„Femeia este legată prin Lege câtă vreme îi trăieşte bărbatul

„Femeia este legată prin Lege
câtă vreme îi trăieşte bărbatul;
iar dacă moare, liberă este, dacă vrea,
să se mărite, numai întru Domnul. Mai fericită este însă dacă rămâne aşa”

1. Despre nuntă a rânduit alaltăieri fericitul Pavel; şi despre îndreptările referitoare la ea aşa le-a scris corinte-nilor: „Cât despre cele ce mi-aţi scris, bine este bărbatului să nu se atingă de femeie. Dar din pricina desfrâului, fiecare să-şi aibă femeia lui şi fiecare femeie bărbatul ei” (I Cor 7, 1-2). Pentru aceea, să ne cheltuim şi noi toată convorbirea cu aceste cuvinte.
Prin urmare, e de trebuinţă şi astăzi să vă vorbim iarăşi despre aceeaşi pricină, fiindcă şi azi acelaşi Pavel grăieşte despre aceleaşi lucruri. Căci numai ce 1-aţi auzit strigând şi zicând: „Femeia este legată prin Lege câtă vreme îi trăieşte bărbatul, iar dacă adoarme, liberă este dacă vrea, să se mărite, numai întru Domnul. Mai fericită este însă dacă rămâne aşa, după gândul meu. Şi cred că şi eu am Duhul lui Dumnezeu” (I Cor 7, 39-40). Să-1 înso¬ţim, dar, şi azi şi să vorbim despre această pricină. Căci urmându-1 pe Pavel, prin el îl vom urma întru totul pe Hristos, căci şi el a scris acestea nu urmând sieşi, ci Aceluia. Fiindcă nu e lucru de şagă să poţi trăi bine căsătoria, căci ea se face prilej de mii de răutăţi pentru cei ce nu o trăiesc cum trebuie. Căci după cum femeia poate fi ajutor, aşa se poate face adesea şi potrivnică sfătuitoare. Aşadar, după cum liman poate fi nunta, tot aşa şi scufundare, nu prin firea ei, ci din pricina voii libere [ ]56 a celor ce rău o trăiesc. Căci cel ce o trăieşte după legile potrivite ei află în soţia şi în căminul său mângâiere şi [puterea] de a se rupe de toate răutăţile de zi cu zi57. Dar cel ce nu o ia în serios, ci ca un lucru oarecare58, chiar dacă se va bucura de linişte în afara căminului, când vine acasă va vedea stânci ascuţite ce [ascund pierzania]59. Aşadar, fiindcă primejdia nu ne vine de la cele ce ni se întâmplă [în afară], este de trebuinţă să avem multă luare-aminte la cele spuse şi să ne ducem căsnicia după legiuirile lui Pavel. Ba, mai mult, să facem aceasta după legile lui Hristos. Ştiu că multora li se pare nou şi nemaiauzit ceea ce spun60. Dar tocmai pentru aceasta nu voi tăcea, ci, citindu-vă cea dintâi legiuire, voi încerca să dezleg păruta nepotriveală.
Care este, aşadar, legiuirea pe care ne-a dat-o Pavel? „Femeia – zice – este legată prin Lege”; prin urmare, nu trebuie să se despartă cât timp trăieşte bărbatul. Nici să nu meargă la alt bărbat, nici să se unească prin o a doua nuntă. Ia vezi cu câtă precizie s-a folosit de cuvinte! Căci nu a zis „să trăiască împreună cu bărbatul” cât timp e viu, ci „femeia e legată prin Lege” câtă vreme trăieşte bărbatul ei ; încât, chiar dacă îi dă carte de despărţire, chiar dacă părăseşte căminul, chiar dacă pleacă la altul, legată fiind prin Lege, adulteră se face una ca aceasta. Dacă bărbatul vrea să se descotorosească de femeie, ori femeia vrea să-1 lase pe bărbat, să-şi aducă aminte de cuvintele acestea şi să cugete că Pavel stă de faţă şi o prigoneşte, strigând: „femeia este legată prin Lege” . Căci, după cum robii fugari, chiar dacă părăsesc casa stăpânului, sunt împiedicaţi de lanţuri, aşa şi femeia, chiar dacă îl lasă pe bărbat, are legea împotrivindu-se ei asemenea unui lanţ, osândind-o şi pe adulteră şi pe cei care o primesc. Cât timp mai este bărbatul, adulter se cheamă acest lucru. Şi tot cel ce se însoară cu cea fugită săvârşeşte adulter. Şi doar atunci – zice [Pavel] – îi este cu putinţă să se mărite a doua oară, când se dezleagă de lanţ, când se sfârşeşte bărbatul.

