nu se tânguie, ci mulţumesc şi socotesc că au plinit o făgăduinţă când îşi văd fiica dusă de acasă şi împreună cu ea şi multe bunuri. Pe toate acestea cugetându-le Pavel, că amândoi, lăsându-şi părin¬ţii, se înlănţuie unul de altul şi că împreuna fericire din acea vreme112 este mai tare decât îndelungata vreme petre¬cută [cu părinţii], şi ştiind113 că acest lucru nu este ome¬nesc, ci Dumnezeu 1-a sădit în adâncul acestor îndrăgostiţi, i-a pregătit şi pe cei care se despart şi pe cei de care se despart să facă cu bucurie acest lucru şi zice: „Taina aceas¬ta mare este114″. Şi după cum în cazul copiilor, pruncul născut, chiar dacă nu vorbeşte, de îndată îşi cunoaşte după privire părinţii, aşa şi mirele şi mireasa, fără să-i împre¬uneze cineva, fără să-i îndemne şi să-i sfătuiască, se potrivesc unul cu altul din priviri. Apoi ştiind că şi în cazul lui Hristos s-a făcut aceasta şi mai cu seamă în cazul Bise¬ricii, [Pavel] şi-a ieşit din sine şi s-a minunat115. Cum, dar, s-a făcut aceasta în cazul lui Hristos şi al Bisericii? După cum mirele lăsându-şi tatăl se duce spre mireasă, aşa şi Hristos, lăsând scaunul părintesc, a venit către Mireasă. Nu ne-a chemat pe noi sus, ci însuşi a venit la noi. Iar când auzi că „a lăsat”, să nu socoteşti că Şi-a schimbat locul116, ci că S-a împreună-pogorât. Căci şi împreună cu noi fiind, era şi împreună cu Tatăl. De aceea zice: „Taina aceasta mare este”117. Mare este şi ceea ce se întâmplă în cazul oamenilor. Iar când văd că se întâmplă acelaşi lucru ca şi cu Hristos şi Biserica îmi ies din mine şi mă minunez. De aceea, zicând: „taina acesta mare este”, a adăugat: „iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Ef 5, 32). Ştiind ce fel de taină este nunta şi model [i-OTcoq] al cărui [minunat] lucru118, nu sfătui la întâmplare, nici oricum despre ea, nici nu căuta bogăţia averii pentru ca să-ţi iei o mireasă. Căci nunta nu trebuie socotită târguiala, ci comuniune de vieţuire119.
4. Căci pe mulţi i-am auzit grăind: „cutare s-a făcut mai înstărit după nuntă, sărac fiind [mai înainte], şi fiindcă şi-a luat femeie bogată s-a înavuţit şi se desfătează acum”. Ce zici, omule?! Pofteşti câştig de pe urma femeii şi nu te ruşinezi, nici nu roşeşti, nici nu intri în pământ pentru că te frămânţi pentru asemenea chipuri de câştig? Unde sunt aceste cuvinte [vrednice] de un bărbat: „Un singur lucru este al femeii: să păstreze cele adunate, să păzească ceea ce intră în casă, să se îngrijească de gospodărie”? Căci şi pentru aceasta ne-a dat-o Dumnezeu, ca întru acestea să ne ajute, şi în toate celelalte120. Şi deoarece viaţa noastră obişnuieşte să aibă două laturi, una publică şi alta privată, Dumnezeu, deosebindu-le, a hărăzit femeii cârmuirea121 casei, iar bărbaţilor toate treburile civile, cele din piaţă122, de la tribunal, din conducere123, din armată, şi toate celelal¬te. Căci femeia nu poate să ţină lancea, nici să sloboadă săgeţi, dar poate să ţină fusul şi să ţeasă pânza, şi toate celelalte din casă să le pună cu bună rânduială124. Nu poate să-şi manifeste voia în senat, dar poate să şi-o manifeste în casă şi adesea cele pe care le cunoaşte bărbatul despre cele ale casei, ea le cunoaşte mai bine. Nu poate să orân-duiască bine averile obşteşti, dar poate să-şi crească bine copiii, care sunt cea mai mare avere125. Poate cunoaşte răutăţile slujnicelor, poate să se îngrijească de neprihănirea celor făcute de slugi, să ofere soţului toată cealaltă asi¬gurare şi să abată de la el toată grija de cele din casă. Ea se preocupă de camere, de lână, de pregătirea la timp pen¬tru toate, de înfăţişarea hainelor şi de toate celelalte care nu i se potrivesc bărbatului, nici nu le poate face cu uşu¬rinţă vreodată, chiar de s-ar sârgui de mii de ori. Căci şi aceasta, da, şi aceasta este lucrarea dărniciei126 şi înţelep¬ciunii lui Dumnezeu, ca acel ce este de folos în treburile mai mari să fie inferior şi de nici un folos în cele mai mici, aşa încât necesară este trebuinţa femeii. Căci dacă îl făcea pe bărbat să fie deprins în amândouă, uşor de dispreţuit devenea neamul femeiesc. Şi iarăşi, dacă îngăduia femeii să se ocupe de ceea ce este mai mare şi mai de folos, umplea femeile de multă nebunie [arcovoia]. De aceea nu i le-a dat doar unui singur neam [în îngrijire] pe amândouă, ca nu cumva să fie micşorat celălalt neam şi să pară că există de prisos. Nici nu le-a împărţit pe amândouă în chip egal fiecărui [neam], ca nu cumva din această egalitate să iasă vreo luptă sau încrâncenare, iar femeile, răzvrătindu-se, să poftească aceeaşi cinste cu bărbaţii. Ci, cugetând mai dinainte cele egale127 şi paşnice şi păstrând pentru fiecare rânduiala cuvenită, a osebit viaţa noastră în două: ceea ce este mai de trebuinţă şi mai de folos i-a dat bărbatului, iar ceea ce este mai mic şi inferior, femeii, încât acela, din pricina slujirii lui de neapărată trebuinţă, să ne fie foarte dorit, iar aceea, din pricina slujirii mai mici, să nu fie coborâtă în ochii bărbatului său.
Aşadar, ştiind cu toţii acestea, un singur lucru să cău¬tăm: virtutea sufletului şi nobleţea chipului de vieţuire128, ca să ne bucurăm de pace, ca să ne desfătăm necontenit întru înţelegere129 şi dragoste. Căci cel care îşi ia femeie bogată130, a luat-o mai degrabă ca stăpână decât ca soţie. Căci dacă, chiar fără avuţie, femeile sunt pline de gânduri şi uşor de abătut spre poftirea slavei, dacă mai primesc şi această adăugire, cum nu vor fi povară pentru soţii lor? Cel care îşi ia o femeie de aceeaşi stare cu el sau mai săracă, ia un ajutor şi un împreună-luptător şi îşi aduce toate bunătăţile în casă. Căci cea strâmtorată de sărăcie stăruie cu multă îngrijire asupra bărbatului şi pe toate i le face pe plac şi i se supune şi pierde orice pricină de ceartă şi de împotrivire şi de nebunie şi de întărâtare. Şi devine legătura lor a păcii, şi a înţelegerii, şi a dragostei, şi a bunei conglăsuiri.
Să nu căutăm aceasta, adică să avem bunuri, ci să ne bucurăm de pace şi de dragoste. Pentru aceasta este nunta, nu ca să umplem casele de război şi lupte, nu ca să ne ţinem în întărâtări şi certuri, nici să ne răzvrătim unii împotirva altora şi să ne facem traiul de netrăit, ci ca să ne bucurăm de într-ajutorare şi să avem un liman şi loc de scăpare şi mângâiere de relele ce sunt asupră-ne, ca să convorbim cu soţia cu plăcere. Mulţi bogaţi luându-şi femei înstărite şi sporindu-şi avuţia, au pierdut bucuria şi înţele¬gerea, iscând zilnic certuri la masă şi întărâtări. Mulţi săraci luând din cele mai sărmane, se bucură de pace şi cu multă veselie privesc soarele cel văzut. Dar bogaţii, înconjuraţi din toate părţile de desfătare, adesea şi-au rugat moartea din pricina femeilor şi, astfel plecând din viaţa aceasta, nu au avut nici un folos de pe urma bunurilor, de vreme ce nu au sufletul bun. Dar ce nevoie mai este să grăim despre pace şi înţelegere! Căci adesea faptul de a ne lua o soţie mai bogată ne-a spulberat chiar dobândirea bunurilor. Fiindcă atunci când ne dăm toată averea ca dar de nuntă131 şi se întâmplă ca ea să moară neaşteptat, suntem siliţi să lăsăm toată darea în seama socrilor. Şi precum cei care suferă un naufragiu pe mare îşi scapă doar trupul, aşa şi acesta, după multe războiri şi lupte şi defăimări la tribu¬nal, abia de iese cu trupul liber. Şi precum cei nesătui de îmbogăţiri, după ce umplu corabia cu mii de încărcături, punând în ea mai mult decât poate duce o scufundă şi pierd toate, aşa şi aceştia, făcând nunţi mai împovărătoare decât [pot ei duce], crezând adesea că îşi adaugă avere prin soţie, o pierd şi pe cea pe care o au. Şi după cum acolo o scurtă lovitură a valului cufundă corabia, aşa şi aici, venind moartea neaşteptată, o dată cu femeia pierde toate cele ce erau ale lui.
