Despre iubirea trupurilor

(Migne, P G. 61,448-454)

Ce înseamnă: „slava Domnului ca prin oglindă privind, în acelaşi chip ne prefacem”(II Corinteni 3, 18)? Acest lucru se arăta mai limpede când lucrau harismele minunilor şi semnelor. Dar nici acum nu este greu să vadă acest fapt cel ce are ochii credinţei. Căci atunci când ne botezăm, sufletul nostru luminează mai tare şi decât soarele, fiind curăţit de Duhul.

Şi nu numai noi ne uităm la slava lui Dumnezeu, ci şi de acolo primim oarecare strălucire. Şi după cum o suprafaţă argintată şi curată, dacă este pusă către razele soarelui, şi ea va emite raze, nu singură, din firea ei, ci pentru că există strălucirea solară, aşa se întâmplă şi cu sufletul curăţit -care de altfel devine mai luminos decât argintul; şi el primeşte rază din slava Duhului şi apoi o reflectă. De aceea şi zice: „privind ca prin oglindă, ne prefacem în acelaşi chip de la slavă”, e vorba de cea a Duhului, „spre slavă”, adică a noastră, şi care devine în chip firesc cum e aceea de la Duhul Domnului. Ia aminte cum şi aici îl numeşte pe Duhul Domn.

Dar şi de altundeva este cu putinţă a se vedea domnia Lui. „Slujind ei Domnului şi postind, a zis Duhul: Osebiţi-Mi pe Pavel şi Barnaba” (Faptele Apostolilor 13, 2). De aceea a zis [Scriptura] „slujind ei Domnului” şi „osebiţi-Mi”, ca să arate că [Fiul şi Duhul] sunt de aceeaşi cinste. Şi iarăşi zice Hristos: „Robul nu ştie ce face stăpânul lui” (loan 15, 15). Dar Duhul, după cum omul ştie cele ale sale, ştie cele ale lui Dumnezeu şi nicidecum nu este învăţat [de cineva].

Chipul nu rămâne [la nesfârşit]2. Iar a lucra după cum vrea, arată libera determinare şi stăpânia Lui. Acesta [Duhul] ne preschimbă. Acesta nu ne lasă să ne potrivim veacului acestuia. Acesta este făcătorul unei astfel de zidiri3. Căci după cum zice: ,,zidiţi în Hristos Iisus” (Efeseni 2, 10), tot aşa zice: „inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule şi Duh drept înnoieşte întru cele din lăuntru ale mele” (Psalmi 50, 12).

Vrei să-ţi arăt acestea şi din lucrurile mai concrete ale apostolilor? Cugetă la Pavel ale cărui haine erau lucrătoare şi la Petru a cărui umbră era puternică. Şi nu ar fi lucrat atâtea [minuni] hainele şi umbrele lor şi nu ar fi fost înfricoşate prin strălucire, dacă nu ar fi avut pe ele chipul împăratului. Căci hainele împăratului sunt înfricoşate şi pentru tâlhari.

Vrei să vezi că slava [aceasta] luminează şi prin trup? „Privind”, zice, „la faţa lui Ştefan, au văzuta ca o faţă de înger” (Faptele Apostolilor 4,15). Dar nimic nu era acest lucru faţă de slava care fulgera dinlăuntrul lui4. Ceea ce Moise avea pe faţă, aceştia [creştinii] purtau pe suflet, ba a acestora era cu mult mai însemnată [decât a lui Moise]. Fiindcă a lui Moise era oarecum mai trupească5 [aisthetikos], pe când a acestora este netrupească6. Şi după cum corpurile care emană strălucire, răsfrângându-şi luminarea spre corpurile care pot reflecta lumina, le dau şi acelora din strălucirea lor, aşa se întâmplăşi cu cei credincioşi7. Şi de aceea cei care pătimesc aceasta lasă pământul şi visează8 cele din ceruri.

Vai mie! Bine este acum să plâng cu amar căci, având parte de atâta cinste şi bun neam [eygheneia]9, nu cunoaştem cele ce le-am spus [ta legomena], din pricină că degrabă se pierd lucrurile [realităţile] [ta pragmata]10 şi ne aprindem către cele ale simţurilor. Căci această slavă negrăită şi înfricoşată rămâne în noi o zi sau două, iar mai apoi o stingem, aducând asupra ei vijelia treburilor lumeşti [tapragmata biotika]11, forţând [astfel] razele [slavei] să plece de la noi, prin desimea norilor [grijilor lumeşti]. Căci vijelie [şi furtună] sunt cele lumeşti [ta biotika], ba mai crâncene decât furtuna. Căci nu ger se naşte de aici, nici ploaie, nici noroi nu se face sau bălţi, ci lucruri mai cumplite decât acestea care alcătuiesc gheena şi răutăţile gheenei12.

Şi precum, când e ger aspru, toate mădularele sunt înţepenite şi moarte, aşa şi în iarna şi furtuna păcatelor, sufletul îngheaţă şi tremură, şi nu lucrează nimic din cele ale sale, înţepenit fiind de conştiinţă ca de către ger. Căci ceea ce este frigul pentru trup, aceea este viclenia conştiinţei pentru suflet13. De aici vine şi laşitatea [şi frica, şi ticăloşia] [deilia]14. Căci nimic nu este mai laş [şi mai ticălos] decât cel care se pironeşte de lucrurile lumeşti. Unul ca acesta trăieşte viaţa lui Cain15, tremurând în fiecare zi.

Şi ce să vorbesc eu de morţi şi pagube, şi lupte, şi linguşiri, şi slugărnicii, când şi fără acestea el se teme de mii de schimbări? Chiar de gem cămările de aur, sufletul tot n-a scăpat de frica de sărăcie. Şi e firesc, căci el se aprinde pentru lucruri stricăcioase şi care uşor se răstoarnă. Şi chiar dacă el nu suferă nici una [din aceste] schimbări [de situaţie], văzând răsturnările de situaţii ce se petrec cu alţii, se pierde şi el. Şi multă este laşitatea şi ticăloşia lui, multă lipsa de bărbăţie. Căci nu numai în faţa primejdiilor este lipsit de curaj unul ca acesta, ci şi faţă de toate celelalte. Căci dacă vine asupra lui iubirea de bani, nu respinge atacul ca un bărbat liber, ci se comportă în toate ca un nebun după bani, robind iubirii de argint ca unei stăpâne cumplite.

Iar dacă vede vreo fetişcană arătoasă [eymorfos], îndată se lasă robit şi o urmează ca un câine turbat, când ar trebui să facă tocmai pe dos. Când vezi o femeie frumoasă [oraia], nu te folosi de această situaţie16 ca să îţi satisfaci pofta, ci caută cum să-ţi lepezi pofta.

– Şi cum e cu putinţă acest lucru?, ar zice cineva, căci faptul de a o dori pătimaş [erao] nu ţine de mine17.

– Dar de cine ţine, spune-mi?

– De vrăjmăşia diavolului.

