din „Omilii la parabola despre saracul Lazar si bogatul nemilostiv”
Editura Sophia, Bucuresti, 2002
Despre cutremur si despre bogat si Lazar,
si de unde vine robia
1. Vazut-ati puterea lui Dumnezeu, vazut-ati si iubirea de oameni a lui Dumnezeu? Puterea – ca a zguduit lumea, iubirea de oameni – ca prabusindu-se ea, a tinut-o; iar mai bine zis si puterea, si iubirea de oameni în fiecare din aceste fapte. Ca si a cutremura este lucrul puterii, si a tine al iubirii de oameni – ca a cutremurat pamântul si a întarit lumea, ca fiind ea clatinata si gata sa cada a sculat-o.
Dar iata, cutremurul a trecut – ci temerea sa ramâna; zguduirea aceea s-a dus, dar sfiala sa nu se duca; am facut rugaciuni trei zile, dar sa nu slabim râvna: ca pentru nepasarea noastra a fost cutremurul; ne-am facut nepasatori, si am chemat cutremurul; ne-am facut râvnitori, si am departat mânia; sa nu fim iarasi nepasatori, ca sa nu chemam iarasi mânia si pedeapsa lui Dumnezeu – „ca nu voieste Dumnezeu moartea pacatosului, ci sa se întoarca si sa fie viu” (Iezechiil 33, 11). Vazut-ati ce stricacios e neamul omenesc? Când a fost cutremurul, cugetam zicând în sine-mi:
„Unde sunt rapirile? Unde sunt lacomiile? Unde sunt tiraniile? Unde sunt nechibzuintele? Unde sunt stapânirile? Unde sunt ostenelile de prisos? Unde sunt jefuirile saracilor? Unde sunt îngâmfarile bogatilor? Unde sunt stapânirile dregatorilor? Unde sunt amenintarile? Unde sunt temerile?”
Doar o clipa, si mai usor decât o pânza de paianjen s-au rupt toate, toate acestea s-au destramat, si tânguirea stapânea în cetate, si toti fugeau la biserica. Spun acestea pentru ca frica celor întâmplate sa fie totdeauna proaspata în voi si sa va întareasca totdeauna cugetul. Dumnezeu a cutremurat cetatea, dar n-a dat-o pierzarii, ca daca ar fi vrut s-o piarda, n-ar fi cutremurat-o; dar fiindca n-a voit s-o piarda, cutremurul a luat-o înainte ca un crainic, preîntâmpinându-ne cu privire la mânia lui Dumnezeu, ca facându-ne mai buni prin frica sa abatem de la noi pedeapsa cea prin fapte. Asa a facut si cu barbarii: „înca trei zile si Ninive va fi nimicita” (Iona 3, 5). „Si de ce nu o nimicesti? Ameninti ca o s-o prapadesti, de ce n-o prapadesti?”
Raspunde Dumnezeu: „Fiindca nu vreau s-o prapadesc, de aceea amenint”. – „Si atunci de ce vorbesti?” – „Ca sa nu fac ceea ce vorbesc, trimit cuvântul înainte, sa fie împiedicata fapta”, înca trei zile si Ninive va fi nimicita, a spus atunci prorocul – iar acum zidurile dau glas. Asta zic, si nu voi înceta sa zic, si catre saraci si catre bogati: gânditi-va cât de puternica este mânia lui Dumnezeu, cât de lesnicioase si la îndemâna îi sunt toate, si sa încetam odata cu rautatea, într-un rastimp de-o clipa, asa a amortit si cugetul si mintea fiecaruia si a zguduit temeliile inimii.
Sa ne gândim: în Ziua cea înfricosata, când nu va fi grozavie de o clipita, ci veacuri fara numar, si râuri de foc, si mânii amenintatoare, si puteri care trag la judecata, si scaunul înfricosat al Judecatorului, si judet nemitarnic, si se vor pune la vedere faptele fiecaruia, si nu va fi cine sa ajute – nici vecin, nici avocat, nici rudenie, nici frate, nici tata, nici mama, nici prieten, nici vreun altcineva: vom face atunci, spune-mi? Aduc peste voi frica spre a va gati mântuirea; mai ascutita decât fierul am facut învatatura, ca oricine dintre voi are buba sa si-o înlature.
Nu am spus totdeauna, si acum spun, si nu voi înceta s-o spun: pâna când veti fi legati de toate acestea? Catre toti vorbesc, dar mai ales cu cei care bolesc, cu cei care nu iau aminte la cele zise; sau, mai bine zis, amândorura le este de folos cuvântul: celui bolnav ca sa se însanatoseasca, iar celui sanatos ca sa nu se îmbolnaveasca. Pâna când lucruri? Pâna când bogatie? Pâna când cladiri stralucite? Pâna când veti fi înnebuniti dupa iubirea de placeri cea lipsita de suflet? lata ca a venit cutremurul: cu ce a folosit bogatia? Unde e bogatia?
Osteneala amândorura s-a prapadit: agonisita a pierit împreuna cu cel ce a agonisit-o, casa împreuna cu cel ce a si-a facut-o. Mormânt de obste al tuturor s-a facut cetatea, mormânt facut în graba, pe care l-au gatit nu mâini de mesteri, ci necazul. Unde sunt rapirile? Vedeti ca toate sunt mai plapânde ca pânza de paianjen?
2. Poate îmi vei spune: „Ce câstigi vorbind?” Câstig daca cineva ma asculta. Eu îmi fac treaba mea; semanatorul seamana. A iesit semanatorul sa semene, si unele seminte au cazut lânga cale, altele pe pietris, altele în spini, altele pe pamânt bun: trei parti au pierit si una s-a mântuit – iar semanatorul n-a încetat sa semene, ci, întrucât o parte s-a mântuit, n-a încetat cu plugaritul. Si e cu neputinta ca samânta aruncata într-o asemenea multime sa nu-mi rodeasca spice; chiar daca nu ma vor asculta toti, ma vor asculta jumatate; chiar de nu jumatate, macar a treia parte; chiar daca nu a treia parte, atunci a zecea parte; iar daca nu a zecea parte, ci macar unul din multime tot ma va asculta, si tot e bine: ca nu mic lucru este a mântui si o singura oaie, fiindca si pastorul cel din pilda, lasând cele nouazeci si noua de oi, a alergat dupa cea pierduta, care era una.
Un singur om de este, si nu-l trec cu vederea: chiar daca-i unul singur, este om, vietatea de care Dumnezeu se îngrijeste cel mai mult.
Chiar daca-i rob, nu mi se pare de dispretuit, ca eu caut nu rangul, ci fapta buna; nu ma uit daca-i stapân sau rob, ci ma uit la suflet; chiar daca-i unul singur, este om – pentru el a fost întins cerul, pentru el straluceste soarele, pentru el alearga pe cer luna, pentru el a fost revarsat vazduhul, pentru el curg izvoarele, pentru el a fost întinsa marea, pentru el au fost trimisi prorocii, pentru el a fost data Legea.
Dar ce zic eu de astea? Pentru el, Fiul Cel Unul-Nascut al lui Dumnezeu S-a facut om. Stapânul meu S-a junghiat si a varsat sângele Sau pentru om, iar eu sa trec un om cu vederea? Dar ce iertare voi avea? Nu auziti ca Domnul a stat de vorba cu o samarineanca, si a cheltuit cu ea multime de cuvinte; si nu a fost trecuta cu vederea fiindca era samarineanca, ci a fost îngrijita, fiindca avea suflet; n-a fost dispretuita fiindca era curva, ci a avut parte de multa luare-aminte, fiindca avea sa se mântuiasca si fiindca aratase credinta.