Arătând aceasta, nu a adăugat că „dacă se săvârşeşte” bărbatul ei este liberă să se mărite cu cine vrea, ci „dacă adoarme”, mângâind-o pe văduvă şi înduplecând-o să rămână [credincioasă] celui dintâi şi să nu-şi ia al doilea mire. Nu a murit bărbatul tău, ci doarme! Cine oare îl părăseşte pe cel ce doarme? De aceea zice: „dacă a ador¬mit, liberă este să se mărite cu cine vrea”. Nu zice [porun¬citor]: „să se mărite”, ca să nu i se pară că o împinge şi o sileşte. Nici nu a oprit-o pe cea care voieşte să se împărt㬺ească de o a doua nuntă, nici nu a îndemnat-o pe cea care nu vrea, ci le-a făcut cunoscut că „liberă este să se mărite cu care vrea”. Zicând că este liberă, după ce-i moare bărbatul, a arătat că înainte de aceasta era roabă, fiindcă acela trăia. Roabă fiind şi supusă legii, chiar dacă ar primi mii de cărţi de despăţire, este înlănţuită de legea adul¬terului. Slugilor nu le este cu putinţă să-şi schimbe stăpânii dacă aceştia trăiesc. Nici femeii să-şi schimbe bărbatul câtă vreme trăieşte. Căci acest lucru este adulter. Nu-mi zice de legile cele din afară, care poruncesc să-i dai carte de despăţire şi să te rupi de ea. Căci nu după aceste legi te va judeca Dumnezeu în acea Zi [a Judecăţii], ci după cele pe care însuşi le-a pus. Ba şi legile cele din afară nu rânduiesc aceasta pur şi simplu, nici fără socoteală, ci şi acestea pedepsesc fapta, încât şi din aceasta se arată că nu se complac cu acest păcat: doar simpla pricină de des¬părţire, fără implicare de bunuri, o resping. Şi chiar dacă ar fi [bunuri la mijloc] ca motiv de despărţire, pedepsesc fapta prin păgubire adusă averii [bărbatului]. Aşadar, nici [legile statului] nu au lăudat pe cei ce fac aceasta.

2. Dar atunci cu Moise [cum rămâne]? Şi acela a făcut acest lucru din aceeaşi pricină. Tu însă ascultă-L pe Hristos Care zice: „Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra în împărăţia Cerurilor” (Mt 5, 20). Auzi-L iarăşi când zice: „Cel ce se desparte de femeia lui în afară de motiv de desfrânare face adulter, iar cel care se însoară cu cea lăsată face adulter” (Mt 5, 32). Pentru aceasta a venit Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, pentru aceasta a luat chip de rob, pentru a-ceasta Şi-a vărsat preascumpul sânge, a pierdut moartea, a stins păcatul, ne-a dat cu îmbelşugare harul Duhului Sfânt, ca să te aducă pe tine la o mai mare filosofic. Sau altfel: nici Moise nu a legiuit aceasta fără să se gândească, ci silit fiind să se coboare la slăbiciunea celor cărora le dădea legi. Căci aceia erau gata să ucidă şi îşi umpleau casele de sângele celor de un neam cu ei şi nu erau cumpă¬taţi nici cu femeile lor, nici cu cele străine. Ca să nu-şi ucidă în casă femeile, pe care le-ar fi ţinut fără plăcere, a poruncit să le lepede, mai mare fiind răul de a omori ş j grabnica pornire spre ucidere. Şi că unii erau ucigaşi şi pângăritori, ascultă pe profeţii care zic: „Aceştia sunt cei ce zidesc Sionul prin sânge şi Ierusalimul prin nedreptăţi”; şi iarăşi: „Amestecă sângele cu sânge”; şi iar: „Mâinile lor sunt pline de sânge”. Iar că înnebuniseră nu doar împotriva femeilor lor, ci şi împotriva altora, şi aceasta lămurit ară-tând-o proorocul, a zis: „Şi au jertfit pe fiii lor şi pe fiicele lor demonilor” (Ps 105, 37). Cei ce nu s-au potolit faţă de copiii lor nu s-au potolit nici faţă de femei. Şi ca să nu se întâmple aceasta, le-a îngăduit să se despartă. De aceea şi Hristos, luându-Se la întrebări cu iudeii, aceştia I-au zis: „Cum dar Moise a îngăduit să i se dea [femeii] carte de despăţire?”61 (Mt 19, 7). Arătând că [Moise] nu a scris acestea legiuind împotriva Sa, aşa le zice: „Moise din pricina inimii voastre împietrite a scris, dintru început însă nu a fost aşa. Ci Cel Ce i-a făcut, dintru început i-a făcut bărbat şi femeie” (Mt 19, 8). Dacă era bun acest lucru nu făcea un bărbat şi o femeie, ci un bărbat şi două femei, încât acela, dacă voia, pe una să o lepede şi pe cealaltă să o ia. Chiar prin modul plăsmuirii lor a introdus legea62 pe care Eu o scriu acum. Care anume? Femeia hărăzită dintru început, pe aceasta s-o ţină pururea. Această lege era mai veche decât aceea, pe cât era Adam faţă de Moise. Prin urmare, eu nu fac acum ceva nou, nici nu introduc învăţături străine, ci [învăţ] pe acelea mai bătrâne şi mai vechi decât Moise.