– Socoteşti ca diavolul este întru totul [vinovat] de acest sfat rău? Păi atunci luptă-te şi bate-te cu boala.

-Dar nu pot, zice el.

– Atunci hai să te învăţăm mai întâi că acest lucru se întâmplă din uşurătatea [şi delăsarea ta] [ratymia] şi că tu ai dat la început cale [paradox] diavolului. Iar dacă vrei, chiar şi acum, cu multă uşurinţă, poţi să-l alungi18. Ia spune-mi, adulterii fac adulter pentru că iubesc pătimaş [eras], sau pur şi simplu că îşi doresc să se primejduiască?

– Este limpede că din pricina iubirii pătimaşe [eros].

– Prin urmare, sunt vrednici de iertare?

– Nicidecum.

– Şi de ce să nu fie?

– Pentru că păcatul este al lor [şi nu altul e vinovat de el].

– Dar ce-mi împleteşti mie argumente, ar zice careva, eu ştiu bine19 că vreau să alung patima, dar nu pot. Iar patima stă asupra mea şi mă apasă rău, şi mă chinuieşte cumplit.

– Oare vrei [cu adevărat] omule să o alungi? Atunci de ce nu faci cele ce se cade să le facă cel ce alungă pe cineva? Tu păţeşti exact ce păţeşte unul care, având febră şi fiind pus în apă rece, zice: „La câte nu m-am gândit vrând să sting aprinderea mea şi tot nu pot? Ba mai mult îmi aprind flacăra20.” Aşadar, ia să vedem, nu cumva faci tu de fapt cele ce te aprind mai tare, crezând că te gândeşti la acelea care ţi-ar stinge flacăra?

– Nici vorbă, zice el.

– Păi atunci, ia spune-mi, ce ai făcut tu vreodată ca să stingi patima? Ce este ceea ce sporeşte într-adevăr patima?

Căci chiar dacă nu toţi suntem acuzaţi de aceste învinovăţiri (pentru că am găsi mai mulţi robiţi de pofta banilor decât de iubirea pătimaşă [ems] a trupurilor), însă leacul este comun tuturor, şi unora, şi altora21. Căci şi acea iubire [ems] [a banilor] este anormală, şi aceasta; însă aceasta [a trupurilor] este mai tăioasă şi mai ascuţită. Deci, când biruim pe cea mai mare, e limpede că o nimicim cu uşurinţă şi pe cea mai mică22.

– Şi cum este mai tăioasă aceasta [a trupurilor], ar zice cineva, când nu toţi sunt robiţi de această răutate, ci mai mulţi sunt cei înnebuniţi după bani?

–  Fiindcă, mai întâi, această poftă [a trupurilor] pare că nu este primejdioasă, iar apoi, deoarece chiar dacă mai ascuţită este [pofta] trupurilor, însă mai repede se stinge decât cea a [banilor], hai, dar, să vă vorbim despre aceasta, adică de cea a trupurilor şi să vedem de unde sporeşte această răutate. Căci astfel vom şti dacă vina este a noastră, sau nu. Iar dacă este a noastră toate să le facem ca să fim biruitori, iar dacă nu este a noastră, pentru ce ne ostenim în zadar? Şi ce anume nu iertăm celor robiţi de [patima aceasta] şi de care îi şi învinovăţim? De unde se naşte această iubire pătimaşă [eros]?

– Din frumuseţea [eymorfia] feţei, ar zice careva. Când [faţa] e frumoasă [kale] şi cu bună alcătuire [eyeides] răneşte [pe privitor].

– În zadar şi degeaba zici acestea23. Căci dacă de frumuseţe [eymorfia] ar ţine atrasul ibovnicilor, o astfel de fetişcană i-ar avea pe toţi [bărbaţii] ca ibovnici. Iar dacă nu-i are pe toţi, înseamnă că acest lucru nu ţine de fire, nici de frumuseţe, ci de neînfrânarea ochilor24. Când tu, privind-o cu iscodire25, o admiri şi o doreşti, ai primit săgeata.

– Dar cine ar putea ca, văzând o femeie frumoasă [kale], să nu o laude?, ar spune cineva. Prin urmare, dacă nu ar porni de la libera noastră voinţă admiraţia faţă de una ca aceasta, rezultă că nu ar mai fi nici dorirea [pătimaşă | [eros] în noi26.

– Ia aminte omule! Pentru ce le amesteci pe toate la un loc şi alergi în toate părţile şi nu vrei să vezi rădăcina răului27? Căci îi văd pe mulţi că admiră şi laudă [o astfel de femeie], dar nu o doresc [pătimaş] [erao].

– Şi cum e cu putinţă ca cei care admiră [o astfel de femeie] să n-o dorească [erao]?

– Nu te tulbura, căci asta urmează să-ţi spun. Dar aşteaptă [puţin] şi ascultă pe Moise care a admirat pe fiul lui lacov şi a zis: „Şi era losif frumos [kalos] la înfăţişare şi oacheş [horaios] la faţă foarte” (Facerea 39,6). Aşadar, nu cumva s-o fi aprins de dorire [erao] cel ce a zis aceste [cuvinte]?

– Nicidecum. Dar asta [s-a întâmplat] pentru că nu l-a văzut pe cel lăudat.28
–  Însă şi faţă de lucrurile frumoase de care auzim suferim ceva asemănător, şi nu numai dacă le vedem. Dar, ca să nu ne certăm în aceste chestiuni, iată, David nu era oare chipeş [horaios] foarte şi cu ochii nespus de frumoşi? Şi [ştim cu toţii] că mai cu seamă aceasta este partea cea mai / tiranică a frumuseţii, anume cea a ochilor. Prin urmare, nu cumva l-a dorit [erao] cineva?
– Nicidecum.

– Aşadar,(admiraţia nu este legată de dorirea [pătimaşă]. Căci mulţi au avut mame care au înflorit foarte tare prin frumuseţea [hora] trupului, şi oare le-au dorit pătimaş [erao] copiii lor? Să nu fie! Ci ei au admirat ceea ce au văzut29, dar nu au căzut în ruşinea poftei pătimaşe [eros].

– Păi da, dar asta nu e decât isprava firii.

– A cărei firi, spune-mi?

– A faptului că sunt mame, ar zice cineva.

– Păi tu n-ai auzit că perşii, de nimic fiind siliţi, se împreunează cu mamele lor?; şi asta o fac nu unul sau doi, ci tot neamul lor. Şi în afară de acestea, şi din următorul fapt este limpede că boala asta nu vine din frumuseţea [hora] trupului, nici pur şi simplu din înfăţişarea plăcută şi armonioasă [eymorfîa], ci ea ţine de un suflet uşuratic şi nestatornic [rathymos hai planemene]3°: mulţi, adeseori, au trecut cu vederea mii de femei distinse [eyprepes]31 şi s-au dat pe sine celor mai de ruşine. De unde e limpede că pofta [pătimaşă] [eros] nu ţine de frumuseţe. Ba [adesea] cele urâte au pus mâna înaintea celor frumoase pe cei ce au căzut [în pofta].

