CUVÂNT
Cum că este primejdios a merge la teatre imorale
care provoacă la desfătări; cum că David, în cele ce a
făcut lui Saul, a covârşit întru totul virtutea iertării;
si cum că a suferi cu blândeţe nedreptatea
este la fel cu a da milostenie
Socotesc că mulţi din cei de mai înainte ne-au lăsat si s-au dus la teatrele cele nelegiuite se află astăzi de fată. Doresc să-i ştiu sigur, ca să-i alung afară de pragurile cele sfinte, nu ca să petreacă afară totdeauna, ci ca, îndreptându-se să se întoarcă iarăşi. Pentru că si părinţii alungă de multe ori pe copiii cei ce greşesc si îi opresc de la masă, ca prin sfatuirea şi cercetarea aceasta îndreptându-se la casa cea părintească.
La fel fac şi păstorii cu oile cele pline de râie pe care le despart de ele sănătoase, ca lepădând boala cea rea, să se întoarcă iarăşi curate la cele sănătoase, iar nu rămânând bolnave să umple de boală toată turma. De aceea şi noi voim să-i ştim pe aceia. Şi deşi cu ochii cei trupeşti nu-i putem deosebi, dar cuvântul îi va cunoaşte negreşit, că atingându-se de conştiinţa lor, îi va îndupleca cu lesnire să iasă afară de voie, arătându-le că numai acela este înăuntru care are mintea vrednică de petrecerea de aici.
Căci cel ce se uneşte cu această adunare sfântă având viaţă stricată este scos afară, deşi este cu trupul înăuntru, şi este mai izgonit decât cei închişi afară care nu pot să se împărtăşească de Sfânta Masă. Aceia care sunt scoşi afară după legile lui Dumnezeu şi petrec acolo, până acum au nădejdi bune şi de vor să-şi îndrepteze greşalele pentru care au căzut de la Biserică, vor putea iarăşi să se întoarcă cu conştiinţă curată. Iar cei ce s-au întinat si li s-au poruncit să nu intre mai înainte până ce nu-şi vor curaţi întinăciunea lor, dar îndrăznesc fără de ruşine să intre, îşi fac rana mai cumplită şi buba mai mare. Căci a păcătui nu este un lucru aşa de cumplit, cum este neruşinarea cea de după păcat ce face să nu te pleci preoţilor care poruncesc unele ca acestea.
Şi poate va zice cineva: Ce greşală aşa de mare au făcut aceştia, ca să fie scoşi afară din aceste sfinte curţi? Ce păcat mai mare ca acesta cauţi, când ei facându-se pe sine cu totul preadesfrânaţi sau fără de ruşine, ca nişte câini turbaţi, la această sfântă Masă?
Si de voiesti să cunoşti şi felul cum au preadesfrânat îţi voi grăi un cuvânt nu al meu, ci al Celui ce va judeca toată viata noastră. „Oricine se uită la femeie, poftind-o, a si preadesfrânat cu ea inima lui” (Mt. 5, 28). Şi dacă o femeie împodobită, pe care din întâmplare ai întâlnit-o în târg, te-a robit fiindcă ai privit la ea cu iscodire, cum cei ce nu la întâmplare, ci cu atâta osârdie s-au dus acolo, lăsând Biserica, au petrecut toată ziua pironindu-şi privirile la fetele acelor femei necinstite, vor zice că nu au privit cu poftă?
Căci acolo sunt si cuvinte desfrânate, cântece necuviincioase, glasuri atrăgătoare, ochi machiaţi, obraji sulemeniţi, haine indecente, forme pline de ispitire şi multe alte meşteşuguri făcute spre amă¬girea si înşelarea celor ce privesc. Apoi lenevirea sufletelor celor ce privesc, îndemnul spre poftă din pricina locului, a cuvintelor ce s-au auzit mai înainte si a lucrurilor ce se vor întâmpla pe urmă, cântarea din trompete, din fluiere şi din celelalte de acest fel, care amăgesc şi înmoaie tăria minţii, şi dansul si veselia desfrânatelor, care aprind sufle¬tele celor ce stau acolo si le fac lesne robite.
Căci dacă unde sunt psalmi si rugăciuni, unde este ascultarea cuvintelor lui Dumnezeu, unde este frică şi multă evlavie, de multe ori a intrat în taină pofta, cu atât mai mult cei ce stau la teatru si nu văd nici nu aud nimic sănătos, ci sunt plini de nesaţiu prin urechi şi prin ochi si prin toate celelalte mădulare, nu vor putea fi mai presus de acea poftă rea. Şi neputând, cum vor putea cândva să se izbăvească de păcatul preadesfrânării? Iar cei ce nu sunt izbăviţi de el, cum vor putea călca aceste praguri sfinte fără pocăinţă şi să se unească cu această adunare bună?
De aceea vă sfătuiesc şi vă rog ca mai întâi spălând păcatul cu privirea prin spovedanie, pocăinţă şi toate celelalte, să ascultaţi dumnezeestile cuvinte. Căci greşala care aţi facut-o nu este mică. Şi o vom vedea din pilde.
Dacă în lada în care păstrezi hainele cele scumpe şi cu fir o slugă de a ta va pune o haină plină de întinăciune şi cu mulţi păduchi, oare vei suferi această ocară cu blândeţe? Spune-mi! Sau dacă într-un vas de aur în care de obicei păstrezi miruri, ar fi turnat cineva noroi, oare nu l-ai fi bătut pe cel ce a făcut aceasta? Şi dacă în cel ce s-a turnat mirul cel dumnezeesc, cum vom putea oare pune întinăciuni diavoleşti, cuvinte satanicesti si cântece pline de desfrânare? Cum va suferi Dumnezeu acestea, spune-mi? Mai ales că deosebirea între darul cel duhovnicesc si între această lucrare rea este mai mare ca cea dintre hainele cele de fir si între cele întinate si decât cea dintre mir si noroi.
