Cuvantul V

din „Omilii la parabola despre saracul Lazar si bogatul nemilostiv”
Editura Sophia, Bucuresti, 2002

Despre spusa Apostolului
„Fratilor, despre cei ce au adormit
nu voim sa fiti întru nestiinta,
ca sa nu va întristati”;
si despre Iov si Avraam

1. Patru zile am cheltuit tâlcuindu-va pilda lui Lazar, dezgropând comoara pe care am aflat-o în trup bubos, comoara cuprinzând nu aur si argint si pietre de mult pret, ci multa filosofie, si barbatie, si rabdare, si tarie sufleteasca, în privinta comorilor pamântesti se întâmpla ca deasupra sa fie maracini si buruieni si pamânt vârtos, iar daca sapa cineva adânc sa se arate multa bogatie. La fel s-a întâmplat si în privinta lui Lazar: deasupra rani, dedesubt bogatie nespusa; trupul slabanogit, dar sufletul -ales si priveghetor. Si se putea vedea împlinit asupra lui acel cuvânt apostolesc: „Pe cât se strica omul nostru cel dinafara, pe atât se înnoieste cel dinauntru” (II Corinteni 4, 16).

Si am fi putut vorbi si azi despre aceeasi pilda luptându-ne cu ereticii care defaima Legamântul cel Vechi, osândesc pe patriarhi si îsi ascut limba împotriva Ziditorului tuturor – Dumnezeu. Dar ca sa nu va saturati de aceste lupte, haide sa le punem deoparte pentru alta data si sa vorbim despre altceva, fiindca de masa la care se pune un singur fel ajunge sa ti se faca greata, iar felurimea mâncarurilor stârneste pofta. Deci, ca si în privinta ascultarii învataturilor sa se întâmple astfel, sa ne întoarcem astazi, dupa vreme îndelungata, la fericitul Pavel, fiindca la buna vreme ni s-a citit locul [pasajul, pericopa] apostolesc de astazi, a carui tâlcuire va fi o nimerita urmare a celor spuse data trecuta. Ati auzit, dar, ce striga si graieste astazi Pavel: „Despre cei ce au adormit nu voim sa fiti întru nestiinta ca si ceilalti, care nu au nadejde” (I Tesaloniceni 4, 13).

Data trecuta – struna evanghelica a lui Lazar, acum – glasul apostolesc; dar împreuna-glasuirea lor este deplina. Si când tâlcuiam acea pilda am filosofat multe cu privire la înviere si la tribunalele de dincolo, iar acum cuvântul ne poarta iarasi la aceleasi: asa încât daca sapam si locul [pasajul] apostolesc, vom gasi aceeasi comoara.

Ca si atunci întreg cuvântul meu sârguia sa va învete acest lucru: a nu pune vreun pret pe lucrurile stralucitoare ale acestei lumi, ci a merge mai departe cu nadejdile si a cugeta în fiecare zi la judetul cel înfricosat, si la Judecatorul Cel neînduplecat, si la hotarârile pe care le va lua El în privinta noastra. Asta ne sfatuieste si Pavel prin cuvintele care s-au citit azi. Ci luati aminte: „Fratilor, despre cei ce au adormit, nu voim sa fiti întru nestiinta ca si ceilalti, care nu au nadejde: fiindca de credem ca Ii/sus a murit si a înviat, asa Dumnezeu si pe cei adormiti întru Iisus aduce-i-va împreuna cu El” (I Tesaloniceni 4, 13-14).

