„Din pricina desfrâului fiecare să-şi aibă nevasta lui”

La cuvintele apostoleşti:
„Din pricina desfrâului
fiecare să-şi aibă nevasta lui”

1. Şi astăzi vreau să vă conduc la izvorul cel dulce, din care niciodată nu lipseşte dulceaţa. Căci aşa este felul vorbelor lui Pavel. Şi toţi câţi îşi umplu inimile din izvorul acesta vor grăi prin Duhul Sfânt. Şi mai dulce decât toată mierea este desfătarea dumnezeieştilor cuvinte. Şi acest lucru îl limpezeşte proorocul, când zice: „Cât de dulci sunt gâtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decât mierea în gura mea” (Ps 118, 103). Şi nu numai decât mierea este mai dulce desfătarea dumnezeieştilor cuvinte, ci şi mai scumpă decât aurul şi decât orice piatră preţioasă şi mai curată decât tot argintul. „Cuvintele Domnului – zice – sunt cuvinte curate, argint lămurit în foc, curăţat de pământ, curăţat de şapte ori” (Ps 11, 6). De aceea şi înţeleptul a zis: „Nu este bine să mănânci multă miere, dar e de trebuinţă să preţuieşti cuvintele slăvite” (Pilde 25, 27). Căci din aceea se naşte adesea şi boală pe care nu o aveam înainte, dar din acestea putem şi slăbiciunea pe care o avem să o tămăduim. Iar mierea îşi pierde dulceaţa prin digestie1, dar dumnezeieştile cuvinte când sunt digerate, atunci şi sunt mai dulci şi mai folositoare, şi celor care le au şi la mulţi alţii. Şi cel ce se împărtăşeşte din belşug din bucatele de la masă, vomitând din această pricină, se face neplăcut tovarăşului său. Dar cel ce dă afară2 din învăţătura duhovnicească multă bună mireasmă dăruie celui de lângă sine. Şi David, bucurându-se necontenit de un asemenea ospăţ, a zis: „Revărsat-a3 inima mea cuvânt bun” (Ps 44, 1). Căci se poate revărsa şi cuvânt rău. Şi după cum în cazul mâncării voma dată afară dă seama de felul bucatelor înfulecate, aşa-i şi cu puterea cuvintelor: mulţi dintre oa¬meni, cu ce fel de cuvinte se hrănesc, de acelaşi fel şi dau afară. Dacă mergi la teatru4 şi asculţi cântece desfrânate, întru totul astfel de cuvinte vei grăi5 către aproapele. Dacă vii la Biserică şi te vei împărtăşi de auziri duhovniceşti, asemenea îţi vor fi şi graiurile6. De aceea şi proorocul a zis „revărsat-a inima mea cuvânt bun”, arătându-ne hrana mesei de care pururea s-a împărtăşit. Acestuia i-a crezut şi Pavel, şi îndemnând, zice: „Tot cuvântul stricat să nu iasă din gura voastră, ci dacă este vreunul bun” (Ef 5, 29). Care este cuvântul stricat? Dacă înveţi care este cel bun, atunci vei cunoaşte şi pe cel stricat7. Căci spre a-1 deosebi de cel bun 1-a aşezat pe acesta. Iar care este cel bun nu te ruga să afli de la mine. Căci Pavel însuşi ne tâlcuieşte felul lui. Fiindcă după ce zice „dacă este vreunul bun”, adaugă „spre zidirea Bisericii”, arătând că acel cuvânt este bun care zideşte pe aproapele. Aşadar, după cum cuvântul ce zideşte este bun, aşa şi cel ce distruge este stricat şi rău. Acum, dar, şi tu, iubite, dacă ai ceva de acest fel să spui, care poate să facă mai bun pe cel ce ascultă, nu opri cuvântul la vremea potrivită8. Dar dacă nu ai decât vorbe rele şi stricate, taci, ca să nu fii osândit pentru aproapele.
Căci acest cuvânt este stricat, neziditor pentru cel ce ascul¬tă, şi nimicitor. Dacă cuvântul se îngrijeşte de virtute, adesea se ridică împotriva lâncezelii şi lipsei de minte, iar dacă nu se îngrijeşte de ea, mai delăsător îl face pe ascul¬tător. Dacă îţi vine să zici oarecare cuvânt de ruşine care [stârneşte] râsete, taci. Căci şi acest cuvânt este stricat, pornind spre desfrânare şi pe cel ce grăieşte şi pe cel ce ascultă, aprinzând poftele rele ale amândurora. După cum lemnele se fac focului materie şi hrană, aşa sunt şi vorbele pentru sfătuirile rele9. De aceea nu trebuie deloc să grăim toate câte le avem în minte, ci să ne sărguim şi să scoatem din minte poftele rele şi tot gândul ruşinat. Şi dacă vreodată, uitând, primim gânduri murdare, nu cumva să le dăm afară prin limbă, ci să le înăbuşim prin tăcere. Căci şi sălbăticiunile şi şerpii, căzând în cursă10, dacă află vreo cale de scăpare, când ies de acolo se fac mai sălbatici. Iar dacă rămân jos, fiind necontenit închişi din toate părţile, uşor se pot ucide şi pieri. Aşa e şi cu gândurile rele: dacă află vreo ieşire prin gura şi cuvintele noastre, aprind iar flacăra dinlăuntru. Dar dacă le ţărmurim cu tăcerea se fac mai neputincioase, şi, siluite ca de foamete prin tăcere, degrab pier din minte. Iar când pofteşti oarecare dorire neruşinată, nu grăi cuvântul de ruşine şi se va stinge şi pofta. Dacă nu ai mintea curată, măcar ţine-ţi gura curată şi nu-ţi dezgoli în afară tulburarea, ca să nu vatămi şi pe altul şi pe tine. Căci multă pată aduce nu numai celor ce grăiesc, ci şi celor ce ascultă de la alţii cuvinte de ruşine. De aceea vă îndemn şi vă sfătuiesc nu numai să nu vorbiţi unele ca acestea, ci să vă ţineţi de-o-parte şi de auzirea celor grăite de alţii şi să fiţi pironiţi pururea de legea dumnezeiască. Căci pe unul ca acesta şi proo¬rocul îl fericeşte, când zice: „Fericit bărbatul care n-a um¬blat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul ciumaţilor nu a şezut, ci în legea Domnului e voia lui şi la legea lui va cugeta ziua şi noaptea” (Ps l, 1-2).