Nu te temi, o omule, ca să priveşti cu aceiaşi ochi atât scena pe care este orchestra si pe care se săvârşeşte lucrurile cele spurcate ale curviei cât şi această Masă Sfântă pe care se săvârşesc Tainele cele înfricoşate? Nu cu aceleaşi urechi auzi pe desfrânată grăind cuvinte de necinste şi cu aceleaşi pe Prooroc şi pe Apostol învăţându-te cuvinte de taină? Cu aceeaşi inimă primind şi otrava si Jertfa cea înfricoşată şi sfântă?
Oare nu de aici se strică moravurile, se încep divorţurile, neînţelegerile şi vrăjbile în case? Căci îndată te vei umplea de desfrânare privind la cele de acolo, te faci slăbănog la virtute si înverşunat si vrăjmaş curăţiei si înfrânării, iar întorcându-te acasă femeia ta îţi va părea mai urâtă. Şi fiind aprins de pofta cea de la teatru şi biruit de privirea cea străină si amăgitoare, ocărăşti, necinsteşti si aduci nenumărate prihane tovarăşei tale de viaţă, cu toate că nu ai nici un motiv s-o învinuieşti.
Ci ruşinându-te să-ţi spui patima şi să arăţi rana pe care ai primit-o de acolo, pricinuieşti alte motive, căutând prilejuri necuvioase de ceartă. Trecând cu vederea pe toate cele de acasă, gândeşti numai la pofta cea spurcată şi necurată de la care ai primit rana. Şi nu mai priveşti nimic din cele din casă cu plăcere pentru că glasul ei stă în sufletul tău, precum şi forma, privirea, mişcările si toţi idolii desfrânării. Şi ce zic femeia şi casa? Căci şi Biserica o vei vedea fără plăcere, părându-ţi-se cuvintele cele despre curăţire şi înfrânare urâte.
Acestea nu-ţi vor mai fi ca învăţătură, ci acuzarea ta, care trăgându-te puţin la deznădejde, te va rupe cu totul de această folositoare învăţătură de obşte.
De aceea vă rog pe voi pe toţi să fugiţi de spectacolele cele rele de la teatre, iar pe cei ce merg să-i trageţi de acolo.
Căci cele ce se fac acolo nu aduc mângâiere, ci pierzanie, pedeapsă şi osândă. Si ce folos este de această dulceaţă vremelnică, când chinuirea cea de-a pururea acolo se naşte şi fiind îmboldit ziua şi noaptea de poftă eşti tuturor de nesuferit.
Dar cercetează-te cum eşti când ieşi din Biserică şi cum eşti când ieşi de la teatru. Compară pe cele două şi nu vei mai avea trebuinţă de cuvintele noastre. Căci de ajuns va fi compararea celor două să-ţi arate mărimea folosului de ici şi vătămarea cea de acolo.
Acestea le-am zis acum dragostei voastre şi niciodată nu voi înceta să le zic. Căci şi pe cei ce bolesc de aceste suferinţe îi vom mângâia şi pe cei sănătoşi mai tari îi vom face. La amândouă părţile le este de folos cuvântul acesta, unora ca să se depărteze, iar celorlalţi să nu cadă. Dar fiindcă cei ce mustră trebuie să facă aceasta cu măsură, voi sfârşi aici sfatuirea şi voi continua cele întrerupte din pricina celor de mai sus întorcându-ne iarăşi la David.
Pictorii când vor să picteze un chip, aşează aproape de ei pe cel căruia voiesc să-l picteze o zi, două sau trei, ca prin privire deasă să întocmească chipul fără de greşeală. Fiindcă şi noi avem datoria să pictăm, nu forme trupeşti, ci frumuseţea sufletului şi podoaba care se înţelege cu mintea, vom pune astăzi pe David să stea aproape de voi, ca fiecare privind la el să adune în sufletul lui frumuseţea, blândeţea, milostivirea, mărimea de suflet si toate celelalte fapte bune ale dreptului.
Si dacă imaginile trupurilor aduc oarecare mângâiere celor ce privesc, cu mult mai mult imaginile sufletului. Acelea nu le poţi vedea peste tot, ci se pun să stea într-un loc mereu, dar pe acestea le poţi purta oriunde vei voi, nefiind nimic ca să le oprească. Căci aşezându-le în cămara minţii, vei putea să priveşti la ele deseori, oriunde vei fi, şi mult folos vei dobândi. Şi precum cei bolnavi cu ochii poartă bureţi şi bucăţi de stofa albastră si privind adeseori la ele, dobândesc oarecare mângâiere a bolii din culoarea aceea, aşa şi tu de vei avea înaintea ochilor tăi icoana lui David si vei privi adeseori la ea, deşi de multe ori te va supăra mânia si te va tulbura, dar privind la chipul acela vei primi desăvârşită sănătate şi filozofie curată.
Si să nu-mi zică cineva că are un duşman viclean, stricat şi neîndepărtat. Oricum ar fi el nu este mai rău decât Saul, care fiind ajutat de multe ori de David îl vrăşmăşuia mereu şi care cu toate că a primit numai faceri de bine şi-a păstrat vicleşugul său. Şi ce zici? Că ţi-a tăiat o parte de pământ, ţi-a făcut nedreptate la ogor, ţi-a trecut hotarele casei ţi-a răpit robul, te-a ocărât, te-a nedreptăţit, sau te-a adus la sărăcie? Dar încă nu ţi-a luat sufletul, precum se sârguia Saul. Şi deşi s-a sârguit să-ţi ia sufletul, poate numai odată a îndrăznit, nu de nenumărate ori ca acesta. Şi dacă de două, trei sau nenumărate ori a îndrăznit, totuşi nu când îi făceai bine şi când, căzând în mâinile tale, l-ai iertat. Iar dacă şi aceasta ai făcut, totuşi David te întrecea, căci nu este la fel a trăi unele ca acestea în Legea cea Veche cu a face aceiaşi după ce Duhul a dăruit nişte daruri ca acestea.
