De folos este sa fie neluminate proorociile

CUVÂNT

Ca de folos este sa fie neluminate
proorociile cele pentru Hristos, pentru
neamuri si pentru caderea iudeilor

Masa prooroceasca voiesc sa va pun astazi înainte si în noianul întelepciunii lui Isaia ma pregatesc sa slobozesc cuvântul. Dar ma sfiesc si ma tem, ca nu cumva iesind din liman si ajungând la adâncul întelegerilor proorocesti, sa ne primejduim. Lucru pe care-l sufere cei ce de obicei merg pe mare, caci, lasând pamântul si nimic altceva nevazând în jurul corabiei, fara numai marea si cerul, sunt cuprinsi de ameteala si li se pare ca se învârteste corabia cu marea.

Dar aceasta se întâmpla nu din cauza marii, ci din lipsa de obisnuinta a celor ce înoata cu corabia. Unii corabieri înoata cu trupurile goale împotriva valurilor, si nu patimesc nimic. Altii se pogoara si în adânc, petrecând acolo mai cu siguranta decât cei ce umbla pe uscat. Pe cât de bun lucru este deprinderea, pe atât de rea este neîndemânarea. Deprinderea defaima toate cele înfricosate, iar nedeprinderea pricinuieste temere si în cele sigure si neprimejdioase; unii stând pe locuri înalte ale corabiei, numai privind ametesc, iar altii nu se tulbura nici în mijlocul valurilor.

La fel se întâmpla si cu mintea noastra; de multe ori o cuprinde valurile patimilor, mai salbatece decât cele ale marii. Cum ar fi iutimea mâniei, care de jos în sus cuprind inima, vânturile poftelor rele, care pricinuiesc mintii multa tulburare. Iar cel neiscusit si nedeprins, când începe viforul mâniei, îndata se tulbura, se învaluieste, se clateste, trece cu vederea sufletul, care se scufunda în patimi si în cele din urma patimeste stricarea corabiei. Iar cel iscusit si deprins a suferi barbateste unele ca acestea, pune mintea ca pe un conducator la cârma si nu slabeste, toate le face pâna ce va îndrepta corabia la limanul cel lin al filozofiei.

Deci ceea ce se întâmpla pe mare se petrece si cu mintea, când tâlcuim Scripturile. Atunci când iesim în noian ne tulburam, ne învaluim, nu pentru ca noianul este înfricosat, ci pentru ca noi suntem nedeprinsi. Cum ca un cuvânt care este lesne de înteles se poate face de neînteles din pricina nedeprinderii ascultatorilor, îl voi aduce martor pe Pavel. Acesta zicând ca Hristos S-a facut Arhiereu dupa rânduiala lui Melhisedec si vrând sa arate cine este Melhisedec, a spus: „în privinta aceasta, avem mult de vorbit si lucruri grele de tâlcuit” (Evrei 5, 11).

Ce zici, o fericite Pavel? Tie celui ce ai întelepciunea cea duhovniceasca si ai auzit cuvinte care nu se pot vorbi si ai fost rapit la al treilea cer, îti este cu anevoie de tâlcuit? Daca tie îti este cu anevoie de tâlcuit, cui îi va fi usor? Mie, zice, îmi este cu anevoie de tâlcuit, nu pentru ca este greu, ci pentru neputinta ascultatorilor. Caci dupa ce a zis: „lucruri grele de tâlcuit”, a spus: „de vreme ce v-ati facut trândavi cu auzul”.

Vezi ca nu firea cuvântului l-a facut greu de înteles, ci nedeprinderea ascultatorilor? Si nu numai greu îl face, ci îl si lungeste. Caci a zis nu numai greu de tâlcuit, ci si mult de vorbit, amândoua pricinuite de trândavia auzului. Si precum la bolnavi le trebuie gatite multe feluri de bucate, ca daca nu vor voi sa guste un fel, sa ia din celalalt si de nu vor voi sa manânce nici din acesta sa primeasca altul, iar de vor respinge si acesta sa poata gusta din altul, astfel ca prin felurimea bucatelor sa biruim greutatea de a-l multumi, iar prin osebirea mesei sa vindecam neîmpacarea mintii lui, tot asa, de multe ori, trebuie sa facem si la ospatul cel duhovnicesc.

Când suntem neputinciosi trebuie sa gatim cuvânt îndelungat si cu multe feluri de exemple, care sa aiba pilde si asemanari, dovezi si sensuri diferite si multe alte de acest fel, ca din toate acestea sa ni se faca mai lesnicioasa alegerea celor de folos.

Insa desi îndelungat este cuvântul si greu de tâlcuit, totusi nu i-a lipsit de învatatura cea pentru Melhisedec. Prin cuvintele „mult de vorbit si lucruri grele de tâlcuit”, a ridicat osârdia lor, facându-i mai lesniciosi la ascultare si prin faptul ca le-a pus masa, a saturat pofta lor.

La fel sa facem si noi, sa îndraznim a intra în mare, dupa puterea noastra, desi nemarginit este noianul proorociilor si mari sunt adâncimile. Sa tâlcuim nu dupa puterea noastra, ci dupa darul cel dat de sus, nu pentru folosul nostru, ci pentru al vostru, urmând lui Pavel.