2. Chiar dacă şi în adunările cele din afară11 se poate spune ceva folositor, nevătămător [cuvânt], abia unul de se găseşte între cele multe spuse. Dar cu dumnezeieştile Scripturi este cu totul dimpotrivă. Căci nu se aude vreodată cuvânt rău, ci toate sunt spre mântuire şi pline de multă filosofic. Aşa sunt şi acestea: „Despre cele ce mi-aţi scris, bine este omului să nu se atingă de femeie. Dar din pricina desfrâului, fiecare să-şi aibă femeia sa, şi fiecare femeie bărbatul său” (I Cor 7, 1-2). Despre nuntă legiuieşte Pavel; şi nu se ruşinează, nici roşeşte. Ba, mai mult, este ceva firesc. Căci dacă Stăpânul lui a cinstit nunta şi nu S-a ruşinat, ci a împodobit-o şi cu prezenţa Lui şi cu daruri (şi daruri mai mari decât toţi a adus la nuntă, preschimbând firea apei în vin), cum să fi roşit robul să legiuiască despre nuntă? Căci nu e rea nunta, ci rău e adulterul, rău e desfrâul.
Nunta este leac ucigător pentru desfrânare. Prin urma¬re, să n-o necinstim prin alaiuri12 diavoleşti. Ci ceea ce au făcut cei din Cana Galileii să facă şi cei care acum îşi iau femei: să-L aibă pe Hristos în mijlocul lor. Şi cum se poate face aceasta? Prin preoţi! Căci zice: „Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte” (Mt 10, 40). Dacă laşi deoparte pe diavol, cântecele desfrânate şi mişcările mlădioase13, şi jucatul fără rânduială, şi vorbele de ruşine, şi alaiul diavo¬lesc, şi zarva., şi râsul, şi toate celelalte lucruri necuviincioa¬se şi îi aduci pe sfinţii robi ai lui Hristos, atunci şi Hristos, prin ei, cu adevărat va fi de faţă, dimpreună cu Mama şi cu fraţii Lui. Căci zice: „Cel ce face voia Tatălui Meu, acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea” (Mt 12, 50). Şi ştiu că anevoios lucru este pentru unii şi mi se pare că şi împovărător, când îndemn acestea şi tai vechiul obicei. Dar nu-mi pasă de aceasta. Căci nu mă rog să fiu plăcut înaintea voastră, ci să aveţi folos. Nu caut aplauzele voastre şi laudele, ci câştigul şi filosofia14. Să nu-mi zică cineva că aşa-i datina. Dacă-i vorba să cutezi a păcătui, să nu-mi pomeneşti de datină! Ci, dacă sunt lucruri rele, chiar de este datină veche, leapădă-le. Iar dacă nu sunt rele, chiar de este ceva neobişnuit, adu-le şi îndătinează-le15. Şi că necuviinţele ce se fac azi nu sunt datină veche, ci noi sunt, adu-ţi aminte cum a luat-o Isaac pe Rebeca şi lacob pe Rahila. Că Scriptura a pomenit şi de nunţile lor, şi zice chiar şi cum miresele au fost duse în casele mirilor, dar nu pomeneşte de nici un lucru de acest fel. Ci au făcut ospăţ şi masă mai strălucit decât se obişnuia şi au chemat la nuntă pe cei ce se cuvenea. Dar fluiere şi surle şi ţimbale şi dănţuiri venite din înfierbântarea vinului şi toate celelalte necuviinţe ce se petrec acum nu le-au primit. Iar ai noştri16 dănţuiesc şi cântă cântări Afroditei, în care se vorbeşte de multe adultere, de stricări de nunţi, de fărădelegi, desfrânări şi împreunări nelegiuite, şi multe alte cântece pline de necuviinţă şi ruşine zic în acea zi17 şi, după ce că se îmbată şi sunt într-atâta necu¬viinţă, se ţin după mireasă, zicând cuvinte de ruşine în auzul tuturor. Cum îi mai ceri întreagă înţelepciune18, spune-mi, când tu o înveţi din chiar prima zi să aibă atâta lipsă de sfială şi faci ca înaintea privirilor ei să se întâmple şi să se spună lucruri pe care este oprit a le auzi şi sclavii cei mai de jos! Atâta vreme s-au ostenit tatăl şi mama ei s-o păzească fecioară, încât nici n-a vorbit, nici n-a auzit pe altcineva să spună asemenea vorbe. Şi după ce s-au îngrijit ei ca să fie ascunsă, şi să stea în gineceu, şi să fie păzită de străji, de uşi, de încuietori, să aibă la ceas de seară însoţitori, şi să nu i se arate nimic din aceste deşuchieri, şi încă de multe altele au avut grijă, tu vii acum şi într-o zi nimiceşti toate acelea, făcând-o să nu se sfiiască de tot acel necinstit alai şi vârându-i în suflet cuvinte stricate. Nu de aici se întâmplă după aceea toate relele? Nu de aici ies adulterele şi geloziile? Nu de aici dorinţa de a se lipsi de prunci şi văduviile şi lepădarea copiilor înainte de vre¬me19? Când chemi demonii prin cântece20, când împlineşti pofta acelora prin cuvinte de ruşine, când aduci în casă mimi21 şi desfrânaţi şi tot teatrul, când umpli casa de des-frâu şi când pregăteşti ca acolo să prăznuiască toată ceata dracilor, spune-mi, ce lucru bun aştepţi mai departe22? Pentru ce mai chemi şi pe preoţi, dacă în cele din urmă săvârşeşti unele ca acestea? Vrei să-ţi arăt cinstire23 care aduce câştig? Cheamă cetele de săraci! Dar tu te ruşinezi cu totul şi roşeşti. Şi ce este mai rău decât această nebunie, că pe de-o parte tragi pe diavol în casă şi nu socoteşti că faci ceva de ruşine, iar pe de alta roşeşti dacă L-ai aduce pe Hristos! Căci după cum o dată cu intrarea săracilor vine de faţă şi Hristos, aşa, o dată cu desfrânaţii şi mimii care dănţuiesc acolo, prăznuieşte şi diavolul în mijlocul lor. Şi nu e nici câştig din acea cheltuială, ci se face şi multă vătămare. Dar din cheltuiala cu săracii pe dată iei multă plată, însă aşa ceva nu face nimeni în oraş. Dar sârguieşte-te să începi tu, şi să fii începătorul acestui bun obicei, ca, văzându-te, şi alţii să te urmeze24. Dacă va râvni cineva [dintre voi], dacă va urma acest obicei, copiii şi urmaşii vor zice celor ce întreabă: Cutare a adus cel dintâi acest bun aşezământ. Căci dacă în întrecerile25 cele din afară, şi în ospeţe – în aceste lucruri fără de folos – cei care sunt premiaţi, de mulţi sunt proslăviţi prin cântare, cu mult mai mult pentru slujba cea duhovnicească toţi vor aduce laude şi mulţumire celui care cel dintâi a adus această minunată începătură şi aceasta îi va fi lui şi cinste şi câştig. Şi chiar dacă acest lucru este făptuit şi de alţii, ţie, celui care 1-ai sădit cel dintâi, ţi se va aduce slavă pentru roadele acelora. Acest fapt deîndată te face şi tată, aceasta te face înainte-stătător al multor născuţi şi îţi vei ajunge bătrâneţile împreună cu aleasa ta. Căci după cum pe cei ce păcătuiesc degrab îi ia Dumnezeu, căci zice: „vor fi fiii voştri orfani şi femeile voastre văduve”, aşa şi celor ce se încred întru toate în El le făgăduieşte că le va da şi bătrâneţe îmbelşugată şi toate bunătăţile dimpreună cu acestea.