5. Aşadar, cugetând la toate acestea, să nu ne uităm la bunuri, ci la blândeţea felului de trai. şi la curăţie şi la întreaga înţelepciune. Căci femeia cu mintea întreagă şi îngăduitoare şi cu bună măsură [în toate], chiar dacă este săracă, poate să facă sărăcia mai dorită decât bogăţia. Fiindcă cea stricată şi destrăbălată şi certăreaţă, şi dacă s-ar afla mii de comori într-însa, le risipeşte mai repede ca vântul şi aduce asupra bărbatului dimpreună cu sărăcia mii de alte rele. Să nu căutăm bogăţia, ci soţia potrivită cu starea noastră. Mai întâi învaţă care e pricina nunţii şi pentru ce a fost ea introdusă în viaţa noastră şi nu cere nimic mai mult [de la ea]. Care e motivul nunţii şi pentru ce a dat-o Dumnezeu? Ascultă-1 pe Pavel, că zice: „Din pricina desfrâului fiecare să-şi aibă femeia lui” (I Cor 7,2). Nu a zis: „ca să scapi de sărăcie” sau „ca să te înavuţeşti”. Dar ce? Ca să fugim de desfrânare, ca să potolim pofta, ca să trăim împreună în întreaga înţelepciune, ca să bine plăcem lui Dumnezeu, ca să ne fie îndeajuns soţia proprie. Acesta este darul nunţii, acesta este rodul ei, acesta câşti¬gul. Nu lăsa pe cele mai mari ca să cauţi cele mai mici. Căci mult mai mică este bogăţia decât întreaga înţelep¬ciune. Doar pentru acest lucru trebuie să ne luăm femeie: ca să fugim de păcat, ca să ne depărtăm de orice desfrânare. Pe aceasta trebuie să se temeluiască orice nuntă: ca să lucrăm împreună la întreaga înţelepciune. Şi se va întâmpla acest lucru dacă ne luăm asemenea mirese, care ne pot aduce multă evlavie132, multă întreagă înţelepciune şi multă blândeţe. Căci frumuseţea trupului, când nu se înjugă cu virtutea sufletului, în douăzeci sau treizeci de zile poate să-1 piardă pe bărbat şi nu merge mai departe cu el, ci, arătându-şi răutatea, distruge toată dragostea. Iar cele care strălucesc cu frumuseţea sufletului, cu cât înaintează timpul şi îşi vădesc prin cercare nobleţea lor, cu atât produc soţilor lor dorire mai caldă şi îşi aprind dinlăuntru dragos¬tea cea pentru ei. Şi dacă se întâmplă aceasta şi se stator¬niceşte între ei dragostea cea caldă şi adevărată este alungat orice chip al desfrâului şi nici un gând de neînfrâ-nare nu mai vine asupra celui ce-şi iubeşte soţia, ci rămâne neîncetat în iubirea faţă de ea. Şi prin întreaga înţelepciune [de care femeia dă dovadă] îl atrage [şi] pe Dumnezeu spre a fi binevoitor şi conducător al întregii case. Aşa şi-au luat adevăraţii bărbaţi de odinioară neveste: căutând la nobleţea sufletului soţiilor şi nu la bogăţia bunurilor. Şi că acest lucru este adevărat, voi aminti doar exemplul unei singure nunţi. „Şi Avraam era bătrân şi înaintat în zile – zice Scrip¬tura – şi i-a zis slugii celei mai bătrâne din casa sa, celei ce chivernisea toate ale lui: Pune mâna ta sub coapsa mea şi te jur pe Domnul Dumnezeul cerului şi al pământului să nu iei femeie pentru fiul meu Isaac dintre fiicele cananeenilor cu care eu locuiesc. Ci mergi în pământul unde am fost născut, la neamul meu, şi de acolo ia soţie pentru fiul meif (Facere 24, 2-4). Ai văzut virtutea dreptului, câtă grijire a făcut mai dinainte pentru nuntă? Căci nu a chemat femei uşuratice, cum fac cei de azi, nici care au fost măritate înainte, nici din cele mai în vârstă [ca să meargă să aleagă soţie pentu fiul său], ci pe casnicul său; şi acestuia i-a încredinţat treaba. Această faptă este cea mai mare dovadă a evlaviei patriarhului: că a însărcinat o astfel de slugă, fiindcă 1-a socotit vrednic pentru a face un asemenea lucru. Apoi [îi spune] să caute o soţie, nu avută, nici frumoasă, ci cu nobleţe în felul de trai, şi pentru aceasta îl trimite atâta amar de cale departe de casă. Ai văzut şi bunăvoinţa slujitorului? Căci nu a zis: „Pentru ce faci aceasta, când sunt atâtea neamuri învecinate cu noi şi atâtea fiice de oameni bogaţi, însemnaţi şi cu multă slavă? Tu însă mă trimiţi departe, la oameni necunoscuţi. Cu cine voi vorbi? Cine mă va asculta? Dacă mă vor înşela? Dacă mă vor amăgi, căci nimic nu este mai uşor decât aceasta în situaţia în care mă voi afla, aceea de străin?” Nimic de acest fel nu a zis, ci, trecându-le pe toate cu vederea, ceea ce este cel mai important a reţinut: să nu zică nimic împotriva aceluia, ci să se arate ascultător şi să dorească numai acel lucru -care, de altfel, trebuie căutat mai înainte de orice -, să vădească pricepere şi purtare de grijă [când va merge acolo]. Şi atunci i-a spus stăpânului său: „Dar dacă femeia nu va vrea să vină cu mine, oare îl voi întoarce pe fiul tău în pământul din care tu ai ieşit?” (Facere 24, 5). A zis Avraam: „Să nu întorci pe fiul meu acolo. Domnul Dumnezeul cerului şi al pământului, Cel Care m-a luat pe mine din casa tatălui meu şi din pământul în care m-am născut, Cel Care mi-a grăit şi S-a jurat zicând: Ţie îţi voi da pământul acesta şi seminţiei tale, El însuşi va trimite pe îngerul Său înaintea ta şi bine te va cârmui pe calea ta” (Facere 24, 7). Ai văzut credinţa bărbatului? Nu a rugat pe prieteni, sau pe rude, nici pe altcineva; ci pe Dumnezeu i L-a dat slugii ca însoţitor şi împreună-călător. Apoi, vrând să-1 încurajeze pe slujitor, nu a zis simplu: „Dumnezeul cerului şi al pământului”, ci a adăugat: „Cel Care m-a luat pe mine din casa tatălui meu”. Adu-ţi aminte – îi zice – cum am bătut atâta cale, cum, lăsând ale noastre, ne-am bucurat mai mult de fericire străină, cum cele cu neputinţă s-au făcut cu putinţă. Şi nu doar aceasta a vrut să-i arate când a zis „Care m-a luat din casa tatălui meu”, ci că îl are pe Dumnezeu datornic. Ne este dator – i-a spus slugii -, căci El însuşi a zis: „Ţie îţi voi da pământul acesta şi seminţiei tale”. Chiar dacă noi suntem nevrednici, dar El a făcut promisiune. Şi ca s-o ducă la îndeplinire va fi împreună cu tine şi le va potrivi pe toate bine şi va duce totul la capăt, pentru care ne şi rugăm133. Şi, acestea zicând, 1-a trimis pe slujitor.
Apoi, sosind sluga în acel ţinut, nu s-a dus la vreunul din cei ce locuiau în oraş, nici nu a vorbit cu oamenii, nu le-a chemat pe femei, ci ia uită-te la el câtă credinţă avea: pe însoţitorul pe Care L-a primit, de Acela s-a ţinut şi numai Lui I-a grăit. Şi stând, s-a rugat şi a zis: „Doamne Dumne¬zeule al domnului meu Avraam, bine călătoreşte cu mine astăzi”. Nu a zis „Doamne Dumnezeul meu”, ci „Doamne Dumnezeule al domnului meu Avraam”. Chiar dacă eu sunt netrebnic şi de lepădat – zice – îl pun înainte pe stăpânul meu. Căci nu pentru mine, ci pentru el am venit să slujesc. Sfiindu-Te, dar, de virtutea aceluia, fă bine de lucrează împreună cu mine tot ceea ce ai rânduit mai dinainte.