Cum ca nu i-a lipsit de învatatura cea pentru Melhisedec, asculta cele ce urmeaza. Dupa ce a zis „avem mult de vorbit si lucruri grele de tâlcuit”, a spus: „Caci acest Melhisedec… împaratul dreptatii, apoi si împaratul Salemului, adica împaratul pacii, fara tata, fara mama, fara spita de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârsit al vietii, ci, asemanat fiind Fiului lui Dumnezeu, ramâne preot pururea” (Evrei 7, l, 2-3).

Oare nu s-au tulburat auzurile voastre, auzind despre un om ca este fara tata, fara mama? Cred ca da, caci nedumerirea aceasta se refera si la Hristos. Daca este fara de tata, cum este Fiu si înca Unul Nascut? Fiul trebuie sa aiba tata, altfel nu va fi Fiu. Dar Fiul lui Dumnezeu este si fara tata si fara mama. Cum? Fara tata dupa nasterea cea de jos, iar fara de mama, dupa cea de sus. Caci n-a avut tata pe pamânt, nici mama în cer. „Fara spita de neam”.

Sa auda cei ce iscodesc fiinta Lui. Si cu toate ca unii atribuie aceasta, adica „fara spita de neam”, nasterii celei de sus, dar ereticii nici asa nu voiesc, caci o iscodesc si o cerceteaza. Iar unii mai îngaduitori dintre acestia, socotesc aceasta la nasterea cea de sus, dar nu sunt de acord pentru cea de jos. Iar noi sa aratam ca Pavel a vorbit pentru amândoua nasterile, si cea de sus si cea de jos. Cea de sus este înfricosata, iar cea de jos tainica.

Despre aceasta de jos Isaia zice: „Si neamul Lui cine-l va spune” (Is. 53, 8). Dar poate vei zice ca el n-a zis pentru nasterea de sus. Dar ce vom avea de zis catre Pavel, care dupa ce a spus despre amândoua nasterile, pe urma a spus „fara spita de neam”? Dupa ce a zis „fara tata, fara mama”, a spus „fara spita de neam”. Nu numai dupa nasterea de sus în care este fara mama, sa crezi ca este fara spita de neam, ci si dupa cea de jos, dupa care este fara tata. Deci, dupa ce a zis despre amândoua nasterile, a zis si fara spita de neam. Si daca nasterea de jos fiind neînteleasa, cum vom îndrazni sa cercetam pe cea de sus? Daca pridvoarele Bisericii sunt atât de marete si pricinuitoare de frica sfânta, cum va îndrazni sa intre cineva în cele neumblate?

Ca Fiul s-a nascut din Tatal, stiu. Iar cum, nu stiu.

Si cum ca S-a nascut din Fecioara, stiu. Dar cum, nu stiu.

Si nici aici nu înteleg chipul nasterii. Nasterea celor doua firi se adevereaza, însa chipul lor se tace. Si precum nasterea din Fecioara, este necunoscuta, cu toate ca marturisesc ca S-a nascut si nu tagaduiesc din pricina nestiintei chipului, asa fa si tu la Tatal.

Desi nu stii cum S-a nascut, dar marturiseste ca S-a nascut. Si de-ti va zice tie ereticul, cum S-a nascut Fiul din Tatal, trage-i mintea la pamânt si zi catre el: Coboara-te din cer si dovedeste-mi cum S-a nascut din Fecioara si dupa aceea întreaba-l despre acela. Tine-l, înconjoara-l si nu-l lasa sa sara, nici sa alerge în labirintul silogismelor. Tine-l si sugruma-l, nu cu mâna, ci cu cuvântul. Nu-i da timp si iesiri. Ei ne pricinuiesc tulburari, pentru ca le urmam cuvântului lor si nu-i aducem sub legile dumnezeestilor Scripturi. Deci pune împrejurul lui zid, din toate partile, marturiile cele din Scripturi si nu va mai putea sa deschida gura.

Intreaba-l: Cum S-a nascut din Fecioara? Si nu te departa de aceasta întrebare. El nu va putea sa-ti spuna chipul nasterii, cu toate ca va încerca de nenumarate ori. Când Dumnezeu închide întelesul, cine-l va putea deschide? Numai cu credinta se primesc aceste taine.

Iar daca el nu se astâmpara, ci cauta silogisme, spune-i ceea ce a zis Hristos catre Nicodim: „Daca v-am spus cele pamântesti si nu credeti, cum veti crede de va voi spune cele ceresti?” (In. 3, 12).

Daca te-am întrebat de nasterea cea din Fecioara si nu stii si nici a deschide gura nu poti, cum îndraznesti sa cercetezi cerul? Ci o, de a fi iscodit cerul si nu pe Stapânul cerului. „Daca v-am spus cele pamântesti si nu credeti”, nu a zis nu primiti, ci „nu credeti”, aratându-ne, ca si pentru cele pamântesti e nevoie de credinta. Daca cele pamântesti au nevoie de credinta, cu mult mai mult cele ceresti. Hristos a vorbit cu Nicodim despre o nastere mult mai de jos, despre botez, despre nasterea de-a doua, cea duhovniceasca.  Dar  si  aceasta,  a  zis  ca,  este înteleasa numai prin credinta.

Le-a numit tainele pamântesti, nu pentru ca sunt pamântesti, ci pentru ca  se  savârsesc  pe pamânt.  Comparându-le cu nasterea cea de sus, cea negraita si care covârseste toata mintea, sunt cu adevarat pamântesti.