– Aşadar, care e cauza? Căci dacă iubirea [trupurilor] [eros] nu ţine de frumuseţe [eymorfîa], de unde, atunci, îşi are începutul şi rădăcina?, zice careva. Oare de la vicleanul diavol?

– Are şi de acolo, însă nu acest lucru îl cercetăm, ci căutăm să aflăm dacă nu cumva şi noi suntem pricina ei. Căci această rea sfătuire nu ţine numai de aceia [de diavoli], ci împreună cu ei ţine şi de noi. Ba de noi în primul rând. Şi de nicăieri de altundeva nu se naşte această boală rea ca din obişnuinţă şi din cuvinte linguşitoare şi dulci, şi din pierderea timpului [lipsa de ocupaţie], şi din nelucrare, şi din aceea că nu avem nimic de făcut. 32

Mare, mare de tot este tirania obişnuinţei. Atât de mare că instaurează sila în natură33. Iar dacă obişnuinţa o naşte, e limpede că tot ea o şi stinge. Mulţi care iubeau pătimaş [erao] au încetat când nu au mai văzut pe cei iubiţi. Acest lucru, pentru o scurtă perioadă, pare amar şi foarte neplăcut, dar în timp devine dulce şi, celor care doresc, le este cu putinţă să nu le mai revină patima.

– Dar ce fac când, fără să fiu obişnuit, eu sunt robit de la prima privire?

– Aici [pricina] este nelucrarea [trândăvia] trupului sau [vieţuirea] în desfătare şi confort, şi faptul că nu ne grijim de datoriile şi obligaţiile noastre, nici nu ne restrângem la lucrurile de neapărată trebuinţă34. Un pierde-vară care umblă hai-hui cade în toate relele, căci este ca un copil fugit de-acasă, şi oricine vrea robeşte un astfel de suflet. Obişnuinţa [etos] este cea care lucrează [energheo] în el. Iar dacă întrerupi lucrarea [energheia] în cele bune – pentru că fără lucrare nu poate exista -, neapărat va odrăsli pe cele rele. Iar pământul, când nu-l semeni, nu stă să nu odrăslească, ci scoate ierburi la întâmplare.

Tot aşa-i şi cu sufletul: când nu are de făcut ceva din cele absolut de trebuinţă – pentru că doreşte fără discuţie să lucreze ceva -, se va da pe sine faptelor rele. Şi precum ochiul nu încetează să vadă [ceva] – căci când nu îi sunt puse în faţă cele bune le va vedea pe cele rele -, aşa şi cugetul [loghismos], când se depărtează de cele absolut necesare, se întoarce către cele nefolositoare. Iar că cel dintâi atac al patimii îl poate respinge starea de lucrare şi grija [atentă), este limpede pentru toţi36. Aşadar, când vezi o femeie frumoasă şi simţi vreo împătimire faţă de ea, nu te mai uita la ea şi ai scăpat.37

– Şi cum voi putea să nu mă mai uit de vreme ce sunt tras de poftă?18, zice careva.

-Dă-te pe sineţi39 altor lucruri care să atragă sufletul: cărţilor, grijilor de neapărată trebuinţă, grijii de alţii, ajutorării celor nedreptăţiţi, rugăciunii, filosofării despre cele viitoare40. Cu unele ca acestea leagă-ţi pe de-a-ntregul sufletul. Făcând astfel, vei vindeca nu numai o rană proaspătă, ci şi pe cea înrădăcinată de multă vreme o vei curaţi cu uşurinţă. Căci dacă, după proverb, ocara şi defăimarea [hybris] 41 îl înduplecă pe cel îndrăgostit să se despartă de cel iubit42, cum nu vor fi cu mult mai puternice decât răul aceste „descântece” duhovniceşti43, numai să vrem să alungăm răutatea. Iar dacă noi pururea ne întreţinem [prosomileo] şi vieţuim [synanastrefometha] cu cele care ne rănesc cu asemenea săgeţi, şi vorbim şi auzim cele ale lor, hrănim boala.44 Cum vei fi în stare să stingi focul, dacă tu în fiecare zi aprinzi flacăra?

Iar aceste [metode] care privesc obişnuinţa trebuie spuse celor tineri. Dar celor ajunşi la vârsta bărbăţiei şi care ştiu să filosofeze, mai mari decât toate aceste [metode] sunt frica de Dumnezeu şi pomenirea gheenei, şi dorirea după împărăţia cerurilor45. Căci îndestulătoare sunt acestea ca să stingă focul.

Iar împreună cu acestea tu cugetă şi aceea, că [trupul] pe care îl priveşti nimic altceva nu este decât umori şi sânge, şi sucuri provenite din hrană putredă.

– Dar strălucită este floarea feţei [acelei feMei], zice el.

– Dar nimic nu este mai strălucit decât florile pământului, însă şi acestea putrezesc şi se veştejesc. Aşadar, nici în acest caz nu lua aminte la floarea [feţei], ci străbate mai înăuntru cu cugetul şi dă la o parte cu mintea pielea aceea frumoasă şi cercetează cele care sunt sub ea. Fiindcă şi trupul hidropicilor străluceşte luminat şi la suprafaţă nu are nici un cusur, însă pentru că suntem dezgustaţi de sucul care zace în ei şi pe care îl vedem prin cugetare, nu putem să-i iubim pe unii ca aceştia46.

– Dar are ochi galeş şi ucigător, şi sprâncene bine arcuite, şi gene ca pana corbului, şi este blândă fetişcana, şi are privire liniştită.

– Nimic nu sunt aceste lucruri decât nervuri şi vine, şi pieliţe, şi artere. Iar tu cugetă la ochiul acesta când este bolnav sau îmbătrâneşte, sau este veştejit de deznădejde, sau umflat de mânie. Cum îl vei primi atunci? Nu cumva vor pieri degrabă toate acestea, mai degrabă chiar decât au fost scrise? Dar tu, [când priveşti o femeie], de la această [frumuseţe] mută-ţi mintea la frumuseţea cea adevărată.

– Dar eu nu văd frumuseţea sufletului, zice el.

– Dacă vei vrea, o vei vedea. După cum ochilor, chiar dacă nu le văd, le este cu putinţă, cu ajutorul minţii, să admire frumuseţile care nu sunt în faţa lor, tot aşa este cu putinţă ca să vezi frumuseţea sufletului şi fără ochi. Nu ţi-ai zugrăvit vreodată din adâncul tău vreo formă frumoasă şi te-ai împătimit cumva faţă de felul cum era plăsmuită47? Întipăreşte-ţi iarăşi48 şi acum frumuseţea sufletului şi desfăteză-te cu ea.

– Dar eu nu văd cele netrupeşti, zice el.