6. Apoi, ca să nu socoteşti că a cerut-o ca şi pe o obliga¬ţie, ascultă cele ce urmează: „Şi fă milă cu domnul meu Avraam”. Chiar dacă facem mii de fapte bune şi suntem vrednici să fim izbăviţi prin har şi să primim aceasta de la iubirea Ta de oameni, nu ne-o da cape o datorie sau obligaţie. Aşadar ce vrea? „Iată, am stat – zice – la izvorul de apă, iar fiicele celor care locuiesc în oraş ies să scoată apă şi să fie [soţie lui Isaac] fecioara căreia eu îi voi zice: Pleacă-ti găleata ta ca să beau, iar ea îmi va răspunde: Bea şi tu şi le voi adapă şi pe cămilele tale, pană se vor sătura. Pe aceasta ai pregătit-o copilului Tău Isaac şi întru aceasta voi cunoaş¬te că ai făcut milă cu domnul meu Avraam.” Ai văzut înţe¬lepciunea slugii ce fel de semn şi-a pus? Nu a zis: „Dacă văd pe vreo fată călare pe catâr, sau purtată în car, sau înconjurată de ceată de eunuci, sau având mulţi slujitori, sau frumoasă ori strălucită la chipul trupului, pe aceasta ai pregătit-o fiului Tău”. Dar ce a zis? „Dacă îi voi zice: pleacă-ţi găleata ca să beau”. Ce faci, omule? O astfel de nevastă de nimic cauţi pentru stăpânul tău? Să poarte găleţi şi să poată discuta cu tine? Da – zice – căci nu m-a trimis să mă uit la bogăţie, nici la strălucirea neamului, ci să caut nobleţea sufletului. Adesea multe dintre cele ce poartă găleţi au vir¬tute desăvârşită, iar altele, şezând în casă, sunt mai rele şi mai de defăimat decât toate. Dar de unde ştii că femeia este virtuoasă? Din semnul – zice – pe care ea îl va spune. Şi de unde ştii că acesta este semnul virtuţii? Este semn îndestulător şi fără tăgadă. Căci iubirea de străini este mare semn şi este dovada deplină [că e virtuoasă].
Ceea ce spune sluga aceasta înseamnă, chiar dacă nu foloseşte aceste cuvinte: Eu caut acea fecioară care este atât de iubitoare de străini încât le oferă toată slujirea de care este în stare. Şi nu oricum caut acest lucru, ci fiindcă sunt dintr-o astfel de casă în care înfloresc mai cu seamă faptele bune ale iubirii de străini. Acest lucru îl caut mai înainte de toate: să iau pentru stăpânii mei pe una ca acelaşi fel de vieţuire. In casa aceea voi intra, care este deschisă străinilor, în care să nu fie război şi lupte şi bărbatul punând înainte ceea ce are, urmând tatălui său, îi primeşte pe străini. Iar fata să fie scumpă la vorbă şi să nu se ţină pe sus nici să se împotrivească, lucru care adesea se întâmplă în multe case. Şi din aceasta vreau să ştiu deja dacă este iubitoare de străini. Căci de aici, [din iubirea de străini], ne vin toate bunătăţile.
Aşa l-a dobândit stăpânul meu pe mire. Aşa a devenit tată: a jertfit un viţel şi a primit copilul; a frământat făina şi Dumnezeu i-a făgăduit că-i va da urmaşi după mulţimea stelelor. Aşadar, fiindcă din aceasta au venit în casa noastră toate bunătăţile, acest lucru îl voi căuta mai înainte de toate. Să nu ne uităm la aceasta, că a căutat apă, ci acel lucru să-1 privim cu băgare de seamă: că, fiind un suflet foarte iubitor de străini, nu numai ceea ce a cerut i s-a dat, ci mai mult decât cele pe care le-a cerut i-a fost oferit. Şi a fost – zice – că mai înainte de a isprăvi-el de grăit, iată, Rebecca ieşea; şi s-a plinit acel cuvânt profetic: „încă grăind tu, iată, Eu stau de faţă” (îs 58, 9). De acest fel sunt rugă¬ciunile adevăraţilor bărbaţi. Mai înainte de a se împlini, ei sunt încredinţaţi că Dumnezeu le acordă cele cerute. Acum dar, şi tu, fiindcă urmează să-ţi iei nevastă, nu fugi la ajutor omenesc, nici către femei ce se îmbogăţeasc din averi străine şi care caută numai una: cum să dobândească vreun câştig134. Ci aleargă la Dumnezeu. Nu te ruşina ca El să-ţi fie alegător al miresei. El însuşi a făgăduit şi a zis: „Căutaţi mai întâi împărăţia Cerurilor şi toate celelalte vi se vor aduga vouă” (Mt 6, 33). Şi nu zi: „Cum pot să văd pe Dumnezeu şi cum poate El să-mi răspundă cu vocea şi să grăiască cu mine la arătare, încât eu, mergând la El, să-L rog aceasta?” Acestea sunt vorbe ale unui suflet necre¬dincios. Căci şi fără să-ţi strige în gura mare, pe toate câte vrea le poate rândui Dumnezeu. Asta s-a petrecut şi în acest caz. Căci nu a auzit [sluga] glas, nici a văzut vreo faţă. Ci, lângă izvor stând, s-a rugat şi pe dată s-a şi întâm¬plat [ceea ce a cerut]. „Căci mai înainte de a sfârşi el a grăi – zice – a ieşit Rebecca, fiica lui Batuel, fiul Milcăi, purtând o găleată pe umeri. Iar fecioara era oacheşă la chip nevoie mare şi era fecioară şi bărbat nu a cunoscut-o” (Facere 24, 15-16). Ce-mi spui mie de frumuseţea trupului? Ca să afli de covârşitoarea ei întreagă înţelepciune, ca să-i afli frumuseţea cea din suflet. Căci minunat lucru este a avea întreaga înţelepciune. Dar cu mult mai minunat când aceasta este împreunată cu frumuseţea trupului. De aceea, şi când urma să ne istorisească despre losif şi despre întrega lui înţelepciune, mai întâi ne pune înainte frumu¬seţea trupului său, zicând: „Frumos era la înfăţişare şi chipeş la faţă foarte” (Facere 39, 6). Şi când ne spune de întreaga lui înţelepciune arată că frumuseţea nu 1-a plecat mai înainte spre destrăbălare. Căci nici frumuseţea*nu este pricină pentru desfrâu şi lipsa ei nu este defel pricină a întregii înţelepciuni. Căci multe sunt strălucite după înfăţişarea trupului, dar strălucesc mai mult prin întreaga înţelepciune. Şi iarăşi altele sunt urâte şi slute, dar mai urâte se fac cu sufletul, întinându-se cu mii de desfrânări. Căci nu firea trupului, ci libera voie [Tcpoatpeaiq] a sufletului este pricina uneia sau alteia. Şi nu pe degeaba a numit-o a doua oară fecioară. Căci zicând: „era fecioară”, a adăugat: „era fecioară şi bărbat nu a cunoscut-o pe ea”. Fiindcă multe dintre fecioare îşi păzesc trupul nestricat, dar îşi umplu sufletul de multă destrăbălare; fiind machiate, atrag de pretutindeni mii de amorezi şi întraripează [spre ele] ochii celor mai tineri şi le sunt acelora piedică şi groapă de pierzanie. Dar Moise arată că aceasta nu era aşa, ci fecioară era din amândouă punctele de vedere: şi cu trupul şi cu sufletul. Căci zice: fecioară era şi bărbat nu a cunoscut-o. Şi acestea [toate], deşi avea multe pricini ca să fie cunos¬cută de bărbaţi. Mai întâi frumuseţea trupului, apoi felul ei de a sluji. Căci dacă ar fi şezut necontenit în iatac, cum fac azi unele fecioare, şi nu s-ar fi preumblat prin piaţă niciodată, nici ar fi părăsit casa părintească, nu avea atâta laudă că nu a cunoscut-o vreun bărbat. Dar când o vezi ieşind prin piaţă – căci trebuia în fiecare zi să care apă – o dată şi de două ori, ba şi de mai multe ori, dar rămânând necunoscută de vreun bărbat, atunci mai cu seamă poţi să-i vezi pricina de laudă. Căci, dacă o fecioară, ieşind de puţine ori prin piaţă – chiar urâtă să fie şi slută şi urmată de multe slujnice – din aceste ieşiri i se vătăma adesea bunul caracter135 al sufletului, ia gândeşte-te la aceasta (care în fiecare zi ieşind de una singură din casa părintească şi nu mergând simplu în piaţă, ci la izvor după apă şi silită fiind să se întâlnească cu mulţi alţii), cum nu este vrednică de mii de minunări, când nici din necontenitele ieşiri, nici din frumuseţea feţei, nici din mulţimea celor pe care îi întâl¬nea, nici din altă parte, nicidecum nu şi-a stricat bunul carac¬ter! Ci a rămas nestricată şi cu trupul şi cu sufletul şi şi-a păzit mai strict întreaga înţelepciune decât cele ce şed în cămările muiereşti. Şi s-a arătat pe sine, după cum cere şi Pavel, când zice: „ca să fie sfântă cu trupul şi cu duhul” (I Cor 7, 34). Coborându-se la izvor, a umplut găleata de apă şi s-a ridicat să plece. Iar sluga a alergat în întâmpinarea ei şi a zis: „Dă-mi să beau puţin din găleata ta”. Iar ea a zis: „Bea, Doamne”. Şi s-a grăbit să ia găleata în mână şi i-a dat să bea până a încetat să mai bea. Şi a zis: „Şi pe cămilele tale le voi adapă până ce vor bea toate”. Şi s-a grăbit şi şi-a deşertat găleata în adăpătoare. Şi a alergat la fântână să scoată şi să adape toate cămilele.