Mai întâi se cuvine, cugetând cu luare-aminte, sa cercetam de ce atunci când vorbeste despre Hristos numeste moartea Lui „moarte”, iar când vorbeste despre sfârsitul nostru îl numeste „adormire”, nu „moarte”, ca nu a zis: „Despre cei morti”. Dar cum? „Despre cei adormiti” , si iarasi: „asa Dumnezeu si pe cei adormiti întru Iisus aduce-i-va împreuna cu El” – si nu a zis: „pe cei morti”, si iarasi: „Noi, cei vii, câti vom mai fi ramas la venirea Domnului, nu o vom lua înaintea celor adormiti” (15). Si nici aici n-a zis: cei morti, ci de trei ori pomenind de moartea lor, de tot atâtea ori a numit-o „adormire”. Iar cu privire la Hristos nu face asa. Dar cum? „Fiindca de credem ca Iisus a murit…” Vedeti? N-a zis: „a adormit”, ci: „a murit”. Pentru ce, dar, a numit moartea lui Hristos „moarte”, iar moartea noastra – „adormire”?

Ca nu degeaba, nici la întâmplare întrebuinteaza anume cuvintele acestea, ci având în vedere un lucru mare si minunat: în privinta lui Hristos vorbeste de „moarte” ca sa arate ca El a patimit într-adevar, iar îrr privinta noastra vorbeste de „adormire” spre a ne alina durerea. Ca acolo unde învierea a avut loc, spune cu îndrazneala „moarte”, iar acolo unde învierea e doar nadajduita vorbeste de „adormire”, prin aceasta numire îmbarbatându-ne si dându-ne bune nadejdi: fiindca cel ce doarme se va scula negresit, si moartea nu e altceva decât un somn lung. Si sa nu-mi spui ca raposatul nu aude, nici nu da glas, nici nu vede si nici nu simte, fiindca nici adormitul nu face aceste lucruri.

Iar daca chiar este nevoie sa spun ceva uimitor, si sufletul adormitului doarme într-un fel – iar al celui raposat nu doarme, ci privegheaza. „Dar mortul putrezeste si se strica”, vei spune, „facându-se praf si cenusa” Si ce daca, iubitule? Tocmai pentru aceasta se cade sa ne bucuram si mai mult: fiindca si cel ce voieste sa refaca o casa veche si putreda începe prin a-i scoate afara pe cei ce locuiesc într-însa si apoi o strica, dupa care o recladeste mai frumoasa ca înainte – si pe cei scosi din casa nu îi mâhnesc cele întâmplate, ci mai degraba îi veselesc. Ca nu iau seama la darâmarea cea vazuta, ci se gândesc la recladirea care urmeaza si înca nu se vede. Intocmai la fel si Dumnezeu ne strica trupul si scoate din el ca dintr-o casa pe locuitorul lui -sufletul – ca rezidind aceasta casa mai stralucita ca înainte, cu mai multa slava sa-l readuca pe suflet înauntru. Deci, sa nu luam aminte la stricarea cea vazuta, ci la stralucirea cea viitoare.

Si iarasi: când are cineva o statuie stricata de cocleala si de timp, careia buna parte din madulare îi sunt roase, ce face? O sfarma, o baga în cuptor si, retopindu-o bine, o reface mai frumoasa decât era. Asadar, precum topirea cea din cuptor a statuii nu este nimicire, ci refacere, asa si moartea trupurilor noastre nu e pierzare, ci înnoire.

Drept aceea, când vezi ca trupul nostru se desface ca în cuptor si putrezeste, nu te opri la privelistea  aceasta, ci asteapta retopirea – si nici cu aceasta masura a pildei sa nu te multumesti, ci înainteaza si mai mult cu gândul. Ca facatorul de statui, bagând în cuptor arama, nu îti înapoiaza statuie de aur sau fara de moarte, ci tot de arama o face – iar la Dumnezeu nu este asa, ci bagând El trup de lut si muritor, îti da statuia de aur si fara de moarte; fiindca primind trup stricacios si muritor, îl înapoiaza nestricacios si nemuritor.

Deci, nu te uita ca trupul zace cu ochii închisi, lipsit de glas, ci gândeste-te ca va învia si va primi de la Dumnezeu slava negraita si înfricosata si minunata, si de la privelistea de acum stramuta-ti gândurile catre nadejdea ce va sa vina. Dar poate îti pare rau pentru despartire, si pentru asta plângi si te tânguiesti? Dar daca maritându-ti tu fata cu cineva, acela ar pleca, luând-o cu sine, în tara departata, unde ar duce-o bine, oare ar fi un lucru nelalocul lui daca n-ai vedea nici o grozavie în cele întâmplate, ci te-ai mângâia de necazul plecarii fiicei cu vestile despre propasirea ei cea de acolo?