Vrednic este să ascultăm însăşi legea lui Moise: „Dacă cineva îşi ia femeie – zice – şi trăieşte împreună cu ea şi se va întâmpla că ea nu va găsi har înaintea lui, iar el va găsi în ea lucru necuviincios, îi va scrie carte de despăţire şi i-o va da în mâinile ei” (Deut 24, 1). Vezi? Nu a zis porun¬citor „să-i scrie” şi „să-i dea”, ci „îi va scrie carte de despăr¬ţire şi i-o va da în mâinile ei”. Mare e deosebirea între una şi alta! Căci a zice „să-i scrie” şi „să-i dea” este a celui ce porunceşte şi dă ordine. Dar a zice „îi va scrie carte de despărţire şi i-o va da în mâinile ei” este a unuia ce vesteşte ce să facă, nu a unuia ce legiuieşte de la sine. „Dacă cineva – zice – dă afară pe femeie şi o trimite din casa lui şi, plecând, ea se duce la alt bărbat şi o va urî pe ea şi al doilea bărbat şi-i va scrie carte de despărţire şi i-o va da în mâinile ei şi o va scoate din casa lui, dacă nu moare acest bărbat care a luat-o de femeie, nu poate bărbatul cel dintâi, după ce a trimis-o de la el, dacă se întoarce, să o primească iar ca femeie a sa” (Deut 24, 2-4). Apoi, arătându-le că nu este de laudă o astfel de faptă, nici nuntă nu a socotit-o că este, ci s-a coborât din pricina slăbiciunii lor şi a zis: „Nu poate bărbatul cel dintâi să o ia de nevastă”. Şi a adăugat : „după ce a fost pângărită”, punând în lumină prin aceste cuvinte că a doua nuntă, câtă vreme trăieşte primul bărbat, este mai mult spurcă¬ciune decât nuntă. De aceea nu a zis „după ce ea s-a căsă¬torit”. Vezi că grăieşte în acord cu Hristos? Apoi a spus şi pricina: „căci urâciune este înaintea lui Dumnezeu”.
Aşa a spus Moise. Dar proorocul Maleahi a arătat mult niai limpede decât Moise acelaşi lucru. Ba nu Maleahi, ci Dumnezeu prin Maleahi, aşa zice: „Se cuvine să privesc la jertfa voastră sau să primesc dar din mâinile voastre”? Iar apoi: „Pentru ce lepezi femeia din tinereţea ta”? (Mal 2, 13-14) Arătând cât de mare rău este şi nevrând să-i dea vreo iertare celui ce face aceasta, sporeşte osânda prin cele ce urmează, zicând astfel: „Şi ea este părtaşa ta şi femeia legământului tău şi roadă63 duhului tău şi nu altul a făcut-o”. Vezi câte îndreptăţiri îi dă? Mai întâi vârsta: „femeia tinereţii tale”. Apoi legătura de nedesfăcut: „şi ea este părtaşa ta”. Apoi felul cum a plăsmuit-o: „roadă duhului tău”.

3. Şi pe lângă toate acestea, ceea ce şi este mai mare decât toate acestea e vrednicia Făcătorului. Căci asta înseamnă: „nu altul a făcut-o”. Nu poţi să spui – zice – că pe tine te-a făcut Dumnezeu şi pe aceea nu Dumnezeu, ci altul mai mic decât Acela. Ci Unul şi Acelaşi v-a adus pe amândoi la fiinţă, încât chiar dacă pentru altceva nu, măcar pentru acest lucru sfieşte-te şi păstrează dragostea [ ] pentru ea. Căci dacă în cazul robilor, adesea fiind ei despărţiţi unul de altul, faptul că amândoi sunt legaţi să slujească unuia şi aceluiaşi stăpân li se face prilej [de dragoste], cu cât mai mult nu trebuie să se întâmple aceasta cu noi, când amândoi avem acelaşi Făcător şi Stăpân64. Ai văzut cum şi în Vechiul Testament poruncile cuprindeau [rânduielile] de căpetenie ale noii filosofii. Şi fiindcă au fost hrăniţi mult timp cu Legea şi erau datori să meargă către cele desăvârşite şi ţintă le erau cele ale noii vieţuiri, la vremea cuvenită proorocul îi aduce către această filosofic.