– Într-adevăr. Dar din cele trupeşti le vedem şi pe cele netrupeşti, mai mult cu mintea. Aşa îi admirăm pe îngeri şi pe arhangheli, deşi nu-i vedem. Tot aşa-i şi cu obiceiurile [virtuoase] ale vieţuirii noastre şi cu virtutea sufletului49. Dacă vezi un om blând şi cumpătat, mai mult admiri pe acesta decât faţa frumoasă a acelei [femei]. Dacă vezi pe unul ocărât şi suferind nedreptatea, te îndrăgosteşti de el şi-l admiri, chiar dacă este bătrân. Astfel este frumuseţea [to kallos] sufletului: şi la bătrâneţe are mulţi ibovnici, şi niciodată nu se veştejeşte, ci înfloreşte necontenit.

Aşadar, ca pe aceasta s-o dobândim să-i pândim [să-i vânăm] pe cei care o au şi să ne facem ibovnici ai acestora50. Căci astfel şi noi vom putea ca, primind această frumuseţe [eymorfia]51, să avem parte de bunătăţile cele veşnice, de care fie ca noi toţi să ne împărtăşim cu harul şi cu iubirea de oameni [a Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.]

1  Extras din Omilia a VII-a a Comentariului la Ep. a doua către Corinteni.

2 Chipul reflectat în oglindă nu rămâne decât atâta timp cât modelul stă în faţa oglinzii. Odată ce modelul se depărtează, chipul nu rămâne imprimat în oglindă. Omul poate şti de la Dumnezeu doar atât cât îi arată Acesta şi cât timp îi arată, asta desigur dacă are suprafaţa sufletului curată şi strălucitoare. Dar chiar cu suprafaţa curată, dacă Dumnezeu Se ascunde, sufletul nu mai reflectă nimic. Duhul, în schimb, nu cunoaşte în felul acesta căci El nu este ca o oglindă în care să se reflecteze, căci El Însuşi este Dumnezeu şi Învăţător.

3 Zidirea cea înnoită a omului în Hristos.

4Slava care uneori apare în trupurile sfinţilor nu este ceva deosebit faţă de strălucirea care ???
în inima lor. Cea dintâi nu este decât „materializarea”, concretizarea – dacă ne putem exprima astfel – celei din urmă. Creştin este cel care poartă în sine tot timpul strălucirea slavei dumnezeieşti, nu numai din când în când.

5 Literal: „mai simţuală”.

6 Aceeaşi slavă necreată era şi pe faţa lui Moise ca şi în inimile sfinţilor după venirea lui Hristos. Atunci la ce se referă faptul că prima era „mai simţuală” iar ultima „netrupească”, căci, de fapt, şi în cazul Sfântului Ştefan ea era la fel de vizibilă şi strălucitoare, deci simţuală, ca şi a lui Moise? Răspunsul îl lăsăm tot sfinţilor să-l dea. Iată ce spune Sfântul Macarie Egipteanul în Omilia 32, paragraful 4: „Moise, îmbrăcat fiind în trup, n-a putut să intre în inimă şi să îndepărteze veşmintele cele murdare ale întunericului; numai Duhul (provenit) din Duhul (Sfânt) şi focul (provenit) din focul (divin) nimiceşte puterea întunericului viclean” (traducere preluată din voi. 34, colecţia PSB). Deci trupescul sau netrupescul slavei, adică gradul de interioritate unde se sălăşluise este dat de intrarea, sau nu, în inimă şi scoaterea din adâncul omului a duhurilor care au intrat de la Adam în noi. Acest lucru nu l-a făcut decât Hristos. De aceea şi drepţii, oricât de virtuoşi păreau a fi, tot, în iad mergeau înainte de Hristos, căci nu reuşiseră de unii singuri să intre în adâncul inimii şi să izgonească de acolo puterea întunericului. Deci aceeaşi slavă dumnezeiască sălăşluise şi în Moise şi în Ştefan, dar în „locuri” diferite: una mai în exterior, căci în adâncul lui Moise era încă întunericul, iar una în adâncul inimii, pentru că inima Sfântului era curăţită prin botez. Dar în ambele cazuri slava se manifestă şi trupeşte.

7 Duhul Sfânt este Cel Ce emană, iar credinciosul este cel ce se curăţă pentru a primi lumina.

8 În sensul că se ocupă cu acelea, că inima lor este la acelea. Visul este locul unde ne refugiem de realitatea aceasta trecătoare şi apăsătoare. Cugetarea la cele cereşti ne desprinde de grijile lumeşti.

9 Bunul neam îl primeşte creştinul la Botez, când se îmbracă cu Hristos. Atunci el se naşte din nou, de sus.

10 Ta pragmata sunt realităţile despre care sfântul vorbeşte. Ta legomena sunt vorbele despre acele realităţi, în general, noi ne cunoaştem verbal învăţătura de credinţă şi subtilităţile teologice, dar, pentru că ne pornim spre cele trupeşti, nu putem avea experienţa realităţilor despre care vorbim- sau o avem de scurtă durată. În acest caz suntem asemenea lihniţilor de foame care, abia târându-se, discută aprins despre ipotetice banchete şi mese fastuoase. Trecem pe lângă experienţa celor pe care le cunoaştem la nivel intelectual, tocmai pentru că nu le luăm în serios. Pentru noi cele serioase tot ale trupului sunt. De pildă, cum putem să facem teologie sau să convertim pe alţii, când pururea noi căutăm binele şi confortul nostru pe lumea aceasta, pe când învăţătura pe care o propovăduim spune, din contră, să renunţăm la noi pentru ceilalţi. Un astfel de dezacord între ce spunem şi ce trăim ne face foarte asemănători diavolului, care în rai s-a folosit de creaţia lui Dumnezeu pentru succesul propriu, oferind o foarte fin deformată privire asupra realităţii faţă de cea corectă.