Eu nu voi înceta a grai, chiar daca nimeni nu ma va asculta: doctor sunt, întrebuintez leacurile; dascal sunt, mi s-a poruncit sa îndemn – fiindca s-a zis: „Strajer te-am dat pe tine casei lui Israil” (Iezechiil 3, 17). Nu îndreptez pe nimeni? Si ce daca? Eu am plata mea. De altfel, „nu îndreptez pe nimeni” am zis-o doar asa, ca e cu neputinta ca din atâta multime sa nu se îndrepteze nimeni. Dar astea sunt fatareli si îndreptatiri ale ascultatorilor lenesi. „Ascult în fiecare zi”, spun unii, „dar nu fac”.
Asculta, chiar daca nu faci, ca ascultând ajungi sa si faci; chiar daca nu faci, rusineaza-te de pacat; chiar daca nu faci, schimba-ti cugetul; chiar daca nu faci, osândeste-te pe tine însuti ca nu faci. A te osândi pe tine însuti, de unde vine? Din cuvintele mele. Când zici: „Vai mie, am ascultat si nu fac”, acest „vai mie” e începutul schimbarii în bine. Ai pacatuit si apoi ai plâns pentru pacat? Ai sters pacatul, fiindca s-a zis: „Spune tu întâi faradelegile tale, ca sa te îndreptezi” (Isaia 43, 26).
Si daca te vei amarî ori te vei întrista pentru pacat, întristarea este mântuitoare într-un fel, nu prin firea sa, ci prin iubirea de oameni a Stapânului. Celui ce are pacat nu mica mângâiere îi este a se întrista, ca zice Domnul: „Am vazut ca s-a întristat si s-a amarât, si am vindecat durerile lui” (Isaia 57, 17-18). O! iubire de oameni negraita si bunatate cu neputinta de tâlcuit! „S-a întristat, si l-am tamaduit pe el”. „Si ce mare lucru ca s-a întristat?” „Nu-i mare lucru”, zice Domnul, „dar Eu am luat pricina ca sa tamaduiesc durerile lui”. Vedeti cum într-o clipa le-a adunat pe toate?
Asadar, cugetati fara încetare în voi însiva la seara cutremurului. Toti ceilalti s-au temut de cutremur, eu însa m-am temut de pricina cutremurului, întelegeti ce vreau sa spun? Ceilalti se temeau sa nu se surpe cetatea si sa moara; eu ma temeam ca Stapânul e mâniat pe noi: ca nu e cumplit lucru a muri, ci e cumplit a-L mânia pe Stapânul. Asa încât nu de cutremur m-am temut, ci de pricina lui: ca pricina cutremurului este mânia lui Dumnezeu, iar pricina mâniei sunt pacatele noastre.
Nicicând sa nu te înfricosezi de pedeapsa, ci de pacat, care naste pedeapsa. Se clatina cetatea? Si ce daca? Sa nu ti se clatine cugetul, de vreme ce si în privinta celor bolnavi si raniti nu-i plângem pe cei care se lecuiesc, ci pe cei de nevindecat. Precum boala si rana, asa e si pacatul; precum este taierea partilor bolnave si leacul amar, asa e si pedeapsa.
3. Ati înteles ce vreau sa zic? Luati aminte, ca vreau sa va învat un cuvânt filosofesc. De ce îi plângem pe cei pedepsiti, dar nu pe cei care pacatuiesc? Ca nu este pedeapsa asa grozava ca pacatul: ca doar pacatul e temeiul pedepsei. Asadar, daca vezi pe cineva ca are buba obrintita [cangrenata], ca are trupul plin de viermi si zemuind, dar nu îi pasa de buba si de rana sa, iar pe altul ca sufera de aceleasi, dar, fiind îngrijit de doctori, este ars [cauterizat] si taiat [incizat] si bea doctorii amare, pe cine vei plânge, spune-mi? Pe cel bolnav si neîngrijit, sau pe cel bolnav si doftoricit?
E limpede ca pe cel dintâi. Sa zicem ca avem doi pacatosi – unul pedepsit, altul nepedepsit. Sa nu-mi spui: „Fericit e acesta, ca e bogat, dezbraca pe orfani si face silnicie vaduvelor”. Chiar daca nu boleste, ci, asa rapitor cum e, are trecere, se bucura de cinste si stapânire, nu sufera nici unul din necazurile omenesti, nici fierbinteala [febra], nici lipsa, nici vreo boala de alt fel, are o ceata de copii în jurul sau si batrânete verzi: ei bine, pe acesta sa-l plângi mai mult, ca e bolnav si nici doftoricit nu e.
Cum anume – o sa va spun acuma eu. Daca ai vedea pe cineva ca cuprins de hidropica si are splina umflata, însa nu alearga la doctor, ci bea bauturi reci, are masa de sibarit33, se îmbata în fiecare zi, e însotit de mult alai si îsi sporeste astfel boala, l-ai ferici sau l-ai plânge? Dar daca l-ai vedea pe altul cuprins de hidropica, dar se bucura de îngrijirea mâinilor doctorilor, se înfometeaza [tine regim], se strâmtoreaza mult, rabda leacuri amare, care pricinuiesc durere, însa prin durere nasc sanatate, nu l-ai ferici mai mult decât pe acela?
Bineînteles, caci unul boleste si nu se îngrijeste, iar celalalt boleste si se lecuieste. „Dar e cu osteneala lecuirea”. O fi, însa la urma e cu folos. Asa este în viata de acum. Dar de la trupuri sa trecem la suflete, de la boli la pacate, de la amaraciunea leacurilor la pedepsele si la judecata lui Dumnezeu: ca precum este leacul cel de la doctor si taierea [incizarea] si arderea [cauterizarea], asa este pedeapsa cea de la Dumnezeu. Precum focul de multe ori pus pe locul bolnav arde si împiedica întinderea bolii, iar cutitul îndeparteaza putreziciunea, fiind dureros, dar aducând folos, asa si foametea si molimele si toate câte par rele, sunt aduse asupra sufletului în loc de cutit si foc ca sa împiedice întinderea pacatelor dupa asemanarea a ceea ce se întâmpla la doftoricirea bolilor trupesti si sa faca sufletul mai bun. Si iarasi: sa luam doi curvari, însa unul bogat si altul sarac. Cine are mai mare nadejde de mântuire? Bineînteles ca saracul.
Sa nu zici, prin urmare: „Bogatul curveste si traieste în belsug, si pentru asta îl fericesc”. Mai vârtos se cadea sa îl fericesti daca curvind ar fi trait în saracie, ar fi rabdat de foame, fiindca saracia l-ar fi învatat filosofia cu de-a sila. Când vezi pe un om rau ca o duce bine, sa plângi, fiindca doua sunt relele lui: si ca este bolnav, si ca nu are vindecare. Când vezi pe un om rau în necazuri, mângâie-l – nu doar fiindca mai bun se face, ci fiindca multe din pacatele lui sunt sterse aici. la aminte cu agerime la ce spun. Multi dintre oameni si aici sunt chinuiti, si dincolo sunt osânditi; altii numai aici; altii numai dincolo. Baga la cap învatatura mea, fiindca acest cuvânt, priceput bine, multe tulburari alunga din gândul tau.