Deci daca este cu neputinta fara credinta a sti cum ma nasc a doua oara din apa, de câta nebunie va fi plin acela care, întrebuintând cugetari omenesti va cere dovezi ale nasterii celei de sus a Unuia-Nascut? Deci cum Cel Unul-Nascut, Fiul lui Dumnezeu este fara de tata si fara de mama si fara de spita de neam  dupa  amîndoua  nasterile,   s-a  aratat  din destul. Acum urmeaza sa ne întoarcem la ceea ce ne intereseaza si sa ne desteptam auzul, la tainele proorocesti, lasând cuvântul cel pentru Melhisedec pentru alta zi.

Cuvintele cele proorocesti sunt asemenea cu ghiciturile si cu multa greutate se tâlcuiesc. Asezamântul cel vechi si cu anevoie se înteleg cartile lui. Cel Nou însa este mult mai luminat si mai sor. Dar poate va zice cineva: Pentru care pricina s-au scris acestea asa?

Asezamântul cel nou ar trebui sa fie mai neînteles, caci vorbeste despre lucruri mai mari, despre împaratia cerurilor si învierea trupurilor, despre bunatatile cele negraite, care covârsesc mintea omeneasca.

Deci, pentru care fapt proorociile sunt neluminate?

Ele anunta multe rele iudeilor, cum ca vor fi scosi din cinstea avuta si noi le vor lua locul, ca se va risipi Templul si nu se va mai ridica altul, ca va cadea Ierusalimul si va fi calcat de toti, iar iudeii se vor risipi în toata lumea si nu vor mai avea petrecerea cea dintâi, ca toate ale lor se vor lua de la ei si proorociile, si jertfele si Preotia si împaratia. Si nu numai acestea spuneau de mai înainte Proorocii, ci si altele multe ca acestea, însemnând în cartile lor nenumarate pricini vrednice de jale.

Deci ca iudeii sa nu omoare pe cei ce prooroceau, ei au ascuns prevestirile lor sub ascunzatoarea tâlcuirii, varsând mult întuneric asupra lucrurilor viitoare, Si de unde este aratat aceasta? Va trebui sa dam socoteala de cele vorbite, desi între prieteni le vorbim. Dar poate si din cei ce nu ne sunt prieteni sunt multi de fata, însasi aceia sa învete si sa ni se faca si ei prieteni.

Am zis ca de ar fi auzit iudeii despre rautatile cele ce aveau sa-i ajunga, ca Ierusalimul va fi robit dupa venirea lui Hristos, cu robie fara sfârsit si neschimbata, daca ar fi auzit acestea luminat de la prooroci, îndata i-ar fi omorât. De unde se dovedeste aceasta? Intâi din obiceiurile lor; ca erau turbati si cu deprinderi de fiare, popor care de-a pururi însetat de sângele proorocilor, avându-si mâinile deprinse la junghierea sfintilor.

Despre acestea marele Ilie striga: „Jertfelnicele Tale le-au surpat si pe proorocii Tai i-au ucis,, (I Imp. 19, 10).

Iar Hristos zice: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci si cu pietre ucizi pe cei trimisi la tine”. (Mt. 23, 37).

Isaia prihanindu-i zice: „…mâinile voastre sunt pline de sânge” (Is. 1, 15).

Si iarasi Hristos adauga: „Parintii vostri au omorât pe prooroci, iar voi ziditi mormintele lor, întrecând masura parintilor vostri,,? (Mt. 23, 29, 30, 32). Vezi ca si Stapânul si slugile marturisesc ca au fost ucigasi? Dar ce înseamna: „împliniti masura parintilor vostri”? Omorâti-Ma si pe Mine.

Adaugati la sângele robilor si Sângele Stapânului. Desi nenumarati oameni au ucis, toti aceia au fost robi, iar când si-au întins mâinile asupra Stapânului, atunci au întrecut masura. Si pe buna dreptate, pâna a nu omorî pe Stapânul, aveau nadejde de mântuire prin Mielul lui Dumnezeu, Care va ridica pacatul lumii, si-i va ierta si pe ei. Dar dupa ce au omorât pe Doctorul si s-au facut ocarâtori ai Jertfelnicului (Crucii), întorcându-se de la Cel ce a venit sa ierte pacatele, s-au lipsit de toata nadejdea. De aceea a zis Hristos. „ati întrecut masura parintilor vostri”. Faptul ca sunt varsatori de sânge si spurcati, s-a dovedit din multe marturii.

Dar de unde este dovedit ca n-ar fi crutat pe prooroci, daca ar fi auzit de la ei ca Ierusalimul se va prapadi, ca Legea va înceta, ca Asezamântul cel vechi se va schimba? Din cele ce s-au zis din Scripturi. Si cum ca este adevarat, ca l-ar fi ucis daca auzeau pe vreun prooroc zicând ca Ierusalimul se va robi vremelnic, în loc ca ei sa se schimbe si prin aceasta sa departeze mânia lui Dumnezeu, sa ascultam istoria.