Mare este iubirea de străini a femeii, mare este în¬treaga ei înţelepciune, şi pe amândouă acestea le aflăm mai cu seamă şi din cele ce a făcut şi din cele ce a spus. Ai văzut cum nici întreaga înţelepciune nu a ştirbit iubirea de străini, nici iubirea de străini nu a stricat întreaga înţelep¬ciune? Căci nu ea a fost cea dintâi care a alergat, nici nu a vorbit cu bărbatul. Şi acestea arată întreaga înţelepciune. Dar, rugată fiind, nu a refuzat, nici nu a întors spatele; şi acestea sunt semnele unei mari iubiri de străini şi iubiri de oameni. Căci, după cum, dacă ar fi alergat prima şi ar fi grăit ceva celui ce nu i-a zis nimic, ar fi fost semnul obrăzniciei şi al neruşinării, tot aşa, dacă ar fi refuzat pe cel care o rugase, era semn al cruzimii şi al lipsei de omenie. Dar acum, ea n-a făcut nici una dintre acestea. Nici din pricina întregii înţelepciuni nu a ştirbit iubirea de străini, nici din pricina iubirii de străini nu s-a lipsit de lauda întregii înţelepciuni, ci a dat dovadă de fiecare virtute întreagă: prin faptul că nu a deschis discuţia arătând întreaga ei înţelep¬ciune, iar prin aceea că a oferit ajutor, după ce i-a fost cerut, iubirea negrăită de străini. Şi că era nespus de iubitoare de străini ne arată şi faptul că nu a dat numai ceea ce i s-a cerut, ci a oferit mai mult decât acestea. Şi chiar dacă apă era ceea ce a dat, acest lucru era cel mai important atunci. Iar pe cei iubitori de străini obişnuim să-i judecăm nu după bogăţia celor date, ci după puterea cu care le dăruiesc. Fiindcă Dumnezeu 1-a lăudat şi pe cel care dă un pahar de apă rece; şi despre cea care a aruncat doi bănuţi a spus că a aruncat mai mult decât toţi, fiindcă toate câte avea atunci le-a aruncat. Aşa şi aceasta, prin acestea a făcut dragoste de străini cu acel nobil om, căci nu avea nimic mai mult ce să-i ofere. Şi nu în zadar a scris „s-a grăbit” şi „a alergat” şi toate câte sunt asemenea acestora, ci ca să afli râvna136 cu care a făcut fapta, nu fără voia ei, nici silită, nici cu îngreu-iere, nici cu supărare. Şi că nu puţin lucru este acesta, vedem din aceea că adeseori fiind pe drum şi oprindu-ne puţin rugăm pe vreunul care are o torţă să o aprindă şi pe a noastră sau pe vreunul care cară apă să ne stâmpere setea şi acela nu suferă, ci cu greu o face. Iar aceea nu numai că i-a plecat aceluia găleata, ci şi cămilele toate le-a adăpat, chinuindu-se atât de mult şi plinind iubirea de străini cu multă bunătate prin osteneala trupului137. Căci nu numai faptul că a făcut, ci faptul că a făcut cu dispoziţie râvnitoare arată virtutea ei. Domn îl numeşte pe omul necunoscut şi pe care atunci îl vede prima dată. Şi precum socrul ei, Avraam, nu a întrebat pe oaspeţi: „cine sunteţi?” şi „de unde sunteţi?” şi „unde mergeţi?” şi „de unde veniţi?”, ci pur şi simplu a plinit iubirea de străini, aşa şi ea nu a zis: „cine eşti?” şi „de unde?” şi „ce cauţi aici?”, ci a împlinit cu îmbelşugare iubirea de străini şi a lăsat deoparte toate cele de prisos. Căci şi cei care vând mărgăritare şi iau aur, numai un singur lucru caută: cum să câştige de la cei care au bani şi nu cum să-i iscodească mai mult. Şi aceasta un singur lucru căuta: cum să primească rodul iubirii de străini, cum să primească plata pregătită pentru acest lucru. Căci ştia acest fapt cu limpezime: că străinul, mai ales, este ruşinat de toţi. De aceea este nevoie [în acest caz] de multă prietenie şi de întreagă înţelepciune neiscoditoare. Dacă vrem să-1 iscodim şi să ne interesăm prea mult de el, şovăie şi se sfieşte şi vine fără bucurie. De aceea nici ea nu a făcut acest lucru cu acela şi nici socrul ei cu străinii, ca să nu piardă răsplata. Ci i-a slujit numai pe drumeţi şi, dobândind prin ei rodul pe care îl dorea, aşa i-a slobozit138.