David nu auzise pilda celor zece mii de talanţi şi a celor o sută de dinari. Nu auzise rugăciunea: Iertaţi oamenilor greşalele lor, precum si Tatăl vostru cel ceresc (Mt. 6, 15). Nu văzuse pe Hristos răstignit, nici Sângele cel Scump ce s-a vărsat. Nu auzise cuvintele cele multe despre trăirea aceasta. Nu se îndulcise de o Jertfa ca aceasta, nici se împărtăşise de Sângele stăpânesc. Ci crescând în legi nedesăvârşite, care nu cereau nimic de acest fel, a ajuns la vârful filozofiei celei după Har. Tu de multe ori te mânii pentru cele viitoare, căci ştia cu dinadinsul că de va cruţa pe vrăjmaşul său, nu va locui în cetatea sa si va avea viaţă nesigură.
El purta grijă de Saul, făcând toate, ca să tragă spre sine pe vrăjmaşul său. Cine poate avea o mai mare îndurare a răutăţii ca acesta?
Dar ca să ştii, din cele ce vom spune acum, că este cu putinţă să împăcăm pe orice om care se poartă cu vrăjmăşie cu noi, te întreb: ce este mai sălbatec decât leul? Dar însă si pe acesta îl îmblânzesc oamenii, meşteşugul lor silindu-i firea si cel mai sălbatec dintre fiare, devine mai blând decât oaia, umblând prin târg şi nevătămând pe nimeni. Deci ce îndreptare vom avea şi ce iertare când pe fiare le îmblânzim, iar pe oameni zicem că nu putem să-i potolim niciodată, nici să-i facem să se întoarcă cu dragoste spre noi? Mai ales că la fiare blândeţea nu este firească, precum nu este sălbăticia la om.
Ce răspuns vom avea când biruim firea şi zicem că nu putem îndrepta voinţa cea liberă?
Şi dacă încă te mai îndoieşti, îţi zic că de vei purta grijă de vindecarea celui ce boleşte nevindecat, pe cât de mare îţi va fi osteneala pe atâta si plata. Dar numai una să avem în vedere, nu ca să nu pătimim nici un rău de la vrăjmaşi, ci ca să le facem lor nici un rău. Şi nici un rău nu vom pătimi, cu toate că vom suferi nenumărate rele. Căci si David când era prigonit, dorind să-i ia şi sufletul, nu a pătimit nici un rău, ci s-a făcut mai cinstit şi mai iubit de toţi, nu numai de oameni, ci si de Dumnezeu.
Cu ce a fost nedreptăţit atunci Sfantul pătimind atâtea rele de la Saul? Oare nu până în ziua de astăzi se vesteşte fapta lui, fiind strălucit pe pământ, dar mai ales în împărăţia cerurilor unde îl aşteptau bunătăţile cele negrăite? Şi cu ce s-a folosit ticălosul şi mişelul acela făcând atâtea vrăjmăşii? Oare n-a căzut din împărăţie şi a suferit moarte ticăloasă împreună cu fiul lui si se prihăneşte de toţi? Mai cumplit l-au aşteptat chinurile cele fără de sfârşit.
Dar de ce nu voieşti să te împaci cu vrăjmaşul tău? Si-a luat bani? Dar de vei suferi răpirea cu bărbăţie, vei lua acea plată ca şi cum i-ai fi pus în mâinile săracilor. Căci şi cel ce a dat săracilor şi cel ce a fost nedreptăţit şi a furat, nu vrăjmăşuiesc, nu blesteamă pentru ca toate le rabdă pentru Dumnezeu. Iar dacă pricina cheltuielii este aceeaşi, arătat este că şi cununa este aceeaşi.
Poate a îndrăznit la viaţa ta dorind să te omoare? Dacă pe vrăjmaşul tău, care a îndrăznit până la atâta, îl vei număra printre făcătorii tăi de bine şi te vei ruga pentru el, mijlocind la Dumnezeu ca să-i fie lui milostiv, lucrul acesta ţi se va socoti ca mucenicie.
Şi nu te uita că Dumnezeu a oprit ca David să fie omorât, ci gândeşte-te că a luat întretăită şi împătrită cunună a muceniciei din această vrăjmăşie a lui Saul. Căci cel ce pentru Dumnezeu iartă pe vrăjmaşul său, care de multe ori a aruncat cu suliţa asupra lui şi apoi având prilej să-l omoare, dar l-a miluit, deşi ştia că după ce-l va lăsa iar se va porni asupra lui, arătat este că de câte ori a iertat, de atâtea ori si-a junghiat voinţa. Şi junghiindu-se astfel de multe ori pentru Dumnezeu a primit multe cununi ale muceniciei.
Şi ceea ce zicea Pavel că în fiecare zi moare pentru Dumnezeu, aceasta a împlinit-o şi David că putând să omoare pe cel ce-l vrăjmăşuia, pentru Dumnezeu, n-a voit. Ci a ales să se primejduiască în fiecare zi, decât să se răzbune, şi să se lipsească de atâtea cununi.
Iar dacă cineva te vrăjmăşuieşte mergând până a-ţi lua viaţa nu trebuie să-i răsplăteşti urându-l. Multora li se pare că a fi clevetiţi şi a li se lua cinstea de către vrăjmaşii lor este un lucru mai nesuferit decât orice moarte.
Haideţi să cercetăm şi aceasta. Te-a clevetit pe tine cineva, numindu-te preadesfrânat sau desfrânat? Dacă acestea sunt adevărate, îndreptează-te, iar dacă sunt minciuni, râzi. De ştii că ai întru tine din cele ce s-au zis, intelepţeste-te, iar de nu ştii, defaimă-te. Dar mai nu râde, nici defăima, ci bucură-te şi saltă după cuvântul Domnului, care ne porunceşte asta. Căci zice: „Când vă vor ocărî şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră minţind pentru Mine, bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” (Mt. 5,11) şi iarăşi: „Bucurati-vă si vă veseliţi când vor scoate numele voastre ca un rău din pricina Fiului Omului” (Lc. 6, 22-23).