Cetatea era oarecând înconjurata de babiloneni si multa oaste sta împrejurul ei. Primejdiile nu erau ascunse, cetatea Ierusalimului era atunci în mijlocul cursei. Dar însa si asa, primejdiile fiind aratate, când Ieremia a zis ca cetatea se va da în mâinile caldeilor – cu toate ca nu era proorocie, deoarece vedeau cu ochii lor ceea ce avea sa li se întâmple – dar fiindca numai cele aratate înaintea ochilor lor le-a zis, nemultumitorii catre facatorii de bine, asa s-au tulburat, încât l-au socotit vânzator si pricinuitor al pierderii cetatii: „Sa se omoare dar omul acela, pentru ca el slabeste mâinile oamenilor care se razboiesc… si mâinile a tot poporul” (Ierem. 38, 4).

Dar nu-i slabea, ci îi întarea, le ridica osârdia si cauta sa-i aduca la Dumnezeu, care ca un zid tare si nebiruit putea sa-i împrejmuiasca. Si cu toate acestea ei porunceau ca sa-l omoare. Acest fel de rasplatire dadeau ei facatorilor de bine. Si cu toate ca împaratul l-a iertat, ei nici asa nu s-au linistit si fiindca n-au putut sa-l omoare, l-au aruncat într-o groapa cu noroi.

Daca n-au suferit vestea robiei vremelnice, cum ar fi putut suferi pe cei ce le prooroceau robia nesfârsita? Daca n-au suferit sa auda pe Ieremia zicând ca vor merge în Babilon, ci l-au pedepsit, oare n-ar fi sorbit sângele celor ce ar fi zis ca, vor fi raspânditi, nu în Babilon, ci în toata lumea? Si de vi se pare ca n-am spus de ajuns, va voi aduce o dovada luminata, care se refera la cinstea noastra a neamurilor si caderea lor.

Pe Stefan, pârga mucenicilor, pentru ce l-au ucis cu pietre? Oare nu cu acestea îl învinuia: „L-am auzit spunând cuvinte de hula…, zicând ca Iisus, Nazarineanul acesta, va strica locul acesta si va schimba datinile pe care ni le-a lasat noua Moise” (F. Ap. 7, 11). Nu pentru acestea l-au ucis pe pietre? Daca atunci n-au suferit sa auda, când din fapte puteau sa se încredinteze, cum ar fi suferit pe prooroci, spunând acestea?

Ai vazut, iubitule, ca pentru vestirea altui legamânt si a stricarii templului, l-au ucis pe Stefan cu pietre? Asculta cum si lui Hristos Ii aduc aceiasi vina. Ca zic ei, cum ca El ar fi zis: „Stricati biserica aceasta si în trei zile o voi ridica” (In. 2, 19). Vezi ca peste tot stricarea Templului si schimbarea rânduielii vechi pricinuiau mânia lor? De aceea proorocii ziceau acestea neluminat. Dar si pe Pavel voiau sa-l omoare pentru ca-i convingea sa-si schimbe obiceiurile lor. De unde este aratat aceasta? Din cele zise de apostolul Iacob catre Pavel: „Vezi frate, câte mii de iudei sunt care au crezut?

Si toti sunt râvnitori ai Legii; si au înteles pentru tine, ca înveti pe toti iudeii cei dintre neamuri sa se desparta de Moise” (F. Ap. 21, 20-21). Daca credinciosi fiind nu sufereau sa se departeze de Lege, cum atunci când înca nu crezuse ar fi suferit sa auda ca va înceta cândva Legea?

Deci cum ca iudeii ar fi omorât pe prooroci daca ar fi vestit luminat ceva de acest fel, am aratat cu marturii de la fericitul Ieremia, de la întâiul mucenic Stefan, de la Insusi Hristos si de la apostolul Pavel. Ca ar fi ars si cartile cele proorocesti, daca ar fi înteles cele scrise în ele, voi încerca sa dovedesc dintr-o istorie, care va este ascunsa, dar care îndata se va descoperi.

Deci care este istoria? Ascultati! „In anul al patrulea al lui Ioachim, fiul lui Iosie, împaratul lui Iuda, a fost cuvântul Domnului catre mine, zicând: ia-ti hârtie si scrie toate cuvintele pe care le-am grait catre tine asupra Ierusalimului si asupra lui Iuda si asupra tuturor neamurilor… din zilele lui Iosif si pâna în ziua aceasta. Doar va auzi casa lui Iuda toate relele pe care gândesc sa le fac lor” (Ierem. 36, 1-3).

Vezi ce iubitor de oameni si purtator de grija este Dumnezeu? Fiindca iudeii nu sufereau sa auda cele spuse despartite câte una, porunceste proorocului sa le strânga pe toate, ca spunându-le sa le înmulteasca frica, ca macar asa sa se faca mai buni. Aduceti-va aminte de ceea ce v-am fagaduit. Ceea ce trebuie sa dovedim este ca si cartile le-ar fi taiat în bucatele, daca ar fi înteles toate cele ce astazi s-au împlinit. „Doar vor auzi relele – ca trebuie sa ne tinem de istorie – pe care gândesc sa le fac lor si se vor întoarce fiecare din calea sa cea rea”.

Oare Dumnezeu zice „doar”? El nu stie oare cele ce vor fi? Cel ce stie toate mai înainte de a fi, nu stia daca vor auzi sau nu?

El cearca inimile si rarunchii; este judecatorul cugetelor si a gândurilor si Lui toate Ii sunt descoperite, si goale înaintea ochilor.