11  Faptul că se vorbeşte de păstrarea oarecum ciclică – prin pierderi şi reveniri succesive – a acelei slave în suflet arată că ea se „împrospătează” periodic, „împrospătarea” se făcea la Sfânta Liturghie prin Sfânta împărtăşanie. Experienţa creştinului care se împărtăşeşte cu pregătirea cuvenită este prezenţa simţită a lucrării harului. Dacă omul vine cu mare căinţă, are experienţa strălucirii slavei. Dacă nu este pregătit suficient, dar totuşi pregătit, simte pace adâncă, potolirea mişcărilor gândurilor, putere de concentrare şi de a lucra poruncile lui Hristos, dragoste pentru toţi, puterea de a trece peste toate întristările lumeşti, puterea de a ierta pe vrăjmaşi, simţirea neputinţei proprii etc. Paleta de trăiri este variată ca intensitate, funcţie de pregătirea lăuntrică a omului şi de folosul pe care Duinnezeu ştie că-l are. Cât timp pentru mine, cel împărtăşit, cea mai importanta realitate -de fapt singura realitate – este simţirea lui Dumnezeu şi făptuirea poruncilor Lui, harul rămâne şi mă luminează înăuntru şi mă ajută să sporesc în creşterea duhovnicească. Când din neatenţie sau din atacul unei patimi pe care nu o resping de bună voie – e de-ajuns pentru a se retrage harul chiar numai un gând rău, dacă nu mă pocăiesc imediat pentru el – pentru mine realitatea vieţii lumii acesteia devine mai importantă decât legătura cu Hristos, harul se retrage pentru că eu am ales să fiu cu lumea mai mult decât cu Dumnezeu. Retragerea nu este decât pecetluirea opţiunii mele. Dacă plâng şi mă căiesc şi mă îndrept, dorind iarăşi prezenţa harului, el revine, dacă nu, tulburarea mea se amplifică. Harul nu pleacă imediat, ci numai dacă noi îl forţăm să plece, dacă îl silim să ne părăsească prin faptul că nu vrem să ne pocăim, de gândul, vorba sau fapta rea. Realităţi [treburi] lumeşti nu sunt, prin urmare, activităţile în sine pe care le desfăşurăm în viaţă, ci învestirea lor cu o importanţă mai mare decât li se cuvine. Când noi, cu alegerea noastră liberă, le dăm o consistenţă mai mare decât au, harul ne părăseşte, în general, izbăvirea de legătura pătimaşă faţă de lumea aceasta nu se poate face decât prin lupta pentru dobândirea şi păstrarea harului. E nevoie de o vieţuire foarte atentă la cele mai fine mişcări ale minţii şi ale inimii. Această atenţie se dobândeşte în botez sau, în caz de cădere din har, prin pocăinţă.

12 Chinurile iadului sunt date şi de faptul că omul nu mai are realităţile care alcătuiau pentru el viaţa sa, raţiunea lui de a exista. Când realităţile lumeşti sunt pentru noi consistenţa vieţii, lipsa lor provoacă o suferinţă chinuitoare (să ne gândim la suferinţa celor închişi în temniţă). Iadul este trăit de om de aici, şi anume, atunci când viaţa pentru el se reduce la o relaţie cu mai mult sau mai puţine obiecte – sau persoane transformate în obiecte – şi care îi susţin existenţa. Pentru un astfel de om obiectele sunt hypostasis-ul [ceea ce susţine] vieţii sale, şi nu Dumnezeu ca Ipostas. Lumea de azi a început deja să devină un iad.Relaţiile dintre oameni sunt contractuale, nicidecum relaţii de dăruire iubitoare şi jertfelnică.

13  De aceea, primul pas în eliberarea de lume este conştientizarea şi spovedania serioasă a păcatelor. Această pocăinţă integrală atrage harul care eliberează şi încălzeşte, şi revigorează conştiinţa care a fost omorâtă prin pironirea de lucrurile lumii. Conştiinţa silei revigorată şi încălzită prin spovedanie şi lacrimi, dezmorţeşte încetul cu încetul toate mădularele sufletului, şi acesta devine în cele din urmă apt de a lucra cele proprii ale sale. Pocăinţa necontenită, de altfel, este semnul căldurii şi sănătăţii sufletului.

14 Deilia este starea omului lipsit de orice demnitate, josnic, ticălos, parvenit, laş, fricos, egoist, care pururea îşi caută plăcerile şi confortul propriu, care se teme pentru vătămarea sa etc. Este omul care nu are măreţia de a se jertfi pentru ceilalţi şi pentru viaţa veşnică.

15 A se observa în Cartea Facerii că urmaşii lui Cain sunt cei care au inventat civilizaţia şi distracţiile.

16 Literal: „nu privi [skopeo] aceasta ca să-ţi bucuri pofta”. Skopeo nu înseamnă simpla privire, ci privirea îndreptată cu un anumit scop spre ceva (de la aceeaşi rădăcină avem în greacă skopos şi în română şi latină „scop”), o privire cercetătoare, direcţională, calculată. Este o privire premeditată. Acest tip de privire este legată de atitudinea lăuntrică care o însoţeşte. Dacă patima e în mine, şi privirea mea e vinovată şi pătimaşă, dacă inima e curată, şi privirea e curată. Epitetul oraia (frumoasă, pârguită, plină de rod) indică şi faptul că acea femeie este pregătită fizic, este aptă ca cel pătimaş să îşi poate împlini pofta. Fiecare creatură are frumuseţea ei, dar cel pătimaş nu ştie să vadă decât acea frumuseţe şi sub aspectul care convine patimii lui – care este aptă să împlinească patima lui. Cel pătimaş dispreţuieşte făptura lui Dumnezeu. Dacă el spune: „Ce frumoasă e femeia aceasta!”, dar nu vede frumuseţea alteia, care nu convine patimii lui, batjocoreşte pe Creator, şi prin asta demonstrează că şi când a privit la prima nu l-a lăudat pe Dumnezeu, ci doar şi-a satisfăcut egoismul. Pe cel pătimaş creaţia nu-l duce spre Făcător, ci îl închide în egoismul său. Şi această închidere egoistă este o parte a iadului. Este incredibil şi aproape de neînţeles cum, desfătându-ne de minunăţia creaţiei lui Dumnezeu, de fapt ne făurim iadul veşnic.

17 E vorba de privirea orientată sexual a unui bărbat sau a unei femei faţă de cel de sex opus. În general, omul pătimaş nu se uită la cel de sex opus ca la o persoană, ca la un suflet, ci îl priveşte doar după gradul în care corespunde satisfaceri patimii lui. În concret un bărbat se uita la o femeie cum arată conformaţia trupului, faţa, etc. şi prea puţin îl interesează cine este în adâncul ei. La fel femeia se uită la trupul bărbatului şi la accesoriile care îl pun în postura unui mascul puternic (maşină, haine, bani etc.). Dar pentru a te uita în acest mod la cineva, de cum îl vezi prima dată, nu ţine de fire, ci de educaţia şi mentalitatea pe care o primim. De pildă, un copil nu se uită pătimaş la nimeni. Dar dacă de când este mic vede doar imagini sexuale (şi azi totul e impregnat de sex, până şi prezentatoarele ştirilor celor mai onorabile), aşa se va raporta faţă de semeni. Plaga societăţii civilizate este stricarea adâncă, mult prea adâncă, a minţii oamenilor. Şi atunci, într-adevăr, omul simte că nu ţine de el să privească aşa pe semeni, de vreme ce, de când se ştie, el aşa i-a privit, căci aşa a fost educat. Sfântul Ioan vrea să ne arate că această mentalitate nu este firească şi că poate fi schimbată, chiar dacă suntem foarte vătămaţi de ea – adesea din neştiinţă.