Iar dacă cele zise vor fi adevărate si tu vei suferi cuvintele cu blândeţe, vei suspina cu amar şi-ţi vei osândi gresalele tale, iar nu vei ocărî împotrivă si nu vei osândi, vei lua nu mai puţină plată de la cel dintâi. Şi aceasta mă voi sili să v-o arăt din Scripturi, ca să cunoaşteţi că pe cât nu ne folosesc prietenii când ne laudă, pe atât ne folosesc vrăjmaşii când ne grăiesc de rău. De multe ori prietenii ne linguşesc, acoperindu-ne păcatele, pe când vrăjmaşii ni le aduc în faţă. Şi de vreme ce din pricina iubirii de sine nu ne vedem păcatele noastre, aceia, vrăjmăşindu-ne si înfruntându-ne, de multe ori le văd mai cu de-amanuntul decât noi şi astfel vrăjmăşia lor ni se face pricină de mare folos.
Nu numai că aceia ni le aduc aminte să le cunoaştem, ci ne caută să le şi lepădăm pe urmă, că de te va ocărî vrăjmaşul cu un păcat, care ştii că este în tine, auzindu-l, nu numai că nu trebuie să-l ocărăsti, ci cu atât mai mult de nevoie este a suspina cu amar şi rugându-te lui Dumnezeu, îndată vei lepăda acel păcat. Şi oare ce lucru poate fi mai fericit decât acesta? Si ce este mai lesnicios decât scăparea de păcate?
Dar ca să nu socoteşti că te mângâiem atât de simplu şi cu cuvinte omeneşti, îţi voi aduce şi mărturia dumnezeeştilor Scripturi, ca să nu te mai îndoieşti întru nimic de aceasta.
Era un fariseu si un vameş, din care unul ajunsese la răutatea cea mai de pe urmă, iar celălalt purta de grijă de dreptatea cea desăvârşită. Fariseul îşi împărţea averile, petrecea vremea vieţii sale în răpiri si silnicii. Amândoi s-au suit la Templu să se roage. Fariseul zicea: „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, nici ca acest vameş”… Iar vameşul, departe stând, n-a răspuns împotrivă ocărând, nici a prihănit, nici a zis cuvintele ce obişnuiesc să le zică mulţi: îndrăzneşti să te legi de viaţa mea şi să osândeşti faptele mele?
Oare nu sunt mai bun decât tine? Iţi voi vesti gresalele tale şi voi face ca niciodată să nu mai calci pe aceste praguri sfinte. Nici un cuvânt dintre acestea n-a zis, pe care noi le zicem în toate zilele învinuindu-ne unii pe alţii. Ci suspinând cu amar si bătându-şi pieptul numai atât a zis: „Milostiv fii mie, păcătosului”! (Lc. 18, 13). Şi s-a pogorât îndreptat. Ai văzut filozofie? A primit ocară, dar s-a spălat prin ea. Şi-a cunoscut păcatele, dar le-a lepădat. Şi învinuirea păcatului i s-a făcut pricină de îndreptare, iar vrăjmaşul fără voia lui i s-a făcut făcător de bine. Cât trebuia să se ostenească vameşul postind, priveghind, dormind pe jos, împărţindu-şi averile sale şi şezând multă vreme în sac şi în cenuşă, ca să-si poată lepăda păcatele sale? Nimic din acestea n-a făcut, ci numai cu un cuvânt simplu a lepădat toată răutatea. Cel care îl ocăra şi îl clevetea i-a adus cununa dreptăţii, fără sudori, osteneli şi vreme îndelungată.
Vezi că deşi va grăi cineva lucruri adevărate despre noi, pe care ştim că le avem, dar de nu vom ocări pe cel ce grăieşte, ci vom suspina cu amar si vom ruga pe Dumnezeu pentru păcate, vom putea lepăda toate gresalele? Aşa si acesta s-a îndreptat, fiindcă n-a ocărit pe acela, ci a suspinat pentru păcatele sale.
Vezi cât folos aduce ocara vrăjmaşilor de o vom suferi cu răbdare? De ce ne mâhnim? Dacă tu nu te vei vătăma, o omule, nici prietenul, nici vrăjmaşul, nici chiar diavolul nu te va putea vătăma.
Si dacă cei ce ne ocărăsc, ne clevetesc si ne vrăjmuiesc până a ne lua viaţa, unii împletindu-ne cunună de mucenicie, precum am arătat, iar alţii ne ocărăsc păcatele noastre şi ne fac drepţi, precum a făcut vameşul, de ce ne mai sălbăticim împotriva lor?
Şi să nu zicem: Cutare m-a zădărât, sau cutare m-a provocat să-i zic cuvinte de ocară. Nu ei, ci noi suntem pricinuitorii vrajbelor. Căci dacă vom voi să răbdăm, nici dracul nu ne va putea porni spre mânie. Şi acest lucru este arătat din multe locuri, dar mai ales din istoria despre David care ne stă înainte. Cuviincios este să v-o spun astăzi, aducându-vă aminte dragostei voastre, unde am lăsat cuvântul nostru. Si unde l-am lăsat?
La răspunsul de îndreptare a lui David. De nevoie dar este să spunem astăzi cuvintele lui Saul, ca să vedem ce a răspuns acesta la îndreptăţirea aceluia. Căci nu numai din cuvintele pe care le-a grăit David vom cunoaşte fapta lui bună, ci si din cele ce zice Saul. Si de se va arăta că acesta grăieşte ceva blând şi liniştit, acest lucru să-l datorăm celui care a schimbat omul, care a învăţat şi a pus în rânduială sufletul lui.