Dar pentru care pricina a zis: „doar vor auzi”? Este de folos ca si voi sa învatati aceasta si cei ce judeca si aduc întrebari cu privire la Cel Unul-Nascut, Fiul lui Dumnezeu. Iata si Tatal rosteste asemenea cuvinte, ca si cum n-ar sti. Dar El nu este nestiutor, ci toate le stie. Deci când vei auzi si pe Fiul zicând asemenea, în acest fel sa cugeti, caci Fiu fiind, pretutindeni urmeaza Tatalui. Acestea sa ramâna acum, ca sa nu cadem din calea care ne sta înainte. Sa zicem dar pentru care pricina zice Dumnezeu „doar vor auzi”.

De ar fi zis ca „vor auzi”, fara acel cuvânt „doar”, ar fi spus minciuna. Caci ei nu voiau sa auda. De ar fi zis adevarul cum ca „vor auzi”, de prisos mai trimitea pe proorocul la cei ce nu voiau sa auda. Si nu numai pentru aceasta, ci si ca nu cumva prestiinta lui sa o socoteasca vreunii ca o piedica a neascultarii lor, pentru aceasta a pus cuvântul cu îndoiala, ca sa nu zica cineva, ca daca Dumnezeu a zis mai înainte ca vor auzi sau nu, negresit trebuie ca cele zise sa se faca întocmai.

Unii si pentru Iuda spun asemenea, Hristos spunând ca el va fi vânzator, l-a silit mai înainte sa cunoasca ceea ce avea sa faca. O, nebunie! O, nerusinare! Nu cunoasterea de mai înainte a lui Dumnezeu a fost pricinuitoare a rautatii lui Iuda. Ea nu sileste ca lucrurile sa se întâmple asa dupa cum mai înainte se stiu.

Nu pentru ca Hristos a zis mai înainte despre Iuda ca va fi vânzator, s-a facut vânzator, pentru ca acela singur a vrut sa se faca vânzator pentru aceea Hristos a zis mai înainte. Deci ca sa nu zica vreunii, si aici ca prin cuvintele „nu vor auzi” le-a  închis  calea  pocaintei,   a  înlaturat  acea îndoiala, zicând catre Proorocul „doar vor auzi”.

Aduceti-va aminte de ceea ce v-am fagaduit ca sa nu uitati întrebarea de la care am pornit, când vom aduce dezlegarea tainei. Si care a fost întrebarea? Ca ar fi înteles iudeii, ce rele vor veni asupra lor, ar fi taiat bucatele cartile proorocilor, necrutând nici cuvintele cele dumnezeiesti. Dar sa ne întoarcem la istorie.

Auzind Ieremia porunca Domnului a chemat pe Varuh, feciorul lui Nirie, sa scrie din gura lui toate cuvintele Domnului (Ierem. 36, 4). Dar ce este acesta? Tie ti s-a poruncit de Dumnezeu si trimiti pe ucenic? Oare nu cumva te temi? Nu cumva te înfricosezi? Daca tie îti este frica, cum va îndrazni ucenicul? Dar nimic dintr-acestea nu patimea. Caci este aratata pricina. Dupa ce a scris ucenicul, i-a zis: „eu sunt sub paza”.

O, marime de suflet. Era în temnita si nu se departa de proorocie. Sa luam aminte la barbatia dreptului si la filozofia mintii lui. Nu a zis întru sine: Atâtea rele mi s-au întâmplat pentru îndrazneala aceasta; nenumarate cuvinte am rostit si nimic n-am folosit, ci pentru ele acum sunt legat; si înca nu m-a slobozii Dumnezeu din legaturi si iarasi ma trimite la fiarele acelea. Nimic de acest fel n-a zis, nici în minte nu si-a pus, ci numai la una se gândea, ca sa savârseasca porunca Domnului.

Si fiindca el singur nu putea, prin ucenicul lui a facut-o. „Citeste-le si spune-le toate relele, caci eu sunt la închisoare. Si spunea Ieremia si Varuh scria pe hârtie. Când se întâmplau acestea era vreme de post. Si sosind praznicul,  pe  toti   i-a  chemat  la  Templu.   Ca praznuirea trebuia sa se faca de obste. Si intrând Varuh   la   capetenii,   a   citit   în   auzul   tuturor cuvintelor acelea. Cauza pentru care a citit este: „Ca doar vor cadea înaintea fetii Domnului si se vor întoarce de la calea lor cea rea” (Ibid. 7), ca ei sa nu socoteasca ca a venit ca un pârâs  sa-i prihaneasca, ci ca sa-i vindece si sa se faca mai blânzi.

Dar ce au facut ei? In loc sa multumeasca, sa ia aminte, merg si vestesc împaratului cele scrise în carte, iar acesta a porunci sa fie pazita în casa lui Elisama. Si trimitând împaratul pe Iudin, unul din cei ce sta înaintea lui, a porunci sa fie adusa cartea. Iar împaratul sta în casa de iarna, ca era luna a noua, adica noiembrie. Pentru ce se aminteste si aceasta? Vei întelege luminat din cele ce urmeaza. „Si gratar cu foc era înaintea lui” (Ierem.   36,   22).

Vedeti   cum   nimic   nu   lasa Dumnezeiasca   Scriptura?   S-a   adus   cartea   cea plina de nenumarate rele, si se citea. Aduceti-va aminte rogu-va, de cele ce v-am fagaduit. Si dupa ce citi Iudin trei foi, le-a taiat cu cutitasul si le-a aruncat pe gratarul cel cu foc, pâna ce s-a sfârsit sfarsit toata cartea.