7. De aceea atunci chiar îngeri a primit. Dacă ar fî iscodit, i s-ar fi micşorat plata. Iar noi îl admirăm nu fiindcă a primit îngeri, ci tocmai fiindcă neştiind cine sunt i-a primit. Căci dacă ştiind cine sunt le slujea, nu făcea nici un lucru minunat, vrednicia celor primiţi obligându-1 şi pe cel prea împietrit şi uscat la inimă să devină iubitor de oameni şi blând. Acesta este însă lucru minunat că, socotind că erau oarecare drumeţi, le-a arătat atâta purtare de grijă. Tot aşa este şi Rebecca. Nu ştia cine era, nici pentru ce se afla acolo, nici că a venit s-o peţească pe ea, ci 1-a socotit un oarecare străin şi pribeag. De aceea mai mare i-a fost plata pentru iubirea de străini, că pe cel pe care nu-1 cunoştea nicidecum 1-a primit cu atâta dragoste (evvoia)139, păzindu-şi în acelaşi timp şi întreaga înţelep¬ciune. Căci nu în chip urâcios, nici cu obrăznicie, nici de silă, nici îmbufnată nu a făcut aceasta, ci cu sfiala140 cuve¬nită. Căci acest lucru 1-a spus Moise în taină atunci când zice: „Omul a cercetat-o pe ea şi a păstrat tăcerea să cunoască dacă a îndreptat Domnul bine calea lui” (Facere 24, 21). Ce înseamnă „Omul a cercetat-o pe ea”? I-a cercetat şi înfăţişarea exerioară, şi mersul, şi uitătura, şi cuvintele, şi pe toate le-a cercetat cu de-amănuntul, căutând să afle din mişcările trupului dispoziţia lăuntrică141 a sufletului. Şi nu s-a mulţumit numai cu acestea, ci a făcut şi o a doua ispitire. Şi deoarece i-a dat apă să bea, nu s-a oprit la aceasta, ci i-a zis: „A cui fiică eşti, spune-mi, şi dacă este în casa tatălui tău loc de mas?” Ce răspunde aceea? Fără urmă de răutate şi cu blândeţe îi spune şi cine este tatăl ei şi nu se oţărăşte, zicând: „Tu cine eşti, iscoditorule, şi căutătorule, şi întrebătorule, despre casa mea?”. Dar ce îi zice? „Sunt fiica lui Batuel, fiul Milcăi, pe care ea i 1-a născut lui Nahor. Şi paie şi fân mult sunt la noi şi loc de mas”. Şi după cum în cazul apei i-a dat mai mult decât a cerut -căci acela a cerut numai să bea, dar ea a promis să adape şi cămilele şi le-a şi adăpat – aşa şi aici, el a cerut doar un loc, iar ea şi paie şi hrană şi celelalte toate, şi prin toate acestea 1-a invitat pe el şi a mers acasă ca să ia plata iubirii de străini. Acestea să le ascultăm nu doar aşa să fie ascultate, fără dispoziţia de a le lucra, ci, cugetând cu min¬tea în noi înşine şi comparând lucrarea noastră cu aceste fapte, ne vom da seama cât de mare era virtutea femeii. Noi adesea cu anevoie primim şi pe cei cunoscuţi şi pe cei ce se îngrijesc de noi, iar dacă zăbovesc o zi sau două ne îngreuiem la suflet. Iar aceasta pe cel necunoscut şi străin cu multă râvnire [TcpoGuiiicc] 1-a adus acasă şi acestea nu numai lui i le-a oferit, ci s-a îngrijit şi de atâta amar de cămile. După ce a intrat, priveşte şi aici mai mult priceperea lui. Căci când i-a pus înainte să mănânce pâine, a zis: „nu mănânc până nu voi grăi cuvintele mele”. Ai văzut cât era de treaz şi de atent? Apoi, după ce i-au îngăduit să vorbeas¬că, să vedem cum a discutat cu ei. Dacă ar fi zis către ei aceste cuvinte – că are un stăpân strălucit şi vestit, cinstit înaintea tuturor, care se bucură de mare respect în faţa celor din acel ţinut – chiar dacă ar fi vrut să zică acestea, nu greşea. Căci localnicii 1-au cinstit pe Avraam după rânduială împărătească. Dar nimic din acestea nu a zis, ci, lăsând deoparte toate cele omeneşti, a înfrumuseţat vorba sa pornind de la ajutorul de Sus cel dat lui: „Sluga lui Avraam sunt. Domnul 1-a binecuvântat pe stăpânul meu foarte şi 1-a înălţat şi i-a dat lui turme şi vite şi aur şi argint” (Facere 24, 34-35). L-a numit bogat nu ca să-1 arate că este avut, ci ca să vădească faptul că este iubitor de Dumnezeu. Căci nu plecând de la faptul că a dobândit multe a vrut să-1 laude, ci din pricină că le-a primit pe ele de la Dumnezeu. Apoi, vorbind despre mire, a zis: „Şi a născut Sarra, femeia domnului meu, un fiu domnului meu după ce el îmbătrânise” (Facere 24, 36). Aici mi se pare că a ascuns [în aceste vorbe] şi felul naşterii, arătând că naşterea a fost din pronia lui Dumnezeu cea către acela, şi nu potrivnică firii. Şi tu acum eşti mire şi îţi cauţi mireasă! Acestea caută-le mai întâi de celelalte: dacă este iubitoare de Dumnezeu, dacă se bucură de multă bunăvoinţă de Sus. Căci dacă sunt acelea, urmează şi celelalte. Dar dacă nu sunt acestea, chiar dacă îşi ţin cu multe asigurări142 cele lumeşti, nu este nici un câştig. Apoi, ca să nu zică [părinţii Rebeccăi]: „Pentru ce nu a luat una din femeile localnice?” a spus [că Avraam i-a cerut]: „Jură-mi-te că nu vei lua fiului meu femeie din fetele canaanenilor, ci vei merge în casa tatălui meu şi în neamul meu şi vei lua femeie fiului meu”. Dar ca să nu părem că îngreuiem urechile voastre povestind toată istoria, să vă spunem sfârşitul ei. Căci după ce a zis cum stătea la izvor, cum a rugat-o pe fată, cum aceea i-a dat mai mult decât îi ceruse, cum Dumnezeu i-a fost mijlocitor, după ce pe toate le-a istorisit în amănunt, a încheiat cuvântul său [cerând-o de soţie pentru Isaac]. Acestea toate auzindu-le, aceia nu s-au mai îndoit deloc, nici nu şi-au mai făcut griji, ci, fiindcă Dumnezeu a mişcat sufletul lor spre aceasta, îndată i-au dat fiica. Şi, răspunzând Laban şi Batuel, au zis: „Porunca aceasta de la Dumnezeu a ieşit. Nu putem, aşadar, să-ţi grăim împotrivă ceva rău. lat-o pe Rebecca; luându-o, te du; şi va fi femeie domnului tău, după cum a grăit Domnul” (Facere 24, 50-51). Cine nu se va uimi, cine nu se va mi¬nuna de câte şi ce fel de oprelişti s-au distrus în scurtă vreme prin ajutorul de Sus? Căci şi faptul de a fi străin, şi slugă, şi necunoscut, şi multa distanţă a drumului, şi faptul că nu erau cunoscuţi Rebeccăi nici socrul, nici mirele, nici altul din cei ce se cuveneau să-i fie prezentaţi, fiecare dintre acestea, luat separat, era de ajuns să oprească nunta. Dar nici unul dintre ele nu a oprit-o, ci toate acestea au fost depăşite cu bine şi, ca şi unui cunoscut şi vecin, ca şi unu¬ia cu care ar fi trăit împreună din prima zi, aşa i-au încre¬dinţat mireasa, încrezându-se în el. Pricina? Dumnezeu era la mijloc! Şi, după cum când vrem să facem ceva fără El, chiar dacă ar fi uşor de făcut, aflăm poticneli şi piedici şi mii de alte nepotriviri în ele, tot aşa, când este El de faţă şi le potriveşte, chiar dacă ar fi problemele mai încurcate decât toate, devin toate uşor de rezolvat. Prin urmare nimic, nici să nu facem, nici să grăim mai înainte de a chema pe Dumnezeu şi de a-L ruga să le adune El în mâinile noastre [şi să le rezolve] pe toate, după cum şi această slugă a făcut. 8. Dar să ne uităm, după ce a luat-o, în ce mod a săvârşit nunta. Oare a luat cu sine ţimbale şi surle şi dansuri şi timpane şi fluiere şi alte închipuiri [şi manifestări deşarte]? Nimic din toate acestea! Ci, luând-o doar pe ea, aşa s-a dus, având cu sine pe îngerul ce mergea alături de ea şi îi însoţea pe drum, pe care stăpânul lui L-a implorat pe Dumnezeu să-1 trimită împreună cu slujitorul, când acesta a plecat de acasă. Şi s-a dus mireasa fără să audă ea fluiere şi chitări şi nimic din celelalte de acest fel, dar având pe capul ei mii de binecuvântări din partea lui Dumnezeu şi cunună mai strălucită decât orice diademă împărătească. Şi s-a dus nu înveşmântată în haine aurite, ci în întreaga înţelepciune şi evlavie, în iubirea de străini şi în toată cealaltă virtute. S-a dus nu în trăsură acoperită, nici cu altă închipuire deşartă de acest fel, ci şezând pe cămilă143. Căci dimpreună cu virtutea care era în suflet, şi trupurile fecioarelor din vechime se împărtăşeau de multă vigoare144. Căci nu aşa le-au crescut maicile lor, ca pe cele de acum, cu băi dese, cu alifii binemirositoare, cu încon¬deieri ale ochilor şi farduri, în haine moi ori stricându-le în alte mii de chipuri, făcându-le mai molatice decât se cuvine, ci atunci le creşteau în toată severitatea145. Pentru aceea şi prospeţimea trupului lor era foarte înfloritoare şi nobilă, fiindcă era naturală, nu artificială ori îngrijită [prin metode cosmetice]. De aceea se şi bucurau de o sănătate curată şi frumuseţea lor era nemeşteşugită şi nici o slăbiciune nu le împovăra trupul, ci orice moleşeală era lepădată de la ele. Căci ostenelile şi chinuirile şi a lucra toate cu mâna ta