Să ne încredem în această bună legiuire şi să lepădăm de la noi înşine orice ruşine, şi nici pe femeile noastre să nu le alungăm, nici pe cele alungate de alţii să nu le primim. Cu ce ochi va privi bărbatul pe femeie, cu ce ochi se vor uita la ea prietenii aceluia şi slugile? Căci dacă moare soţul şi cineva ia femeia aceluia, şi dacă numai văzând chipul65 celui [mort], ce nu pătimeşte şi suferă, cefei de viaţă va mai avea dacă bărbatul ei trăieşte? Ştiind [cel ce o ia] că este soaţa aceluia, cum va veni acasă, cu ce dispoziţie a voinţei, cu ce ochi o va privi pe soţia aceluia ca fiind a sa? Ba mai mult, nici a unuia, nici a celuilalt nu va putea spune cineva că este pe drept una ca aceasta. Căci adultera este femeia nimănui. Fiindcă a călcat şi legămintele cu acela şi nici la tine nu a venit prin legiuirea cuvenită.
Cum dar nu e nebunie să aduci în casă un lucru plin de atâtea rele? împuţinatu-s-au oare femeile? Pentru ce, dar, fiind atâtea, nu ne este cu putiinţă să ne luăm femeie după legea cuvenită şi cu conştiinţă curată? Ci alergăm la cele ce ne sunt oprite, răscolind căsniciile şi aducând răzmeriţe între cei de acelaşi neam, făcându-ne din toate părţile duşmănie, deschizând gurile altora spre mii de osânde şi făcând de ruşine însăşi vieţuirea noastră. Şi ceea ce este mai cumplit decât toate e că ne strângem pedeapsă de neînduplecat în ziua judecăţii. Căci ce vom spune Celui Ce ne va judeca atunci când, aducând legea în mijloc şi citindu-o, va zice: „Am poruncit ca pe femeia lepădată să nu o iei, pentru că fapta este adulter. Cum, dar, ai îndrăznit să o iei printr-o nuntă oprită?”. Ce vom zice şi cum vom da răspuns? Căci acolo nu e de trebuinţă să se aducă înainte legile cele din afara, ci silite sunt să tacă şi pe cei înfricoşaţi îi leapădă în focul gheenei dimpreună cu adulterii şi cu cei ce au nedreptăţit căsniciile altora. Cel ce s-a despărţit de femeie fără pricină – în afară de cea de desfrânare – şi cel ce s-a însurat cu cea divorţată, trăindu-i încă bărbatul, vor fi la fel pedepsiţi, dimpreună cu cea divorţată.
De aceea, mă rog şi vă implor, şi pun sufletul pentru voi, să nu alunge bărbaţii femeile, nici femeile să nu-şi lase bărbaţii, ci să ascultăm de Pavel, care zice: „femeia este legată prin Lege câtă vreme bărbatul ei trăieşte. Dacă bărbatul adoarme, liberă este să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul”.
Ce iertare mai au cei care cutează înainte de sfârşitul [bărbatului femeii] să facă aceasta, de vreme ce Pavel îngăduie a doua nuntă după sfârşitul soţului şi spune asta cu atâta tărie? Ce apărare mai au, fie aceştia care, trăind încă soţii lor, iau femeile [acelora] de neveste, fie aceia care se duc la desfrânatele de obşte? Căci şi acela e un alt chip al adulterului: ca acel ce are femeie să discute cu desfrâ¬natele. Căci după cum femeia care are bărbat, dacă se dăruieşte pe sine unuia care nu are nevastă – fie rob, fie liber – este pedepsită de legile privitoare la adulter, tot aşa şi bărbatul care se duce la o femeie fără soţ – că-i desfrânată de obşte ori altceva – păcătuieşte. Căci având femeie, adul¬ter se socoteşte fapta.
