CUVÂNT
La cuvântul ce zice: „Si era tot
pământul o gură si o limbă tuturor”
(Fac. 10, 1)
Iată că am ajuns la sfârşitul sfintelor patruzeci de zile. Am săvârşit înotarea postului şi am sosit la liman cu darul lui Dumnezeu. Dar să nu ne lenevim, ci să arătăm mai multă osârdie şi priveghere. Căci şi corăbierii după, ce trec noianuri nenumărate, când voiesc să intre în liman cu corabia plină, atunci mai ales au mai multă grijă, ca nu cumva corabia să se lovească de vreo stâncă acoperită cu apă şi aşa să facă nefolositoare toată osteneala lor de mai înainte.
Aşa fac si alergătorii. Cînd ajung la sfârşitul cursei, atunci aleargă mai tare, ca să câştige şi să se învrednicească de daruri. La fel si luptătorii când se vor lupta pentru cunună, mai mare nevoinţă arată decât în luptele de mai înainte, ca luând premiul să se veselească. Deci precum corăbierii, alergătorii şi luptătorii atunci înmulţesc osârdia şi privegherea când se apropie de sfârşit, aşa şi noi, care am ajuns cu darul lui Dumnezeu la această Săptămână Mare, trebuie să arătăm mai multă osârdie la post; să facem rugăciunile mai cu tărie; să ne mărturisim mai cu de-amănuntul şi mai des păcatele noastre; să lucrăm faptele cele bune, milostenie îndestulată, blândeţe, smerenie si toate celelalte fapte bune, ca ajungând la Ziua cea dom¬nească a Paştilor cu aceste isprăvi, să dobândim daruri de la Stăpânul.
Săptămâna aceasta o numim mare nu pentru că are mai multe ceasuri, nici pentru că are mai multe zile, ci are acelasi număr de ceasuri şi zile.
Dar pentru care pricină o numim mare?
Pentru că bunătăţile ce ni s-au făcut în ea sunt mari. In aceasta s-a stricat vrajba cea veche, moartea a fost biruită, blestemul a fost ridicat, tirania diavolului s-a risipit, mrejele lui s-au pierdut, împăcarea oamenilor cu Dumnezeu s-a făcut, cerul s-a deschis, oamenii cu îngerii s-au amestecat, cele despărţite s-au unit, zidul cel din mijloc s-a ridicat, încuietorile s-au stricat, Dumnezeul păcii a împăcat cele de sus cu cele de pe pământ.
De aceea numim mare această săptămână, pentru atâta mulţime de daruri ce ne-a dăruit Stăpânul în ea. Şi din pricina aceasta mulţi aspresc postul, fac privegheri mai întinse si dau milostenii mai bogate, arătând prin cele ce fac cinstea faţă de această Săptămână. Şi dacă Stăpânul nostru ne-a dat atâtea bunătăţi în ea, cum noi să nu ne arătăm recunoştinţa si evlavia prin cele ce putem.
Şi împăraţii, arătând cât respectă aceste cinstite zile poruncesc tuturor celor ce ocârmuiesc treburile statului să înceteze; să închidă uşile judecătoriilor; să se alunge orice fel de gâlceava si neînţelegere, ca toţi să fie liberi să se silească în linişte şi pace la cele duhovniceşti. Şi nu numai aceasta, ci şi altă dăruire arată, căci liberează din legături pe cei din temniţe, urmând Stăpânului după puterea omenească. Căci precum Stăpânul ne liberează din temniţa cea cumplită a păcatelor si ne dăruieşte desfătarea bunătăţilor celor nenumărate, în acest fel şi noi trebuie să ne facem următori iubirii lui de oameni în cele ce putem.
Ai văzut cum fiecare, prin ceea ce poate, îşi arată evlavia si cinstea pentru zilele acestea ce ni s-au făcut nouă pricinuitoare de atâtea bunătăţi? Pentru aceasta vă rog, acum mai mult decât altădată, ca lepădând tot gândul cel lumesc şi având ochiul mintii curat si treaz, să venim aici, si nimeni venind în Biserică să nu tragă după el griji lumeşti, ca să se întoarcă acasă cu răsplătire vrednică a ostenelilor sale.
Veniţi dar să vă pun iarăşi masa cea obişnuită şi din cele ce s-au citit acum de la fericitul Moisi, să ospătăm dragostea voastră, ca să vă arăt cu de-amănuntul înţelesul Dumnezeeştii Scripturi. Şi după ce s-a pus sfârşit povestirii despre Noe, s-a început de la Sim istorisirea neamului, zicând: „Şi s-a născut şi Sim, tatăl tuturor fiilor lui Ever, fratele celui mai mare al lui Iafet” (Fac. 10, 21).