Iar atunci când nu un om, nu un împreuna-rob cu tine, ci Stapânul Insusi ia pe cine se cuvine, plângi si te tânguiesti? „Dar cum se poate sa nu plâng”, zici, „de vreme ce om sunt”. Nici eu nu spun sa nu plângi; nu întristarea caut s-o înlatur, ci întristarea cea peste masura. Fiindca a te întrista este firesc, iar a te întrista peste masura e semn de nebunie, de zaticneala, de suflet femeiesc, îndurereaza-te, plângi, dar nu cârti, nu te razvrati, nu te mânia – da multumita Celui ce a luat pe robul Sau, ca astfel sa-l împodobesti pe cel plecat si sa trimiti împreuna cu el dincolo stralucite vesminte de îngropaciune.

Ca de cârtesti, si pe raposat îl jignesti, si pe Cel care l-a luat îl întarâti, si pe tine însuti te vatami; iar daca dai multumita lui Dumnezeu si pe raposat îl împodobesti, si pe Cel care l-a luat îl slavesti, si pe tine însuti te folosesti. Lacrimeaza precum a lacrimat Stapânul tau pentru Lazar, punându-ne masuri si dreptare si hotare ale întristarii pe care nu se cade sa le trecem. De aceea a grait si Pavel: „Iar despre cei adormiti nu voim sa fiti întru nestiinta ca si ceilalti, care nu au nadejde”.

„Intristeaza-te”, zice, „dar nu precum pagânul, care tagaduieste învierea, care deznadajduieste de viata viitoare”. Ma rusinez, credeti-ma, si rosesc vazând prin piata cete de femei care fac urât, îsi smulg parul, îsi frâng mâinile, îsi zgârie fetele – si asta sub ochii pagânilor. Ce nu vor spune acestia, si ce nu vor zice despre noi? „Astia sunt cei care filosofeaza despre Inviere? Halal!

Ca faptele nu li se potrivesc cu învataturile. In vorbe filosofeaza despre Inviere, iar în fapte se poarta ca cei fara nadejde. Daca ar fi îndraznit întru nadejdea invierii, n-ar fi facut acestea; dac-ar fi fost încredintati ca raposatul s-a dus la o soarta mai buna, n-ar fi bocit”. Acestea si mai multe decât acestea graiesc necredinciosii ascultând bocetele acelea. Sa ne rusinam, dar, si sa avem întreaga întelepciune, si sa nu mijlocim atâta vatamare atât noua, cât si celor care ne vad. Spune-mi, pentru ce plângi atâta dupa cel raposat? Fiindca era rau? Pentru asta se cuvine sa dai multumita lui Dumnezeu, ca au fost curmate rautatile lui.

Fiindca era vrednic si bun? Si pentru asta se cuvine sa te bucuri, ca a fost rapit grabnic, mai înainte ca „rautatea sa schimbe priceperea lui” (Intelepciunea lui Solomon 4, 11), si a plecat în loc unde s-a statornicit de acum afara de primejdie si unde nu mai e vreo temere de întorsaturi ale sortii. Poate plângi fiindca era tânar? Si pentru asta da slava Celui ce l-a luat, ca degrab l-a chemat la soarta mai buna.

Plângi fiindca era batrân? Si pentru asta da multumita, si iarasi slaveste-L pe Cel ce l-a luat pe raposat. Rusineaza-te de însasi rânduiala prohodului, cântari de psalmi,  rugaciuni, si adunare de parinti [duhovnicesti], si atâta ceata de frati [în Hristos] – acestea nu ca sa bocesti si sa te tângui si sa cârtesti, ci ca sa dai multumita Celui ce l-a luat pe raposat. Ca precum pe cei chemati în dregatorii îi petrece multimea cu laude, asa si pe aceia dintre sfinti care pleaca de aici toti îi petrec cu multa lauda, ca pe unii ce sunt chemati la mai mare cinste.