Deci ce zice Saul când aude pe David spunând acestea: „Iată poala hainei tale este în mâna mea” (I Imp. 24, 12) şi toate celelalte pe care le-a spus spre dovedirea blândeţii lui. „Glasul tău este acesta, fiule David?” (I Imp. 24, 17). O, ce schimbare bruscă s-a făcut! Căci cel ce nu suferea niciodată să-l cheme pe nume, urând şi însăşi numele lui, acum îl face si rudă, numindu-l pe el fiu al său. Cine este mai fericit decât David care pe ucigaşul de oameni l-a făcut tată, pe lup oaie, cuptorul mâniei l-a umplut de multă rouă, valurile le-a aliniat şi a strins toată aprinderea mâniei?
Cuvintele acelea ale lui David intrând în mintea celui sălbăticit, au lucrat toată această schimbare, pe care ne-o arată aceste cuvinte. Si n-a zis „Cuvintele tale sunt acestea, fiule David?”. Dar ce? „Glasul tău este acesta, fiule David?”. Căci si numai glasul lui a schimbat starea lui Saul. Si precum un tată auzind glasul copilului său, care s-a întors de undeva după multă vreme, se veseleşte cunoscându-l fără să-l vadă, aşa si Saul, fiindcă cuvintele lui David intrând au scos afară vrajba, a cunoscut pe Sfântul si lepădând patima a primit afecţiune.
Căci scoţând afară mânia a primit voie bună si milostivire. Şi precum de multe ori cunoaştem pe prieten şi noaptea după glas, chiar nefiind el aproape, pe care ziua şi de departe îl cunoaştem, la fel se întâmplă si la vrajbă. Cât timp ne aflăm între noi învrăjbiţi, si glasul îl auzim altfel si faţa o vedem cu mintea stricată. Iar după ce lepădăm mânia, glasul cel mai înainte ni se părea pizmaş şi vrăjmaş ni se arată acum dulce şi plăcut, iar faţa vrăjmaşului cea nesuferită ni se arată cu har şi dorită.
La fel se face în vremea cea rea. Mulţimea norilor nu lasă să se vadă frumuseţea cerului. Şi deşi am avea ochiul de mii de ori mai străbătător nu vom putea vedea strălucirea cea de sus. Dar după ce fierbinţeala razei va sparge norul, va apărea soarele arătând iarăşi buna podoabă a ce¬rului. Aşa se întâmplă şi la noi când suntem mânioşi. Vrajba stă înaintea ochilor şi urechile noastre ca un nor gros, iritând astfel şi glasurile şi feţele noastre. Iar dacă răbdând vom lepăda vrajba si vom sparge norul mâhnirii, atunci cu gând curat şi drept vom vedea şi vom auzi toate cele folositoare neîntinării. Lucru care s-a întâmplat şi la Saul, căci după ce s-a spart norul vrajbei, a cunoscut glasul lui David care zice: „Glasul tău este acesta fiule, David”. Care glas? Care a surpat pe Goliat şi a scos Cetatea din primejdii.
Căci atunci când toţi erau în primejdie de robie şi de moarte, le-au dat siguranţa şi libertatea; şi multe alte faceri de bine le-a dăruit. Cu acel glas a surpat pe barbarul acesta, căci mai înainte de a lovi cu piatra, a fost întărit de puterea rugăciunii, căci zice: „Tu vii la mine cu sabie şi cu suliţă şi cu pavăză, iar eu voi merge la tine întru numele Domnului Dumnezeului Savaot, pe Care L-ai ocărât astăzi” (I Imp. 17, 46). Şi aşa a aruncat piatra. Iar glasul acesta a luat ca cu mâna piatra şi a dus-o asupra lui Goliat; acesta a pus frică în acel barbar; acesta a tăiat îndrăzneala vrăjmaşului.
Şi ce te minunezi când glasul dreptului potoleşte mânia şi surpă pe vrăjmaşi, când el izgoneşte şi pe diavoli. Apostolii abia grăiau şi toate puterile potrivnice fugeau. Iar glasul Sfinţilor a facut ca de multe ori să stea stihiile şi să schimbe rânduiala lor. Căci Isus al lui Navi numai când a zis: „Să stea soarele… si luna…” (10, 12) au stat. La fel Moisi a legat marea şi apoi a slobozit-o. Iar cei trei tineri au schimbat lucrarea focului prin glasul laudelor lor.
Pentru aceasta şi Saul înfiorându-se de acel glas, a zis: „Glasul tău este acesta, fiule David?”. Dar ce răspunde David? „Robul tău sunt, Doamne al meu împărate”.
Cine cinsteşte mai mult pe aproapele decât pe sine face ca şi acela să-l cinstească, cercetându-se oarecum între ei, care va da cinstea mai întâi celuilalt. Acesta a făcut ca Saul să-l facă pe David rudă a sa, iar acesta l-a numit stăpân. Prin aceste cuvinte parcă David ar zice: „Numai un lucru caut, mântuirea si sporirea ta în fapta bună. M-ai numit pe mine fiu? Eu mă mulţumesc dacă mă consideri robul tău, numai să lepezi urgia, să nu mă mai bănuieşti de ceva rău si să nu socoteşti că sunt vrăjmaşul tău.”
Şi aşa împlinea legea cea apostolească, care porunceşte: „In cinste, unii altora daţi întâietate” (Rm. 12, 10).
Nu precum fac mulţi, care fiind mai răi decât dobitoacele, nu vor ca ei mai întâi să ierte pe aproapele, socotind că de va face aşa se ocărăşte si se micşorează. Ce poate fi mai de râs decât această nebunie? Ce poate fi mai de ocară decât această trufie şi mândrie? Căci atunci te-ai înjosit şi te-ai ocărât, o omule, când aştepţi ca tu mai întâi să fii iertat de aproapele. Ce este mai rău decât mândria? Şi ce este mai de râs decât trufia si slava deşartă? Dacă tu mai întâi vei ierta şi Dumnezeu te va lăuda şi vei lua toată plata. Iar de vei aştepta ca tu mai întâi să fii cinstit şi apoi să cinsteşti pe aproapele, nici un lucru mare n-ai făcut.