Poate în acest text al Sfântului Ioan ar fi bine să se ţină seama, ori de câte ori se întâlneşte cuvântul erao (tradus prin „iubire pătimaşă”), de un înţeles mult mai larg, şi anume acela de raportare sexuală, relaţionare cu tentă sexuală a unei persoane la alta. În acest caz de eros ţine nu doar actul sexual în sine, ci tot comportamentul şi lucrurile adiacente care preced sau urmează unei relaţii sexuale. Ba chiar dacă nu se ajunge la actul sexual, tipurile de comportament sexual intră tot în categoria lui eros. Aşadar, eros pot fi atitudinile, gesturile, vorbele, aluziile, pe scurt, un anumit mod de a fi. Prin urmare, adulter, de pildă, nu este doar cel care desfrânează cu soţia altuia, ci şi cel care îşi îngăduie să privească sau să gândească pătimaş faţă de soţia altuia. Adulter este şi cel care se uită la TV la trupurile altor femei şi face acest lucru cu plăcere, ba chiar când e soţia de faţă. Orice om simte imediat în inima lui dacă relaţionarea lui faţă de o altă persoană are tentă sexuală sau este curată, numai că mai nimeni nu are curajul să mărturisească şi să se pouăiască.

18 Dacă dăm la început diavolului intrare în noi, prin acceptarea gândurilor şi a excitaţiilor simţuale, după aceea el ne insuflă să credem că este absolut natural să gândim pătimaş şi că de fapt nu mai ţine de noi să ne schimbăm, ci că aşa este firesc. Dacă aşa-i firescul, cine se va lupta împotriva firescului? Şi astfel diavolul ne biruieşte iară să ne mai lupte, prin faptul că acceptăm mentalitatea oferită de el ca firească. Sfântul vrea să ne arate că, dacă vrem, ne putem scutura de acea deviere a minţii şi de duhul care a intrat odată cu ea.
Să mai limpezim câteva chestiuni: thymos-ul – sau partea irascibilă a omului – este sediul voinţei şi al hotărârilor noastre de a face toate câte le facem. Acolo se aprinde râvna pentru a face un anumit lucru şi de acolo avem sârguinţa şi răbdarea de a lupta. Cât timp în thymos se află harul lui Dumnezeu şi puterile firii lucrează normal – aceasta înseamnă că ele conlucrează întru totul cu harul -, avem putere şi greutate în fapte şi în cuvânt (simţământul greutăţii şi puterii în thymos îl avem mai ales după Sfânta împărtăşanie iar acest simţământ este împreunat cu conştiinţa şi simţirea faptului că tăria şi focul din tine nu este din tine deşi este al tău, ci este dar al Altuia). Când din neatenţie lăsăm să se furişeze – sau dăm intrare şi cale [parodos] – duhului celui rău, harul ne părăseşte, şi pe tronul inimii stă duhul viclean care este lipsit de conţinut şi uşor. În acest moment starea thymos-ulm nostru devine una de uşurătate şi delăsare [ra-qumia] (raos înseamnă în greacă „uşor”, deci rathymia înseamnă mot a mot „thymos uşor”) şi se pierde adunarea minţii şi atenţia lăuntrică, în general. Voinţa se paralizează şi nu mai are vigoare în lupta pentru virtute. În această stare, pe lângă ajutorul harului avem nevoie şi de opintirea voinţei. Dacă noi facem ce ţine de noi, Dumnezeu ne ajută şi alungă duhul viclean de la noi şi se risipeşte starea de neatenţie lăuntrică, delăsare şi lâncezeală. În general, oamenii nu sunt dispuşi să meargă pe calea ostenitoare a virtuţii şi nu au curaj pentru acest lucru, tocmai din cauza acestei stări de lâncezeală a thymos-ului, stare dobândită în ani îndelungaţi de satisfacere a poftelor şi de dobândire a mentalităţii lumeşti. Şi persistăm în această stare, pentru că o acceptăm de bună voie. Şi o acceptăm de bună voie, pentru că mintea crede cu tărie că acesta e adevărul existenţei. Deci, pentru revenire avem trebuinţă de metanoia, de pocăinţă, adică de schimbarea modului de a gândi. De aici vine apoi hotărârea de a lupta şi apoi alungarea duhurilor din noi şi revenirea la starea după fire, aşa cum ne-a făcut Dumnezeu. Toate aceste etape nu sunt cu putinţă fără conlucrarea harului – iar ajutorul acestuia sigur îl avem întotdeauna, căci aşa ne-a făgăduit Hristos Cel Ce ne-a creat.

19 Synoidaemayto- în sens mai tare se poate înţelege: „sunt conştient, deci oarecum şi responsabil”. Tocmai pe această conştientizare tacită a noastră – pe care ne e teamă să o recunoaştem cu toată inima – îşi construieşte sfântul argumentaţia mai departe.

20 Se ştie că atunci când ai febră, corpul trebuie să stea la căldură şi nicidecum la frig, căci în acest caz febra creşte.

21 În esenţa lor patimile nu se deosebesc, ci ele sunt diferenţiate numai după materia pe care o au ca obiect. Patima, în general, este legarea de materie, ca finalitate în sine. Dezlegarea de orice patimă are, prin urmare, un singur leac esenţial: legarea de Creatorul materiei. Datorită apropierii patimilor ele se pot foarte uşor metamorfoza din una în alta.

22 Deci cel care a biruit desfrâul şi legarea de trup va dispreţui foarte uşor lucrurile şi banii.

23 În ultimă analiză, vinovat în acest caz pentru patimile noastre ar fi Dumnezeu Care a alcătuit – sau a conlucrat, dacă ţinem cont şi de faptul aportului genetic al părinţilor frumuseţea feţei cuiva.

24 Sfântul spune că raportarea cu tentă sexuală sau nu la o altă persoană nu ţine nici de firea celui care priveşte, nici de frumuseţea celui privit, ci de folosirea liberei voinţe şi a felului de a gândi a celui ce vrea să se uite. Atenţie deci, că desfrâul se face mai întâi în inimă. Dacă cineva se uită fie şi numai puţin cu poftă la o persoană, să ştie că trebuie să se pocăiască de acel gând, căci deja a intrat într-o relaţie de tip sexual cu acea persoană.

25 Privirea cu iscodire este privirea care zăboveşte asupra unui lucru, care caută să-l aprofundeze, care se preocupă de el.

26 Foarte subtil şi viclean argumentul. Dezvoltat, ar suna cam aşa: „Dumnezeu face frumuseţea acelei femei. Tot Dumnezeu este Cel Care ne-a dat libera voinţă şi a făcut toată creaţia frumoasă, încât noi, de bună voie, să o admirăm. Atunci, dacă de la Dumnezeu este şi porunca să admirăm, de la El şi frumuseţea femeii, iar admiraţia este legată în chip natural de dorirea lucrului admirat, pentru ce suntem vinovaţi dacă poftim pe acea femeie? Dumnezeu este de vină, căci El ne-a azvârlit în toată această încurcătură. De ce ne-a dat liberă voinţă sau de ce a făcut frumoasă creaţia? Prin urmare, El ar cam fi de vină”, în continuare sfântul răstoarnă această subtilă şi întortocheată sofisticărie silogistică. Dezlegarea şi pentru noi ar fi simplă dacă ne-am vedea adâncul patimilor din noi şi am accepta că suntem astfel. Atunci am primi tămăduire.