Să fugim şi de acest fel de adulter! Căci ce vom spune, ce vom aduce înainte, dacă, după ce cutezăm unele ca acestea, vom veni de faţă cu o pricină bine ticluită: pofta firii? însă se va porni împotrivă-ne femeia dată nouă, lipsin-du-ne de această apărare. De aceea s-a rânduit nunta, ca să nu desfrânezi. Ba, mai mult, nu numai femeia, ci şi mulţi alţii, părtaşi aceleiaşi firi cu noi, ne lipsesc de acesta iertare. Căci atunci când cel împreună rob cu tine, având acelaşi trup şi aceeaşi poftă, îmboldit de aceeaşi silă, nu se uită la altă femeie, ci rămâne în dragoste doar cu femeia sa, ce apărare vei mai avea punând înainte [ca motiv] pofta? Dar ce voi spune de cei care au femei? Ia gândeşte-mi-te la cei care trăiesc pururea în feciorie şi care nu se împărt㬺esc deloc de nuntă, ci arată multă întreagă înţelepciune66. Când alţii, care sunt în afara nunţii, au întreaga înţelepciune, ce iertare vei mai avea tu dacă după nuntă desfrânezi? Acestea şi bărbaţii şi femeile să le audă, şi văduvele şi cele căsătorite! Căci Pavel pentru toţi grăieşte, şi legiuirea aceasta zice: „femeia este legată prin Lege câtă vreme trăieşte bărbatul ei. Iar dacă adoarme, liberă este să se mărite cu cine vrea, numai în Domnul”.
Şi celor care au bărbaţi şi celor care nu au, şi văduvelor şi celor căsătorite a doua oară, şi simplu spus, tuturor le este de folos acest cuvânt. Căci cea care are bărbat, cât trăieşte acela, nu va alege să fie a altuia, de vreme ce este legată cât timp el trăieşte. Iar cea care îl pierde, dacă voieşte, se poate mărita a doua oară. Nu pur şi simplu, nici oricum să facă aceasta, ci ţinând seama de legiuirile aşezate de Pavel, care zice: „liberă este să se mărite cu care vrea, numai în Domnul”. Adică s-o^facă cu întreagă înţelepciune şi cu curăţie67. Iar dacă a ales să păstreze legământul faţă de cel adormit, să audă ce cununi i-au fost puse deoparte şi aşa va primi mai multă dorire. „Mai fericită este – zice – dacă rămâne aşa.”

4. Vezi cum tuturor le este de folos cuvântul? Căci se coboară şi la slăbiciunea acelora şi nici pe acestea nu le lipseşte de laude68. Ceea ce a făcut în legătură cu fecioria şi căsătoria, aceasta face şi în legătură cu prima căsătorie şi cu cea de a doua. Căci după cum acolo nu a oprit nunta, ca să nu îngreuieze pe cei mai slabi, dar nici nu o socotit-o obligatorie, ca să nu depărteze de la cununile puse deoparte pe cei ce vor să rămână feciorelnici, ci a arătat că bună este nunta, dar a limpezit că mai bună e fecioria, aşa şi aici ne pune înainte alte trepte.
Arătând că mai bună şi mai înaltă este cea a văduviei – şi după ea şi mai prejos, cea a nunţii a doua – pe cei mai întăriţi şi care vor să treacă peste obstacol îi încununează, iar pe cei mai neputincioşi nu-i lasă să cadă. Căci zicând „mai fericită este dacă rămâne aşa” şi auzind „după cugetul meu”, ca să nu socoteşti că aceasta este o lege omenească, adaugă: „şi cred69 că şi eu am Duhul lui Dumnezeu”. Nu poţi zice că este o părere omenească, ci vădire a harului Duhului şi lege dumnezeiască. Să nu socotim că Pavel zice acestea, ci Mângâietorul ni le legiuieşte. Iar dacă zice „şi cred”, nu o spune ca şi cum nu ar avea [Duhul], ci sme-rindu-se şi micşorându-se pe sine. A zis că „mai fericită este”, dar cum este acest „mai fericită” nu a adăugat, arătând astfel îndestulător că zicerea este de la Duhul70. Iar dacă vrei să cercetezi şi prin cugetare aceasta, vei afla multă bogăţie de dovezi. Şi vei vedea că văduva este mai fericită nu numai în veacul viitor, ci şi în viaţa aceasta. Iar acest lucru 1-a ştiut mai cu seamă Pavel, care şi despre fecioare a zis în chip tainic: „îndemn şi sfătuiesc să alegeţi fecioria” (I Cor 7, 25). Şi tot el a zis: „socotesc că din pricina nevoii ce stă de faţă, mai bine este omului să fie aşa” (I Cor 7, 26); şi iarăşi: „dacă fecioara se mărită, nu păcătuieşte” (I Cor 7, 28). „Fecioară” a numit aici nu pe cea afierosită, ci doar pe cea nenuntită şi care nu a făgăduit să rămână pururea fecioară. „Necaz vor avea unii ca aceştia în trup. Iar eu vreau să vă cruţ” (I Cor 7, 28). Prin acest simplu cuvânt a lăsat conştiinţei ascultătorilor să înţeleagă toate: durerile naşterii, creşterea copiilor, grijile, slăbiciunile, morţile neprevăzute, duşmăniile, întărâtările, robia prin mii de păreri71, vinovăţia faţă de răutăţile altora, a primi mii de întristări într-un singur suflet. De toate acestea se deportează cea care alege înfrânarea72; iar după despărţirea de mâhnirile de aici are plată multă în viaţa ce va să vină.