Dar, daca vreti, sa vorbim mai întâi de cel care dincolo este pedepsit, iar aici se bucura de placeri. Sa ia aminte si bogatii si saracii la cele spuse, ca atât unora cât si celorlalti le este de folos învatatura. Cu privire la faptul ca multi sunt osânditi si aici si dincolo, asculta ce zice Hristos: „în oricare cetate sau casa veti intra, dati binete zicând: „Pace casei acesteia”- si de va fi casa vrednica, sa vina pacea voastra peste ea; iar de nu va fi vrednica, pacea voastra la voi sa se întoarca. Si oricine nu va va primi pe voi, nici va asculta cuvintele voastre, iesind afara din cetate, scuturati praful de pe picioarele voastre. Amin graiesc voua, ca mai usor va fi pamântului Sodomei si Gomorei în Ziua Judecatii, decât cetatii aceleia” (Matei 10, 11; Luca 10, 5, 10).
De aici este vadit ca locuitorii Sodomei si ai Gomorei si aici au fost osânditi, si dincolo sunt pedepsiti – fiindca atunci când zice ca mai usor va fi celor din Sodoma decât acestora, arata ca cetatenii Sodomei sunt pedepsiti, dar nu la fel ca ei.
4. Sunt si unii care sunt pedepsiti numai aici, precum curvarul din Corint – caci scriindu-le corinteni-lor, fericitul Pavel zicea asa: „Cu adevarat, se aude între voi curvie, si înca de aceea care nici între pagâni nu se pomeneste, sa aiba cineva pe femeia tatalui sau. Si voi v-ati semetit, în loc mai bine sa fi plâns ca se ridice dintre voi cel ce a facut fapta aceasta. Eu, dar, nefiind la voi cu trupul, însa cu duhul fiind de fata acolo, iata am judecat ca si cum as fi de fata pe cel ce a facut aceasta, precum urmeaza: în numele Domnului nostru Iisus Hristos, adunându-va voi si duhul meu, sa dati pe unul ca acesta satanei spre pieirea trupului, ca duhul sa se mântuiasca în ziua Domnului Iisus” (I Corinteni 5, 1-5).
Ai vazut cum acest curvar este pedepsit aici, iar dincolo nu este pedepsit? Ca fiind pedepsit aici cu trupul, nu mai este pedepsit dincolo. Si acum sa va arat pe cineva care s-a desfatat aici, iar dincolo este pedepsit. Era un om bogat. Dar chiar daca ati luat-o înainte pe firul istorisirii, sa asteptati deznodamântul. Fireste, pentru mine este cinste, iar pentru voi lauda atunci când abia fiind semanat începutul cuvântului, voi culegeti deja spicul; neîncetata împartasire de învataturi a facut din voi dascali; dar fiindca împreuna cu voi au intrat si oarecare straini, nu alergati, ci asteptati-i pe cei ce schioapata. Ca doar Biserica trup este: are si ochi, are si cap.
Daca intra un spin în talpa, ochiul se pleaca, madular fiind al trupului, si nu zice: „întrucât sed la înaltime, dispretuiesc madularul de jos”, ci se pleaca si lasa înaltimea sa. Ce este mai de rând ca talpa si ce este mai nobil decât ochiul? Dar împreuna-patimirea a acoperit deosebirea, si dragostea a împreunat totul.
Asa sa faci si tu: chiar daca esti iute, chiar daca esti pregatit pentru ascultarea învataturii, însa fratele tau nu poate urmari învataturile pe care le însamântez (Cuvântul poate da atât imaginea unei însamântari cât si cea a depunerii unui capital ce trebuie sa dea profit ) în voi, sa se coboare ochiul tau spre talpa, sa sufere împreuna cu cel ce schioapata, asa încât sa nu ramâna lipsit de cuvântul învataturii din pricina repeziciunii tale si a încetinelii lui. Sa nu te folosesti de priceperea ta spre pierzania lui, ci da multumita lui Dumnezeu pentru repeziciunea ta. Esti bogat? Ma bucur si ma veselesc, dar acela înca traieste în saracie – sa nu ramâna sarac pentru bogatia ta. El are un spin – tulburarea gândului; ci pogoara-te si îndeparteaza spinul.
Ce zice, deci? „Era un oarecare om bogat”- cu numele, nu cu lucrul. „Era un oarecare om bogat”, ce se îmbraca în porfira, întindea masa îmbelsugata, avea pocale de vin împodobite cu ghirlande, facea în fiecare zi ospete; iar celalalt „era un sarac oarecare pe nume Lazar”. Si unde este numele bogatului? Nicaieri, ca este fara nume. Câta bogatie avea si nume nu i se afla… Cum este aceasta bogatie? Ca un pom bogat în frunze, însa lipsit de rod, stejar întins spre înaltime, care-si da ghinda ca mâncare dobitoacelor, om fara rod de om – ca unde este bogatie si rapire, lup este cel care se vede; unde este bogatie si cruzime, leu vad, nu om: a pierdut bunul neam [nobletea] prin raul neam al rautatii.
„Era un oarecare om bogat”, care se îmbraca în porfira zi de zi, iar sufletul si-l umplea de paienjenis; care mirosea a mir, dar era plin de putoare; care întindea masa bogata, hranind paraziti si lingai, îngrasând trupul rob, iar pe stapânul suflet lasându-l sa moara de foame nebagat în seama; a carui casa era împodobita si temelia pacatului varuita; care avea sufletul înecat în vin. Asadar, avea bogatul acela masa bogata întinsa, pocale cu vin împodobite cu ghirlande, hranea paraziti si lingai – circul cel rau al diavolului, lupii cei ce robesc pe multi dintre bogati, ce cumpara cu ghiftuiala pântecelui lor pieirea acelora, care pierd cu multa cinstire si lingusire pe bogat.
N-ar gresi cel care i-ar numi pe unii ca acestia lupi care, luându-l pe bogat ca pe o oaie în mijlocul lor, îl ridica în slavi cu laudele, si îl umfla de mândrie cu osanalele, si nu îl lasa nici sa-si vada rana, ci îi orbesc cugetul si îi maresc buba. Mai apoi, schimbându-se bataia vântului, fug „prietenii”, iar suferinta i-o împartasim noi, cei ce îl mustram; mastile acelora sunt date jos, cum deseori se întâmpla si acum.
5. Asadar, bogatul acela hranea paraziti si lingai, facând din casa teatru, adapând pe fiecare cu vin pâna la molesire, în bunastare multa petrecând; iar celalalt era Lazar cel plin de bube, care sedea la poarta bogatului si poftea farâmiturile de la masa lui. înseta lânga izvor, înconjurat de bunastare flamânzea. Si unde zacea? Nu la rascruce, nu în vreo ulita, nu în mijlocul pietei, ci la poarta bogatului, pe unde intra si iesea bogatul, ca sa nu zica acesta: „Nu l-am vazut, mi-a scapat privirii, nu l-au zarit ochii mei”. La usa ta zace margaritarul în noroi, si nu te uiti? doctorul la poarta, si nu te lecuiesti? cârmaciul în liman, si suferi sfarâmare de corabie? Hranesti paraziti si pe saraci nu îi hranesti? Asa a fost atunci, asa este si astazi: fiindca acestea s-au scris ca viitorimea sa traga învatatura din fapte si sa nu pateasca ce a patit acel bogat.
