Cuvant la serafim

CUVÂNT
la Serafim

Abia am sfârsit cuvântul despre Ozia, nu pentru lungimea caii zic, ci pentru iubirea voastra de stiinta, pe care o parcurgeti împreuna cu noi. Caci precum cârmaciul, care are calatori curiosi si doritori de a vedea cetati straine, nu într-o zi îsi savârseste calatoria sa, chiar de va fi si de o zi departarea, ci mai multa vreme este silit sa petreaca, ancorând corabia în fiecare liman si dând voie calatorilor sa viziteze fiecare oras, ca sa împlineasca dorinta lor, asa si noi am facut, nu înnotând împrejurul ostroavelor, nici vizitând târguri, limanuri si cetati, ci cercetând faptele bune ale barbatilor celor ce s-au nevoit si lenevirea acelora ce au gresit.

Nerusinarea împaratului si îndrazneala preotului, mânia lui Dumnezeu si iubirea de oameni, amândoua s-au facut spre îndreptare. Si devreme ce acum am ajuns la cetatea cea împarateasca, sa nu mai zabovim, ci linistiti, ca cei ce voim sa intram în cetate, asa sa ne suim la Ierusalimul cel de sus, maica noastra a tuturor, care este liber, unde sunt serafimii, unde sunt heruvimii, unde sunt miile de arhangheli, unde sunt milioanele de îngeri, unde este Scaunul cel împaratesc.

Nimeni dar, sa nu se apropie întinat, nimeni pângarit, ca îndraznim sa cercetam lucrurile de taina.

Nimeni sa nu fie necurat si nevrednic ascultând acestea. Totusi si cel întinat si pângarit sa se apropie, dar, lasând afara toata necuratia si rautatea si asa sa intre. Pe acela care avea haine întinate, tatal mirelui l-a izgonit din camara si din orasul Sfânt, nu pentru ca avea haine întinate, ci pentru ca a îndraznit sa intre cu ele. Caci n-a zis catre el: „Pentru ce nu ai haina de nunta?” Ci „Prietene, cum ai intrat aici, fara haina de nunta?” (Mt. 22, 12).

Stateai la raspântii si cerseai, dar nu M-am rusinat de saracia ta, nu M-am scârbit de necinstea ta, ci izbavindu-te de toate acestea, te-am bagat în camara cea sfânta unde te-am învrednicit de cina cea împarateasca pe tine care erai vrednic de osânda cea mai grea. Iar tu nu te-ai facut mai bun cu aceste faceri de bine, ci ai ramas în rautatea ta cea obisnuita, ocarând nunta si pe Mire. Du-te dar de acum si-ti primeste osânda care ti se cuvine pentru o nesimtire ca aceasta.

Deci fiecare din noi sa ia aminte, ca nu cumva sa auda acest glas, si lepadând tot gândul, care este nevrednic de duhovniceasca învatatura, sa se faca partas al Sfintei Mese.

„Si a fost în anul în care a murit împaratul Ozia, am vazut pe Domnul sezând pe scaun înalt si preaînaltat” (Is. 6, 1.) Cum L-am vazut nu stiu. Caci a spus cum L-a vazut, iar nu cum L-am vazut.

Primesc cele vorbite si nu iscodesc cele tacute; înteleg cele descoperite si nu cercetez cele ascunse, caci pentru aceasta sunt ascunse.

Materie de aur este povestirea Scripturilor si razboiul de aur si suveica de aur. Nu tes tesaturi de paianjen. Stiu neputinta gândurilor mele. „Nu muta hotare vechi, pe care le-au pus parintii tai” (Prov. 22, 28). Caci nu e fara primejdie a le muta. Cum vom muta cele ce ni le-a pus Dumnezeu?

Voiesti sa stii cum a vazut pe Dumnezeu? Fa-te si tu prooroc. Si cum este cu putinta aceasta, vei zice, având femeie si purtând grija de hrana copiilor? Este cu putinta, iubitule, de vei voi. Ca si el avea femeie si era tata a doi feciori, dar nimic din acestea nu l-au împiedicat. Nunta nu împiedica pe cineva sa se urce la cer, ca de ar fi fost piedica, iar femeia ne-ar fi vrajmasa, dintru început când a facut-o Dumnezeu, n-ar fi numit-o ajutatoare.