Căci cel ce a făcut începătură cinstei, acela va lua toată plata. Deci să nu aşteptăm ca noi să fim cinstiţi mai întâi decât alţii, ci noi să alergăm cinstind pe aproapele si totdeauna să facem începutul iertării. Să nu socotim că acest lucru este defăimător si înjositor, deoarece iertarea a închegat multe prietenii, a tăiat multe certuri şi a potolit multe răutăţi.
Deci să nu te leneveşti, o iubitule, de lucrarea aceasta, ci de va fi cu putinţă pe toţi cei ce-i întâlneşti, oricare ar fi ei, să le dai tu mai întâi cinstea iertându-i. Iar dacă aproapele va apuca mai înainte de cât tine, arată-i si mai mare cinste. Căci aceasta a sfatuit-o şi Pavel, zicând: „Unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi” (Filip.2,3).
Aşa a făcut şi David, cinstind el mai întâi pe Saul, iar după ce a fost cinstit şi el, zicând: „Robul tău sunt, Doamne al meu împărate”. Si vezi cât folos a câştigat. După ce David a zis aceasta, Saul nu a putut să primească fără de lacrimi sănătatea si filozofia pusă de David în sufletul său. Cine poate fi mai fericit decât Proorocul acesta, care într-o clipă a schimbat pe vrăjmaşul său al cărui suflet însetat de sânge şi de ucidere l-a făcut deodată izvorâtor de plânsuri şi de vaiete?
Nu mă minunez atât de Moise, care a scos izvoare de ape din piatră vârtoasă, cum mă minunez de David, care a scos izvoare de lacrimi din ochi de piatră. Căci acela a biruit firea, iar acesta a biruit voinţa liberă. Acela a lovit piatra cu toiagul, iar acesta a lovit inima cu cuvântul nu ca s-o mâhnească, ci ca s-o facă curată şi blândă.
Si împlinind acest lucru a arătat mai mare facere de bine ca mai înainte, într-adevăr lucru de mare cinste şi de mirare este că David nu si-a scos sabia ca să taie capul vrăjmaşului, dar de mult mai multe cununi este vrednic faptul că a schimbat voinţa lui, facând-o bună, si prefacându-l blând. Această facere de bine este mai mare decât aceia, căci nu este la fel a dărui viata si a aduce la filozofie. Nu este deopotrivă a izbăvi de mânia ceea ce sufla ucidere nedreaptă si a-l izbăvi de nebunia care-l ducea la atâta rău. David oprind pe ostaşii săi să nu ucidă pe Saul, îi dăruieşte viaţă, iar scoţând răutatea din sufletul său cu cuvintele cele blânde, i-a dăruit viaţa ce va să fie şi bunătăţile cele veşnice.
Laudă-l deci pe David pentru blândeţea lui, dar mai mult minunează-te de el pentru schimbarea lui Saul. Mai mare este a birui nebunia altora, decât a-şi stăpâni patimile sale, potolind inimă aprinsă de mânie, prefacând tulburarea în alinare şi umplând de lacrimi fierbinţi ochii care priveau spre ucidere. Şi lucru de mai mare mirare este că, de ar fi fost Saul dintre oamenii cei blânzi şi smeriţi uşor ar fi putut fi întors la bunătatea firească, dar el era sălbăticit şi ajunsese la răutatea cea mai de pe urmă, silindu-se la ucidere. Totuşi David într-o clipă face ca să se stingă toată amărăciunea aceea. Pe care dintre cei vestiţi cu filozofia nu-i va întrece David?
Deci şi tu când vei prinde pe vrăjmaşul tău în mâinile tale, nu cugeta cum să te răzbuni pe el şi cu ce mulţime de ocări să-l sperii şi să-l alungi, şi cum să-l vindeci si cum să-l întorci la blândeţe.
Si să nu te depărtezi de el până ce n-ai făcut şi n-ai zis totul ca să biruieşti cruzimea lui cu blândeţea ta.
Căci nimic nu este mai vrednic decât blândeţea. Cu cuvântul blând frângi oasele, cu toate că ce este mai tare decât osul? Căci de va fi cineva vârtos si neînduplecat, va fi biruit cu lesnire de cel ce se poartă cu el cu blândeţe.
Şi iarăşi: „Răspunsul cucernic întoarce mânia”. Pentru aceasta arătat este că a porni pe vrăjmaş spre mânie, sau a se împăca stă mai mult în puterea ta, decât într-a lui. Şi întru noi, nu întru cei mânioşi, stă puterea de a stinge sau a aprinde flacăra mâniei acelora. Iar cel ce a zis cele de mai sus le adevereşte cu o pildă zicând: „De vei sufla într-un cărbune aprins vei aprinde flacăra, iar de vei scuipa peste el l-ai stins”
.
Şi peste amândouă lucrările tu eşti stăpân, căci amândouă ies din gura ta. Aşa şi când eşti învrăjbit cu aproapele. De vei scoate cuvinte trufaşe şi nebune aţâţi focul aceluia suflând peste cărbuni, iar dacă vei folosi cuvinte blânde si smerite mai înainte de a se ridica văpaia, ai stins toată mânia.
Deci să nu zici că atâtea am pătimit şi atâtea am auzit, căci peste toate tu eşti stăpân. După cum am zis, a aprinde şi a stinge flacăra mâniei stă în voinţa ta.
Când vei vedea pe vrăjmaşul tău, sau îţi va veni în minte chipul lui, uită toate cele de mâhnire pe care le-ai auzit. Iar de nu vei putea să le uiţi, pune-le pe seama diavolului şi adună-ţi numai pe cele bune pe care ţi le-a grăit sau făcut cândva acela. Căci de vei înceta să pomeneşti acestea degrab vei înceta vrajba. Şi de vei voi să-i vorbeşti, iartă-i cele făcute ţie şi, lepădând patima şi stingând mânia, ceartă-l şi-l mustră şi numai aşa vei putea birui. Căci fiind mânioşi nu vom putea vreodată nici auzi, nici grăi ceva sănătos, iar izbăvindu-ne de patimi nici noi nu vom scoate cândva vreun cuvânt aspru, nici pe alţii nu vom auzi grăind aşa.