27 Când nu vrem să acceptăm patimile noastre, căutăm să ni le justificăm şi atunci nu ne mai putem vindeca. Rădăcina oricărei patimi care mă priveşte este în mine şi nu în altul.

28 „Moise, ar putea spune cineva,  nu putea să-l dorească pe Iosif pentru că nu l-a văzut”. Să nu uităm că ne aflăm în lumea antică unde uneori nu era trasată o graniţă trainică între iubirea faţă de un bărbat şi cea faţă de o femeie. Acelaşi bărbat se putea aprinde şi după alt bărbat, la fel ca după o femeie. Termenul eros se aplică atât relaţiilor dintre bărbat şi femeie, cât şi acelora dintre bărbat şi bărbat. La fel tinde să devină şi lumea de azi.

29 Le-au admirat frumuseţea.

30 Primul termen, rathymos [uşuratic, delăsător], a fost explicat într-o notă anterioară. Cel uşuratic este şi nestatornic [în rătăcire] [planomene], căci şi frunza uşoară o duce orice adiere de vânt în toate direcţiile. Ea se mişcă după cum bat vânturile, fără o direcţie precisă. Sensul exact al cuvântului grecesc este: „a călători fără direcţie, a rătăci, a umbla hai-hui, a se abate de la cale”. Sufletul de acest tip se lasă dus de toate poftele şi impulsurile care îl atrag din afară sau dinăuntru. Acest mod de a fi nu este al sufletului prin natură, ci el se dobândeşte prin educaţie. Omul care are o direcţie morală în viaţă, un program duhovnicesc riguros zilnic, poate scăpa de această stare dezastruoasă. Problema mare este că majoritatea oamenilor astăzi aşa sunt, şi ei confundă starea aceasta cu libertatea. Această stare lăuntrică este cea care generează mai târziu, după ce copilul iese din primii ani de¬viată, erotismul şi slava deşartă în toate aspectele lor. Copiii sunt atât de vătămaţi, încât se vede aceasta şi din faptul că se plictisesc repede de orice. Tot timpul vor ceva nou şi apoi îl aruncă. Nu au timp să aprofundeze ceea ce doresc, pentru că aşa îi formează societatea. Nestatornici şi răsfăţaţi sunt si în hrană şi îmbrăcăminte, jucării, preocupări etc. Singura soluţie este o mai mare rigoare din partea părinţilor, dar nu prin „militărie” ci prin schimbarea atmosferei din familie.

31   Eyprepes nu se refera numai la frumusetea si delicatetea infatisarii exterioare si a rangului social, ci si la nobletea sufleteasca.

32 Sugerăm cititorului să se oprească la fiecare din acest cauze, să le mediteze şi să le descopere înfăţişările sub care, foarte subtil, se prezintă în societatea de azi. Obişnuinţa, în cazul acesta, este traiul într-un climat impregnat în cele mai mici detalii de desfrâu. Ne-am obişnuit cu imaginile şi vorbele sexuale la tot pasul. Nu ne referim aici doar la acele excitaţii senzoriale cu vădită tentă desfrânată, ci şi la situaţii unde nimeni nu pare să se gândească. De pildă, nimeni nu mai are astăzi curajul să apară la TV, dacă nu este aranjat şi împodobit, după canoanele modei cu tentă sexuală. Toate hainele, chiar la cei mai distinşi oameni, poartă mesaj erotic. Şi asta pentru că oameni vor să fie admiraţi de oameni, iar ca să fie admiraţi, trebuie să satisfacă patimile admiratorilor. Dacă un produs, de exemplu, nu este prea bun, dar reclama este bine realizată, şi mai apare şi un sex simbol prin ea, produsul va fi cumpărat.

33 Obişnuinţa îndelungată pur şi simplu te face robot, încât firea nu mai poate acţiona altfel decât cum îi dictează obişnuinţa. Obişnuinţa devine pentru om normalitatea şi el nu mai poate gândi în alte cadre. Devine astfel sclavul patimilor sale.

34 Pentru a scăpa de iubirea şi dorirea trupurilor trebuie să vieţuim cu strictul necesar şi să nu avem nimic în plus. Aproape nimeni azi nu mai deţine doar strictul necesar. De pildă, ne-ar fi de-ajuns 2-3 rânduri de haine, iar în cameră o masă simplă, câteva scaune, două-trei rafturi şi un pat, iar acestea să fie fără nici o pretenţie, ci doar funcţionale. Însă noi umblăm după toate nimicurile despre care ni se spune că sunt indispensabile.

35 Toată creaţia lui Dumnezeu are imprimată în sine, prin actul creaţiei, o mişcare numită mişcare fiinţială. Fiecare făptură trebuie să se mişte cumva, adică să-şi dezvolte într-o direcţie oarecare potenţele, resursele puse de Dumnezeu în ea. Nici o făptură nu poate exista fără o lucrare dinamică. Dacă acea făptură nu lucrează în sensul şi scopul pus de Dumnezeu, ea se desfigurează, se rupe de Dumnezeu şi acesta e iadul. Sufletul trebuie să lucreze permanent cele bune, altfel prin însăşi condiţia existenţei lui va trebui să facă cele contrare. Acesta este principiul educaţiei în general. Educaţie înseamnă etimologic a duce pe cineva din lăuntru în afară, a scoate la iveală ceea ce e înlăuntru. Deci, adevărata educaţie, nu se poate face decât dacă se dezvoltă puterile puse de Creator în noi. Orice alt tip de educaţie este deformare a chipului lui Dumnezeu. Educaţia este drumul de la chip la asemănare. In general, ethos-ul îl primim o parte genetic, o parte prin educaţie, dar el poate fi modificat prin har şi nevoinţă. Dacă nu intervine Hristos, în om lucrează moştenirea dobândită sau, mai concret, inconştientul pe care îl poartă în sine. Dar aceasta este o robie extrem de subtilă şi, pentru aceea, mult mai cumplită. Omul civilizat, rupt de Hristos, se crede liber, fără să-şi dea seama că în el lucrează puteri ascunse, acumulate de sute sau mii de ani, şi că el nu se poate elibera de influenţa lor decât prin botez şi vieţuire conştientă în Hristos. Toată nevoinţă creştină nu este decât o eliberare progresivă de toate aceste duhuri, rămăşiţe, influenţe pe care omenirea le-a acumulat de la căderea în păcat şi ne-au fost transmise fiecăruia prin lungul şir al predecesorilor. Pe om, dacă nu va fi într-o permanentă încordare nevoitoare şi smerită, îl vor cuprinde patimile transmise de la predecesori sau dobândite şi actualizate în viaţa de dinainte de a-L cunoaşte pe Hristos.

36 Dacă primul atac, în general venit prin gând, nu este respins, şi patima intră în noi, nu mai avem putere să luptăm şi ne biruie. Problema este că omul poate face aşa ceva numai dacă în toată clipa se găseşte în lucrarea celor bune şi în trezvia minţii. Aşadar, să nu ne îngăduim să fim neatenţi la mişcările inimii sau gândurilor, indiferent ce am avea de făcut. Această pază şi lucrare a celor bune este mai importantă decât orice pe lumea asta.