Apoi arătând numele fiilor lui zice: „Iar lui Ever s-au născut doi feciori: numele unuia Faleg, pentru că în zilele lui s-a împărţit pământul” (Fac. 10, 25).
Vezi că la numirea celui ce s-a născut a arătat de mai înainte ceea ce trebuia să se facă nu după multă vreme, adică despărţirea limbilor. Ca văzând apoi săvârşindu-se lucru să nu te mai minunezi, căci cu mult mai înainte a fost vestit prin numirea copilului. Şi după ce a enumerat pe cei ce s-au născut pe urmă din aceştia, zice: „Şi era tot pământul o limbă şi un glas tuturor” (Fac. 11, 1), nu zicând pentru pământ, ci despre neamul omenesc, ca să ne înveţe pe noi că toată firea omenească avea o limbă.
In acest sens vorbeşte Scriptura si despre Enos. „Si lui Sit s-a născut fiu si i-a pus numele Enos; acesta a nădăjduit în chemarea numelui Domnului Dumnezeu” (Fac. 4, 26). Ai văzut numire mai strălucitoare decât coroana si mai luminată decât porfira? Căci ce poate fi mai fericit decât unul ca acesta care se împodobeşte cu chemarea lui Dumnezeu, şi pe ea o are în loc de nume? Vezi şi cum cei vechi învăţau pe copiii cei ce se năşteau, prin numele ce le punea, să se silească şi să se ţie de fapta bună?
Şi nu făceau precum cei de acum, care pun numele precum se întâmplă. Căci ei zic: „Să se numească copilul cu numele moşului sau al strămoşului”. Şi aceia puneau toată osârdia ca să numească pe cei ce se năşteau cu astfel de nume, care nu numai pe cei ce-l primeau îi îndemna la fapta buna, ci si pe urmaşii lor, si tuturor neamurilor de pe urmă pricinuia învăţătură la toată virtutea.
Deci nici noi să nu punem nume la copii la întâmplare, nici să le dăruim numele moşilor, ale strămoşilor sau ale rudeniilor, ci a sfinţilor bărbaţi care au strălucit în fapta bună şi care au avut multă îndrăzneală către Dumnezeu.
Dar nici părinţii, nici copii care primesc aceste nume să nu nădăjduiască mântuirea numai de la nume, căci numele lipsit de fapta bună nu foloseşte la nimic. Ci nădejdea mântuirii trebuie s-o aibe lucrarea faptelor bune. Şi să nu se mândrească pentru nume, nici pentru rudenia cu sfinţii bărbaţi, nici pentru altceva, ci numai pentru îndrăzneala faptelor lor bune. Dar nici pentru aceasta să nu cugete înalt, ci mai mult să se smerească si să se plece. Că făcând aşa cu mai multă siguranţă vom păstra bogăţia cea strânsă şi vom trage la noi dragostea lui Dumnezeu.
Despre aceasta şi Hristos zicea ucenicilor Lui: „Când veţi face toate, ziceţi că sunteţi slugi netrebnice”, potolindu-vă cugetele voastre veţi învăţa să cugetaţi smerit şi să nu vă înălţaţi cu mintea când lucraţi ceva, ci să ştii că a avea fapte bune si a vă smeri este fapta bună cea mai mare decât toate celelalte. Dar să ne întoarcem iarăşi la firul cuvântului nostru.
„Şi era tot pământul o gură şi un glas tuturor”.
Gură si grai însemnând limbă, căci toţi vorbeau aceiaşi limbă. Şi ca să te adevereşti cu cuvântul „era tot pământul o gură” se referă la grai, ascultă Scriptura ce zice în alt loc: „Otravă de aspidă sub buzele lor” (Ps. 139, 3), prin „buze” înţelegând graiul.
„Şi a fost după ce au purces ei de la răsărit, au aflat câmp în pământul Senaar si au descălecat acolo” (Fac. 11, 2). Vezi cum firea omenească nu poate sta în hotarele ei, ci pururea pofteşte şi doreşte lucruri mai mari? Aceasta prăpădeşte mai mult neamul omenesc, fiindcă nu voieşte să-si cunoască măsurile firii sale, ci pururea pofteşte lucruri mari şi mai presus de vrednicia ei.
De aici se nasc cei ce doresc fără măsură lucrurile acestei lumi, care, uitându-şi firea lor, adună multă bogăţie şi dobândesc stăpânire, şi voiesc să se ridice la mare înălţime, neştiind că vor cădea până în adâncul cel mai de jos. Lucrul acesta îl poate vedea oricine în fiecare zi, dar nici aşa nu se înţelepţesc ceilalti, ci puţin timp înfricoşându-se, uită degrab toate si iarăşi pe aceiaşi cale călătoresc, căzând apoi în aceleaşi prăpăstii.