Ai vazut ca nici cartile nu le crutau? Cum nu s-au sfiit nici de cuvintele cele dumnezeiesti? Si le-a taiat pentru ca vesteau robia Ierusalimului. Neaflând pe proorocul si-au slobozit mânia asupra cuvintelor. Deci daca cel ce asa se razboia cu cele neînsufletite, ce nu ar fi facut cu cel însufletit care a scris acestea? Si precum fiarele cele cumplite îsi varsa toata mânia lor asupra vreunei haine a celui ce le-a batut asa a facut si împaratul. Nu a putut afla pe posesorul cartii, dar a taiat-o. Si nu numai ca a taiat-o, ci a si aruncat-o în foc, ca nici o ramasita sa nu ramâie din ea.

Inca nu ati aflat toata tulburarea lui; o veti cunoaste, daca veti lua aminte cu deadinsul la povestire. Scriptura, n-a zis ca dupa ce a citit toata cartea, a rupt-o si a aruncat-o în foc, ci dupa ce a citit trei foi a facut aceasta numai. Nu a asteptat s-o termine de citit, ci îndata, de la început, s-a salbaticit.

Iata ca nu era fara primejdie, ca proorocii sa spuna luminat toate relele cele ce aveau sa vie peste ei. Si daca despre robia vremelnica nu au suferit sa auda, cum ar fi putut sa rabde, înstiintându-se de cea nesfârsita? Si nu s-a oprit împaratul numai aici, ci a trimis ca sa caute pretutindeni pe proorocul. Dar nu l-a aflat, ca Dumnezeu l-a ascuns. Pe el pazindu-l, prin locul cel ascuns, iar pe ceilalti prooroci prin întunecarea mintii.

Dar nu numai de aici ne este aratat ca a spus slava si cinstea neamurilor si necinstea ce va sa fie iudeilor, era o îndrazneala a sufletului curajos, ci si din graiurile lui Pavel. Ca acesta vazând pe prooroc ca a zis ceva despre bunatatile noastre si relele acelora, s-a spaimântat si s-a minunat de îndrazneala lui, zicând: „Iar Isaia îndrazneste si zice: Aflatu-M-am celor ce nu Ma cautau pe Mine, aratatu-M-am celor ce nu întrebau de Mine; zis-am: iata sunt, la neamul care n-a chemat numele Meu” (Rm. 10, 20).

Cu toate ca nu era primejdioasa vestirea aceasta, de ce a zis Pavel: „Iar Isaia îndrazneste a zice: Aflatu-M-am celor ce nu ma cautau pe Mine”? Pentru ca aceasta este mare durere pentru iudei.

Cei ce nu cautau au aflat, iar cei ce cautau n-au nimerit; cei ce nu au auzit au crezut, iar cei ce au auzit L-au rastignit.

De aceea Pavel a numit pe Isaia îndraznet, si cu adevarat mare îndrazneala era a sta în mijlocul celor razvratiti si a-i mustra fara crutare, scotându-i, prin proorocie, din cinste si bagând pe altii în slava ce se cuvenea lor. Toti cei ce auzeau îl trageau ca pe un vinovat la judecata. Si cine poate scapa de primejdii între judecatorii vrajmasi? De aceea Pavel a spus: „Isaia îndrazneste si zice”.

Dar voiesc sa va arat si mai luminat despre aceasta. S-a zis în Scripturi despre iudei si despre neamuri neluminate, ca iudeii sa nu înteleaga mai înainte de vreme despre cele graite. Si aduc martor pe Pavel, cel cu mare glas, cel ce graieste de sus, pe trâmbita cerurilor, pe vasul alegerii, pe cel ce a adus mireasa lui Hristos, „…pentru ca v-am logodit unui barbat, fecioara curata, ca sa va pun înaintea lui Hristos” (II Cor. 11, 2).

Pe acesta îl aduc martor, care zice aratat ca nu toate proorociile din Scriptura cea veche s-au spus acoperit, ci numai unele; ca de erau sa fie toate neluminate, de prisos s-ar fi spus celor de atunci. Proorociile vorbesc si despre razboaiele cele de atunci, despre boli si foamete. Dar spun si cele ce s-au împlinit astazi, întemeierea Bisericii, lepadarea sinagogii, încetarea Legii. Acestea nu voiau sa le stie aceia, ci numai cele ce s-au întâmplat în vremea lor.

Voi încerca acum sa va arat ca numai cele pentru noi sunt neluminate, cu privire la sinagoga, care acum a luat sfârsit si pentru încetarea Legii, pe care ei nu trebuiau sa le stie de atunci. Caci daca ar fi cunoscut de atunci ca Legea este vremelnica, negresit ca ar fi defaimat-o.

De aceea, ci numai timpul l-a spus acoperit. Si cum ca nu toata proorocia era acoperita, ci numai partea aceasta, asculta pe Pavel, care ni le arata luminat pe amândoua: „Având deci o astfel de nadejde, noi lucram cu multa îndrazneala, si nu ca Moise, care îsi punea un val pe fata sa, ca fiii lui Israil sa nu vada sfârsitul stralucirii celei trecatoare. Dar mintile lor s-au învârtosat, caci pâna în ziua de azi la citirea Vechiului Testament, ramâne acelasi val, neridicându-se, caci el se desfiinteaza prin Hristos” (2 Cor. 3, 13-14).