37 Împătimirea se referă la orice mişcare pătimaşă a inimii sau cugetului – nu mai vorbim de cuvinte, gesturi etc. Ca să scap, trebuie să mă silesc printr-o hotărâre fermă şi să nu mă îndulcesc cu patima.
să nu mă îndulct

38 Orice excitaţie senzorială, dacă găseşte în noi lipiciul patimii corespunzătoare, se lipeşte de inima noastră şi trebuie uin pic efort – eventual durere – pentru a o dezlipi.

39 Este vorba deci de o reorientare a întregii fiinţe, nu numai în încercarea anemică şi nesinceră de a scăpa de poftă. Iar această mişcare nu poate fi decât un act al angajării unei voinţe ferme şi hotărâte să lupte pentru Hristos. Dacă cochetăm cu patima, Hristos ne părăseşte.

40  O patimă, în general, mă rupe de mine însumi, de aproapele şi de Dumnezeu. Funcţie de context, unul din aceste efecte poate fi mai puternic. Atunci el trebuie contracarat cu leacul potrivit acelei situaţii: uneori cu accentuarea adunării în sine, alteori prin strângerea legăturilor cu aproapele, alteori prin sporirea legăturii cu Dumnezeu. Deşi prin orice virtute se repară, în general, fiecare din cele trei legături, totuşi funcţie de tipul virtuţii şi context se lucrează mai intens la unul din cele trei aspecte. Pentru aceea Sfântul Ioan dă atâtea exemple de modalităţi de refacere a legăturii noastre cu Dumnezeu şi cu creaţia.

41 Hybris caracterizează comportamentul care alunecă dincolo de cadrele specifice ale unei relaţii.

42   Text neidentificat.

43 Astfel numeşte  preocupările enumerate mai sus care, cu ajutorul harului, ne pot vindeca patimile.

44 Nuanţa textului grecesc este că noi, de bună voie, acceptăm să ne împletim aspecte ale vieţii cu situaţiile din care primim răni în suflet. Cumva contextul lumii ne-a devenit familiar nouă şi nu prea vrem să renunţăm la el, deşi vedem că ne răneşte permanent. Aceasta va fi osânda noastră, că, ştiind că ne vătăma, nu vrem să-l lăsăm. (Desigur e vorba de o lepădare lăuntrică, dar, dacă suntem prea slabi să facem un asemenea act eroic, va trebui mai întâi – şi nu mai la urmă cum ne amăgim adeseori – să ne dezlipim fizic de lume, ca mai apoi să reuşim şi lăuntric s-o facem şi, într-un târziu, dacă Dumnezeu va vrea, să revenim la a trăi în contextul ei, dar de data aceasta fără să fim vătămaţi. Dezlipirea fizică se referă lase referă utilizarea din ce în ce mai sumară a tot ceea ce ne oferă lumea pătimaşă, a tuturor mijloacelor ei).

45  Pentru cel proaspăt intrat în viaţa duhovnicească este nevoie de formarea unei obişnuinţe foarte concrete (citire, rugăciune, metanii, lucru manual, milostenie cu osteneală), căci mintea lui nu poate birui încă vechile deprinderi păcătoase. Pentru cel sporit este destul un gând adânc şi statornic ca să stingă orice săgeată a vreunei patimi. Metodele utilizate de către începător, pentru a dobândi obişnuinţa, sunt mai trupeşti ca unele ce se folosesc de contextul şi condiţiile veacului acestuia, iar cele ale celor desăvârşiţi se referă la condiţia noastră din veşnicie (rai, iad, Dumnezeu ca persoană) deşi nici cele dintâi nu sunt lipsite de raportarea la veşnicie, dar această raportare este mai diminuată. Pentru cel tânăr duhovniceşte, gândul la iad nu are o putere prea mare, căci el nu a gustat încă ce înseamnă chinul iadului şi de aceea are nevoie de ceva mai „pământesc.”

46  În sensul că nu le putem dori trupurile.

47  Este vorba de imaginile pe care ni le formam cu ajutorul imaginatiei, si apoi le dorim patimas.

49 Pe îngeri îi vedem din simţirea acţiunii lor asupra noastră. La fel frumuseţea virtuţii sufletului o vedem din manifestările concrete ale faptelor bune. Nu este vorba de folosirea imaginaţiei pentru a medita la tot felul de lucruri şi pentru a ne aduce închipuiri ale unor realităţi neexperimentate, închipuirea „naturalizează” experienţa duhovnicească. Acesta este conţinutul amăgirii: dracul care se arată sub chipul îngerului („chip” în înţeles de imagine primită prin imaginaţie). Este o mare diferenţă între contemplarea nevăzutului prin cele văzute şi folosirea imaginaţiei pentru a produce cele nevăzute. Prima este dată unei minţi curăţite, cea de a doua poate fi dată şi unei minţi împătimite, dar foarte înzestrate. De asemenea, este o mare diferenţă între a citi despre vederea celor nevăzute prin cele văzute, şi a nu le experimenta – caz în care tot de imaginaţie ne folosim – şi cazul când, având o oarecare experienţă a acestor lucruri, le poţi recunoaşte sau pricepe când le citeşti. J

50 Ca să dobândeşti suflet frumos, trebuie să fii de-a dreptul îndrăgostit de oamenii virtuoşi.                            Iar că omul are această capacitate de a fi îndrăgostit nebuneşte de cineva o dovedesc până şi cei care se sinucid de dragul unei femei. Da, omul are capacitatea de a se dărui total şi fiinţial numai lui Dumnezeu, numai că nu vrea, fie din „neştiinţă”, şi atunci este oarecare iertare, fie din trândăvie, şi atunci nu mai este iertare.

51 Bunătăţile cele veşnice sunt condiţionate de frumuseţea sufletului. Viaţa în Hristos nu este un sistem rigid de reguli morale, ci o problemă ontologică de transformare a sufletului din urât în frumos. Categoriile estetice sunt mai acceptate de om decât cele morale, deşi binele nu poate fi decât frumos şi frumosul decât bine. Orice scindare a lor este diavolească (diabolos este cel care desparte, şi el a despărţit la început frumuseţea de bine, căci a prezentat frumuseţea ca ruptă de bine. Iar binele era porunca lui Dumnezeu dată lui Adam şi Evei). Binele este conţinutul adevăratului frumos. Dacă conţinutul esteticului nu e bun, atunci nici el nu e adevărat estetic. De aceea Sfântul Ioan invită ca mintea să pătrundă dincolo de aparenta trupurilor si să vadă dacă el merită a fi dorit în sine. Dacă Adam ar fi făcut această „operaţie” şi-ar fi dat seama că materia în sine nu poale şi bună şi frumoasă fără Dumnezeu.