3. Auzi-l şi pe Pavel, care zice la fel, că mulţimea păca¬telor adesea cheamă moartea înainte de vreme. Căci zice: „pentru aceea sunt între voi slabi şi neputincioşi şi mulţi au adormit” (I Cor 11, 30). Iar că atunci când hrănim săracii nimic de acest fel nu lasă să cadă asupră-ne, ci, chiar de se întâmplă ceva ce nu ne-am aştepta, aceia aduc grabnică îndreptare, învaţă de la copila din lope. Căci pe aceasta, pe când zăcea moartă, săracii hrăniţi [mai înainte de ea], stând împrejuru-i şi plângând, au sculat-o şi au adus-o iar la viaţă (Fapte 9, 36-42). Iată cu cât e mai de folos rugăciunea văduvelor şi a săracilor decât orice râsete şi dănţuiri. în acestea o singură zi ţine desfătarea, în celelalte neîncetat e câştigul. Gândeşte-te ce mare lucru este ca mireasa să intre în casa mirelui primind pe capul ei atâta noian de binecuvântări.
De câte cununi nu sunt mai scumpe acestea26, de câtă avuţie nu sunt mai de folos! Pe când cele ce se fac acum la nunţi sunt cea mai mare nebunie şi sminteală. Căci dacă nici o pedepsire ori osândă nu pune cineva asupra celor care cu atâta necuviinţă fac unele ca acestea, gândeşte-te câtă pedepsire suferă cei care sunt loviţi cu atâtea ocări, în văzul şi auzul tuturor, de oameni beţi şi stricaţi la minte27. Căci săracii, [orice] primind, binecuvântează şi [pentru binefăcătorul lor] se roagă cu dinadinsul, [cerând] mii de bunătăţi. Dar aceia, după ce s-au îmbătat şi s-au îmbuibat, aduc asupra capului mirilor tot noroiul zeflemelelor, având unii cu alţii certuri diavoleşti. Şi ca nişte potrivnici strânşi laolaltă, aşa şi cei ce s-ar cuveni să-şi dea cinste unii altora, grăiesc ocări vrute şi nevrute despre miri, ca şi cum ar fi duşmani. Şi întărâtarea unora faţă de alţii, întru totul trecând hotarul, îl fac de ruşine pe mire dimpreună cu mireasa lui. Spune-mi, să mai căutăm altă dovadă că diavolii sunt cei ce mişcă sufletele acelora ca să facă şi să spună asemenea vorbe? Cine se va mai îndoi că diavolii sunt cei ce mişcă sufletele acelora ca să facă şi să zică toate acestea? De bună seamă că nimeni. Căci de acest fel şi sunt „darurile” diavolului: batjocoriri, beţii, ieşirea din minţi a sufletului.
Dacă ţi-ar spune cineva din superstiţie că a aduce pe săraci în locul acestora este semn de nenoroc, să înveţe şi aceasta că a nu hrăni săracii şi văduvele, ci afemeiaţii şi desfrânaţii, este un lucru cu totul [aducător] de necaz şi semn a mii de rele. Căci venind desfrânata la nuntă, din chiar acea zi şi dintre cei dragi, îl apucă pe mire şi îl face rob ei şi stinge flacăra pentru mireasa lui, şi îi răpeşte pe furiş bunăvoia faţă de aceea; şi dragostea28 mai înainte de a se aprinde o pierde şi aruncă seminţele adulterului.
Chiar dacă de nimic altceva, dar măcar de aceste lucruri ar trebui să se teamă părinţii, şi să oprească venirea cântăreţilor şi dansatorilor la nuntă. Căci nunta a fost rânduită nu ca să ne destrăbălăm, nici să ne desfrânăm, ci ca să dobândim întreaga înţelepciune. Auzi-1 pe Pavel, care zice: „din pricina desfrâului fiecare să-şi aibă femeia lui, şi fiecare femeie bărbatul ei”. Două sunt pricinile pentru care s-a rânduit nunta: să dobândim întreaga înţelepciune şi să devenim părinţi29. Dintre acestea două, întâietate are întreaga înţelepciune.