pierd toată moleşeală şi asigură întru totul vlaga cea bună şi sănătatea [trupului]. De aceea erau şi mai dorite de bărbaţi şi mai mult iubite. Dar nu numai trupul, ci şi sufletul devine prin lucrarea acestora mai bun şi având mai multă întreagă înţelepciune146. Şezând pe cămilă şi ajungând în ţinutul [lui Avraam], mai înainte de a se apropia [de casă] şi-a ridicat ochii şi 1-a văzut pe Isaac şi a coborât de pe cămilă. Ai văzut tărie? Ai văzut suflet nobil? A coborât de pe cămilă! Aşa era de mare tăria acelor fecioare: împreunată cu întreaga înţelepciune. Şi a zis slugii: „Cine este omul acela care umblă pe câmp?” Şi a zis sluga: „Domnul meu” (Facere 24, 65). Atunci, luându-şi năframa, s-a acoperit. Ai văzut întreaga ei înţelepciune mărturisită în toate chipurile, cât era de sfioasă şi cu bun simţ? „Şi a luat-o Isaac, şi i-a fost lui femeie şi a iubit-o şi s-a mângâiat pentru Sarra, mama sa” (Facere 24, 67). Nu pe degeaba s-au spus acestea – „că a iubit-o şi s-a mângâiat pentru Sarra, mama sa” -, ci ca să afli pricinile dragostei lui Isaac, căci pe acestea femeia le avea de la casa părintească. Căci cine nu ar iubi pe una ca aceasta, având atâta întreagă înţelep¬ciune, atâta cuminţenie, atâta iubire de străini şi iubire de oameni şi blândeţe, şi bărbăţie în suflet şi vigoare în trup? Acestea le-am zis nu ca să le ascultaţi doar, nici ca, ascultându-le, doar să vă ruşinaţi, ci ca să le şi râvniţi. Voi, taţilor, urmaţi purtarea de grijă ce a arătat-o patriarhul spre a lua o femeie fără ifose [pentru fiul său], necăutând el averile ei, nici strălucirea neamului, nici frumuseţea trupului şi nimic altceva [de acest fel], ci numai nobleţea sufletului. Iar voi, mamelor, aşa să vă creşteţi fiicele! Voi, viitorilor miri, luaţi-vă soţii cu multă cuminţenie, fără dansuri şi râsete şi cuvinte ruşinoase şi trâmbiţe şi fluiere şi manifestări diavoleşti şi toate celelalte de acest fel, ci rugându-L pururea pe Dumnezeu să fie mijlocitor al tuturor celor ce trebuie făcute în acest caz. Căci dacă astfel vom rândui cele ale noastre, nu vor fi niciodată divorţuri, nici pricini de adulter, nici motive de gelozie, nici lupte, nici certuri şi ne vom bucura de multă pace şi multă înţelegere [oiiovoux]. Dacă este acest lucru, şi celelalte virtuţi vor urma întru totul. Căci după cum dacă femeia se răzvrăteşte împotriva bărbatului nimic sănătos nu va fi în casă, chiar dacă toate celelalte lucruri merg strună, tot aşa şi dacă ea este în acelaşi gând cu el şi împăciuitoare, nu va fi nimic neplăcut, chiar dacă se vor ivi mii de necazuri în fiecare zi. Şi dacă aşa se fac nunţile, atunci vom putea şi pe copii cu mare uşurinţă să-i ducem spre virtute. Căci când mama este astfel împodobită cu multă cuminţenie şi cu întreaga înţelepciune şi cu toată virtutea, va putea să-1 ţină pe bărbat lângă ea şi să-1 aibă [cu totul al ei] prin dorirea [ce i-o insuflă] pentru ea. Şi ţinându-1 pe el cu sine, îl va avea ca ajutor plin de râvnă pentru îngrijirea copiilor şi aşa îl va atrage şi pe Dumnezeu spre a le purta de grijă. Iar el, sârguindu-se împreună [cu soţia] pentru bunul mers al casei şi educând prin asceză sufletele copiilor, nimic neplăcut nu se va întâmpla mai departe, ci şi cele ale casei bine se vor rândui, căci în bună rânduială se vor afla şi chivernisitorii lor147. Şi, în acest chip, o dată cu casa, fiecare va putea împreună cu femeia lui şi cu copiii, şi slugile, să treacă în siguranţă timpul vieţii de aici şi să intre în împărăţia Cerurilor. De care fie ca noi toţi să avem parte cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui slavă şi putere, împreună şi Sfântului şi de viaţă Făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
82 Cuvântul de învăţătură din precedenta Liturghie a fost dat de Maxim, căruia i se şi adresează lauda din prima parte a acestei omilii.
83 Credem că este de prisos să mai comentăm nivelul la care se predica în Antiohia secolului al I V-lea. O predică bună nu este una care uimeşte pe ascultători prin subtilitatea şi bogăţia informaţiilor (deşi de multe ori acestea pot fi foarte folositoare), ci una care reuşeşte să sape adânc în inima ascultătorilor şi să pună acolo seminţele dumnezeieşti (a se vedea începutul paragrafului). Dar puterea de a intra adânc în brazdele sufletului este dată de vieţuirea celui care vorbeşte şi de măsura în care Hristos trăieşte în el.
84 desemnează atât pe cel molatec, cu carcter slab şi nestatornic, cât şi pe cel plin de mândrie, de prejudecăţi, cu nasul pe sus.
85 Bine ar fi să nu mai judecăm pe unii preoţi că ţin predici plictisitoare (faţă de alte timpuri avem acum mii de cărţi folositoare). Chiar dacă ar repeta monoton şi ar repovesti doar pericopa evanghelică ar fi deajuns să scoată în sufletele noastre noi înţelesuri. Căci cel duhovnicesc chiar dacă ar citi de mii de ori Scriptura nu s-ar sătura şi nu ar ajunge la capătul înţelesurilor ei. Dovadă este spre exemplu cazul Sfântului Serafim de Sarov care în fiecare zi, de luni până joi, citea una din cele patru evanghelii, şi doar el poate şti ce bucurii a trăit cugetându-le. Aceasta nu înseamnă să ne complăcem într-o situaţie deplorabilă din punct de vedere catehetic. Dar mult mai importantă este dispoziţia şi atenţia sinceră cu care mergem la Biserică.
86 Iată poziţia Sfântului faţă de plecăciunile şi laudele gratuite, în Biserică ar trebui să fim realişti şi sinceri: ce e de lăudat s-o facem cu bucurie, iar ce este poleială să înlăturăm cu smerenie şi rugăciune, în cazul de faţă este remarcabilă fineţea duhovnicească a celui cu gură de aur: îi laudă pentru că s-au smerit şi au arătat sincer că unii sunt în greşeală, iar alţii că îi compătimesc pe primii, demonstrând astfel că îl doresc mai mult pe Hristos decât păcatul. Lauda Sfântului nu este un act de politeţe, ceea ce le şi argumentează imediat mai jos.
87 Predicatorul se cuvine să fie foarte atent la reacţiile celor ce-1 ascultă.
88 Literal: schimbare a minţii care nu mai are nevoie la rândul ei de altă pocăinţă.
89 Literal: mai sigur. A simţit mai multă asigurare că va dobândi cele din veacul viitor.
90 Pronoia înseamnă şi preocupare, prevedere, grijă delicată mai dinainte pregătită.
91 Astăzi nu mai avem nici măcar acel minim discernământ, căci privind reclamele fără o minte trează, nu mai cercetăm riguros producătorul şi produsul, ci ne lăsăm atraşi de ce ni se spune în spotul publicitar.
92 Literal: libera voinţă
93 ale creştinilor
94 din viaţa veşnică
95cele ale sufletului
96 Imaginea este aceea a unei răni care pare vindecată, dar ascunde în ea puroiul, inducând în eroare pe cei ce o privesc.
97. Imaginea este a doi oameni care merg împreună, în aceeaşi cadenţă bine ritmată, fără dezacord în felul de a păşi.
98 Biserica. Dar şi soţia ca roabă a lui Hristos şi ca mădular al Bisericii.
99 Literal: i-a schimbat ritmul de vieţuire, de la unul agitat, specific păcatului, la unul plin de pacea lui Hristos. La fel, faptul că suntem ai lui Hristos se reflectă în ritmul nostru de vieţuire, ce se reflectă, la rândul lui, în toate actele şi gândurile ce le avem. Această schimbare a ritmului de vieţuire ţine de harul care penetrează şi schimbă în chip real firea omului (în cazul de faţă, schimbă firea unuia din soţi) şi nu de autoeducaţie ori propria nevoinţă, deşi fără aceasta din urmă nici harul nu va lucra. Un lucru demn de notat şi de adâncit este acela că acest verb este folosit, tot de Sfântul Ioan Gură de Aur, când vorbeşte de prefacerea cinstitelor daruri în Trupul şi Sângele lui Hristos. Redăm textul: „Căci nu omul este cel ce face ca darurile puse înainte să devină Trupul şi Sângele lui Hristos. Preotul stă numai şi împlineşte formula şi aduce rugăciunea [ însă harul şi puterea lui Dumnezeu sunt cele care lucrează toate. Acesta este, zice [preotul], Trupul Meu. Acest cuvânt preface [ ] darurile puse înainte” (PG 49, 389-390). Este limpede că în acest caz toate sfintele taine sunt legate de transformarea omului din trupesc în om duhovnicesc şi că în afara Euharistiei e greu de conceput cum s-ar realiza înduhovnicirea omului. Credem că este limpede şi că oricare creştini căsătoriţi nu se vor putea îndumnezei fără o participare conştientă şi simţită la Sfânta Liturghie, de bună seamă cerându-se şi din partea noastră cooperarea deplină.