„Şi a fost după ce au purces ei de la răsărit, au aflat câmp în pământul Senaar şi au descălecat acolo” (Fac. 11, 2). Vezi cum câte puţin ne arată nestatornicia minţii lor? Căci după ce au văzut câmpul, lăsându-şi locuinţa dintâi s-au mutat şi au descălecat acolo. Apoi zice: „Şi a zis omul către vecinul său: veniţi să facem cărămizi şi să le ardem în foc; si le-a fost cărămida în loc de piatră şi asfaltul în loc de lut”. Şi au zis: veniţi să ne zidim nouă cetate si turn, al căruia vârf să fie până la cer; si să ne facem nouă nume mai înainte de a ne risipi pe fata a tot pământul” (Fac. 11, 3-4).
Vezi că unirea limbii n-au întrebuinţat-o precum se cuvenea? Si cum că sfatul cel deşert al vieţii acestora se face pricină a tuturor răutăţilor?
„Veniţi, zice, să facem cărămizi şi să le ardem în foc. Şi le-a fost lor cărămida în loc de piatră, şi asfaltul în loc de lut”. Gândeste-te câtă întărire voiesc să dea zidirii, neştiind că „de n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce zidesc” (Ps. 126, 1). „Şi să ne zidim nouă cetate”, nu lui Dumnezeu, ci „nouă”.
Vezi cât de mare este răutatea si la câtă turbare s-au abătut, cu toate că le era proaspătă şi le suna încă în urechi pomenirea acelei prăpădenii de peste tot? „Şi să ne zidim nouă cetate si turn, al cărui vârf să ajungă până la cer”.
Numind aici cer, Dumnezeiasca Scriptură a voit să ne arate mărimea îndrăznelii lor.
„Şi să ne facem nume”. Ai văzut rădăcina răutăţii? Să dobândim pomenire veşnică, ca lucrul nostru niciodată să nu fie dat uitării. Si aceasta să facem mai înainte de a ne risipi pe faţa întregului pământ. Cât timp suntem împreună să punem în lucrare ceea ce am gândit noi, ca să lăsăm pomenire veşnică la neamurile cele de pe urmă.
Sunt mulţi care urmează acelora si voiesc ca, prin case strălucite, băi, grădini si locuri de plimbare, să fie pomeniţi. Şi de vei întreba pe fiecare dintre aceştia pentru care pricină se ostenesc si cheltuiesc atâţia bani fără nici un folos, altceva nu auzi fără numai cuvintele acestea: ca să i se păstreze pomenirea totdeauna; ca să se ştie că această casă este a cutăruia; iar ţarina aceasta este a cutăruia. Dar acest lucru nu este vrednic de pomenire şi de laudă, ci mai mult de prihănire. Căci după cuvintele acestea, se adaugă graiurile de prihănire: a cutăruia care a fost jefuitor, care a fost răpitor, care a dezbrăcat pe văduve si pe sărmani. Deci lucrarea aceasta nu aduce pome¬nire, ci prihană, căci îndeamnă limbile privitorilor să hulească şi să osândească pe cel ce a făcut acestea.
Dar de pofteşti cu adevărat pomenire veşnică, îţi voi arăta o cale prin care vei putea fi pomenit totdeauna, şi pe lângă lauda câştigată aici îţi vei dobândi şi mare îndrăzneală în veacul ce va să fie.
Imparte banii aceştia în mâinile săracilor şi lasă pietrele şi zidirile cele mari, ţarinile şi băile. Pomenirea aceasta este nemuritoare; pomenirea aceasta va fi pricinuitoare de multe bunătăţi; pomenirea aceasta te va uşura de sarcina cea grea a păcatelor tale şi-ţi va dobândi îndrăzneală la Stăpânul. Şi pe lângă acestea pune-ţi în minte şi cuvintele ce le vor zice oamenii: omul acesta este milostiv si iubitor de oameni, este blând, bun si a împărţit cu multă îndestulare. Căci zice: „Risipit-a, dat-a săracilor; dreptatea lui rămâne în veac”. Astfel este bogăţia banilor, când se risipeşte atunci rămâne si stă, iar când se tine şi se închide pierde împreună cu ea si pe cei ce o ţin si o păzesc.
„Risipit-a, dat-a săracilor”. Dar ascultă si cele ce urmează. „Dreptatea lui rămâne în veac”, într-o zi a risipit bogăţia, dar dreptatea lui rămâne pentru totdeauna şi pomenirea lui se face nemuritoare.