Saracul, dar, zacea la poarta; saracul era afara, bogatul înauntru; zacea plin de bube trupul, comoara având deasupra spini, iar dedesubt margaritare – caci cu ce îi strica boala trupeasca daca avea sanatatea sufletului? Sa auda saracii, si sa nu-i mai înabuse deznadejdea; sa auda bogatii, si sa se întoarca de la rautatea lor: ca cele doua chipuri – al bogatului si al saracului, al cruzimii si al barbatiei, al lacomiei si al rabdarii – ne sunt înfatisate ca atunci când vezi un sarac bubos si dispretuit sa nu îl plângi; când vezi un bogat împodobit, sa nu îl fericesti. Adu-ti aminte de pilda; daca te tulbura sfarâmarea de corabie a gândurilor, grabeste la liman, ia mângâiere din povestire, gândeste-te la Lazar cel dispretuit, gândeste-te la bogat cât de bine o ducea si cum se bucura de placeri, si nimic din cele ce se întâmpla în viata sa nu te tulbure. Ca de ai gând desavârsit nu te îneaca valurile, nu se scufunda corabia ta, daca prin dreapta judecare a gândurilor deosebesti firea lucrurilor. Ce-mi zici: „Trupul meu este strâmtorat”? Cugetul tau sa nu se vatame. „Cutare e bogat si rau”.
Ce daca? Dar rautatea nu se vede cu ochii. Nu-mi judeca dupa cele dinafara ale omului, ci dupa cele dinauntru. Daca vezi un pom, te uiti la frunze sau la rod? Asa si cu omul: daca vezi un om, nu-l judeca dupa cele dinafara, ci dupa cele dinauntru; uita-te la rod, nu la frunze. Nu cumva sa fie maslin salbatic si sa fie socotit maslin bun; nu cumva sa fie lup si sa fie socotit om.
Deci, nu te uita la firea omului, ci la alegerea voii; nu la înfatisare, ci la cuget – si nu numai la cuget, ci cerceteaza cu de-amanuntul viata lui. Daca are iubire de saraci, om este; de este dedat negoatelor, stejar este35 de e dedat mâniei e fiara, este leu; de este rapitor, lup este; de este înselator, napârca este. Si sa spui: „Eu om caut, ce-mi arati fiara în loc de om?”, învata în ce sta vrednicie omului si nu te tulbura.
Asadar, Lazar zacea la poarta bubos, ros de foame; iar câinii, venind, lingeau ranile lui – câinii, ma milostivi ca omul, îi lingeau ranile, curatându-i obrin- teala. Si zacea precum aurul în cuptor, facându-se mai încercat; nu spunea ca multi dintre cei saraci „Asta înseamna Pronie? Oare Dumnezeu vede cele omenesti? Eu sunt drept si traiesc în saracie, ia cutare este nedrept si vietuieste în bogatie”.
Nimic de acest fel nu cugeta, ci se deserta de socotinta sa si lasa sa lucreze neurmata iubire de oameni a lui Dumnezeu, curatindu-si sufletul, îndurând cu barbatie patimirile, dovedind rabdare statornica, zacând cu trupul si alergând cu cugetul, înaripat fiind cu socotinta, rapind cununa, ridicându-se din rele si martor bunatatilor facându-se. Nu a zis: „Parazitii se îndestuleaza, iar eu nici de farâmituri nu sunt învredncit”. Dar ce? Multumea si dadea slava lui Dumnezeu,
Si au murit amândoi: a murit bogatul si a fost îngropat; a plecat si Lazar, ca nu as putea spune: „A murit”. Ca moartea bogatului a fost moarte si îngropare, în vreme ce moartea saracului a fost plecare, si mutare la cele mai bune, si alergare din arena la rasplatire, din mare la liman, din lupta la triumf, din osteneli la cununa. Au plecat amândoi dincolo, unde sunt cele adevarate; s-a terminat piesa de teatru, au fost date jos mastile.
Ca la teatru se lasa la amiaza cortina si intra multi dintre actori prefacându-se, cu masti pe fata, povestind un basm vechi si istorisind despre cele de atunci, si unul face pe filosoful nefiind filosof; altul face pe împaratul nefiind împarat, ci având chip de împarat fiindca asa cere povestea; doctorul nici un bat nu e în stare sa mânuiasca, ci numai hainele sunt de el; robul e un om slobod; dascalul nici slovele nu le stie. Se arata cu totul altceva decât sunt de fapt, iar ce sunt de fapt nu arata (deoarece ca doctor apare cineva care nu este doctor, si ca filosof apare cineva cu o masca pletoasa, si ca ostas apare cineva îmbracat ostaseste). Si înfatisarea mastii însala privirea, însa nu poate schimba firea pe care o fatareste.
Câta vreme privitorii sed desfatându-se, mastile ramân pe fete; dupa ce vine seara însa, si spectacolul se încheie, si toata lumea pleaca, mastile sunt aruncate si cel ce înauntru era împarat se afla afara aramar. Au fost aruncate mastile, a plecat amagirea, a fost aratat adevarul – si cel ce înauntru era slobod se afla afara rob (fiindca, precum am zis, înauntru e amagirea, iar afara adevarul), si s-a lasat seara: s-a terminat piesa de teatru, s-a aratat adevarul.
Asa e si în privinta vietii si a mortii: cele de acum sunt teatru, lucrurile omenesti sunt actorie. Iar când se va pune capat zilei si va veni noaptea cea înfricosata sau mai degraba zi (noapte pentru pacatosi, iar zi pentru cei drepti); când se va termina piesa de teatru, când se vor arunca mastile, când va fi cercetat fiecare si faptele sale – nu fiecare si bogatia sa, nu fiecare si dregatoria sa, nu fiecare si vaza sa, nu fiecare si stapânirea sa, ci fiecare si faptele sale – fie el boier, împarat, femeie sau barbat, când Dumnezeu ne va întreba de viata crestineasca si faceri de bine, nu de multimea rangurilor, nu de starea umila a saraciei, nu de semetia samavolnicei stapâniri, ci va zice: „Mie da-mi fapte – si daca-mi dai, chiar daca esti rob, esti mai bun decât unul slobod; chiar daca esti femeie, esti mai barbata decât barbatul”.
Dupa ce se vor arunca mastile, atunci se vor arata si adevaratul bogat, si adevaratul sarac; si precum atunci când se termina piesa de teatru si vreunul dintre noi, care sta pe un loc de sus, vede pe cel ce înauntru era filosof ca afara este aramar si zice: „Aoleu, asta nu era înauntru filosof? Afara vad un aramar. Asta nu era înauntru împarat? Afara vad un om de rând. Asta nu era înauntru bogat? Afara vad un sarac”, asa se va întâmpla si atunci.
6. Nu vorbesc mai pe larg ca sa nu-l zapacesc pe ascultator cu multimea celor graite, în schimb, vreau sa înfatisez o piesa de teatru cu numai doua personaje. Doua personaje am folosit, de la acestea pornind a va croi drum si a va face temei de întelegere. V-am largit cugetul prin pilda vietii de zi cu zi, încât fiecare sa priceapa deosebirea lucrurilor36.
Asadar, doua sunt personajele: unul este bogat, altul sarac; Lazar joaca rolul saracului, bogatul – pe cel al bogatului; viata lor vazuta este un rol, nu adevarata stare a lucrurilor. Au plecat amândoi dincolo, atât bogatul cât si saracul. Pe Lazar l-au primit îngerii: dupa câini – îngeri, dupa usa bogatului – sânul lui Avraam, dupa foamete – îmbelsugare fara margini, dupa necaz – usurare netulburata. Pe bogat, în schimb, dupa bogatie l-a luat în primire saracia, dupa masa îmbelsugata – pedeapsa si chinurile, dupa odihna – dureri nesuferite. Si ia seama ce se întâmpla: au plecat dincolo, si piesa de teatru s-a terminat; au fost date jos mastile, se arata de acum fetele.