Odihna este moartea, scapare de sudorile si ostenelile lumesti. Deci, când vezi pe careva dintre cei apropiati ca pleaca din aceasta lume, nu cârti ci frânge-ti inima, aduna-te în tine însuti, cearca-ti constiinta, gândeste-te ca nu dupa multa vreme acelasi sfârsit te asteapta si pe tine, întelepteste-te si teme-te vazând sfârsitul celuilalt, taie toata lenevirea, cerceteaza-ti faptele, îndreapta-ti greselile, prefa-te cu prefacerea cea buna.

„Prin asta ne deosebim de necredinciosi: ca judecam altfel lucrurile”. Necredinciosul cauta spre cer si i se închina, ca îl socoate Dumnezeu; cauta spre pamânt si îl cinsteste si e vrajit de cele ce cad sub simturi (Si în ziua de astazi o buna parte din ecologisti au atitudine de adorare a naturii, cu nuanta panteista).

Noi însa nu suntem asa, ci cautam spre cer si ne minunam de Cel care l-a facut pe el fiindca nu îl socotim dumnezeu, ci lucru al lui Dumnezeu. Privesc zidirea întreaga, si prin ea sunt calauzit la Ziditor. Necredinciosul vede bogatie, si casca gura cu mirare; o vad si eu si ma umfla râsul. El vede saracie, si se întristeaza; o vad si eu, si ma veselesc, într-un fel vad eu lucrurile, si-ntr-altul le vede el. La fel si în privinta mortii.

El priveste un mort si îl socoate a fi mort, privesc si eu un mort, si în loc de moarte vad somn. Si precum în privinta slovelor cu aceiasi ochi le privim câti stim citi si câti nu, dar nu cu aceeasi întelegere – caci nestiutorii de carte le socot niste semne oarecare, iar stiutorii citesc cu mult mestesug întelesul cuprins în ele – asa si în privinta lucrurilor cu acelasi ochi privim cele ce se petrec, dar nu cu aceeasi întelegere si cu aceeasi socotinta. Si atunci, deosebindu-ne de ei în toate celelalte, ne vom potrivi lor în parerile despre moarte?
29  Sublinierea apartine traducatorului.

3. Gândeste-te la cine a plecat raposatul, si afla mângâiere: s-a dus acolo unde este Pavel, unde e Petru, unde e toata ceata sfintilor; gândeste-te cum va învia, cu câta slava si stralucire; gândeste-te ca plângând si tânguindu-te nu vei putea sa îndrepti cu tânguirile ceea ce s-a întâmplat, iar pe tine însuti te vei vatama cât se poate de rau; gândeste-te cui urmezi facând asta, si fugi de partasia pacatului. Pe cine – dar –  urmezi si cui râvnesti?

Necredinciosilor, celor ce n-au nadejde, precum a zis si Pavel: „Ca sa nu va întristati, precum ceilalti, care nu au nadejde”. Si ia aminte cu câta acrivie [exactitate] a vorbit – ca nu a zis: „care nu au nadejdea învierii”, ci doar „care nu au nadejde”. Ca cel ce nu are nadejdea judecatii de dincolo n-are nici o nadejde, nici nu stie ca este Dumnezeu, nici ca El Se îngrijeste de cele ale acestei vieti, nici ca toate se petrec sub ochiul unei dreptati Dumnezeiesti; iar cel ce nu cunoaste acestea, nici nu le ia în socoteala, este mai dobitoc [irational] decât orisice fiara si a izgonit din suftetul sau si legi si judecati si rânduieli – pe scurt, toate bunatatile. Ca cel ce nu asteapta sa dea socoteala de cele faptuite de toata fapta buna se departeaza si toata rautatea o îmbratiseaza.