Ai văzut pomenire care se întinde peste tot veacul? Ai văzut pomenire plină de bunătăţi mari si nespuse? Prin astfel de zidiri să ne silim să ne lăsăm pomenire. Că zidirile cele cu pietre nu numai că nu ne pot folosi cu nimic, ci toată vremea vor striga ca un martor împotriva noastră. Iar păcatele dintru acestea le luăm cu noi şi ne ducem, lăsând aici numai zidirile pentru care nici de pomenirea omenească cea nefolositoare nu ne vom învrednici. Şi de cele mai multe ori ea trece sub numele altuia, căci aşa sunt lucrurile, de la acesta se mută la altul, iar de la acela la celălalt. Astăzi casa este a cutăruia, mâine a cutăruia, iar poimâine a altuia. Si ne înşelăm de bună voie pe noi înşine, socotind că avem vreo stăpânire, nestiind că numai le întrebuinţăm, apoi le lăsăm pe ele altora vrând sau nevrând. Si cum că le lăsăm chiar cărora nu voim nu voi spune acum.
De pofteşti cu adevărat pomenire si te sârguiesti la aceasta, ascultă pe văduve cum pomenea pe Tavita şi cum au stat împrejurul lui Petru plângând, arătându-i hainele pe care le făcea Căprioara cât a fost cu ele.
Ai văzut zidiri care au slobozit glasuri însufleţite, care au avut atâta putere încât să o întoarcă de la moarte la viaţă? Pe când săracii stăteau împrejurul lui Petru si lăcrimau cu fierbinţeală, căutând hrană şi ajutor, acesta a scos pe toţi afară şi îngenunchind s-a rugat, si înviind-o au chemat pe sfinţi si pe văduve şi au dat-o lor vie.
De voieşti să fi pomenit şi de pofteşti slavă adevărată urmează acesteia si lucrează astfel de zidiri, nu cheltuindu-te cu lucrurile cele pământeşti, ci arătând multă milostivire la cei de un neam cu tine. Pomenirea aceasta este lăudată şi aduce mult folos. Dar să ne întoarcem iarăşi la cele ce ne stau înainte si să vedem îndrăzneala acelor bărbaţi de atunci. Căci patimile acelora ne vor înţelepţi şi ne vor îndrepta pe noi de vom vrea să ne trezvim.
„Şi să ne zidim nouă cetate şi turn” şi „să ne facem nouă nume”. Vezi că după pierzarea tuturor din nou se ispitesc la mari răutăţi? Cum vor fi opriţi de la turbarea lor? Dumnezeu s-a făgăduit urmând iubirea Sa de oameni, să nu mai aducă potop pe pământ. Dar aceşti nu s-au înţeleptit de pedepse, nici nu s-au făcut mai buni. De aceea ascultă cele ce urmează ca să cunoşti mărimea iubirii de oameni cei negrăite a lui Dumnezeu.
„Şi s-a pogorât Domnul să vadă cetatea si turnul care îl zideau fiii oamenilor”. Vezi cum Scriptura vorbeşte omeneşte? „Şi s-a pogorât Domnul”, nu ca să înţelegem omeneşte, ci ca să ne învăţăm prin aceasta ca niciodată să nu hotărâm asupra fraţilor noştri fără de cercetare, nici să osândim din auz, fără ca să primim multă încredinţare. Şi toate cele făcute de Dumnezeu cu atâta pogorământ, sunt pentru învăţătura oame¬nilor. „Şi s-a pogorât Domnul să vadă cetatea şi turnul”.
Vezi că nu de la început şi nu îndată opreşte nebunia lor? Ci întrebuinţează îndelunga sa răbdare si aşteaptă să vadă toată răutatea, si numai atunci împiedică lucrul la care s-au ispitit să-l facă. Şi să nu poată zice cineva că s-au sfătuit cu adevărat, dar nu au pus în lucrare cele ce au gândit, Dumnezeu aşteaptă ca ei să plinească cele sfătuite si numai după aceasta le arată că s-au angajat la lucruri nefolositoare.
„Şi S-a pogorât Domnul să vadă cetatea si turnul, care l-au zidit fiii oamenilor”. Vezi mărime a iubirii de oameni? A îngăduit să se ostenească şi să se chinuiască, ca toată lucrarea să li se facă învăţătoare. Si fiindcă a văzut că răutatea zburdă si boala se întinde, nu i-a lăsat până în sfârşit, ci arătându-si bunătatea, ca un Doctor prea iscusit, degrab a făcut tăierea, nimicind cu desăvârşire pricina bolii.
Şi a zis Domnul: „Iată toţi sunt de un neam şi o limbă si aceştia au început a face şi acum nu vor înceta de la ceea ce şi-au pus în gând să facă” (Fac. 11,6). Vezi iubire de oameni a Stăpânului. Fiindcă voieşte să oprească pornirea lor, îşi alcătuieşte mai întâi un cuvânt de apărare. Şi nu numai că nu arată mărimea păcatului lor, necunoştinţa şi nemulţu¬mirea, ci şi întrebuinţarea în rău a unităţii graiului.