Ştiind toate acestea, să ne sârguim să ne fie de ajuns prima nuntă. Iar dacă o facem pe a doua, s-o facem după rânduiala şi înfăţişarea cuvenită şi după legile lui Dum¬nezeu. Căci de aceea a zis: „liberă este să se mărite cu cine vrea”. Şi a adăugat: „numai întru Domnul”, în acelaşi timp dându-i şi libertate73, dar şi îngrădindu-i-o, oferindu-i şi liberă stăpânie asupra sa, dar punând iarăşi de pretutindeni hotar şi lege acesteia. De pildă: femeia să nu aducă în casă bărbaţi pângăriţi şi stricaţi, sau actori, sau pe cei ce iau aminte la desfrânate. Ci întru curăţie şi întreagă înţelepciune şi evlavie să se facă, pentru ca toate să fie spre slava lui Dumnezeu.
Şi fiindcă adesea multe femei, după ce le mor bărbaţii dintâi, mai întâi fiind adultere, aşa şi-au adus bărbaţii din urmă74 şi au scornit alte feluri de pângăriri, de aceea a adăugat „numai în Domnul”, ca nimic din acestea să nu aibă loc la a doua nuntă. Căci aşa se va putea scăpa de învinuiri. Fiindcă mai bine decât toate este să rămână fidelă celui mort şi să păzească legămintele faţă de acela şi să aleagă înfrânarea şi să rămână cu copiii hărăziţi şi să atragă mai multă bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu. Dar dacă vrea să se mărite a doua oară, s-o facă întru curăţie, întru întreagă înţelepciune şi după legiuirile cuvenite, căci îngăduit este şi acest lucru. Oprite sunt numai desfrâul şi adulterul.
De aceastea să fugim şi cei ce au femei şi cei ce nu au. Şi să nu facem de ruşine vieţuirea noastră, nici să trăim o viaţă de batjocură, nici să nu ne întinăm trupul, nici să nu introducem în minte o conştiinţă vicleană75. Cum mai poţi intra în Biserică după ce te-ai înhăitat cu desfrânatele? Cum îţi mai întinzi către cer mâinile cu care ai îmbrăţişat desfrânata? Cum îţi mai mişti limba şi te mai rogi cu aceas¬tă gură cu care ai sărutat-o pe desfrânată? Cu ce ochi vei privi pe cei mai curaţi dintre prieteni? Dar ce vorbesc de prieteni? Căci şi dacă nu ar şti nimeni, tu însuţi, fără să vrei, te vei roşi şi vei fi ruşinat înaintea tuturor şi, mai mult decât orice altceva, trupul tău va fi respingător. Căci dacă acesta76 nu era aşa, pentru ce alergi la baia publică după [ce săvârşeşti] acel păcat77? Nu fiindcă te socoteşti mai murdar decât orice noroi? Ce altă mai bună dovadă cauţi – că necurăţie este ceea ce s-a întâmplat – sau ce hotărâre mai aştepţi să-ţi dea Dumnezeu [şi să-ţi spună că e păcat], de vreme ce chiar tu, după ce ai păcătuit, ai o asemenea părere despre cele făptuite?78.
Că ne socotim pe noi înşine necuraţi, laud foarte şi primesc aceasta. Dar că nu venim să facem curăţirea care se cuvine, aceasta o învinuiesc şi îi cer socoteală. Căci dacă murdărie trupească era, firesc e să te speli la baia publică. Dar dacă îţi pătezi sufletul şi îl faci necurat, caută o curăţire care să poată spăla petele lui. Care e baia care spală asemenea păcate? Izvoarele calde ale lacrimilor, suspinurile ce se ridică din adâncul inimii, străpungerea necontenită a inimii, rugăciunile încordate79, milosteniile, şi milosteniile făcute cu mărinimie, a osândi cele săvârşite, a nu te mai apuca de aceleaşi lucruri. Aşa se spală firea de păcat80, aşa se curăţă petele sufletului. Iar dacă nu facem unele ca acestea, chiar dacă mergem la toate izvoarele râurilor, nu vom putea curaţi nici cât de mică parte din acest păcat. Lucrul cel mai bun este să nu mai facem experienţa acestui urâcios păcat. Dar dacă cineva vreodată cade în [cursa] lui, să pună aceste leacuri, făgăduind mai întâi că nu va mai cădea în aceleaşi lucruri. Căci dacă după ce am păcătuit şi am osândit cele ce ni s-au întâmplat iarăşi ne apucăm de ele, nu vom avea nici un folos din curăţire. Căci cel care, după ce se spălă, se întoarce iar în acelaşi nămol, şi cel care, după ce s-a curăţit, a zidit din nou, şi zidind, iarăşi dărâmă, nu are nici un câştig, decât numai se chinuie şi lucrează de prisos.