Având în minte aceste lucruri, precum si nebunia si vatamarea de minte a pagânilor, carora ne facem partasi prin bocete, sa fugim de împreuna-glasuirea cu ei. Pavel a pomenit de ei tocmai ca, gândindu-te la necinstea în care cazi, sa te trezesti din împreuna-glasuirea cu ei si sa te întorci la nobletea care îti este proprie. Si nu numai aici, ci în multe locuri si mereu face aceasta fericitul Pavel, fiindca atunci când vrea sa ne abata de la pacate arata cui ne facem partasi prin pacate, ca îngretosându-te de aceia31 sa fugi de partasia cu ei.

De pilda, scriind Tesalonicenilor spune precum urmeaza: „Fiecare din voi sa-si stapâneasca vasul sau întru sfintenie si cinste, nu întru patima de pofta precum neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu” (I Tesaloniceni 4, 4-5). Si iarasi: „Nu umblati precum umbla neamurile întru desertaciunea mintii lor” (Efeseni 4, 17). La fel si aici: „Nu voiesc sa fiti întru nestiinta, fratilor, cu privire la cei adormiti, ca sa nu va întristati ca si ceilalti, care nu au nadejde” – fiindca nu firea lucrurilor, ci voia noastra este cea care ne întristeaza; nu moartea celui dus, ci neputinta celor care se tânguiesc.

Iar pe cel credincios nimic din cele de aici nu va putea sa-l întristeze, ci el se deosebeste de pagâni si aici, înainte de bunatatile viitoare, nu mici bunatati câstigând din filosofia cea dupa Hristos si culegând de aici roada unei foarte mari veselii si a unei bucurii neîncetate. De aceea zice si Pavel: Bucurati-va pururea întru Domnul, si iarasi zic: bucurati-va (Filipeni 4, 4). Asa încât si înainte de înviere nu mica este plata pe care am primit-o: a nu fi doborâti de nici unul din necazurile ce ni se întâmpla, ci a ne bucura de multa mângâiere prin nadejdea celor ce au sa vina.

31 Mai exact: „de calitatea persoanelor” (carora ne facem partasi prin pacate).

Asadar, în vreme ce noi câstigam din amândoua partile, necredinciosul se pagubeste din amândoua partile: atât fiind pedepsit mai târziu(32 în viata viitoare) (fiindca nu crede în înviere), cât si deznadajduind în necazurile de aici (fiindca nu asteapta nimica bun dupa acestea).

Prin urmare, trebuie sa multumim lui Dumnezeu nu numai pentru înviere, ci si pentru nadejdea învierii, ce poate mângâia sufletul îndurerat si-l poate încredinta ca trebuie sa îndrazneasca în privinta celor dusi, caci vor învia iarasi si vor fi împreuna cu noi. Ca daca este sa ne îndureram si sa ne tânguim, apoi pentru cei care traiesc în pacate trebuie sa ne doara si sa ne tânguim, nu pentru cei ce au plecat cu viata îmbunatatita.

Asa face si Pavel – caci scriind corintenilor zice: „Nu cumva, daca voi veni iarasi, sa ma smereasca Dumnezeu si voi plânge pe multi”. Nu vorbeste de morti, ci de cei „care au pacatuit mai înainte si nu s-au pocait de curvia,  necuratia si spurcaciunea pe care au facut-„o (II Corinteni 12, 21). Acestia trebuie plânsi. In acelasi chip îndeamna si altul, zicând: „Plângi pentru mort, ca i-a lipsit lumina; si pentru cel nebun plângi, ca i-a lipsit întelegerea. Plângi putin pentru mort, ca s-a odihnit; iar viata nebunului este mai rea decât moartea” (Sirah 22, 9-10). Iar daca cel lipsit de minte este vrednic a fi jelit mereu, cu mult mai mult cel desert de dreptate si cazut din nadejdea cea dupa Dumnezeu.