„Iată toţi sunt de un neam şi o limbă au iată ce s-au apucat să facă şi nu se vor opri de la ceea ce şi-au pus în gând să facă”.
Dumnezeu, când vrea să aducă cuiva vreo pedeapsă, obişnuieşte să arate mai întâi mărimea păcatelor şi apoi aduce certarea. Şi la potop, când Dumnezeu a voit să aducă acea pedeapsă înfricoşată, Scriptura ne spune: „Şi văzând Dumnezeu că s-au înmulţit răutăţile oamenilor pe pământ şi cum că fiecare cugetă în inima sa cu dinadinsul la răutăţi în toate zilele”. Ai văzut cum mai întâi arată mulţimea răutăţii lor şi după aceea zice: „Pierde-voi pe om”. La fel si aici. „Iată un neam sunt si o limbă au şi iată ce s-au apucat să facă”. Dacă ei erau atunci atât de uniţi în cuget şi în grai şi abătuţi la atâta nebunie, cum nu vor face lucruri şi mai rele cu trecerea vremii? „Că nu vor înceta de la toate câte se vor apuca a face”. Nimic nu va putea opri pornirea lor, ci pe toate cele ce le-au sfătuit se vor sili să le pună în lucrare, dacă nu vor fi pedepsiţi pentru cele ce au îndrăznit să facă.
Asemenea lucruri s-au împlinit şi cu cel întâi zid. Mai înainte de a fi scos din rai, a fost întrebat: „Cine ţi-a spus ţie că eşti gol?” şi: „Iată Adam s-a făcut ca unul din Noi cunoscând binele şi răul! Si acum ca nu cumva să-si întindă mâna sa să ia din pomul vieţii şi să mănânce şi să trăiască în veci, l-a scos pe el Domnul Dumnezeu din rai” (Fac. 3, 11, 22-23).
Iar acum zice: „Iată un neam sunt şi o limbă au; şi au început a face şi acum nu vor înceta din acele toate câte se vor apuca a face. Veniţi si pogorându-Ne să amestecăm acolo limba lor, ca să nu inţeleagă nici unul glasul celui de aproape al său” (Fac. 11, 6-7).
Vezi iarăşi pogorămânrul cuvintelor? „Veniţi şi pogorându-Ne”. Ce vor să spună graiurile acestea? Oare Stăpânul are trebuinţă de împreună lucrare spre îndreptare? Sau de ajutor spre surparea acestora? Nicidecum. Să nu fie! Dar precum a zis Scriptura mai înainte: „Si s-a pogorât Domnul”, ca să ne înveţe prin aceasta, că El ştie cu de-amănuntul mulţimea răutăţii lor. „Veniţi şi pogorându-Ne să amestecăm acolo limba lor, ca să nu înţeleagă nici unul glasul celui de aproape al său”.
Aceasta s-a zis fără îndoială către cei de o cinste. Ei dau astfel pedeapsă asupra lor ca o mărturie care să rămână în tot veacul şi să n-o uite nici o clipă. Si fiindcă au întrebuinţat unitatea graiului precum nu se cuvenea, voiesc să-i pedepsesc prin despărţirea lui. Căci aşa obişnuieşte să facă Stăpânul totdeauna. Aşa a făcut din început si la femeie. Fiindcă ea n-a întrebuinţat cum se cuvenea cinstea dată, a supus-o bărbatului. La fel şi cu Adam, fiindcă n-a dobândit nimic din odihna cea multă şi din petrecerea în rai, ci a călcat porunca facându-se pe sine vinovat blestemului, l-a scos din rai şi a pus asupra lui de-a pururea osteneala, zicând: „Spini si pălămidă va răsări ţie (pământul)”. (Fac. 3, 18). Aşa si aceştia fiindcă au fost cinstiţi cu unitatea graiului, dar l-au întrebuinţat spre răutate, pentru aceasta prin despărţirea lui a făcut să înceteze curgerea răutăţii.
„Să amestecăm acolo limba lor, ca să nu înţeleagă nici unul glasul celui de aproape al său”.
Precum unitatea graiului făcea să locuiască împreună, aşa si despărţirea lui să le pricinuiască împrăstierea. Căci cei ce nu aveau acelaşi grai cum ar mai fi putut să locuiască împreună?
„Şi i-au împrăştiat pe ei Domnul de acolo peste faţa a tot pământul. Şi au încetat a zidi cetatea si turnul”.
Vezi iarăşi iubire de oameni a Stăpânului? Vezi la câtă neînţelegere i-a adus pe ei? Căci erau ca nişte nebuni. Unul poruncea una, celălalt făcea alta şi nefolositoare le era toată osteneala. Drept aceea au încetat a zidi cetatea si turnul.