Voiam sa spun: Ce înseamna sederea lui Dumnezeu, ca Dumnezeu nu sta. Starea aceasta este a trupurilor, iar Dumnezeu este fara de trup. Voiam sa mai spun: Ce semnifica scaunul lui Dumnezeu? Dumnezeu nu este cuprins de un scaun, caci este nescris împrejur. Dar ma tem ca nu cumva zabovind la învatatura aceasta, sa nu pot împlini datoria. Ca va vad pe toti dorind sa ascultati învatatura cea pentru serafimi, începuta nu de astazi, ci din ziua cea dintâi. Pentru aceasta taind cu multa iuteala, cu cuvântul, multimea întelegerilor, sa ne silim sa ajungem la tâlcuirea care o doriti. „Si serafimii stau împrejurul Lui” (Is. 6, 2).

Iata si serafimii pe care de demult pofteati sa-i vedeti. Vedeti-i dar si saturati-va pofta, dar nu cu tulburare, nici cu graba, precum se face la intrarile împaratesti. Caci acolo cu cuviinta se întâmpla aceasta, fiindca oamenii de ordine nu asteapta ca privitorii sa vada bine, ci repede îi silesc sa treaca. Iar aici nu este asa, ci cuvântul îngaduie sa stea privirea noastra, pâna când vom vedea toate, care sunt cu putinta a le vedea. „Si serafimii stau împrejurul Lui”.

Mai înainte de a ne arata firea lor, ne-a aratat vrednicia lor din misiunea pe care aveau, caci n-a zis întâi ce erau serafimii, ci unde stau. Iar vrednicia si dregatoria aceasta este mai mare decât aceea. Cum? Pentru ca numirea de serafimi nu arata a fi mari cu vrednicia, precum le arata faptul ca stau aproape de Scaunul împaratesc. Si noi pe slujitorii împaratesti îi socotim ca sunt mai însemnati, pe cei care îi vedem alergând mai aproape de cartea împarateasca.

Asa si dintre puterile cele fara de trup, acelea sunt mai stralucite, care sunt mai aproape de Tron. Pentru aceasta si proorocul, lasând la o parte vorba despre vrednicia din fire, ne arata mai întâi despre misiunea lor, stiind ca prin aceasta si cinstea lor este mai mare si frumusetea mai împodobita. Aceasta este slava, cinstea si toata vrednicia lor, a sta împrejurul scaunului ceresc. Aceasta si la îngeri este cu putinta a o vedea, caci si pe aceia Hristos vrând sa-i arate ca sunt mari, nu a zis numai ca îngeri sunt si a tacut, ci: „Ca îngerii lor, în ceruri, pururea vad fata Tatalui Meu, Care este în ceruri” (Mt. 18, 10).

Si dupa cum mai mare este a vedea fata Tatalui, decât vrednicia îngereasca, tot asa mai mare este a sta împrejurul Scaunului si a-L avea pe El în mijlocul lor, vrednicie de care se bucura serafimii. Si acest lucru este mare si de vei voi, îti este cu putinta si tie a-l dobândi.

Caci nu numai în mijlocul serafimilor este Domnul, ci si în mijlocul nostru de vom voi, „ca unde sunt doi sau trei, adunati în numele Meu, acolo sunt si Eu în mijlocul lor” (Ibid. 20). Si „Aproape este Domnul de cei umiliti la inima, si pe cei smeriti cu duhul îi va mântui” (Ps. 33, 17). Ai vazut ca si pe noi ne-a pus împreuna cu serafimii, aducându-ne aproape de scaunul cel împaratesc.

Apoi zice Proorocul: „Sase aripi la unul si sase aripi la altul” (Is. 6, 2). Ce ne arata noua aceste sase aripi? Inaltarea, ridicarea, usurinta si repeziciunea acelor firi. Pentru aceasta si Gavriil se pogoara înaripat, nu ca are aripi, ci ca sa arate ca din locurile cele preaînalte s-a coborât si lasând petrecerea cea de sus, a venit jos.

Dar numarul aripilor ce înseamna?

Aci nu este trebuinta de tâlcuirea noastra, ca însusi cuvântul Scripturii s-a dezlegat pe sine, explicându-ne trebuinta lor. „Si cu doua îsi acopereau fetele”. Si cu cuviinta este asa, caci cu ele ca cu o îndoita aparare îsi întaresc vederea, pentru ca nu pot suferi raza aceea ce se revarsa din acea slava.