Când a intrat pofta [în fire], a venit şi nunta ca să taie lipsa de măsură şi să ne înduplece să avem o singură femeie. Căci naşterea de prunci nu o săvârşeşte deloc nun¬ta, ci acel cuvânt al lui Dumnezeu: „creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Facere l, 28). Şi dau mărturie de aceasta toţi câţi s-au împărtăşit de nuntă, dar nu au fost părinţi. Aşa încât aceasta este cea dintâi pricină, adică întreaga înţelepciune, şi mai ales acum, când toată lumea s-a umplut de neamul omenesc. Căci la început era dorire de copii fiindcă tot omul îşi lăsa prin ei urmaşi şi pomenire vieţii sale. Şi fiindcă nu era nicidecât nădejde de înviere, ci moartea stăpânea, iar după viaţa de aici cei ce se săvârşeau socoteau că pier cu totul, Dumnezeu a dat mângâierea cea din copii, ca ei să rămână chipuri însufleţite ale celor duşi, şi neamul nostru să dăinuie şi să se desăvârşească prin cei ce vin după, şi urmaşii acelora să fie cea mai mare mângâiere pentru cei ce i-au îngrijit. Şi ca să vezi că pentru aceasta erau mai cu seamă copiii doriţi, ascultă de ce i se plânge femeia lui Iov după multele năpaste. „Iată – zice -, pierit-a pomenirea ta de pe pământ, fiii tăi şi fiicele tale”. Iar Saul zice către David: „Jură-mi-te că nu pierzi seminţia mea şi numele meu după ce mă voi duce” (I Reg 24, 22). Acum însă, de vreme ce învierea stă la uşi şi moartea nu mai are cuvânt, ci suntem pe drum către cealaltă viaţă, mai bună decât cea de faţă, de prisos este râvna pentru acestea. Căci dacă pofteşti copii, mult mai buni şi spre mai multă mângâiere poţi să-i capeţi acum, când sunt dureri duhovniceşti şi naştere mai uşoară şi îngrijitori de bătrâni mai buni30, încât una este pricina nunţii, să nu desfrânezi, şi de aceea s-a şi rânduit acest leac. Iar dacă şi după nuntă petreci în desfrâu, degeaba te-ai însoţit, de prisos şi în zadar. Ba, mai mult, nu numai în zadar, ci şi spre vătămare. Că nu este acelaşi lucru ca, neavând femeie, să desfrânezi, iar după nuntă să faci la fel. Nici desfrânare nu mai este după, un asemenea lucru, ci adulter. Şi chiar dacă ciudat ţi se pare ceea ce am spus, e adevărat.

4. Ştim că mulţi socotesc că este adulter numai când cineva strică o femeie măritată. Dar eu spun că este adulter şi dacă cel ce are femeie se poartă31 netrebnic şi neînfrânat fie cu o desfrânată de obşte, fie cu o slujnică, fie cu orice altă femeie care nu are bărbat. Căci vina adulterului nu este doar a celor cu care se păcătuieşte, ci şi a celor care păcătuiesc. Şi să nu-mi spui acum de legile cele din afară32, care pe femeile adultere le trag la tribunal şi le cer soco¬teală, iar pe bărbaţii care au şi femei şi se strică şi cu slujnicele, nu îi osândesc. Că eu îţi voi citi legea lui Dum¬nezeu, care se împotriveşte atât bărbatului, cât şi femeii şi spune că acest lucru este adulter. Căci zicând: „şi fiecare femeie să aibă bărbatul ei”, adaugă: „bărbatul să-i dea femeii bunăvoirea datorată” (I Cor 7, 3). Oare ce a vrut să arate când a zis aceasta? Să-i dea mulţime de bani, să-i facă daruri multe şi haine scumpe, ori masă îmbelşugată, ori ieşiri strălucite, ori multă slujire a robilor? De ce fel de bunăvoire vorbeşte, căci şi acestea toate, [acum înşiruite], se cheamă tot bunăvoire! De nimic de acest fel nu vorbesc, zice, ci de întreaga înţelepciune şi de respect33. Trupul băr¬batului nu mai este al bărbatului, ci al femeii. Să păzească, aşadar, ce-i al ei întreg şi să nu-1 împuţineze nici să-1 prăpădească34. Căci şi între slugi acela se cheamă bine¬voitor care, luând în primire bunurile stăpânului, nu prăpădeşte nici unul dintre ele. Deci, fiindcă trupul bărba¬tului este avuţia femeii, binevoitor să se arate bărbatul faţă de cea care i-a fost dată să-i stea alături. Căci aceasta a zis, când a spus: „să-i dea bunăvoirea”. Şi apoi adaugă: „Femeia nu are stăpânie peste trupul său, ci bărbatul. Asemenea şi bărbatul nu are stăpânie peste trupul său, ci femeia”. Când vezi vreo desfrânată amăgind, uneltind împotrivă, cătând la trupul tău, spune-i: „Nu este al meu trupul, ci al femeii mele. Nu îndrăznesc să-1 folosesc rău35, nici să-1 dau altei femei”. La fel să facă şi femeia.
Mare este aici egalitatea cinstei36, deşi în alte cele Pavel dă mai multă întâietate bărbatului, zicând: „şi voi să fiţi ca unul singur, ca fiecare aşa să-şi iubească femeia, ca pe sine însuşi, iar femeia să se teamă de bărbat” (Ef 5, 33); şi: „bărbatul este capul femeii” (Ef 5, 23), şi: „datoare este femeia să se supună bărbatului” (Ef 5, 22), iar în legă¬mântul cel vechi: „către bărbatul tău te vei întoarce şi el va fi domnul tău” (Facere 3, 16). Cum de aic,i a pus egalitate între robie şi stăpânie? Căci zicând: „Femeia nu are stă¬pânie peste trupul ei, ci bărbatul. Asemenea şi bărbatul nu are stăpânie asupra trupului său, ci femeia” (I Cor 7, 4), a pus adevărata egalitate37 între ei. Şi după cum acela este stăpânul trupului ei, aşa şi ea este stăpâna trupului ace¬luia. Pentru ce le-a dat aceeaşi cinste? Oare nu era şi aici trebuincioasă întâietatea? Când e vorba de întreaga înţelep¬ciune şi de respect, nimic nu are bărbatul mai mult decât femeia, ci se ceartă asemenea femeii de către legile despre stricarea nunţii. Şi e firesc. Căci nu de aceea a venit femeia la tine, şi a lăsat tată şi mamă şi toată casa ei, ca să fie umilită, ca să treci peste ea pentru o slujnică de doi bani, ca să-i faci mii de necazuri. Ai luat-o ca însoţitoare la drum, ca părtaşă vieţuirii tale, liberă şi de aceeaşi cinste cu tine. Cum nu este nebunie să primeşti darul ei de nuntă, să arăţi toată bunăvoirea faţă de el şi nimic să nu împuţinezi din acesta, iar ceea ce este mai de preţ decât orice dar de nuntă – întreaga înţelepciune şi respectul şi trupul tău, care este avuţia aceleia – să le strici şi să le pângăreşti? Dacă împuţinezi zestrea, dai socoteală socrului. Dacă strici întreaga înţelepciune, vei da socoteală lui Dumnezeu, Cel Ce a rânduit nunta şi ţi-a dat în grijă femeia. Şi că-i adevărat acest lucru, ascultă-1 pe Pavel ce zice despre adulteri: „Cel ce se leapădă, nu de om se leapădă, ci de Dumnezeu, Care v-a dat Duhul Sfânt” (I Ţes 4, 8). Uită-te, prin câte vorbe ţi-a arătat cuvântul că adulter este nu numai a strica o femeie măritată, ci şi când cel însurat are parte cu o desfrânată. Căci după cum zicem că o femeie măritată este adulteră când păcătuieşte cu vreo slugă ori cu oricine altcineva38, aşa ar trebui să spunem şi că adulter este bărbatul care, având femeie, se destrăbălează fie cu slujnice, fie cu vreo desfrânată de obşte.