„Pentru aceea s-a chemat numele locului acelui amestecare, că acolo a amestecat Domnul limbile a tot pământul; si de acolo i-a risipit peste faţa a tot pământul”.
Gândeste-te câte s-au făcut ca pomenirea să se întindă tot veacul, întâi despărţirea limbilor, dar mai bine zis mai înainte de aceasta punerea numelui. Căci numele Faleg pe care Ever l-a pus copilului său, înseamnă împărţire. Apoi numirea locului. Că locul acela s-a numit amestecare, adică Babilon. După aceea Ever a rămas cu limba care era mai înainte, ca si aceasta să fie un semn luminat al despărţirii. Ai văzut cu câte fapte a voit Dumnezeu să se păstreze pentru totdeauna pomenirea despărţirii, ca niciodată să nu se dea uitării ceea ce s-a făcut atunci? Si de atunci tatăl de nevoie trebuia să spună pricina despărţirii graiului, iar fiul iarăşi voia să ştie de la tatăl pricina numirii locului aceluia.
Si s-a numit locul acela Babilon, adică ames¬tecare, că acolo a amestecat Domnul Dumnezeu limbile a tot pământul şi de acolo i-a împrăştiat. Numirea locului mi se pare că însemnează amân¬două, adică si amestecarea limbilor şi împrăstierea.
Aţi auzit iubiţilor, de unde s-a făcut pricina împrăştierii şi despărţirea limbilor? Să fugim, rogu-vă, de a urma acelora şi să întrebuinţăm cum se cuvine cele dăruite nouă de la Dumnezeu. Cugetând la firea noastră omenească să ne sfătuim, precum se cuvine a se sfătui oamenii muritori şi gândindu-ne la curgerea acestei vieţi, care este scurtă, să ne pregătim multă îndrăzneală acolo, lucrând aici faptele cele bune.
Şi nu numai la post să arătăm osârdie în zilele acestea, ci şi la milostenii îndestulate si la rugăciuni întinse. Căci împreună cu postul, trebuie înjugată totdeauna rugăciunea. Si cum că acest lucru este adevărat, ascultă pe Hristos, care zice: „Acest neam de demoni nu iese fără numai cu rugăciune şi cu post” (Mt. 17, 20). Şi iarăşi despre Apostoli se scrie: „Şi rugându-se cu posturi, i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră” (F. Ap. 14, 23). Iar Apostolul zice: „Să nu vă lipsiţi unul de altul… ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea” (I. Cor. 7, 5). Ai văzut că postul are trebuinţă de acest ajutor? Că si rugăciunile se fac atunci mai uşor şi mai cu trezvire, fiindcă mintea este mai uşoară şi neîngrădită de nimic, nici strâmtorată de sarcina cea grea a desfătării.
Rugăciunea este armă puternică, întărire neclătită, vistierie nejefuită, liman neînviforat, loc liniştit, numai de ne vom apropia de Stăpânul cu trazie, strângându-ne mintea din toate părţile şi nedând nici o intrare vrăjmaşului mântuirii noastre. Şi fiindcă el ştie că în vremea rugăciunii vorbim despre cele ce privesc mântuirea noastră, ne mărturisim păcatele şi arătăm Doctorului rănile noastre, ca să dobândim vindecare, pentru aceasta atunci mai ales se sileşte şi face totul ca să ne abată de la ea şi să ne arunce în lenevire.
De aceea să ne trezvim, rogu-vă, şi ştiindu-i vicleniile lui, să ne silim mai ales în vremea rugăciunii să-l împingem, ca şi cum ar fi înaintea ochilor noştri, să lepădăm tot gândul care tulbură mintea noastră si să ne rugăm cu dinadinsul, ca nu numai limba să grăiască, ci si mintea să se unească cu cele ce se grăiesc.
Căci dacă limba va zice cuvintele, iar mintea se risipeşte în cele dinafară, socotind cele din casă, sau închipuindu-ne cele din târg, nici un folos nu ne va aduce, ci poate mai multă osândă. Şi dacă apropiindu-ne de oameni arătăm atâta atenţie, încât si pe cei ce stau aproape de ei nu-i vedem, ci ne fixăm mintea numai asupra aceluia de care ne apropiem, cu mult mai mult trebuie să facem aceasta când ne apropiem de Dumnezeu. Si deseori şi neîncetat să petreceţi în rugăciuni. Căci zice Pavel: „Faceţi în toată vremea, întru Duhul, tot telul de rugăciuni şi de cereri” (Efes. 6, 18) Nu numai cu limba, ci si cu sufletul întru Duhul.