„Si cu doua îsi acopera picioarele”, poate pentru înspaimântare. Ca si noi obisnuim, când suntem cuprinsi de vreo spaima sau sperietura, sa ne strângem trupul din toate partile. Si ce zic trupul, ca si sufletul la fel patimeste de frica ce covârseste masura, si strângându-si lucrarile sale, alearga în adânc, acoperindu-se peste tot cu trupul, ca printr-un vesmânt.

Dar nimeni auzind de spaima, sa nu socoteasca ca se face lor vreo înfiorare nedorita. Caci împreuna cu aceasta înspaimântare este amestecata si o oarecare dulceata negraita: „Si cu doua zburau”. Iar aceasta este dovada ca iubesc neîncetat cele înalte si niciodata nu cauta la cele de jos. „Si striga unul catre altul si zicea: „Sfânt, Sfant, Sfânt”. Si strigarea aceasta mult ne minuneaza pe noi. Ca nu simplu lauda, ci cu strigare mare. Si nu numai cu strigare, ci si neîncetat fac aceasta. Caci corpurile cele stralucitoare, cu toate ca vor fi foarte stralucite, obisnuiesc a ne spaimânta numai atunci când le vedem pentru prima data, iar dupa ce le vom privi mai mult timp, cu obisnuinta înceteaza si mirarea, deoarece ochii nostri s-au deprins cu ele.

Pentru aceasta când vedem vreun chip împaratesc pus la înaltime de curând si stralucind luminat cu vopselele, ne spaimântam, iar dupa o zi sau doua nu ne mai minunam de el. Si ce zic de chip împaratesc, când si la razele soarelui ni se întâmpla la fel, decât care nici un alt corp nu poate fi mai stralucit.

Asadar la toate corpurile apare, obisnuinta care face sa înceteze mirarea. Dar la slava lui Dumnezeu nu este asa, ci cu totul dimpotriva. Cu cât puterile acelea petrec în privirea slavei lui Dumnezeu, cu atât mai mult se spaimânteaza si-si maresc mirarea. De aceea de când au fost facute si pâna acum, vazând slava aceea, niciodata n-au încetat sa strige cu spaimântare. Si ceea ce noi patimim în putina vreme, când vedem un fulger înaintea ochilor nostri, aceia neîncetat sufere, avându-si mirarea amestecata cu o negraita dulceata. Si nu numai striga, ci unii catre altii fac aceasta, dovedindu-se de aici înspaimântarea cea întinsa.

Asa si noi, când se face vreun trasnet, sau se cutremura pamântul, nu numai ca sarim si strigam, ci si alergam unii pe la casele altora. La fel si serafimii fac. De aceea striga unii catre altii: Sfânt, Sfânt, Sfânt.

Oare ati cunoscut cântarea aceasta? Oare a noastra este sau a serafimilor? Si a noastra si a serafimilor; pentru ca Hristos a ridicat peretele cel din mijloc al vrajbei si a împacat cele din ceruri cu cele de pe pamânt si le-a facut pe amândoua una. Ca mai înainte numai în ceruri se cânta lauda aceasta, iar dupa ce Stapânul a primit si a venit pe pamânt, aceasta cântare a coborât-o si la noi.

De, aceea acest mare arhiereu, când sta la Sfânta Masa, aducând slujba cea cuvântatoare si savârsind Jertfa cea fara de sânge, nu ne cheama simplu la aceasta lauda, ci mai întâi zicând de heruvimi si pomenind de serafimi, asa ne porunceste tuturor sa înaltam cântarea cea înfricosata; cu pomenirea celor ce împreuna dantuiesc sus, smulgând de la pamânt mintea noastra, încât numai nu striga catre fiecare din noi, zicând: Cu serafimii cânti, cu serafimii stati, cu aceia întinde-ti aripile, cu aceia zburati împrejurul Scaunului celui împaratesc.

Si ce lucru de mirare este a sta împreuna cu serafimii? De mare mirare, caci de cele ce nu au îndraznit a se atinge ei, pe acelea Dumnezeu ti le-a dat tie cu slobozenie. „Ca s-a trimis la mine unul din serafimi, si în mâna avea un carbune de foc, care îl luase cu clestele din altar”.