Au plecat amândoi dincolo, si bogatul, chinuindu-se în vapaie, vede pe Lazar odihnindu-se, desfatându-se, bucurându-se în sânul lui Avraam, si zice catre el: „Parinte Avraame, trimite pe Lazar sa-mi umezeasca limba cu vârful degetului, ca ma chinuiesc în vapaia aceasta”. Dar Avraam ce zice? „Fiule, ai luat cele bune ale tale si Lazar pe cele rele ale sale – si acum el este mângâiat, iar tu te chinuiesti. De altfel, si prapastie s-a întarit între noi si voi, ca daca vrea cineva sa treaca de aici catre voi sa nu poata”. Luati aminte, caci este de folos sa vorbim despre acestea: astfel ne speriem, însa ne curatim; ne doare, însa ne îndreptam. Primeste, deci, cele ce se spun.
Asadar, fiind bogatul în munci, a privit în sus si l-a vazut pe Lazar: a vazut ceva nou. La usa ta statea, bogatule, în fiecare zi; nu o data intrai si ieseai, însa atunci nu îl vedeai – iar acum, ca esti în vapaie, îl vezi de la departare? Când petreceai în bogatie, când tinea de voia ta sa te uiti la el, n-ai vrut sa-l vezi: de ce acum ai vederea atât de agera? Nu era la poarta ta? Cum nu-l vedeai? Când era aproape nu îl zareai, iar acum îl vezi si din departare, peste o prapastie atât de mare?
Si ce face bogatul? îl cheama parinte pe Avraam. De ce îi spui parinte celui a carui iubire de straini nu ai urmat-o? Bogatul îi spune lui Avraam parinte, Avraam îi spune fiule, numele acestea arata înrudirea, însa bogatul nu capata nici un ajutor. Totusi, ele sunt pomenite, si anume ca sa învatati ca înrudirea nu foloseste la nimic: ca bunul neam [nobletea] sta nu în stralucirea înaintasilor, ci în îmbunatatirea obiceiurilor. Sa nu îmi zici: „Am tata consul”. Ce-mi pasa mie? Eu îti vorbesc despre altceva. Sa nu îmi zici: „Am tata consul”. Pe Apostolul Pavel de l-ai avea ca tata si de-ai avea frati mucenici, iar tu nu ai urma faptei lor bune, nu ai nici un folos din înrudire, ci mai vârtos vatamare si osânda. „Mama mea este milostiva”. Si ce legatura are asta cu tine, neomenosul?
Ca iubirea ei de oameni sporeste osânda raului tau obicei. Ce zice Botezatorul Ioan catre norodul iudeu? „Faceti rod vrednic de pocainta, si nu începeti a zice întru voi: „Tata avem pe Avraam” (Luca 3, 8). Ai stramos slavit? Daca-i urmezi, ai câstigat; iar daca nu-i urmezi, pârâs se face stramosul slavit, ca din radacina dreapta roada amara ai iesit. Niciodata nu-l ferici pe omul ce are ruda pe un drept, de nu urmeaza obiceiurilor aceluia.
Ai mama sfânta? Si ce îti foloseste? Ai mama rea? Si cu ce te vatama? Ca precum fapta buna a mamei nu-ti foloseste de nu-i urmezi, asijderea nici rautatea nu te va vatama daca îti preschimbi rautatea în bunatate. Dar precum acolo este mai mare vina, pentru ca având acasa pilda n-ai urmat faptei bune, asijderea si aici lauda e mai mare, pentru ca având mama rea nu ai urmat rautatii ei, ci din radacina amara roada buna ai iesit – ca nu stralucire a înaintasilor se cere, ci obicei îmbunatatit. Eu si pe rob îl numesc nobil, si stapân pe cel ferecat în lanturi, daca vad ca are un fel de a fi crestinesc; pentru mine si cel cu rang înalt este om de rând daca are suflet de rob. Ca cine este rob, daca nu cel ce face pacatul? Ca robia trupeasca tine de împrejurari, însa aceasta robie tine de deosebirea voii, si cealalta tot de aici si-a luat începutul.
7. În vechime nu erau robi: ca Dumnezeu, zidind pe om, nu l-a facut rob, ci slobod. A facut pe Adam si pe Eva, si amândoi erau slobozi. De unde a luat, dar, început robia? Neamul omenesc s-a abatut de la calea dreapta si, întrecând masura poftei, a ajuns la neînfrânare: si daca vrei sa stii cum, asculta.
A venit potopul, obsteasca sfarâmare de corabie [naufragiu] a lumii, „s-au deschis jgheaburile cerului si izvoarele adâncului s-au desfacut” (Facere 7, 11) si cele vazute se topeau37 si se destramau, pamântul nu se mai vedea, ci toate erau mare, având ca radacina mânia lui Dumnezeu, si toate erau valuri. Muntii se întindeau spre înaltimi, dar marea si pe ei îi acoperea – încât erau numai marea si cerul. Si neamul omenesc era pierdut, si singura scânteie ramasa din neamul nostru era Noe: scânteie nestinsa în mijlocul marii, purtând începaturile neamului nostru, pe femeie si pe copii, pe porumbita si pe corb si toate celelalte.
Si erau toti înauntru, si chivotul [arca] se purta deasupra apei în mijlocul talazurilor, si nu se sfarâma, fiindca avea cârmaci pe Stapânul tuturor: ca nu scândurile ei au sca-pat-o, ci mâna Lui cea puternica. Si uita-te ce minune: dupa ce a fost potopit pamântul, dupa ce au fost nimiciti lucratorii raului, dupa ce s-a potolit furtuna, s-au aratat vârfurile muntilor, „a sezut chivotul” [s-a oprit arca] (Facere 8, 4-5), „Noe a trimis porumbita” (8).
Taine erau acestea si chipuri ale celor ce aveau sa fie: de pilda, chivotul închipuie Biserica, Noe pe Hristos, porumbita pe Duhul Sfânt, frunza de maslin – iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Vietatea de casa [domestica] a fost trimisa si a iesit din chivot – dar primele sunt chipuri, iar celelalte – adevar. Si ia seama la îmbelsugarea adevarului.
Precum chivotul i-a scapat în mijlocul marii pe cei care erau înauntrul sau, asa si Biserica scapa pe toti cei rataciti: însa chivotul doar scapa, în vreme ce Biserica face mai mult. lata ce vreau sa zic: chivotul a primit dobitoace si a scapat dobitoace; Biserica a primit oameni dobitocesti, si nu doar ca îi scapa, ci-i si preface. Chivotul a primit corb si corb a scos din el; Biserica primeste corb si scoate porumbita, primeste lup si îl scoate oaie – fiindca atunci când intra în ea un om rapitor, lacom, si aude dumnezeiestile cuvinte ale învataturii, se schimba la cuget si din lup se face oaie, caci lupul rapeste si cele straine, iar oaia si lâna sa o da.
A sezut chivotul, si usile s-au deschis. Noe a iesit cu bine din sfarâmarea de corabie; vede pamântul pustiit, vede mâlul ce se facuse grabnic mormânt -mormânt de obste vitelor si oamenilor, toate trupurile cailor si oamenilor si vitelor necuvântatoare îngropate laolalta. A vazut privelistea aceea jalnica, a vazut pamântul plin de amaraciune; era foarte descurajat; toti pierisera; nu scapase om, nici vita, nici altceva nimic, afara de cine se afla în chivot; nu se vedea nimic, fara numai cerul; descurajarea îl stapânea, era cuprins de durere.