Prin urmare, să nu fim fără de grijă pentru mântu¬irea noastră, nici să-i întindem mai dinainte diavolului sufletul nostru prin acest păcat. Căci de aici ies mii de răzmeriţe39 în case, mii de certuri. De aici se duc pe nesimţite cele ale dragostei adevărate [ayajir)] şi se răpeşte puţin câte puţin bunăvoirea [unuia faţă de altul]40. Căci precum nu este cu putinţă41 ca bărbatul întreg la minte să-şi treacă cu vederea femeia, nici cândva să o dispretuiască, aşa nu este cu putinţă ca bărbatul destrăbălat si nestăpânit să-şi iubească femeia, chiar dacă ar fi mai frumoasă decât toate42. Căci dragostea cea adevărată se naşte din întreaga înţelepciune43, iar din această dragoste vin mii de bunătăţi. Ca pe nişte pietre socoteş-te-le pe celelalte femei, ştiind bine că după ce te-ai căsătorit, chiar numai să priveşti cu ochi neînfrânaţi altă femeie – măritată sau nu -, te faci vinovat de osânda adulterului. Repetă-ţi44 aceste cuvinte în fiecare zi. Şi de vezi că se ridică în tine pofta către altă femeie, şi de aici soţia ta îţi pare că nu te mai desfată, intră în cămara ta, şi deschizând Scriptura şi luându-1 pe Pavel mijlo¬citor45, şi cugetând adânc46 şi neîncetat la aceste cuvinte, stinge văpaia. Şi aşa femeia ta îţi va fi şi mai dorită, nici o poftă nemaitrăgând pe furiş bunăvoirea ta faţă de ea47. Şi nu numai că femeia îţi va fi mai dorită, ci şi tu vei ajunge mult mai venerabil şi mai liber48. Căci nu este, nu este nimic mai de ruşine decât un om desfrânându-se după căsătorie. Căci nu numai pe socru şi pe prieteni, şi pe cei dragi, ci şi pe slugi le face să roşească. Şi acest lucru nu este singurul înfricoşător, ci şi că o va privi pe propria soţie mai cumplită decât orice înlănţuire şi, cătândla cea care 1-a aprins, necontenit va avea în închipuirile sale acea desfrânată.

5. Vrei să vezi în amănunt cât este de înfricoşător? Gândeşte-te ce fel de viată duc aceia care îşi bănuiesc feme¬ile: fără gust le este hrana, fără saţ apa. Masa le pare plină de otrăvuri vătămătoare şi, ca de pierzanie, aşa fug de casă, [părându-li-se] plină de mii de răutăţi. Nu mai au somn, nici noapte îmbucurată, nici părtăşie cu prietenii, nici măcar cu razele soarelui. Ci socotesc că sunt împovăraţi până şi de lumina acestuia. Şi acestea se întâmplă nu nu¬mai când o văd în adulter, ci şi când doar o bănuiesc. Gândeşte-te că acestea le pătimeşte şi femeia când aude de la altul sau când bănuieşte că te-ai dat unei desfrânate. Cugetând acestea, fugi nu numai de adulter, ci şi de a-i da bănuieli soţiei. Iar dacă te bănuieşte pe nedrept, tămădu-ieşte-o şi dă-i iarăşi încrederea în tine. Căci nu din duşmănie ori nebunie, d din grijă face ea aceasta49, şi din teama multă pentru propria avere. Căci avere a ei este, după cum am şi spus, trupul tău, şi încă avere mai de preţ decât toate. Nu o nedreptăţi în cele mai mari lucruri, nici nu-i da prilej de rănire. Dacă pe ea o dispreţuieşti, măcar teme-te de Dum¬nezeu, răzbunătorul unor asemenea fapte, Cel Ce pierde cu pedepse de nesuferit astfel de păcate. Căci celor ce îndrăznesc unele ca acestea, le zice: „viermele nu încetează şi focul nu se stinge” (Mc 9, 48). Dacă nu te muşcă cu putere cele din veacul viitor, să te înfricoşeze cele de aici.
Mulţi dintre cei ce iau aminte la desfrânate cumplit sunt pierduţi şi aici, răbdând vicleniile desfrânatelor. Căci acelea sunt geloase pe consoarta lui şi îl rup de apropiata sa şi îl înlănţuie cu totul50 prin dragostea [epcoq] lor. Şi fac farmece şi întrebuinţează filtre51 şi urzesc multe descântece. Şi aşa, îl aruncă într-o slăbiciune cumplită şi îl predau stricăciunii şi unei epuizări totale, şi mai aduc asupra-i mii de alte rele, ca să-1 piardă din viaţa aceasta. Dacă nu te temi de gheenă, omule, teme-te de vrăjitoriile lor.
Când prin această destrăbălare te faci gol de priete¬şugul lui Dumnezeu şi te despoi de ajutorul cel de sus şi fără nici o teamă te ia în primire desfrânata şi îşi cheamă dracii şi coase plăcuţe de metal52 şi face sfătuiri potrivnice şi, [prin acestea], cu multă uşurinţă îţi îngrădeşte mân¬tuirea. Şi te face de ocară şi de râs înaintea tuturor locuitorilor cetăţii, încât nici de milă nu mai ai parte păti¬mind aceste rele. Pe lângă acestea, mai pune şi paguba bunurilor, bănuielile de fiecare zi, înfumurarea, ieşirea din minţi, păcatul ce se abate din partea desfrânatelor asupra celor fără de minte, care [toate] sunt mai amare decât mii de morţi. Şi nu te-ai dăruit femeii tale, care, adesea, nici măcar un cuvânt greu nu ţi-a zis, iar desfrânatei, care te loveşte, te închini. Şi nu ţi-e ruşine, nici nu roşeşti, nici nu te rogi să te mai ţină pământul. Cum mai poţi să intri în Biserică şi să-ţi tinzi mâinile la cer? Cu ce gură îl chemi pe Dumnezeu? Cu cea cu care ai sărutat-o pe desfrânată? Şi nu te înspăimânţi, nici nu te înfricoşezi, spune-mi, că un fulger venit de sus îţi va aprinde neruşinatul cap? Chiar dacă te ascunzi de femeia-ţi pe care o nedreptăţeşti, de ochiul cel neadormit nu te poţi ascunde cândva. Fiindcă şi adulterului acela care zice: „întuneric am împrejurul meu şi ziduri, pentru ce să mă tem”, înţeleptul îi răspunde: „Că ochii Domnului sunt de mii de ori mai strălucitori decât soarele, privind la faptele oamenilor”.