Si cererile noastre să fie duhovniceşti, trezvindu-se gândul si înţelegând cu mintea cele ce se grăiesc. Aşa sa cereţi, cum se cuvine să cereţi de la Dumnezeu, ca să dobândiţi cele ce cereţi. Si vă nevoiţi la aceasta scurtând somnul, trezvindu-vă cu mintea, iar nu căscând, molesindu-vă si invartindu-vă cu gândul încoace si încolo, ci să lucraţi cu frică şi cu cutremur mântuirea voastră. Căci „fericit este omul care se teme de toate pentru evlavie” (Pilde 28, 14).
Lucru mare si îmbunătăţit este rugăciunea. Căci daca vorbeşte cineva cu un om îmbunătăţit dobândeşte mare folos de la el, oare cel ce s-a învrednicit a vorbi cu Dumnezeu câte bunătăţi nu va dobândi?
Fiindcă rugăciunea este vorbire cu Dumnezeu. Şi ca să te încredinţezi de aceasta asculta pe Proorocul ce zice: „îndulcească-se Lui vorba mea” (Ps. 103, 35). Adică vorba mea să se arate dulce înaintea lui Dumnezeu.
Si oare Dumnezeu nu poate să dea mai înainte de cerere? Poate, dar aşteaptă pricină de la noi pentru a ne învrednici de dreptate prin purtarea Sa de grijă. Deci ori de vom dobândi cele cerute ori de nu, să petrecem în rugăciune si să mulţumim nu numai când dobândim, ci şi când nu. Că a nu dobândi ceea ce cerem, când nu voieşte Dumnezeu, nu este mai prejos decât a dobândi, fiindcă noi nu ştim aşa de bine cele ce ne folosesc precum ştie El. De aceea ori de dobândim, ori de nu suntem datori să mulţumim.
Şi ce te miri când îţi spun că noi nu ştim cele ce ne sunt de folos? Pavel cel atât de mare, care s-a învrednicit de darurile cele negrăite, nici el nu ştia, căci cerea cele care nu-i foloseau. Pentru că văzându-se înconjurat de nevoie şi de ispitele cele dese, s-a rugat să se izbăvească de ele, şi nu o dată sau de două ori, ci de multe ori, căci zice: „De trei ori am rugat pe Domnul” (Cor. 12, 8), iar cuvintele „de trei ori” înseamnă de multe ori, dar n-a dobândit cererea.
Şi să vedem dar ce a pătimit. Oare s-a scârbit? Oare s-a făcut mai trândav? Nicidecum. Dar ce zice? Zice răspunsul pe care l-a primit: „îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune”. Si nu numai că nu l-a izbăvit de cele întristăcioase care-l asupreau, ci l-a lăsat să petreacă în ele. Aşa este, dar de unde se arată că nu s-a scârbit? De acolo că Pavel învăţându-se cele ce plac Stăpânului, a zis: „Deci foarte bucuros mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele”. Şi nu numai că nu mai cer să mă izbăvesc de ele, ci mai ales cu multă bucurie mă voi lăuda cu ele. Ai văzut suflet mulţumitor? Ai văzut dragoste către Dumnezeu?
Ascultă-l pe el ce zice şi în altă parte. „(Noi) nu ştim să ne rugăm cum trebuie” (Rm. 8, 26).
Oameni fiind nu este cu putinţă să le ştim pe toate cu de-amănuntul, ci trebuie să le lăsăm la purtarea de grijă a Ziditorului nostru. Şi pe cele pe care le va voi El, să le primim cu bucurie multă, necăutând la cele ce se întâmplă, ci la faptul că ele sunt dorite de Stăpânul, Care ştie cum trebuie să iconomisească mântuirea noastră, ca Cel ce ştie mult mai bine decât noi cele ce ne sunt de folos.
Deci nouă ni se cere un singur lucru, să petrecem totdeauna în rugăciuni, neturburându-ne pentru întârzierea răspunsului, şi să arătăm multă îndelungată răbdare. Căci nu ne împlineşte cererile degrab nu lepădându-le pe ele, ci vânează stăruinţa noastră, vrând să ne tragă la El totdeauna. Pentru că şi un părinte iubitor de fii, deşi rugat de multe ori de fiul său nu se pleacă la rugămintea lui, nu pentru că nu vrea să-i dea, ci voieşte să-i vadă stăruinţa lui.
Ştiind toate acestea, niciodată să nu ne deznădăjduim, nici să ne lepădăm a ne apropia de El prin rugăciuni. Căci dacă pe judecătorul cel aspru, care nici de Dumnezeu nu se temea, stăruirea femeii l-a silit şi l-a înduplecat s-o apere si s-o ajute, cu mult mai mult noi, de vom voi să urmăm acelei femei, vom îndupleca spre apărarea şi ajutorul nostru pe Stăpânul nostru cel blând, iubitor de oameni si milostiv, Care aleargă spre mântuirea noastră.