Aşa şi noi, ca să nu ne cheltuim viaţa81 în zadar, să curăţim deplin păcatele de mai înainte şi ce ne-a mai rămas de trăit să petrecem în întreagă înţelepciune şi în cuviinţă şi în toate celelalte virtuţi. Ca, avându-L milostiv pe Dum¬nezeu, să ne împărtăşim de împărăţia Cerurilor, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fîe-I slava în vecii vecilor. Amin.

56 Singura şansă de a avea o bună [ ] este Hristos. Tot această voie liberă ne duce, cu împreună lucrarea harului lui Dumnezeu, către [ ], condiţie esenţială pentru naşterea adevăratei iubiri (). A se vedea şi nota 18 din cateheza întâi despre căsătorie.
57 Relaţia dintre cei doi căsătoriţi ar trebui să-i ajute să-şi depăşeasăcă toate problemele profesionale, psihice, biologice, pecuniare etc. Prin aceasta se verifică adevărul unei relaţii. Dacă ea nu se face matricea din care cei doi renasc zi de zi, e semn că mai trebuie luptă şi renunţare la egoism. Nici o tulburare, de orice fel ar fi, nu poate fi mai puternică decât relaţia întru Hristos dintre cei doi (de bună seamă, dacă o trăiesc cu adevărat).
58 Fără să realizeze adevărata ei dimensiune: îndumnezeirea celor doi. Dacă cei doi o fac doar ca să intre în rândul lumii, fără să ţină cont de realitatea ei profundă, le va deveni în timp povară de nesuportat. Pentru aceea este absolut necesar, poate chiar cu riscul de a nu mai accepta cununia a doi tineri, iniţierea prealabilă a tinerilor în profunzimile căsătoriei. Degeaba se căsătoresc, dacă nu ştiu ce implică acest fapt. în acest sens e urgentă şi catehizarea baptismală şi euharistică în Biserică, pentru a conştientiza ce înseamnă să fii creştin. Căci dacă nu vom conştientiza, cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog, prin experienţă harul Botezului şi al împărtăşaniei, nu ne putem numi cu adevărat creştini.
59 Imaginea este preluată din limbajul marinarilor. Liniştea traduce de fapt starea nevălurită a mării, propice unei bune navigaţii. Stâncile ascuţite sunt cele care, fie sunt ascunse sub apă, dar destul de aproape de suprafaţă pentru a avaria corabia, fie sunt ieşite din apă şi nu îngăduie loc de trecere corăbiei.
60 Realitatea lui Hristos trebuie spusă aşa cum este, nu ca să ne atragem bunăvoinţa oamenilor. Sfântul Ioan nu se sinchisea că „sminteşte” pe ceilalţi, dar nu o făcea – cum adesea se întâmplă – ca să se scoată pe sine în evidenţă prin neobişnuinţa vorbelor, ci cu durere şi dragoste sinceră pentru păstoriţii săi. Important nu este adevărul prin sine, ci modul cum reuşeşti să-1 faci părtaş şi pe altul la el. De multe ori trebuie să ne coborâm unii la neputinţa altora, pentru că aşa a făcut şi Hristos cu noi. Aşadar, duhul în care spunem anumite lucruri şocante este important poate mai mult decât ceea ce spunem în sine.
61 Carte de despărţire traduce pe …… Arcoaiceaiov este divorţul. Dar apostasia era şi starea creştinului care se lepădase de Hristos, uneori chiar după chinuri îndelungate. La slujba căsătoriei se cântă „Sfinţilor mucenici”, căsătoria fiind socotită de Biserică adevărată mucenicie. Dacă cei doi nu rabdă împreună până la sfârşit, nu se leapădă numai unul de altul, ci şi de Hristos, devin apostaţi. Lepădarea de Hristos are două dimensiuni: ruperea de cap (care e Hristos însuşi) şi ruperea de trup (Biserica). Prin urmare, ruperea unui soţ de celălalt (deoarece fiecare din ei sunt în Biserică şi în Hristos şi doar în acest context „mare este taina căsătoriei”) produce şi ruperea de Hristos.
62 Pasaj clar ce arată că pentru Sfântul Ioan legea nu este o conveţie a lui Dumnezeu, dată exterior omului, ci însuşi modul lui ontologic de fiinţare. Legea este însăşi raţiunea pusă de Dumnezeu în el, programul după care 1-a construit pe om să meargă. Hristos ne redescoperă „legile” după care am fost creaţi să funcţionăm.