De aceea şi Pavel despre toate a vorbit: „Fiecare să aibă femeia lui şi fiecare femeie bărbatul ei. Femeii să-i dea bărbatul bunăvoirea53 datorată, asemenea şi femeia bărbatului” (I Cor 7, 3). Miere iese din buzele femeii desfrâ¬nate, care pentru o vreme îţi va îndulci gâtlejul, dar mai apoi, mai amară decât fierea o vei afla şi mai spintecătoare decât sabia cu două tăişuri. Venin are sărutarea desfrâ¬natei, venin ascuns şi dosit. Pentru ce te repezi după plăcerea care te face de ocară, care odrăsleşte pierzania, care aduce rană fărâ de vindecare, când poţi să te bucuri şi să nu pătimeşti nimic înfricoşător? Căci împreună cu femeia ta liberă54 ai şi plăcere, şi siguranţă, şi îngăduinţă, şi cinste, şi frumuseţe, şi conştiinţă bună. Acolo însă e multă amăreală, multă vătămare, osândă necurmată. Căci şi dacă nimeni dintre oameni nu te vede, conştiinţa nu încetează vreodată să te osândească. Ci oriunde te vei duce, acest judecător te va urma, osândindu-te şi urlând lucruri mari împotrivă-ţi.
Dacă cineva este mai plecat spre plăcere, mai abitir să fugă de vorbirea împreună cu desfrânatele. Căci nimic nu este mai amar decât acest obicei, nimic mai neplăcut decât întâlnirea cu ele şi nici o abatere mai pângăritoare. Căprioara iubirii şi puiul bucuriilor tale să vorbească [tainic] cu tine55. Izvorul apei tale să fie numai al tău (Pilde 5, 15-18). Având izvor de apă curată, pentru ce alergi la băltoaca plină de mocirlă, plină de putoarea gheenei? Ce iertare, ce apărare vei mai avea înaintea pedepsei negrăite? Căci dacă cei ce înainte de nuntă, luând aminte la desfrâu, se pedep¬sesc şi dau socoteală, după cum a dat şi acela îmbrăcat cu haine murdare (Mt 22, 11-13), cu cât mai mult cei care s-au căsătorit? Căci de două ori, ba de trei, sunt vinovaţi. Că bucurându-se de mângâiere, au sărit în destrăbălarea aceea şi acest lucru nu este numai desfrâu, ci şi adulter, care este mai cumplit decât orice păcat. Acestea repetân-du-vi-le şi vouă înşivă şi femeilor voastre, aşa să le şi împlinim! De aceea, la acestea îmi şi întrerup cuvintele: „Din pricina desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia lui şi fiecare femeie bărbatul ei. Femeii să-i dea bărbatul bună¬voirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Femeia nu are stăpânie peste trupul ei, ci bărbatul. Asemenea şi bărbatul nu are stăpânie peste trupul lui, ci femeia”. Cu multă scumpătate păzind aceste cuvinte, şi în piaţă şi aca¬să, şi ziua şi seara, şi la masă şi în patul conjugal, şi în tot locul, şi noi să le cugetăm îndelung, să le deprindem şi pe femeile noastre, şi să le grăiască spre noi, şi să le audă de la noi} ca, petrecând cu întreagă înţelepciune viaţa aceasta, să avem parte şi de împărăţia Cerurilor, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui, împreună şi Duhului Sfânt, slavă în vecii vecilor. Amin.

3 Literal, pentru a păstra jocul de cuvinte din original şi imaginea celui ce vomită din prea multă îmbuibare folosită la începutul acestui lanţ de idei, s-ar traduce „vomitat-a inima mea…”
4 Locul unde atunci se ţineau unele tipuri de spectacole, funcţie preluată azi de orice mijloace media.
5 Literal: vei vomita.
6 Litreral: vomele.
7 Fapt esenţial: înainte de experienţa răului, să o avem pe cea a binelui. Acest lucru este de maximă importanţă în creşterea copiilor.
8  Literal: la vremea [potrivită] spre mântuire. Singura raţiune a oricărei vorbe a creştinului trebuie să fie veşnicia.
9 Aceste sfatuiri sunt în acest caz lăuntrice. Când cel ce s-a hotărât, după ce a cugetat în sine, să spună ceva, cuvântul rostit aprinde şi mai mult flacăra aprinsă până atunci doar în cugetul său.
10 Gropi săpate în pământ, unde se prindeau animale.
1′ Adunări ale păgânilor: spectacole, dezbateri etc.
12 este primul lucru de care ne lepădăm la botez. Ele erau toate manifestările artistice şi religioase ce însoţeau sărbătorile păgâne, majoritatea dintre ele camuflate în multe din distracţiile „nevinovate” de azi. De acestea toate noi făgăduim la botez să ne lepădăm.
13 Literal: mădularele frânte. Mişcările lascive şi unduioase’ale părţilor corporale au în general un mesaj erotic. Acest aspect presupune o multitudine de manifestări. Nu vizează doar mişcările gimnastice, iscusit executate, ci şi mişcări ale ochilor, mimica feţei, timbrul vocii etc.
14 La Sfântul Ioan Gură de Aur filosofia desemnează trăirea vieţii în acord cu Evanghelia.
15 Remarcabil spirit „modernist” al Sfântului. Acceptă orice manifestare nou adusă, numai să nu fie potrivnică lui Hristos. Insistăm asupra faptului că pentru el criteriul de acceptare nu este înnoirea în duhul lumii (a ţine pas cu moda şi cu orice nouă practică), ci deosebirea duhurilor, discernerea duhurilor ce se manifestă prin noile sau vechile practici şi nu deosebirea practicilor prin ele însele. A se vedea şi notele 19 şi 20.