A baut vin si s-a culcat, ca sa se mângâie de rana descurajarii. S-a întins pe pat, încredintându-se somnului ca unui doctor ca sa mai uite de cele întâmplate, precum era firesc sa se întâmple unui batrân care a baut vin si a adormit. Trebuie sa-l dezvinovatim pe drept: ca n-a facut ce a facut fiindca era betiv, nici din pofta patimasa, ci prin vin si somn îsi lecuia durerea. De asta a zis si Solomon: „Dati vin celor ce sunt în suparari si bautura îmbatatoare celor ce sunt în dureri” (Pilde 31, 6). De asta multi dintre oameni – si mai ales cei îndoliati, care si-au înmormântat pruncul sau femeia – din pricina durerii sfâsietoare, a întristarii covârsitoare, a gândului chinuitor la pierderea suferita, aduce acasa prieteni, si face ospat îmbelsugat, si se da vin curat celui întristat ca sa i se aline rana.
Asa s-a întâmplat si cu batrânul Noe atunci: ca fiind chinuit de întristare s-a folosit de vin ca de un leac, si acesta I-a facut sa adoarma. Iar ca sa învatati de unde a venit robia, aflati ca nu dupa multa vreme a intrat acel blestemat de fiu al lui – fiu dupa fire, nu dupa alegerea voii (si iarasi spun ca bunul neam sta nu în stralucirea stramosilor, ci în felul de a fi îmbunatatit); a intrat acel fiu al lui si a vazut goliciunea tatalui.
Se cuvenea sa îl acopere, se cuvenea sa îl îmbrace cinstindu-i batrânetea, cinstindu-i jalea, cinstindu-i necazul, cinstindu-i parinteasca întâietate; dar el, iesind, a povestit la toti. Ceilalti frati ai lui, luând o manta si mergând de-a-ndaratelea, ca sa nu vada cele trâmbitate de catre el, au intrat si si-au acoperit tatal – iar acesta, trezindu-se, a aflat totul si a început a zice: „Blestemat Hanaan baiatul, sluga va fi fratilor sai” (Facere 9, 25), adica: „Rob vei fi, pentru ca ai dat în vileag rusinea tatalui tau”. Vezi ca din pacat vine robia si ca rautatea a adus-o în lume?
Iar acum, vrei sa-ti arat cum se slobozeste omul din robie? Era un oarecare Onisim, rob fugar, vrednic de dispret; a fugit si a mers la Pavel, a primit botezul, s-a spalat de pacate, a ramas la picioarele apostolului – iar acesta scrie catre stapânul lui: „Pe Onisim, care cândva era tie netrebnic, iar acum si tie si mie de buna treaba, primeste-l ca pe mine însumi” (Filimon 1, 10-12). Ce se întâmplase? „L-am nascut întru legaturile mele” (10).
8. Vazut-ai ca sufletul ales, ca obiceiul bun fac pe om slobod? Ca „rob” si „slobod” sunt doar nume. Ce e acela „rob”? Doar un nume. Câti stapâni nu zac în pat beti, iar slugile stau lânga ei treze? Pe cine sa numesc „rob”: pe cel treaz, sau pe cel beat? Pe robul unui om, sau pe cel robit de patima? Unul e rob pe dinafara, celalalt îsi poarta robia în sine pretutindeni.
Spun asta – si nu voi înceta s-o spun – ca gândul vostru sa fie în potrivire cu firea lucrurilor si sa nu va lasati târâti de amagirea gloatei, ci sa stiti ce înseamna „rob”, ce înseamna „sarac”, ce înseamna „de neam prost”, ce înseamna „fericit”, ce înseamna „patimire”: ca daca veti învata a face dreapta deosebire între acestea, nu veti suferi nici o tulburare. Dar ca nu cumva, lungind de prisos vorba, sa ne abatem de la cele urmarite, haide sa revenim la firul cuvântarii. Deci, bogatul din pilda a ajuns sarac – sau, mai bine zis, era sarac si când era bogat: ca ce folos este omului daca are cele straine si cele cuvenite lui nu le are?
Ce folos este omului a dobândi avere fara a dobândi fapta buna? De ce iei ale altora si cele cuvenite tie le pierzi? „Am”, zice, „tarina roditoare”. Si ce daca? Dar nu ai suflet roditor. „Am robi”. Dar nu ai fapta buna. „Am haine”. Dar nu ai dobândit cucernicie. Ai lucruri straine, iar pe cele ce ti se cad nu le ai. Daca cineva îti va da avere în pastrare, te pot numi bogat? Nicidecum. De ce? Fiindca bunurile pe care le ai sunt straine; fiindca sunt lasate în pastrare. O, de ti-ar fi doar bunuri lasate în pastrare, nu si adaos la pedeapsa!
Asadar, vazând bogatul pe Lazar, zice: „Parinte Avraam, miluieste-ma”. Cuvinte de sarac, de cersetor, de sarman. „Parinte Avraame, miluieste-ma”. „Ce
vrei?”
Trimite pe Lazar. Cel pe care de nenumarate ori l-ai trecut cu vederea, pe care nici n-ai vrut sa-l vezi, acela ceri acum sa îti fie trimis ca sa te mântuiasca?
Trimite pe Lazar. Dar unde-ti sunt acum paharnicii? Unde îti sunt covoarele? Unde-ti sunt parazitii? Unde îti sunt lingaii? Unde ti-e îngâmfarea? Unde îti e trufia? Unde ti-e aurul îngropat? Unde-ti sunt hainele cele roase acum de molii? Unde ti-e argintul pe care îl cinsteai? Unde ti-e stralucirea cea paruta si desfatarea? Frunze erau: a venit iarna si s-au uscat toate; cum a venit ziua, a fugit visul – ca umbra era; a venit ziua si s-a dus umbra.
Trimite pe Lazar. „Dar de ce nu vede bogatul nici un alt drept – nici pe Noe, nici pe Iacov, nici pe Lot, nici pe Isaac, ci pe Avraam?” De ce? Fiindca Avraam era iubitor de straini, si pe calatori îi tragea în cortul sau – si iubirea lui de straini spre mai mare osânda a neomeniei bogatului slujeste.
Trimite pe Lazar. Auzind asta, sa ne cutremuram, iubitilor, ca nu cumva, vazând si noi saraci si trecân-du-i cu vederea, sa ni se faca dincolo parasi multi în locul unui singur Lazar.
„Trimite pe Lazar, sa-si întinga vârful degetului în apa si sa îmi racoreasca limba, ca ma chinuiesc mult în vapaia aceasta”. Da, caci „cu masura cu care veti masura, cu aceea vi se va masura” (Matei 7, 2). N-ai dat din farâmituri? N-ai parte de picatura cea de apa.
„Trimite pe Lazar, sa-si întinga vârful degetului în apa si sa îmi racoreasca limba, ca ma chinuiesc mult în vapaia aceasta”. Si ce zice catre el Avraam? „Fiule, ai primit cele bune ale tale în viata ta, si Lazar asijderea cele rele: si acum el se mângâie, iar tu te chinuiesti”.
Nici aici nu a zis: „ai primit cele bune ale tale”, ci: „Ai luat”.
Multa deosebire face adaosul prepozitiei – fiindca, precum a zis de multe ori dragostei voastre, trebuie sa cercetam si silabele, întrucât Domnul spune: „Cercetati Scripturile” (Ioan 5, 39), caci adeseori putem scoate un înteles si dintr-o iota sau o cirta. Iar ca sa te încredintezi ca si adaosul unei slove poate avea întelesul sau, patriarhul Avraam, despre care vorbeam adineauri, s-a numit mai întâi Avram – si Dumnezeu i-a zis: „Nu va mai fi numele tau Avram, ci Avraam” (Facere 17, 5). A adaugat un a, si l-a facut parinte al multor neamuri, lata, deci, cum adaosul unei slove s-a facut semn de multa noblete. Asadar, sa nu lasi nebagate în seama lucrurile acestea.