100 Etimologic [ ] înseamnă: locuieşte în pace împreună cu ea, în acelaşi loc.
101 acelaşi verb ca şi la nota 73
102 Când suntem în contact cu altă persoană ritmurile noastre de vieţuire suferă influenţe reciproce. Cel care este mai puternic are cea mai intensă acţiune asupra schimbării celuilalt. Trebuie să fim conştienţi că pentru a putea schimba un om cu un ritm agitat e nevoie ca noi să avem o trăire plină de blândeţe, dar această trăire să fie mult mai puternică decât în celălalt. Şi poate fi astfel, căci adevăratul creştin nu lucrează cu puterea sa, ci cu a lui Hristos, Cel Ce a biruit lumea. Prin urmare, toată problema se reduce la cât de adânc vieţuieşte creştinul în Hristos şi nu la greşelile celuilalt.
103 Omul care trăieşte în noi înainte de Hristos este produsul 3ăcatelor săvârşite şi a urmărilor moştenite de la părinţi. Ceea ce noi lumim personalitate, caracter etc., ar trebui să fim conştienţi că sunt loar accidente ale firii noastre alterate. Când Hristos intră cu adevărat i în mod simţit în om, el nu se mai supune canoanelor psihologiei care se ocupă cu ceea ce apostolul Pavel numeşte în Epistola a doua către Corinteni – cap 2 şi 3 – „omul trupesc” şi „omul sufletesc”), ci legilor duhovniceşti şi devine om duhovnicesc. Cât suntem încă din primele două categorii ne putem ajuta şi de psihologie, psihanaliză etc., dar să nu credem că ele sunt într-adevăr eficiente şi oferă soluţii reale. Viaţa în Hristos este una a Duhului ce se revarsă prin Sfintele Taine şi Sfintele virtuţi, cum spune părintele Iustin Popovici.
104 Nu obţinută prin lucruri adăugate: retuşuri cosmetice, operaţii estetice etc.
105 Observaţia este perfect valabilă şi în alte cazuri: spre exemplu, de multe ori facem orice ca să prelungim cuiva viaţa – fără să încercăm să aflăm dacă este şi voia lui Dumnezeu aceasta – decât să ne îngrijim a-1 pregăti pentru moarte şi a lăsa lucrurile mai mult în purtarea de grijă de Sus. Aceasta nu este o invitaţie la a renunţa la medicină, ci de a schimba planul priorităţilor.
106 Termenii greceşti oferă o imagine: este ca o persoană care umblă de colo colo, se abate în toate părţile şi nu are un ritm al mersului şi care în cele din urmă, dându-şi seama de agitaţia în care se află, îşi impune să meargă în ritm constant şi liniştit.
107 femeia
108 Este vorba de cei care s-au căsătorit.
109 Relaţia dintre bărbat şi femeie este alimentată din cea dintre Hristos şi Biserică. Euharistia şi botezul ar trebui să constituie începutul, mijlocul şi sfârşitul relaţiei celor doi, barometrul care reglează vieţuirea în familie sub toate aspectele ei, fapt aproape ignorat în căsătoriile din ziua de azi. Cum se arată în propoziţiile următoare, puterea dragostei dintre cei căsătoriţi este dată de tăria legăturii dintre Hristos şi Biserică.
110 Cu iubire 1-am tradus pe [ ]. Acesta este un termen folosit în magia erotică pentru a desemna acţiunea magică prin care două persoane sunt foarte strâns legate una de alta. Pavel, meşteşugind iscusit din legea dumnezeiască şi omenească un „filtru”, îi leagă printr-o unire de nedespărţit pe cei căsătoriţi. După cum se observă, Părinţii au încercat să sacralizeze limbajul pervertit al epocii lor şi nu s-au dat în lături de a sfinţi mai toate cuvintele prin harul Duhului. Şi acesta este un aspect a sfinţirii a toată creaţia şi de a o pune în legătură intimă cu Dumnnezeu. Spre exemplu, Teodoret, povestind vieţile pustnicilor din Siria, nu se sfieşte să folosească cuvinte din limbajul hetairelor sau al confreriilor dionisiace pentru a desemna realităţi pur duhovniceşti trăite de marii părinţi, plini de dragostea dumnezeiască.
1’l înţelesul ambilor termeni ce desemnează iubirea se leagă de [ ]
112 Când cei doi se întâlnesc.
113 (cu acest verb are legătură şi termenul de conştiinţă , în sens etimologic de împreună-vedere ori cunoaştere, nu de ştiinţă de unul singur). Sfântul Pavel avea confirmată înlăuntrul său această realitate de către Duhul Sfânt.
114 Se pare că Sfântul Ioan leagă căsătoria de o taină a firii, dar cu împreună-lucrarea lui Dumnezeu şi nu de ceea ce noi numim în sens juridic Taina căsătoriei. E drept că doar în Biserică ea poate fi pe deplin trăită (căci plenitudinea ei este legată de împărtăşirea cu Hristos), dar acest lucru nu exclude că Dumnezeu nu participă tainic cu harul Său şi în căsătoriile sincere ale necreştinilor.
115 A rămas uimit când şi-a dat seama că este o realitate analoagă.
116 Că ar fi trecut dintr-o stare în alta, în cea nouă nemaiavând ceva comun cu cea dinainte.
117 Taina este legată şi de întruparea Mântuitorului, dar şi de’ realitatea căsătoriei.
118 Nunta este model al întrupării lui Hristos. Prin urmare, singura şansă de a o înţelege pe deplin este comuniunea cu Hristos-Mirele prin Biserică-Mireasa, adică de a intra prin experienţă în taina legăturii dintre Hristos şi Biserică.
119 Cei doi sunt părtaşi aceleaiaşi vieţuiri, care este viaţa în Hristos.
120 După cum rezultă din acest text, femeia nu este înlăturată din viaţa publică, căci ea este menită să-şi ajute soţul în casă şi în „toate celelalte”. Ceea ce diferă este modul de participare, deci este vorba de o diferenţă în modul de participare, nu în participarea efectivă. Ca exemplu negativ putem da faptul că uneori la perşi (ca de altfel de multe ori şi în Bizanţ) adevărata cârmuire a imperiului se făcea din serai, de către soţiile favorite ale regelui, acesta fiind doar un instrument al poftelor soţiilor. Ca exemplu pozitiv, sugerăm a se medita asupra capitolului 31 din Pildele lui Solomon.
121 Literal: să stea în fruntea casei. La romani, Domina (de unde avem actualul „doamnă”) era soţia stăpânului casei şi se bucura de mare cinste. Apelativul Maicii Domnului în tradiţia latină este Domina, ca una ce este „mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”. Şi ceea ce este mai surprinzător, cinstea aceasta a dobândit-o fiindcă era smerită în adevăratul înţeles al cuvântului, căci ea însăşi spune că „a căutat spre smerenia roabei Sale, că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile; mărire mi-a făcut Cel Puternic şi Sfânt e numele Lui” (Le l, 48-49).
122 Locul unde se dezbăteau probleme culturale, economice, publice etc. A se vedea spre exemplu unul din rolurile pieţei în descrirea vizitei lui Pavel la Atena, când a vorbit în Areopag.
123 Literal „din senat”. Locul unde se făceau sfatuiri obşteşti.
124 Ceea ce este de cugetat e faptul că azi femeile poftesc fără discernământ să conducă o societate de tip patriarhal şi nu să-şi descopere vocaţia proprie prin care ar putea ajuta mult mai mult pe bărbaţi să dărâme sistemul social – greşit din multe puncte de vedere – construit chiar de ei.