Dar poate nu este clar ceea ce s-a spus, de nevoie este sa o lumineze, aducându-va aminte de istoria aceasta.

Moise dupa ce a primit lespezile din munte si se cobora, o slava negraita si minunata a stralucit din sfânta lui fata, încât nimeni din cei de rând nu putea sa se apropie si sa vorbeasca cu el. Si ca poporul sa nu fie totdeauna departe de el si-a pus un acoperamânt pe fata sa, dând posibilitatea iudeilor sa se apropie de el. Si când vorbea cu poporul avea acel acoperamânt, iar când se întorcea catre Dumnezeu si-l lua. Acest lucru s-a facut ca puitorul de lege pe deoparte sa fie vrednic de credinta pentru cei ce vor primi Legea adusa de el, iar pe de alta sa se arate de mai înainte închipuirea adevarului întruparii lui Hristos.

Caci daca vor zice cineva: Pentru care pricina Hristos n-a venit numai cu Dumnezeirea, ci S-a îmbracat în trup? de mai înainte sa primeasca raspunsul prin fata slugii Lui. Pentru ca daca iudeii n-au putut suferi sa vada slava slugii, cum vor putea suferi sa vada Dumnezeirea?

Si nu numai aceasta închipuie acoperamântul acela, ci asa cum patimeau iudeii privind fata lui Moise, patimesc si acum cu privire la Lege. Caci precum atunci nu vedeau slava fetii puitorului de lege din pricina acelei perdele ce era pusa pe fata lui, asa nici acum nu pot vedea slava Legii.

Aceasta întâmplare este valabila si împotriva ereticilor.

Caci socotind ca cele ce s-au zis sunt defaimatoare Legii si-au însusit acest loc al epistolei. Si auzind ca Legea are acoperamânt si se strica, considerând ca aceasta este clevetire, au lasat întelesul literal, ca sa se prinda în socotelile lor. Dar dimpotriva, aceasta arata ca Legea este sublima. Precum atunci nu-i era daunatoare lui Moise, ci iudeilor, iar lui îi era slava mare având acest fel de perdea pe fata sa, asa s-a întâmplat si la Lege. Ca de nu ar fi avut Legea slava neapropiata, nu ar fi avut trebuinta de acoperamânt. Deci când zice ca ramâne acoperita la citirea Legii Vechi, arata neluminarea ei, iar când zice: „neridicându-se, caci el se desfiinteaza în Hristos”, ne arata partea cea neluminata din Lege.

Si nu partea aceea a Legii era neluminata care ne folosea pe noi în viata si petrecerea noastra, caci asa de prisos ar fi fost data, ci erau întunecoase numai partile acelea prin care puteau întelege ca prin Hristos se desfiinteaza. Aceasta a fost lucrarea întelepciunii lui Dumnezeu, care a dat Legea, ca singura vorbitoare despre sine, si când a venit Hristos a stricat-o si a incitat întru El. Deci partea aceasta a Legii care zice ca se va desfiinta prin Hristos era neluminata. Marele Pavel aratând aceasta, a spus: „…neridicându-se, caci ea se desfiinteaza prin Hristos”, ca nu cumva auzind ca Legea Veche va ramâne acoperita, sa socotesti ca toata este neluminata si ascunsa. Prin acest adaus a îndreptat aceasta parere. Caci zicând ca ramâne acoperita la citirea Legii Vechi, a adus, „neridicându-se (nedescoperindu-se), ca întru Hristos se desfiinteaza”. Adica nu s-a descoperit ca întru Hristos se va desfiinta. Si nu s-a descoperit celor ce nu s-au apropiat de credinta. Caci cel ce s-a apropiat de credinta si a dobândit darul Sfântului Duh, nu mai priveste la Lege prin perdea, ci vede toata slava ei.

Iar slava a Legii este a învata ca întru Hristos se va desfiinta. Ai vazut care este slava Legii? Si slava ei cea adevarata este sa te povatuiasca la Hristos. Si te povatuieste când se va arata ca se desfiinteaza.

Iata cum de aici s-a facut ereticilor o rana primejdioasa. Caci daca Legea era potrivnica lui Hristos si nu era data de El, Pavel nu trebuia sa învete ca slava ei este aceea ce a putut sa învete pe cei ce se apropie de ea, ca prin Hristos se desfiinteaza. Si de era Legea rea, nu trebuia sa se ridice acoperamântul ei, ci trebuia sa ramâna si dupa Dar întunecata. Iar daca acest lucru este al Darului, adica sa faca mai strabatatori cu privirea pe cei ce se apropie de întelegerea Legii, încât de aici sa ia toate temeiurile si pricinile credintei întru Hristos.

Ce semn mai mare al înrudirii Legii cu Darul va cere cineva, cînd Hristos va deschide ochii celor ce se apropie de El, ca sa poata vedea si întelege învatatura Legii? Si facându-se aratata si cunoscuta aceasta (Legea), va putea cu multa lesnire sa-i treaca si sa-i trimita (la Dar) pe cei ce înteleg cele ale lui Hristos. Si toate acestea nu arata nici pe Hristos împotrivitor Legii, nici pe Lege luptatoare împotriva lui Hristos, ci dimpotriva, aceea face cale la credinta în Hristos, iar Acesta luându-i îi aduce la vârful cel prea înalt.