Asadar, patriarhul nu a zis: ai primit cele bune ale tale, ci: Ai luat – se spune când este vorba de primirea a ceva datorat, ia aminte la ce spun: ca una este a primi (pur si simplu) , si alta este a primi ceva datorat. „Ai primit cele bune ale tale, si Lazar pe cele rele ale sale”. Iata ca si bogatul a primit cele bune ale sale, si Lazar pe cele rele ale sale. Spun toate acestea avându-i în vedere pe cei pedepsiti aici, nu dincolo, si pe cei ce se desfata aici si dincolo sunt pedepsiti.
Ia aminte, asadar, la ce zic. „Ai primit cele bune ale tale, si Lazar pe cele rele ale sale” – cele datorate. Luati aminte la acest lucru, fiindca acum ajung la tinta: numai – cum se spune – lasati-ma sa-mi tes urzeala, însa nu va tulburati de la început, ci când ma apuc sa spun asa ceva asteptati încheierea.
Vreau sa va fac agera privirea mintii si sa nu va îndeletniciti numai pe deasupra [superficial] cu dumnezeiestile Scripturi, ci sa va pogorâti în adâncul lor – adânc ce nu cunoaste vifor, adânc mai fara de primejdie decât vremea senina. Cu cât vei coborî mai mult, cu atât vei fi mai ferit de primejdie – ca nu este aici navala fara de rânduiala a apelor, ci asezare cu buna rânduiala a întelesurilor. „Ai primit cele bune ale tale, si Lazar pe cele rele ale sale: si acum el este mângâiat, iar tu te chinuiesti”. Insemnat este lucrul pe care-l cercetam acum.
Am zis ca arata primirea a ceva datorat. Si atunci, daca Lazar era drept – precum într-adevar era si precum ne arata sânul lui Avraam, cununa, rasplatile, usurarea, desfatarea, barbatia, rabdarea -, iar bogatul era pacatos si cu totul rau si lipsit de omenie, dedat betiei si dezmierdarii, întinzând ospete sibaritice, traind în atâta nerusinare si dezmat, pentru ce zice patriarhul asa? Ce i se datora lui, om bogat, om dezmatat si neomenos? Ce i se datora? De ce n-a zis Avraam: „Ai primit”, ci: „Ai luat?”
9. Ia aminte la ce s-a zis: i se cuveneau pedepse, i se cuveneau munci, i se cuveneau chinuri. De ce n-a zis: „Ai luat acestea”, încordeaza-ti cugetul, fiindca voi coborî în adâncul noimelor. Dintre toti oamenii care sunt, unii sunt pacatosi, ier altii drepti. la aminte, dar, la deosebirea ce este sf între drepti: unul e drept, iar altul e mai drept; unul este mai mare, iar altul e mai mic; si precum sunt multe stele si soare si luna, asa e si deosebirea dreptilor: „ca alta este slava soarelui, si alta slava lunii, si alta slava stelelor” (I Corinteni 15, 41).
Ca unele sunt mai mari în slava, iar altele mai marunte; si precum sunt trupuri [corpuri] ceresti, asa sunt si trupuri pamântesti; si precum între trupuri unul e trup de cerb, altul de câine, altul de leu, altul de vipera, altul de alta fiara, asa si între pacate sunt deosebiri. Deci, între oameni unii sunt drepti, iar altii pacatosi; dar si între drepti este deosebire multa, si între pacatosi este deosebire multa si fara margini. Ci ia aminte: chiar de ar fi cineva drept, si de o mie de ori drept, si ar fi urcat chiar pâna la culmea faptei bune, încât sa scape de pacate, nu poate fi curat de întinaciune, de-ar fi de o mie de ori drept – fiindca om este. Ca „cine se poate lauda ca are inima curata? Sau cine va cuteza a zice ca este curat de pacate?” (Pilde 20, 9).
De aceea ni s-a si poruncit sa zicem în rugaciunea noastra: si ne iarta noua gresalele noastre, ca prin întrebuintarea statornica a rugaciunii acesteia sa ne amintim ca dincolo ne pasc pedepse pentru vinile noastre. De altfel, Pavel apostolul, vasul alegerii, templul lui Dumnezeu, gura lui Hristos, alauta Duhului, dascalul lumii, cel care a înconjurat pamântul si marea, care a smuls spinii pacatelor, care a semanat semintele cucerniciei, cel mai puternic decât împaratii, mai înstarit decât bogatii, mai tare decât ostasii, mai filosof decât filosofii, mai bine graitor decât ritorii, cel care neavând nimic câstigase toate, cel ce prin umbra sa strica moartea, cel ce prin hainele sale gonea bolile, cel ce în mare a ridicat semn de biruinta, cel rapit pâna la al treilea cer, cel ce a intrat în rai, cel ce a propovaduit pe Hristos ca Dumnezeu – ei bine, acesta zice: „Cu nimic nu ma stiu vinovat: ci nu întru aceasta m-am îndreptat” (I Corinteni, 4, 4).
Cel ce agonisise atât de multa si de aleasa multime a faptelor bune zice: „Iar Cela ce ma judeca pe mine, Domnul este”. ( I Corinteni 4, 4).
Asadar, „cine se va lauda ca are inima curata, sau cine va cuteza sa spuna ca este curat de pacate?” Cu neputinta este, dar, a fi vreun om fara de pacat. Ce tot spui tu: „Cutare este drept, este milostiv, este iubitor de saraci”? Dar negresit are si vreun neajuns: fie ocaraste pe nedrept, fie ca se mareste în desert, fie ca altceva de felul acesta face: ca nu pot fi însirate toate.
Unul e milostiv, însa adesea e lipsit de întreaga întelepciune; altul are întreaga întelepciune, dar nu e milostiv: primul e cunoscut pentru acea fapta buna, iar cel de-al doilea pentru cealalta. Sa zicem ca e cineva drept, si de mai multe ori drept, si are toate bunatatile: daca s-a trufit din pricina dreptatii lui, trufia i-a stricat toata dreptatea. Fariseul nu era drept, postind de doua ori în saptamâna? Si ce zice? „Nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori si nedrepti” (Luca 18, 11). Si de multe ori omul cade în trufie fiindca se simte cu constiinta curata, încât vatamarea pe care nu i-a putut-o pricinui pacatul i-o pricinuieste trufia.
Nu poate fi vreun om cu totul drept, asa încât sa fie curat de pacat; si iarasi, nu este om care sa fie asa rau încât sa n-aiba vreun bine cât de mic în sine. De pilda: cutare e rapitor si lacom si pierzator, dar uneori da milostenie, dar uneori e cu întreaga întelepciune, dar uneori graieste cuvânt de folos, dar uneori ajuta cuiva, dar uneori plânge, dar uneori se întristeaza pentru pacate. Deci, nu e drept fara de pacat, nici pacatos pustiu cu totul de orice lucru bun.
Cine-i mai rau decât Ahav? El facuse rapire si ucidere; si totusi, pentru ca i-a parut rau de pacatul sau, Dumnezeu a grait catre Ilie: „Vezi cum s-a umilit Ahav de catre fata Mea? (III Imparati 21, 29), vezi în ce adânc de rautati s-a mai aflat si putin bine?” Cine-i mai decazut ca luda tradatorul, robul iubirii de arginti? Ci totusi, si acesta a facut un mic lucru bun dupa fapta lui cea grozava; ca zice: „Am pacatuit, vânzând sânge nevinovat” (Matei 27, 4).