Altarul acela este închipuire si asemanare a altarului acestuia. Focul acela, a acestui foc duhovnicesc. Dar nu au îndraznit serafimii sa se atinga cu mâinile, ci cu clestele, iar tu iei cu mâna. Deci de vei cugeta la vrednicia celor spuse înainte, vei vedea ca si pipairea serafimilor sunt mai înalte. Iar de vei cugeta la iubirea de oameni a Stapânului tau, vei vedea ca nu s-a rusinat a se pogorâ, prin cele spuse înainte, catre slabiciunea noastra. Deci acestea punându-ti-le în minte, o omule, cugeta la marimea darului, scoala-te si departeaza-te de la pamânt, suie-te la cer. Dar vei zice ca trupul te trage în jos. Iata se apropie posturile, care fac usoare aripile sufletului si usureaza sarcina trupului.

Cuvântul cel pentru post o sa mai ramâie, iar cel pentru taine îl voi porni acum.

Precum sfârsitul luptelor olimpice, este cununa, asa si sfârsitul postului este împartasirea cea curata. De aceea de nu vom savârsi aceasta, în zadar ne-am chinuit, caci atât neîncununati cât si fara de nici un dar ne ducem de la nevointa postului. Pentru aceasta parintii au întins vremea cea de nevointa a postului, dându-ne timp de pocainta, ca spalându-ne si curatindu-ne, curati sa ne apropiem de împartasanie.

Si eu, iata, de acum strig cu glas luminat si marturisesc, rog si poftesc, ca sa nu va apropiati la aceasta Sfânta Masa cu întinaciune sau cu constiinta încarcata. Ca astfel de apropiere nu poate fi împartasire, cu toate ca de nenumarate ori ne vom atinge de acest Sfant Trup, ci osânda si chin si adaugire de pedeapsa.

Nimeni fiind pacatos sa nu se apropie. Dar n-am zis bine nimeni pacatos, caci si pe mine întâi ma opresc de la dumnezeiasca Masa, ci nimeni ramânând pacatos sa nu se apropie.

De aceea, iata va spun de mai înainte, ca nu cumva sosind cina cea împarateasca si venind acea sfânta seara, sa poata sa zica cineva: Am intrat negatit si pustiu, pentru ce nu ne-ai spus acestea mai de demult. Ca de as fi auzit mai de demult, negresit m-as fi schimbat si m-as fi curatat si asa m-as fi apropiat. Deci ca nimeni sa nu poata spune acestea, iata va vorbesc de mai inainte si va rog sa aratati multa pocainta.

Stiu ca toti suntem vinovati si ca nimeni nu se va lauda ca are inima curata. Dar nu acesta este raul, ca nu avem inima curata, ci neavând inima curata, nici la cel ce poate s-o faca curata nu alergam. Caci poate, de va voi. El voieste mult mai mult decât noi ca sa fim curati, dar asteapta de la noi sa porneasca, ca sa ne încununeze.

Cine a fost mai pacatos decât vamesul? Si numai pentru ca a zis: Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului, s-a pogorât mai îndreptat decât fariseul (Lc. 18, 13, 14). Si nu numai cuvântul acesta, care a avut mare putere, l-a curatit, ci felul cum a zis acest cuvânt, forma a atras iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Câta pocainta, spune-mi, ce osteneala, câta sudoare îi trebuie pacatosului sa se recunoasca ca este pacatos, si s-o arate si lui Dumnezeu? Vezi ca nu în zadar am zis, ca Dumnezeu voieste sa porneasca de la noi o mica dorinta si apoi El singur face totul spre mântuirea noastra.

Sa ne pocaim dar, sa plângem, sa ne tânguim. Daca ne va muri un fiu, cea mai multa vreme a vietii noastre o petrecem în plâns si în tânguire, iar de ne vom pierde sufletul oare sa nu plângem? Ne-am departat de mântuire si sa nu ne tânguim? Si ce zic de suflet si mântuire?

Un Stapân atât de blând si milostiv e întristat si sa nu ne ascundem sub pamânt?