16 creştinii din vremea aceea
17 ziua căsătoriei
18 Curăţie a trupului şi sufletului, adeseori tradusă prin feciorie, dar pe care o depăşeşte ca înţeles. Este, dacă se poate spune aşa, fecioria deplină (exterioară şi interioară), starea primilor oameni.
19 Transferat în termeni actuali, mecanismul este următorul: ceea ce primim fără discernământ prin mijloacele media modelează lăuntrul omului, iar problema planing-ului familial, a orfanilor aruncaţi în case de copii, a divorţului etc., sunt strict legate – chiar dacă ne este incomod s-o recunoaştem – de noutăţile vehiculate prin mijloacele de comunicare, ce ne in-formează (în sens etimologic: ne formează pe dinăuntru) interiorul.
20  Cântecul este vehicolul unui duh. în general, orice formă este vehicolul unui duh. Acesta este principiul oricărei manipulări: se oferă o formă exterioară agreabilă, care ascunde în sine duhul distrugător. Este bomba învelită în ambalaj apetisant.
21 Denumire a actorilor din acea vreme.
22 Şi azi chemăm duhurile rele şi le introducem în casele noastre şi în inima noastră prin anumite emisiuni deradio, televiziune, prin jocuri de pe computer, reclame de pe străzi, reviste şi ziare etc.
23 Toate elementele criticate, care sunt prezente la o nuntă, sunt săvârşite pentru că iubim slava din partea oamenilor. Dar această dorinţă de a fi cinstiţi în ochii celorlalţi nu ne aduce vreun câştig. Omul are înscrisă ontologic în sine dobândirea slavei. Căderea lui Adam a pervertit sensul slavei, nu a ucis şi dorinţa ei.
24 Puterea exemplului trăit. Punk-erii nu au urmat unei ficţiuni când au purtat creste, ci au imitat exemplul viu, trăit, al formaţiilor precum Exploited, Clash etc. De aceea şi există magazine cu îmbrăcăminte a la Michael Jackson, sau tunsori a la Elvis Presley. Exteriorizarea faptei este un mod de manifestare a persoanei, iar imitarea ei un mod de împărtăşire şi comuniune cu ea. Punctul culminant este atunci când fanii cei mai fideli obţin mult-dorita întrevedere cu preferatul lor, încununare a/ „nevoinţei” de a-1 imita pe acela în toate. Este un principiu clar enunţat de Mântuitorul: cel ce face poruncile Sale (la început doar imitare exetrioară şi mai slab resimţită, apoi, încetul cu încetul, împărtăşire reală şi simţită cu Hristos în poruncile Lui) este cel care îl iubeşte cu adevărat şi acestuia doar i Se va arăta dimpreună cu Tatăl (corespondentul întâlnirii fanilor cu cântăreţul, manechinul, liderul etc).
25  Jocuri olimpice, întreceri sportive, concursurile gurmanzilor la banchetele greceşti, concursuri de frumuseţe etc. Nimic nou sub soare şi azi.
26 A hrăni văduvele şi săracii.
27 Pedeapsa este însăşi auzirea injuriilor şi necuviinţelor adresate ori rostite.
28 „Flacăra” traduce pe epcoq iar „dragostea” pe ccfam\. Prima nu trebuie să fie aprinsă, deoarece e firească şi carnală, prezentă în toţi oamenii, mai ales la vremea tinereţii. Ajanr\ – dragostea care se dăruie necondiţionat, care se jertfeşte pentru celălalt, dragostea lui Iisus pentru om – necesită un timp de finisare, ea se construieşte împreună. Erosul este punctul de plecare pe care, dacă există conlucrare sinceră între cei doi împreună cu Hristos, se zideşte puţin câte puţin, zi de zi, clipă de clipă ayanri, singura care poate duce la bun sfârşit o căsnicie şi o poate încununa cu viaţa veşnică pentru ambii parteneri.
29 Acestea două realizează asemănarea cu Dumnezeu. Din această perspectivă a avea mulţi copii pune omul într-o asemănare uluitoare cu Dumnezeu, Care îngăduie, iubeşte şi poartă de grijă de cât mai mulţi oameni. Omul care refuză această binecuvântare refuză să se asemene lui Dumnezeu. Dar înainte de a deveni părinte el trebuie, prin lupta cu patimile, să câştige întreaga înţelepciune (la fel, părinte duhovnicesc nu poate fi decât cel care a biruit, prin experienţa proprie, patimile din sine şi a reuşit să-şi restaureze firea conform raţiunii puse de Dumnezeu în ea), întreaga înţelepciune, dobândită prin experienţă, îl ajută pe om să poată educa, cu ajutorul Duhului Sfânt, şi pe altul încredinţat lui. A se observa că Sfântul Ioan nu formulează „să avem copii”, ci „să devenim părinţi”. Pentru cei vechi, termenul de părinte (TtocTTip, precum şi este folosit în textul de faţă) nu era acelaşi cu născătorul trupesc (yoveix; sauparens în latină). Părintele era de fapt cel care era capabil să cârmuiască pe altul, o casă cu sclavii şi averile ei, soţia, copiii, eventual copii adoptaţi ori nepoţi etc. De cele mai multe ori, într-o familie el era identic cu tatăl trupesc, dar nu aceasta era regula neapărată. Prin urmare, nu oricine naşte un copil este în stare să-1 crească din punct de vedere duhovnicesc. De aceea, în cazul fiecărei perechi, totul ar trebui pus pe seama relaţiei lor (şi nu a altora!) cu Dumnezeu: timpul când să devină părinţi, câţi copii le va dărui Dumnezeu, cum îi vor creşte etc. De multe ori faptul de avea copii ne poate despătimi mai repede. Dar totul poate varia de la caz la caz şi ţine de voia lui Dumnezeu cu fiecare pereche în parte.
30 Probabil se referă la săracii care îţi devin proprii copii şi pe care te osteneşti să-i naşti în Hristos şi care, prin rugăciunile lor, au grijă de bătrâneţele noastre. E vorba de un transfer al relaţiilor trupeşti în plan duhovnicesc.