125 După cum se observă, Sfântul Ioan prezintă sfera de acţiune a bărbatului în paralelism strict cu cea a femeii, referindu-se la aceeaşi capacitate naturală. Femeia îşi exercită capacităţile de guvernare asupra copiilor, bărbatul asupra treburilor obşteşti. Nu există diferenţă între raţiunile celor două tipuri de cârmuire, ci doar între modurile lor de manifestare. Iar în ascetică (adică în efortul nostru de a ajunge de la chip la asemănare, singurul lucru cu adevărat important în viaţa aceasta) nu contează chipul sub care se lucrează o virtute (care ţine de personalitatea fiecăruia), ci în ce măsură ea activează toate potentele chipului spre a ajunge asemenea în cele din urmă cu Hristos. Prin urmare, pentru o lume neduhovnicească (despre una desacralizată nici nu mai încape vorba) contează aspectul exterior al lucrurilor (şi de aici şi aparenta inegalitate între bărbat şi femeie), pentru cea duhovnicească esenţialul este descoperirea raţiunilor sădite în ele de Dumnezeu. Păcatul -în sensul lui ontolgic de abatere a puterilor fireşti de la scopul pentru care au fost create de Dumnezeu – este cel care aduce inegalităţile (nu ierarhiile, care ţin de diversitatea creaţiei şi nu de raporturi juridice de subordonare).
126 Dorinţei lui Dumnezeu de a le da oamenilor cinste.
127 Locul cuvenit fiecăruia, care să nu producă inegalităţi nepermise, de tip structural.
128 Omul, în viziunea Părinţilor, este un aristocrat, şi nu se cuvine ca prin fapte înjositoare, nedemne de statutul său, să se coboare la treapta comportamentului vulgar şi nemanierat (de bună seamă acestea se referă la cele duhovniceşti şi nu la feluritele convenţii omeneşti prin care suntem sau nu consideraţi mondeni, deşi aceste două sfere de existenţă nu se exclud. Un om duhovnicesc niciodată nu bruschează prin vulgaritatea comportamentului, căci „dragostea nu se poartă cu necuviinţă”, spune Sfântul Pavel în I Corinteni, cap. 13).
129 voia este starea când cei doi au aceeaşi minte, acelaşi mod de a cugeta, lucru ce nu se poate dobândi decât dacă avem „mintea lui Hristos”.
130 Bogăţia se poate referi şi la calităţile persoanei, şi practic se întâmplă aceeaşi greşeală când ne căsătorim pentru calităţile celuilalt, despărţindu-le de persoana lui (spre exemplu, ne place vocea unei persoane, faptul că ştie să picteze, frumuseţea corporală etc.). Calităţile nu se pot da la o parte, căci fac parte din personalitatea aceluia, dar nu ele sunt esenţialul, ci în ce măsură ele sunt dăruite lui Hristos şi în ce măsură locuieşte Hristos în acela.
131 Este vorba despre darurile pe care le dădea mirele socrilor.
132 este starea vânătorului care stă la pândă şi a străjerului ce priveghează pe meterez. Este trezvia maximă, ce nu are nimic de a face cu sentimentalismul gratuit, dar în acelaşi timp nici cu atenţia rece de tip intelectualist, căci trezvia duhovnicească nu este străină de inima iubitoare şi jertfelnică.
134 Poate fi vorba de vrăjitoare, descântătoare, tot felul de babe. Dar ajutorul omenesc (doar omenesc) poate fi şi cel dobândit din consultaţii la specialişti în psihologie, planning familal etc, care adeseori (şi tarifurile practicate azi dau mărturie de acest lucru) caută slava proprie şi înavuţirea. Oare unde este hipocraticul „nu voi cere de la nimeni nimic pentru vindecări” şi buna conştiinţă pe care aceştia o promit la jurământul făcut şi care le conferă demnitatea de a fi colucrători ai binefacerilor lui Dumnezeu? Şi Biserica are sfinţi tămăduitori, doctori fără de arginţi. Oare aceştia căutau propriul renume şi îmbogăţire sau folosul omului, luându-L ca împreună-lucrător pe Duhul Sfânt? Desigur, credem că sunt şi astăzi mulţi vrednici urmaşi ai doctorului Alexis Carrel sau ai savantului Paulescu.
135 Despre [ ] (caracterul lăuntric al sufletului), care se dobândeşte prin educaţia primită de mic copil – vezi Platon, Republica, partea a Il-a, cartea a IlI-a, 398-401.
136 Dispoziţia lăuntrică de a se jertfi; ea este dobândită mai înainte de a face fapta, iar aceasta din urmă probează doar adevărul sau falsitatea dispoziţiei lăuntrice.
137 Ceea ce se străduia ea să simtă străinul era doar dulceaţa şi bunătatea ei, nu şi osteneala pe care o făcea, ca nu cumva să-1 facă să se simtă dator.
138 Important nu este ce dăm noi aproapelui, după valorile şi părerile noastre, ci ca noi să ne facem unelte ale voii dumnezeieşti pentru aproapele nostru. Important este ca prin noi aproapele să simtă dragostea lui Dumnezeu. Or, pentru a deveni unelte ale dragostei, ni s-a poruncit să ţinem aşezămintele lui Hristos şi nu să judecăm starea aproapelui, fapt ce ţine de Dumnezeu şi de cei duhovniceşti, rânduiţi de El pentru acest lucru, în cazul lui Avraam, roadă era harul Duhului Sfânt, concretizat în dragostea de oameni, dar darul dumnezeiesc întrece toate aşteptările: Sara rămâne însărcinată.
139 Literal: bună dispoziţie a minţii.
140 Respectul, demnitatea conferită celuilat, dar şi sieşi, căci împlinea o poruncă dumnezeiască spre slava Celui Cea dat-o.
141 ..: care este constanta sufletului său, adâncul cel adevărat al ei şi nu superficialitatea care adeseori înşală, dacă nu există o privire şi cercetare duhovnicească a subiectului în cauză.
142 Azi aceste lucruri sunt aceleaşi ca şi pe acea vreme, doar forma s-a schimbat: bani în bancă, asigurări la tot felul de asociaţii de asigurări, investiţii pentru, chipurile, „zile negre”. Oare nu spune psalmistul: „îmbătrânit-am, dar n-am văzut pe cel drept părăsit, nici pe urmaşii lui cerşind pâine” (Ps 36,25)? Iar Mântuitorul porunceşte să nu ne îngrijim de ziua de mâine. Probleme nu sunt aceste mijloace în sine, ci faptul că ne încredem în ele mai mult decât în Dumnezeu.
143 E uşor de găsit corespondenţa de azi: haină aurită – garderobă sofisticată de nuntă; trăsură acoperită – maşină ultimul tip; surle şi fluiere – Dj şi staţii de amplificare etc.
144 Bună dispoziţie a trupului, sub raport anatomic şi fiziologic. Azi se caută foarte mult acest lucru, dar după observaţia adâncă a Sfântului, singura cale de a o dobândi este starea virtuoasă a sufletului. Mai mult, această dispoziţie nu este un scop, ci doar urmarea firească a virtuţii ce se lucrează în sufletul credincios.
145 A nu se înţelege în sensul lipsei de dragoste. Această severitate era îndreptată tocmai împotriva a ceea ce noi credem azi că este dragoste maternă sau paternă, fiind de fapt un cumplit răsfăţ care strică sufletele copiilor. A se vedea educaţia pe care a primit-o Sfântul Serafim de Sarov sau Sfântul Siluan ori, din spaţiul catolic, parohul de Ars, Don Bosco, sau Sfânta Tereza de Lisieux.
146 De remarcat că şi astăzi femeia sportivă, practicând jogging, aerobic etc., apare mult mai sexy în ochii bărbaţilor. Aceasta este un fapt al firii omeneşti, ceea ce şi Sfântul Ioan Gură de Aur certifică, urmând experienţei antice în educarea tinerilor. Problema este în scopul pentru care se fac ostenelile. Dacă finalitatea lor este duhovnicească sau nu se vădeşte din observarea lăuntrică a scopului pentru care le facem: să slujim altora prin ele, ori egoismului propriu. Spre exemplu, unei fete sau unui băiat îi este greu să care provizii pentru o asociaţie filantropică dacă drumul este lung şi bagajele grele – şi aceasta nu se face în fiecare zi -, dar să alerge o oră în fiecare zi sau să „tragă la fiare” în sala de culturism nu este de nesuportat, căci acestea menţin tonusul trupului, care trebuie afişat spre a fi admirat şi dorit de cei din jur. Ştim, poate părea demodat şi semn de habotnicie, dar dacă avem prea multă energie, aceasta se va „potoli” dacă vom încerca să facem câteva zeci de metanii după putere, respectând indicaţiile Sfinţilor Părinţi în executarea lor şi nu mândrindu-ne cu numărul lor.
147 Este absolut necesară conlucrarea soţilor şi părinţilor cu Dumnezeu în cele mai mici detalii ale vieţii lor particulare şi publice.