Nu cuvintele în sine obişnuiesc să ne sălbăticească, ci petrecerea în vrajbă şi aprinderea de ea. Căci de multe ori aceleaşi cuvinte auzindu-le de la prieteni, care glumesc, sau de la copiii cei mici, nu numai că nu pătimim nimic rău din auzirea lor, ci râdem şi ne veselim de ele. Suntem aşa pentru că nu le auzim cu minte stricată, nici cu suflet cuprins de mânie. Aşa şi de la vrăjmaşi de vei auzi oarecare cuvinte, nu vor putea să te vateme de vei lepăda vrajba şi vei stinge mânia.
Şi nu numai cele ce se grăiesc, dar nici măcar cele ce se fac ţie, precum nu s-a vătămat nici Fericitul acesta. Ci văzând pe vrăjmaşul său înarmându-se împotriva sufletului său şi făcând totul ca să-l piardă, nu numai că nu s-a sălbăticit, ci s-a întors spre mai multă milostivire. Căci cu cât Saul vrăjmăşuia mai mult, cu atât David plângea mai tare pentru el. Fiindcă ştia cu adevărat că nu cel ce pătimeşte nedreptate este vrednic de lacrimi şi de plâns, ci cel ce o face, pentru că se vătăma pe sine.
De aceea a alcătuit şi o cuvântare îndelungată de dezvinovăţire şi nu s-a lăsat până ce nu l-a făcut si pe acela să se dezvinovăţească şi să se îndepărteze prin lacrimi şi plâns. Iar după ce a plâns şi s-a văitat, a scos un glas amar şi a zis: „Mai drept eşti tu decât mine”. Căci tu mi-ai dat mie cele bune, iar eu ti-am răsplătit cu rele. Vezi cum îşi învinuieşte răutatea sa şi se îndreaptă nesilit de nimeni, iar fapta cea bună a Dreptului o laudă?
Aşa fa şi tu.
Când vei avea pe vrăjmaşul în mâinile tale nu-l pedepsi, ci dezvinovăteste-te pe tine, ca să-l faci şi pe el să se umilească. Căci de-l vom acuza se opreşte, iar de-i vom arăta gândurile noastre se va umili, rusinându-se de blândeţea noastră. Şi astfel şi mustrarea se face fără patimă si acela se izbăveşte de toată răutatea. Precum s-a întâmplat şi aici, cel ce a nedreptăţit se pocăieşte, iar cel nedreptăţit tace. Căci Saul n-a zis: „Mi-ai dat mie bune”, ci „mi-ai răsplătit mie bine”. Adică în locul vrăjmăşiei, a dorinţei de ucidere şi ale celorlalte nenumărate rele, mi-ai răsplătit cu mari faceri de bine. Iar eu nici aşa n-am devenit mai bun, ci şi după acele faceri de bine ale tale am rămas în răutate. Dar tu nu te-ai schimbat, ci ai rămas păzindu-ţi obiceiul tău, facându-mi bine mie celui ce te vrăjmăşuiam.
De câte cununi nu este vrednic David din cuvintele acestea. Că deşi le grăia gura lui Saul, dar înţelepciunea si meşteşugul lui David le-a sădit pe ele în sufletul lui.
„Şi tu mi-ai arătat mie astăzi – zice Saul – ce bine mi-ai făcut; cum Domnul M-a dat astăzi în mâinile tale şi nu m-ai omorât”. Saul mărturiseşte o altă faptă bună a lui David, cum facându-i bine n-a tăcut, nici n-a trecut-o cu vederea, ci venind i-a spus (lui Saul) făcând aceasta nu spre laudă, ci voind să arate şi să-l înveţe cu lucrurile însăşi, că este din cei ce cugetă bine şi poartă grijă de el, iar nu din cei ce vrăjmuiesc si viclenesc. Atunci este de folos a spune cineva facerile sale de bine numai când se urmăreşte folosul aproapelui. Iar când le va arăta cineva şi le va propovădui neavând nici o nevoie, nu va fi mai bun decât cei ce ocărăsc.
Dar când va face aceasta voind să încredinţeze pe cel păcătos de care are o părere rea, este purtător de grijă şi făcător de bine. Lucru acesta l-a făcut şi David, nu poftind laudă de la Saul, ci voind să smulgă din el mânia cea înrădăcinată. Saul l-a lăudat pe el, că i-a făcut bine şi i-a spus acea facere de bine.
Apoi Saul voind să-l răsplătească pe David, dar neputând să afle ceva pe măsura celor făcute, pe Insuşi Dumnezeu i-L dă răsplătitor, zicând: „Că de va afla cineva pe vrăjmaşul său în necaz şi-l va ajuta să găsească calea cea bună, Domnul îi va răsplăti lui cele bune, precum ai făcut tu astăzi”. Şi cu ce avea să-i răsplătească lui David pentru aşa vrednice faceri de bine, că de i-ar fi dat şi împărăţia cu toate cetăţile, n-ar fi fost de-ajuns. Căci David nu numai împărăţia şi cetăţile i-a dat, ci însăşi viaţa i-a dăruit-o. Şi fiindcă Saul nu putea să-i răsplătească cu altă viaţă, Il roagă pe Dumnezeu să-l cinstească cu răsplătirile cele de acolo, lăudându-l şi învăţând pe toţi că atunci când vor face nenumărate faceri de bine vrăjmaşilor lor, Dumnezeu le vor răsplăti în ceruri.
Apoi zice: „Şi iată eu acum cunosc căci cu adevărat vei împăraţi şi va sta în mâna ta împărăţia lui Israil. Insă jură-te că nu vei pierde sămânţa mea după mine şi nu vei pierde numele meu din casa tatălui meu”.