Deci, precum ziceam: nu e din fire rautatea, ca sa n-aiba loc fapta buna. Oaia nu se poate salbatici nicicând, caci are blândetea în fire; lupul nu se poate îmblânzi nicicând, caci are salbaticia în fire. Asadar, legile firii nu sunt calcate, nici clatinate, ci neschimbate dainuie. Cu mine însa nu-i asa, ci salbatic ma fac când vreau si blând daca voiesc: ca nu-s legat prin fire, ci sunt cinstit cu slobozenia alegerii. Deci, cum am zis, nu este nimeni asa de bun încât sa n-aiba vreo mica întinaciune, nici asa rau încât sa n-aiba si vreun lucru bun cât de mic.
Prin urmare, dat fiind ca este rasplatire pentru toate, chiar daca face bine vreun ucigas sau viclean sau rapitor, negresit are parte de plata pentru acel bine si nu ramâne binele nerasplatit pentru relele pe care le-a facut. Si iarasi: de va fi facut cineva nenumarate lucruri bune, dar si vreun lucru rau, rasplatirea pentru acel rau va veni fara îndoiala. Tine minte cuvintele acestea, pastreaza-le cu tarie si neclintire în mintea ta. Nu este vreun om bun fara de pacat, nici vreun om rau fara vreo urma de dreptate.
Spun iar si iar aceleasi lucruri ca sa le înradacinez, ca sa le sadesc, ca sa le pun în adâncul sufletului vostru: ca diavolul va arunca oarecare griji în suflet, voind sa rataceasca mintea voastra si sa stearga din ea cele spuse de mine. Drept aceea le aduc pâna în adânc, ca de le vei pazi aici bine, nici dupa ce vei pleca nu ai sa le poti pierde.
Ca fac si cu dragostea voastra ca si cum as pune aur în punga, i-as strânge acesteia baierile si as pecetlui-o, ca sa nu ma poata jefui furul nici când lipsesc, învatându-va mereu strâng baierile cugetului vostru, îl pecetluiesc si îl feresc de primejdie, ca sa nu slabeasca din nepasare, ci, pazindu-l, prin seninatatea de aici tin la departare tulburarea cea dinafara. Deci, nu spun toate câte le spun din dragoste de multa vorbire, ci din grija si dragoste parinteasca si din dorinta dascalului ca spusele lui sa nu se prapadeasca în van: ca a spune acestea „mie nu-mi este cu lene, iar voua va e de folos” (Filipeni 3, 1). Sa va învat vreau, nu sa arat ce destept sunt eu.
Asadar, nu este drept fara de pacat, s’i nu e pacatos care sa n-aiba ceva bun; si dat fiind ca atât pentru pacat cât si pentru bine este rasplata, ia aminte ce se întâmpla: pacatosul primeste rasplata cuvenita celor bune ale lui, daca are vreun cât de mic lucru bun, si dreptul primeste pedeapsa cuvenita pacatului sau, daca a facut vreun cât de mic lucru rau. Ei bine, ce se întâmpla, si ce face Dumnezeu? A rânduit necazuri ca rasplata pentru pacat în viata de acum si în veacul cel viitor.
Asadar, daca este cineva drept si face vreun lucru urât si sufera necaz si este dat pedepsei, sa nu te tulburi, ci sa te gândesti si sa îti spui în sinea ta: „Dreptul acesta a facut vreodata un mic rau, si îsi primeste aici rasplata, ca dincolo sa nu mai fie pedepsit”. Asemenea: de vezi vreun pacatos rapitor, lacom, savârsitor a mii de rele, si totusi o duce bine, sa te gândesti ca a facut cândva vreun lucru bun si îsi primeste aici cele bune ale sale, ca rasplata dincolo sa nu ceara. Astfel, daca este cineva drept si pateste vreun necaz, prin aceasta îsi primeste aici rasplata, ca sa lepede aici pacatul si sa plece curat dincolo; si daca este pacatos, plin de rautati si bolnav de nenumarate boli duhovnicesti, rapitor si lacom, se bucura aici de bunastare ca rasplata dincolo sa nu ceara.
Întâmplându-se deci ca Lazar sa aiba ceva pacate, iar bogatul sa aiba si ceva bun, Avraam zice: „Aici n-ai ce sa mai astepti: ai primit cele bune ale tale dincolo, precum si Lazar pe cele rele ale sale”. Si ca sa înveti ca nu în desert zic acestea, ci asa este, zice: Ai primit cele bune ale tale. „Care?”
Ai facut vreun lucru bun? Ai primit bogatia, sanatatea, desfatarea, stapânirea, cinstea; nimic nu ti se mai datoreaza: ai primit cele bune ale tale. Si atunci, ce? Lazar pacat nu a facut? Ba da, si Lazar avea cele rele ale sale. „Când tu ai primit cele bune ale tale, atunci si Lazar cele rele ale sale; de aceea, acum el este mângâiat, iar tu te chinui”. Asa încât când vezi un drept ca este pedepsit aici, fericeste-l si zi: „Dreptul acesta fie ca avea pacat si a primit plata pentru el si pleaca dincolo curat, fie ca este pedepsit mai mult decât masura pacatelor sale si i se socoate lui adaos de dreptate”. Ca dincolo se face socoteala si-i zice Dumnezeu dreptului: „Ai din ce este al Meu atât”, îi încredinteaza, sa zicem, zece oboli si îi pune cei zece oboli la socoteala.
„Si daca cheltuiesti saizeci de oboli”, îi zice Dumnezeu, „zece oboli ti-i socotesc pentru pacat, iar cincizeci întru dreptate”. Iar ca sa înveti ca restul întru dreptate i se socoteste, „Iov era drept, fara de prihana, adevarat, cinstitor de Dumnezeu si se ferea de tot lucrul rau” (Iov 1, 1); si a fost pedepsit trupul lui aici, ca dincolo sa fie îndreptatit a cere rasplati – ca ce zice Dumnezeu catre el? „Au ma faci pe Mine vinovat ca sa te arati pe tine drept?” (Iov 40, 3).
Aceeasi rabdare ca si dreptii aratând, dar, si barbatie de aceeasi vârtute cu buna lor petrecere, sa primim ca plata bunatatile cele gatite sfintilor, celor ce îl iubesc pe Dumnezeu – de care fie ca noi toti sa avem parte, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, a Caruia este slava si puterea în vecii vecilor. Amin.
33 Sibaritii, locuitorii anticei cetati Sibaris din sudul Italiei, erau vestiti pentru viata lor de lux si de placeri.
35 în opera sfântului Ioan aflam de mai multe ori analogia dinti pacatos si stejar; în Omilia a opta despre pocainta, spre exemplu, el spune: „Stejar e curva, pom fara roada, care-si da ghinda spre mâncare porcilor necuvântatori”.
36 Credem ca sfântul Ioan vorbeste despre deosebirea dintre bogatia adevarata si cea mincinoasa, dintre saracia adevarata si cea parelnica.
37 Verbul denota o întoarcere la starea amorfa, careia îi urmeaza o refacere, o remodelare. Sfântul Ioan ofera în Omilia 25 la Facere (paragraful 6), cu privire la acelasi eveniment al potopului, analogia refacerii unui vas metalic coclit, pe care mesterul priceput îl retopeste, înlatura cocleala si îl remodeleaza, redându-i vechea frumusete.