Ca dragostea si purtarea Lui de grija fata de noi covârseste pe cea a oricarui stapân, purtator de grija, sau a oricarui tata iubitor de fii, sau maica iubitoare de prunci. „Oare va uita mama pe pruncul sau? Sau nu-i va fi mila de fiii pântecelui sau? Ca de va si uita femeia pe acestia, dar Eu nu te voi uita pe tine, zice Domnul” (Is. 49, 15).

Credincioasa cu adevarat este fagaduinta si nu mai are nevoie de dovada, caci este a lui Dumnezeu. Dar totusi veniti sa dovedim aceasta si prin lucruri.

Rebeca îndemnând oarecând pe copilul ei sa se fatarniceasca cu acea plasmuire a furtisagului binecuvântarii si îmbracându-l bine peste tot, ca sa ia chipul fratelui sau, vazând ca nici asa nu îndraznea sa mearga la tatal lui si vrând ca sa ridice de la el toata frica, îi zise: „Asupra mea sa fie blestemul tau, fiule” (Fac. 27, 13). Raspuns de maica adevarata, care era aprinsa de dragoste pentru fiul ei. Dar Hristos, nu numai ca a zis, ci a si facut. Nu numai a fagaduit, ci si cu lucrul a împlinit.

Caci Pavel striga, zicând: „Hristos ne-a rascumparat pe noi din blestemul Legii, facându-Se pentru noi blestem” (Galat. 3, 13). Deci Il vom întarâta oare, spune-mi? Si cum, nu este lucrul acesta mai cumplit decât gheena si decât viermele cel neadormit si focul cel nestins?

Deci când vrei sa te apropii de Sfânta Masa, vezi ca este acolo de fata împaratul tuturor. Si este de fata cu adevarat si cunoaste mintea fiecaruia, vazând cine se apropie cu sfintenia cuvenita si cine cu constiinta rea, cu gânduri necurate si întinate si cu fapte spurcate. Si de va afla pe vreunul în acest fel, mai întâi îl da la judecata constiintei lui, care îl bate cu gândurile, si de-l va îndrepta, îl primeste iarasi. Iar de va ramânea neîndreptat, atunci va cadea în mâinile Lui, ca un nemultumitor si necunoscator. Ce înseamna aceasta, asculta pe Pavel, care zice: „înfricosator lucru este a cadea în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evrei, 10, 31).

Stiu ca musca cuvintele acestea, dar ce sa fac? De nu voi pune doctorii amare, nu se vor tamadui ranele. Iar de le voi pune, voi nu suferiti usturimea. Strâmtorat sunt din toate partile, dar de nevoie este sa întind mâna. De ajuns sunt cele ce s-au zis spre îndreptarea celor ce iau aminte. Dar ca nu numai voua, ci si altora, sa se faca folositoare prin voi, veniti sa le repetam pe scurt.

Am vorbit despre serafimi, am aratat câta vrednicie aduce starea aproape de Scaunul împaratesc si cum ca, si oamenilor le este cu putinta a dobândi vrednicia aceasta.

Am spus despre aripi si puterea lui Dumnezeu cea neapropiata si despre venirea Lui la noi.

Am adaus pricina strigarii si a minunarii cei de-a pururea si cum ca neîncetata fiind privirea, neîncetata este si slavoslovia serafimilor. V-am adus aminte la care ceata am ajuns, cu care am laudat împreuna pe Stapânul cel de obste. Am adus cuvintele cele pentru pocainta si mai apoi de toate am aratat ce rau mare este apropierea de Taine cu constiinta rea si cum ca nu este cu putinta sa scape cel ce ramâne neîndreptat.

Acestea sa le învete si femeia de la barbat si copilul de la tata si sluga de la stapân si vecinul de la vecin si prietenul de la prieten si chiar catre vrasmasi sa le spunem, ca suntem datori si pentru mântuirea acelora.

Daca ni se porunceste sa sculam dobitoacele lor de vor cadea si sa le întoarcem de se vor rataci, cu mult mai mult trebuie sa întoarcem sufletul lor de este ratacit si sa-l ridicam de va fi cazut. Daca asa vom iconomisi cele ale noastre si cele ale vecinilor, vom putea sta cu îndrazneala înaintea Judecatii lui Hristos, Caruia, împreuna cu Tatal si cu Sfantul si de viata facatorul Duh, se cuvine slava, cinstea si stapânirea, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.