Iar pentru toate acestea sa multumim Iubitorului de oameni Dumnezeu, Care iconomiseste toate la vremea cea cuviincioasa si lucreaza în multe chipuri mântuirea noastra. Si sa aratam petrecerea noastra cea dupa putinta vrednica de iubirea Lui de oameni si de atâta purtare de grija, si sa nu fim nepasatori nici despre dogme, nici despre celelalte întelegeri ale Scripturilor, caci pentru aceasta s-au defaimat toate.
Caci, spuneti-mi, cine dintre voi mergând acasa, a luat în mâna o carte crestineasca si a citit cele ce se afla în ea, sau a cercetat Scriptura? Nimeni nu poate zice ca a facut asa. Ci oscioare de jos si table vom gasi la multi, iar carti nicaieri, sau la foarte putini. Dar si acestia sunt ca si cei ce nu le au, caci le leaga si le pun prin lazi. Si toata osârdia lor este pentru membrane subtiri si litere frumoase, iar nu pentru citire, si de aceea nu le dobândesc pentru folos, ci pentru fala.
Atât de mare este multimea slavei desarte, încât pe nici unul nu-l aud laudându-se ca stie cele ce sunt în ea, ci ca are carte scrisa cu litere de aur. Si care este folosul, spune-mi? Caci nu pentru aceasta s-au dat cele scrise, ca sa le avem în carti, ci ca sa le scriem si pe inimi. Iar aceasta fala cu averile de carti este a mândriei iudaicesti, adica a avea poruncile asezate numai în litere. Iar noua nu asa, ci din început ni s-a dat Legea scrisa pe lespezile inimii cei de carne. Si zic aceasta nu oprind a agonisi carti, ci sfatuind si dorind mult de aceasta. Dar voiesc ca întelegerile si cuvintele din ele sa le purtam în mintea noastra, ca asa sa se curateasca primind întelegerea literelor.
Si daca de casa aceea în care se afla Evanghelia, diavolul nu va îndrazni sa se apropie, cu mult mai mult nu se va atinge, nici se va apropia, nici diavol, nici pacatul de sufletul acela ce poarta cuvintele Evangheliei.

Deci sfinteste-ti sufletul; sfinteste-si trupul avându-le totdeauna în inima si pe limba.

Si daca cuvintele cele de ocara întina si cheama pe draci, aratat este ca citirea cea duhovniceasca sfinteste si atrage darul asupra Duhului.

Scripturile sunt cântari dumnezeiesti. Deci sa cântam întru noi însine si sa pregatim doctoriile cele din ele pentru patimile cele sufletesti. Caci de vom sti si de vom întelege cele ce se citesc, le vom asculta cu multa osârdie. Totdeauna voi zice acestea si nu voi înceta a le zice.

Si cum nu este necuviincios ca cei ce stau în târg sa stie numele, neamurile, orasele si lucrarile judecatorilor si a vizitiilor, înca sa arate bunatatea sau rautatea cailor, iar cei ce vin aici sa nu înteleaga nimic din cele ce se fac aici, nici macar sa stie numarul cartilor? Iar daca pe acelea le înveti pentru dulceata cunoasterii, cu atât mai mult îti voi arata ca mai multa dulceata este aici.

Si ce este mai dulce, spune-mi? Sau ce este mai minunat? A vedea luptându-se om cu om, sau razboindu-se om cu diavolul si împotrivindu-se trup cu putere netrupeasca si biruind? La aceste lupte sa privim, carora a le urma este lucru cuvios si folositor, si cei ce le practica se pot încununa, iar nu la acelea, care aduc rusine.

Caci lupta aceea se duce cu dracii, daca o vezi, iar aceasta cu îngerii si cu Stapânul îngerilor. Si spune-mi, de ti-ar fi fost cu putinta sa stai cu dregatorii, sau cu împaratii si sa-i privesti si sa te îndulcesti de acea privire, nu ai fi socotit ca acest lucru este o cinste mare? Iar aici sezând împreuna cu Imparatul îngerilor si vazând pe diavolul apucat de la spate, care se sileste mult sa biruiasca dar nu poate, sa nu alergi la acest fel de priveliste? Poate vei zice: Dar cum se poate aceasta? Se poate daca vei lua cartea sfânta în mâini. Ca vei vedea în ea si luptele si alergarile cele îndelungate si apucaturile   aceluia   si   mestesugul   dreptului.   Si privindu-le te vei învata si tu sa te lupti astfel si te vei izbavi de draci.

Cele ce se fac afara sunt sarbatori ale dracilor, nu privelisti ale oamenilor. Caci daca nu este slobod a intra în capistea idolilor, cu mult mai mult a merge la sarbatoarea sataniceasca. Si nu voi înceta a zice si a va supara cu acestea, pâna când voi vedea întoarcerea voastra, caci graindu-le, mie nu-mi este cu lene, iar voua de folos.

Deci nu va îngreunati de sfatuire. Si de ar fi trebuit sa urmeze îngreuiere, eu ar fi trebuit sa ma îngreuiez, care zic de multe ori si nu sunt ascultat, iar nu voi care totdeauna ascultati si totdeauna sunteti neascultatori. Ci sa nu fie ca voi totdeauna sa fiti prihaniti cu acestea, ci izbavindu-va de rusine, sa va învredniciti de privirea cea duhovniceasca si sa va desfatati de slava ceea ce o sa fie, cu darul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatalui si Sfântului Duh se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.