63 Literal: rămăşiţa
64 Dragostea dintre cei doi are ca suport dragostea lor pentru acelaşi Dumnezeu şi o egalitate ontologică venită tot de la El. Dar această egalitate nu se înţelege în sensul ei modern, fără Hristos. Egalitatea poate să aibă loc doar în Hristos, după ce firea este restaurată.
65 Probabil portretul aceluia executat în timpul vieţii, sau orice alt lucru ce avea legătură cu el, pe când era în viaţă.
66 Unul din subiectele tratate în prima cateheză despre căsătorie este aceea a întregii înţelepciuni, primul motiv pentru care se săvârşeşte nunta. Scopul căsătoriei, ca şi al călugăriei (după cum limpede se poate vedea din acest fragment coroborat cu cele din prima cateheză) este a dobândi întreaga înţelepciune, care este de fapt firea întregă, nevătămată de păcat, nedespărţită de Creator, aceea de care se bucura Adam în Rai. Căsătoria, dacă o privim cu adevărat creştineşte, este o şansă de îndumnezeire a omului, fără nici cea mai mică scădere – ca finalitate – faţă de alte căi. Doar că se pleacă din alt punct. Că ambele sunt căi spre îndumnezeire ne spune şi Sfântul Maxim în tâlcuirea dată Schimbării la Faţă din Ambigua, unde zice că prezenţa lui Moise şi a lui Ilie lângă Hristos în slavă înseamnă că şi cei căsătoriţi (reprezentaţi prin Moise) şi călugării (reprezentaţi prin Ilie) sunt chemaţi la acea lumină lucitoare.

67 Acest lucru implică curăţie, demnitate, sinceritate etc. (nu prost înţeleasă, ca părere de sine, ci demnitatea de creştin care a trăit – căsătorit fiind până atunci – după legea lui Hristos). A se vedea şi nota 33 din prima cateheză despre căsătorie.
68 Este una din caracteristicile cuvântului Scripturii, care, asemeni Celui Care 1-a dat oamenilor, se face tuturor toate. De aici rezultă necesitatea stringentă ca fiecare să mediteze pentru sine asupra Scripturii – de bună seamă, nu în afara Duhului Bisericii ce sălăşluieşte în scrierile Prinţilor, în oamenii duhovniceşti, în smerirea faţă de fraţii noştri, în slujbe şi, mai cu seamă, în Liturghie – şi să avem mai mult curaj, cu rugăciune şi întrebare, să vorbim cu Dumnezeu prin intermediul Scripturii.
69 în sensul de „aceasta este opinia mea”.

70 Acest „cum” este invitat fiecare dintre noi să-1 descopere. Duhul Sfânt ne propune fiecăruia, prin Scripturi, câte ceva, dar nu ni-1 dezvăluie total, ci aşteaptă să aducem şi noi, prin credinţă, osteneala din partea noastră şi nu – cum adesea facem când nu înţelegem Scriptura sau nu vrem s-o punem în aplicare – să punem la îndoială poruncile date.
71 Problemele şi poftele care apar şi despre care adeseori ne dăm cu presupusul, fără a întreba pe Dumnezeu.
72 înfrânarea nu are doar aspectul sexual, ci se referă la toate simţurile, la gânduri, imaginaţie etc.

73 Inseamnă lipsă de teamă, siguranţă totală, purtarea fără frica de primejdii.
74 Erau din timpul vieţii soţilor lor în adulter cu bărbaţii cu care, după moartea primilor, se căsătoresc.
75 Să nu ne justificăm raţional patimile desfrâului şi adulterului, prin sofisme viclene şi conştiinţă nesinceră.
76 trupul

77 Toate gesturile noastre ne trădează starea lăuntrică, în acest caz, simţirea păcatului interior (care alterează şi înfăţişarea exterioară) este arătată de falsa dorinţă după spălarea, curăţirea exterioară.
78 Chiar dacă încercăm să mascăm păcatul, comportamentul vădeşte că în adâncul nostru (în resorturile intime ale firii) ca păcat îl privim. Raţiunea firii noastre dă seama, aproape independent de voinţa noastră, ori de câte ori păcătuim. Căci păcatul, după învăţătura Părinţilor, nu e decât o abatere a puterilor firii de la scopul pentru care au fost făcute de Dumnezeu.
79 Cu atenţia lăuntrică mereu trează şi cu mintea pironită în
Dumnezeu.
80 Poate fi tradus şi „aşa se spală firea păcatului”.
81 Viata duhovnicească la care e chemat omul şi, prin el, întreaga creaţie.