31 Nu se referă doar la raporturi sexuale, ci la orice avansuri, gesturi, vorbe (după cuvântul Mântuitorului chiar gânduri şi sentimente lăuntrice) etc. pe care cel căsătorit le face unei alte femei şi care ar putea rupe relaţia cu soţia sa.
32 Legislaţia de stat.
33 conţine o nuanţă de venerabilitate, cinste, sfiiciune, respect maxim. Este respectul faţă de chipul lui Dumnezeu, Care este şi în femeie, ca şi în bărbat.
34 Trupul soţului este al soţiei. Prin urmare, soţul (la fel este şi pentru soţie) trebuie să păzească avuţia altuia (trupul care nu mai este al său, ci al soţiei). Este dragostea care se dăruieşete cu totul, care nu face nimic pentru sine, ci doar pentru celălalt. Dar mai întâi, cei doi trebuie să realizeze că nu-şi mai aparţin lor, ci fiecare celuilalt.
35  Reaua întrebuinţare nu se referă doar la relaţii sexuale în afara căsniciei, ci la orice folosire a trupului care ar dăuna cuplului: lăcomie de orice fel, petreceri, carierism etc., toate expresii mascate (sub motivul că acestea tot pentru familie le facem) ale celui mai adânc şi subtil egoism înrădăcinat în noi înşine.
36 Credem că este limpede că Sfântul Ioan nu era un misogin, ci om cu un adevărat simţ al valorii şi al respectului faţă de orice om, indiferent de sex, preocupări etc.
37 Literal: multă egalitate.
38 După cum s-a văzut şi mai sus, legile de stat bizantine erau favorabile bărbatului, incriminând mult mai drastic comportamentele feminine. Sfântul Ioan arată incompatibilitatea acestor legi cu Hristos. Dar, după cum uşor se poate vedea din cele spuse în această omilie, nici nu este de acord cu excluderea oricărei diferenţe între bărbat şi femeie.
39  Răsturnări de situaţii provocate de izbucnirile (ce deja mocneau prin adunătura multor nereguli din căsnicie) pricinuite unuia dintre soti de către celălalt.
40 Infidelitatea conjugală (chiar în cele mai mici amănunte ale ei: o privire pătimaşă aruncată altei femei sau bărbat, neglijarea vieţii de familie pentru distracţii, carieră, avere, neajutoararea reciprocă – când este nevoie – chiar şi în cele mai mici lucruri etc.) erodează lent legătura dintre cei doi, şi aşa, într-o bună zi, se vor simţi străini unul de celălalt, deşi stau sub acelaşi acoperiş. Toată căsnicia este mucenicia de a păstra cu stricteţe şi amănunţime harul dat de Hristos celor doi, de a spori prin orice prilej oferit – cât de mic ar fi – legătura lor. Dacă nu va fi sporită (dacă nu va creşte ayaTiri) se va întâmpla, mai de vreme sau mai târziu, contrariul.
41 Nimic – nici vrăji, nici alte influenţe de natură psihologcă, socială, politică – nu va putea deturna pe un om, în care trăieşte Hristos, să-I calce cuvintele, „întreg la minte” traduce pe aco(ppcov, din aceeaşi familie de cuvinte ca şi (întreaga înţelepciune).
42 Adevărata cauză a poftei de altă femeie nu este neapărat frumuseţea aceleia, ci nestatornicia noastră. Acest lucru se întâmplă cu orice altă patimă. Problema nu este lucrul dorit, ci instabilitatea noastră. Această instabilitate vădeşte caracterul nostru infidel atât faţă de oameni, cât şi faţă de Dumnezeu. Agitaţia şi nestatornicia în care ne complăcem zilnic, deşi pare un lucru ciudat, arată necredinţa noastră, incapacitatea de a trăi cu adevărat pentru Hristos.
43 Dreapta nevoinţă (al cărei prim scop este dobândirea firii integre, a lui Adam, adică întreaga înţelepciune) împreună, a celor doi, va spori dragostea duhovnicească dintre ei, căci prin nevoinţă cei doi dobândesc dragostea lui Hristos, pe care apoi şi-o comunică reciproc, şi aceasta este singura dragoste adevărată.
44 Literal: fa incantaţie, farmecă prin cântare. Aceste incantaţii aveau şi rol magic, dar ajutau şi la canalizarea minţii spre un anumit mod de a gândi. Este ceva asemănător cu formulele sacre, care repetate şi meditate conştienţii puneau pe recitator în relaţie cu cel căruia i se adresau cuvintele, în acest caz, Sfântul Ioan propune o meditare constantă din partea celor doi a ce înseamnă căsătoria.
45 Pavel oferă prin cuvintele sale cheia rezolvării problemei. Dar aceasta nu exclude şi rugăciunea îndreptată către marele Apostol. Metoda aceasta, ca prin rugăciune şi meditare la cuvintele unui sfânt să primim rezolvarea unei probleme, este o constantă în Tradiţia Bisericii.
46 Acelaşi cuvânt ca şi în nota 44. Deşi pare învechit, Părinţii – conform uzului antic – recomandă citirea cu glas tare şi ritmat, acest fapt modelând şi schimbând încet-încet mintea.
47 Relaţia dintre cei doi creşte dacă vor medita zilnic Scriptura şi nu se vor dezlipi de Hristosul euharistie şi de rugăciunea împreună.
48 Lupta şi împotrivirea izbândită asupra patimilor ne dă o aură care îi pleacă pe cei din jur spre respect. Este acel respect pe care puternicii lumii acesteia îl arătau faţă de Hristos, Care nu avea unde să-Şi plece capul. Vieţile Sfinţilor sunt pline de istorisiri în care era deajuns doar prezenţa Sfântului spre a da o altă întorsătură lucrurilor. Victoria împotriva patimilor ne dă şi Duhul libertăţii.
49 bănuiala
50 într-un chip greu de reparat, cu legături puternice.
51 Obiecte prin care se operează în magia erotică.
52 Tteicdov poate fi frunza unei plante, petala florii ori alt tip de obiect sub formă de foiţă. Azi vrăjitoarele pot coase diferite petece din felurite materiale ţesute ori bucăţi minuscule de metal etc.
53 Această bună voire (ei)voia, literal, dispoziţie bună a minţii) este o atitudine lăuntrică, fundamentală, şi nu un respect convenţional ori o datorie exterioară, reglementată juridic ori „la mica şi buna înţelegere”.
54 Condiţie esenţială a oricărei relaţii de iubire adevărată: libera dăruire.
55 numire a soţiei