Deci să ne deprindem totdeauna cu rugăciuni, ziua si noaptea, dar mai ales noaptea, când nu ne supără nimeni, când gândul ne este în multă alinare, când este linişte multă si în casă nu este tulburare, nefiind nimeni să facă zgomot care să te abată de la rugăciune, când mintea fiind adunată poate să le aducă si să le pună pe toate cu de-amănuntul înaintea Doctorului sufletelor.
Si dacă fericitul David, care era împărat si prooroc, fiind supărat de atâtea necazuri, dar deşi îmbrăcat cu coroana si cu porfira zicea: „în miezul nopţii m-am sculat ca să Te laud pe Tine, pentru judecăţile dreptăţii Tale” (Ps. 118, 62), ce vom zice noi cei ce trăim o viaţă obişnuită, fără pricini de tulburare şi nu facem nici cele ce făcea el? Şi fiindcă ziua multe îl răspândeau, pricinile, tulburarea si nu avea vreme cuviincioasă spre rugăciune, vremea odihnei, pe care alţii o petrec toată în somn culcaţi pe aşternuturi moi si întorcându-se pe o parte şi pe alta, împăratul, asupra căruia zăcea atâta grijă, o făcea vreme de rugăciune, vorbind deosebi cu Dumnezeu si săvârşea cele ce voia prin rugăciunile cele curate si întinse către El. Căci prin ele purta războaie ridicând semne de biruinţă, fiindcă avea aju¬torul cel de sus care îl ajuta nu numai la războaiele cele cu oamenii, ci şi la cele cu taberile diavolilor.
Si noi să urmăm acestuia; oamenii de rând împăratului; cei ce petrec viată netulburată si liniştită celui ce cu coroană şi porfira fiind a covârşit viaţa monahilor. Ascultă-l pe el ce zice în altă parte: „Făcutu-mi-s-au lacrimile mele pâine ziua si noaptea” (Ps. 41, 4).
Ai văzut suflet care era în umilinţă totdeauna? Căci zice: hrana mea, pâinea mea si toată mâncarea mea nu era alta, fără numai lacrimile mele si ziua si noapte. Şi în altă parte zice: „Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în toate nopţile patul meu” (Ps. 6, 6).
Ce vom zice sau ce vom răspunde, noi, care nu voim să ne umilim nici cât împăratul care se răspândea si avea atâtea griji? Şi, spune-mi, ce putea fi mai frumos decât ochii aceia care erau împodobiţi de mulţimea lacrimilor ca de nişte mărgăritare? Ai văzut pe împăratul care s-a predat pe sine ziua si noaptea lacrimilor si rugăciunilor?
Uită-te şi la învăţătorul lumii, care fiind închis împreună cu Sila în temniţă şi cu picioarele băgate în butuc, se ruga toată noaptea nefiind oprit nici de chinuire, nici de legături, ci dimpotrivă arăta mai multă şi mai fierbinte dragoste către Stăpânul. Căci zice: „Iar la miezul nopţii, Pavel şi Sila, rugându-se, lăudau pe Dumnezeu” (F. Ap. 16, 25).
David împărat fiind îşi petrecea toată viaţa în rugăciuni şi în lacrimi. Apostul, cel ce a fost răpit până la al treilea cer a fost învrednicit de taine negrăite, în miezul nopţii, fiind în legături, aducea rugăciuni si laude Stăpânului. Şi împăratul se scula la miezul nopţii si se mărturisea si apostolii în miezul nopţii îşi făcea cu dinadinsul rugăciunile si laudele. Acestora să urmăm şi cu rugăciunile cele dese să ne îngrădim viaţa noastră si nimic, să nu ne fie spre împiedicare vrednică. Căci nimic cu adevărat nu este care să ne poată împiedica, de ne vom trezvi.
Oare avem trebuinţă de loc, sau de vreme? Tot locul şi toată vremea ne este potrivită pentru acest fel de rugăciune. Şi ascultă iarăşi pe învăţătorul lumii ce zice: „în tot locul ridicând mâini curate, fără de mânie şi fără de îndoire”. De ai mintea curată de patimile cele necuvioase, chiar de eşti în târg, în casă, pe drum, sau la judecată, pe mare, sau la case de oaspeţi, în prăvălie, sau ori unde vei fii, vei putea dobândi cererea, chemând pe Dumnezeu.
Şi ştiind aceasta, vă rog, ca împreună cu postul să dăm atenţia cea cuvenită rugăciunii, câştigând ajutorul cel din ea. Ca învrednicindu-ne de darul lui Dumnezeu, să petrecem viaţa aceasta după plăcerea Lui, iar în ceea ce va să fie, să ne învrednicim de iubirea de oameni a Sa, cu darul şi cu îndurările Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfantul Duh se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea si în vecii vecilor. Amin.