Dar de unde cunoşti acestea, spune-mi? Ostile sunt sub comanda ta, banii, armele, cetăţile, caii, ostaşii şi toată puterea împărătească la tine este. Iar acesta este gol şi lipsit, neavând nici cetate, nici casă, nici familie. De unde zici acestea, spune-mi? De la faptele lui. Că nu m-ar fi biruit cel gol, lipsit si fără de arme cel întrarmat şi cu atâta putere de nu ar fi avut pe Dumnezeu cu el. Iar cel ce are pe Dumnezeu cu sine este mai tare decât toţi.
Ai văzut cum filozofează Saul după izbăvirea de vrăjmăşie? Ai văzut că este cu putinţă ca vrăjmaşul să lepede toată răutatea, să se schimbe şi să se întoarcă la cele bune?
Să nu ne lenevim dar de mântuirea noastră. Că deşi ne vom pogori chiar în prăpăstiile răutăţii este cu putinţă să ne ridicăm şi să ne îndreptăm, lepădând toată răutatea.
Şi apoi ce zice? „Şi acum jură-mi-te pe Domnul că nu vei pierde sămânţa mea după mine si nu vei pierde numele meu din casa tatălui meu”, împăratul se umileşte înaintea celui simplu, cel încoronat face rugăciune pentru fii lui, rugând pe cel fugar. Faptul că Saul îndrăzneşte să roage pe vrăjmaşul său pentru unele ca acestea, este lucrarea faptei bune a lui David. Şi cere jurământ, neîndoindu-se de obiceiul cel bun al lui David, ci cugetând la mulţimea relelor ce i le-a făcut. „Jură-te mie să nu pierzi sămânţa mea după mine”. Pune pe vrăjmaşul său ocrotitor al copiilor săi şi-i dă pe mâinile lui, ca si cum i-ar lua de mână prin cuvintele acestea si i-ar aduce înaintea lui Dumnezeu.
Dar David ce face? Oare e viclenit, sau s-a prefăcut auzind acestea? Nicidecum. Ci îndată s-a plecat şi a primit rugămintea. Şi după ce a murit Saul nu numai că n-a omorât pe urmaşii lui, ci a împlinit si mai mult decât ceea ce a făgăduit. Căci pe fiul lui Saul, care era bolnav la picioare l-a primit în casa sa, l-a făcut părtaş mesei sale si l-a învrednicit de cea mai mare cinste.
Şi nu se ruşina de el, nici considera că se necinsteşte masa cea împărătească cu copilul cel olog, ci se fălea socotind aceasta de mare cinste. Fiecare din cei ce cinau împreună cu el se duceau luând mare învăţătură. Pentru că văzând pe fiul lui Saul, care a făcut atâtea rele lui David, că a primit atâta cinste de la el, de ar fi fost mai sălbatec decât toate fiarele, văzând aceasta, se ruşina şi se roşea şi apoi se împăca cu toţi vrăjmaşii. Dacă David ar fi poruncit ca fiul lui Saul să i se dea hrană şi leafa din altă parte era lucru mare. Dar a-l aduce pe el la masa sa, era mare filozofie.
Ştiţi că nu este lesne a iubi pe fiii vrăjmaşilor. Şi ce zic a-i iubi? A nu-i urî, nici a prigoni este lucru mare. Căci mulţi după ce au murit vrăjmaşii lor, mânia ce o aveau asupra acelora au slobozit-o asupra copiilor lor. Dar viteazul acesta n-a făcut aşa, ci şi când vrăjmaşul era viu l-a păzit si după ce a murit, dragostea faţă de el a arătat-o copiilor lui.
Ce este mai sfinţită decât masa aceluia împre¬jurul căreia stăteau fiii vrăjmaşului lui? Ce este mai duhovnicesc decât ospăţul acela din care izvorau atâtea binecuvântări? Iar lucrarea aceasta era de înger, iar nu de un om care a făcut ospăţ. Că a imbratişa şi a iubi pe fiii vrăjmaşului, care s-a ispitit de nenumărate ori să-l omoare, îl suie la ceata acelora.
Fă şi tu aşa, iubitule, şi poartă de grijă de copiii vrăjmaşului tău şi când sunt vii si după moartea lor. Când sunt vii prin lucrarea aceasta te împaci cu parinţii lor. Iar după ce mor, purtând de grija de copiii lor, vei trage de la Dumnezeu multa dragoste, te vei incununa cu nenumarate cununi şi vei primi binecuvântări de la toţi, nu numai de la cei ce primesc facerile noastre de bine ci şi de la cei ce văd.
Aceasta îţi va ajuta în ziua aceea, iar vrajmaşii tăi, care au primit de la tine faceri de bine, îţi vor fi mari apărători în ziua judecaţii şi tu te vei slobozi de multe păcate. Si desi ai facut nenumărate greşale, dar împlinind porunca care zice: „Iertaţi vrăjmaşilor voştri, ca si Tatăl vostru sa vă ierte greşalele voastre”, vei lua iertare de toate păcatele tale.
Iar aici îţi vei petrece viaţa cu bună nădejde şi pe toţi îi vei avea prieteni. Căci cei ce vad că iubeşti aşa de mult pe vrăjmaşii tăi si pe fiii acelora, cum nu vor dori să fie prieteni ai tăi, dorind să facă şi să pătimească toate pentru tine? Iar când vei dobândi de la Dumnezeu atâta dragoste, încât pe toţi îi vei avea doritori ţie de toate cele bune, ce întristare vei mai simţi? Şi cine va petrece viaţă mai fericită decât tine?
Deci nu numai să ne minunăm de acestea, ci şi ieşind afară să le păzim şi cercetând fiecare pe vrăjmaşii săi, să-i împace cu sine şi să-i facă prieteni adevăraţi. Şi de va cere trebuinţa ca să arătăm isprăvile noastre şi să cerem iertare de la aceia, să nu ne lepădăm a o face, cu toate că noi vom fi cei nedreptăţiţi. Astfel făcând mai mare ne va fi nouă plata, mai multă îndrăzneală, şi vom dobândi negreşit împărăţia cerurilor, cu darul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos cu Carele, împreună Tatălui si Sfantului Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.