Prin urmare, pe acestia sa-i jelim noi, ca aceasta e tânguirea cea cu folos, într-adevar, de multe ori s-a întâmplat sa ne îndreptam jelind pe unii ca acestia; iar în ce-i priveste pe cei dusi, tânguirea este un lucru nefolositor si vatamator în acelasi timp. Deci, sa nu rasturnam rânduiala, ci sa jelim numai pacatul; iar în ce priveste toate celelalte – fie saracie, fie boala, fie moarte la vârsta tânara, fie împilare, fie pâra mincinoasa, fie oricare altul dintre relele omenesti – toate sa le ducem cu vitejie, ca necazurile acestea ni se fac temei de mai multe cununi, de vom avea trezvie.

4. „Dar cum sa nu ma întristez, de vreme ce om sunt ?” însa eu, dimpotriva, zic: cum este cu putinta sa te întristezi, de vreme ce esti om, cinstit cu întelegere si gândire si cu nadejdile celor viitoare? „Dar cine n-a fost coplesit de suferinta asta?” Multi si în multe locuri, atât în vremea noastra cât si în cea strabuna. Iata, asculta ce a zis Iov atunci când i-a raposat toata ceata odraslelor: „Domnul a dat, Domnul a luat; cum a voit Domnul, asa s-a si facut” (1, 21).

Merita sa ne minunam de cuvintele acestea la simpla auzire; iar daca le vei cerceta cu de-amanuntul, mai deslusit vei vedea minunea. Caci ia gândeste-te: nu jumatate din copii i-a luat diavolul, lasându-i cealalta jumatate; nu i-a luat cea mai mare parte din ei si i-a lasat macar putini ci a cules toata roada iar pomul nu l-a doborât; a tulburat toata marea cu valurile, iar luntrea nu a scufundat-o; si-a cheltuit toata puterea, dar turnul nu l-a clatinat. Dimpotriva, izbit din toate partile, ramânea neclintit si nori de sageti veneau asupra lui fara a-l rani; erau trimise, dar nu îl strapungeau.

Gândeste-te ce înseamna sa vezi pierind atâtia copii, fiindca toate împrejurarile erau dureroase. Si ca îi fusesera rapiti toti si ca pierisera deodata, într-o singura zi si ca erau în floarea vârstei si ca dovedisera multa îmbunatatire si ca viata le fusese curmata de asemenea urgie si ca dupa atâtea alte lovituri aceasta venise cea din urma si ca Iov era un tata iubitor si ca cei dusi îi erau dragi.

Ca de ar fi pierdut odrasle rele s-ar fi îndurerat dar nu atât de mult, caci rautatea celor raposati nu îngaduie durerii sa se înteteasca; dar când sunt îmbunatatiti, atunci rana nu se închide, pomenirea lor e nestearsa, necazul nu cunoaste alinare, îndoita fiind durerea, atât de pe urma firii cât si de pe urma faptei bune a celor raposati. Iar ca erau îmbunatatiti asta se vede din urmatorul fapt: tatal lor le purta multa grija si sculându-se aducea jertfe pentru ei din teama de pacatele lor cele nestiute si decât asta nimic nu îi era mai însemnat; iar asta arata nu doar viata cea îmbunatatita a fiilor ci si iubirea tatalui.

Asadar, daca Iov era parinte si înca unui atât de iubitor, ce arata nu numai dragostea cea din fire ci si pe cea din cucernicie. Cei raposati erau înca si atât de îmbunatatiti, înseamna ca întreit i-a fost focul necazului. Pe de alta parte, când odraslele sunt rapite doar în parte, suferinta cunoaste oarecare mângâiere fiindca cele ramase alina durerea pentru cele raposate; dar când moare întreaga ceata, spre cine  putea sa caute parintele cu multi copii, ajungând deodata fara copii? Pe lânga acestea, poate fi aratata si o a cincea rana.

Care este aceasta? Faptul ca au fost rapiti toti copiii pe neasteptate: ca daca atunci când mor unii în trei sau in cinci zile, toate femeile si toti apropiatii se tânguie în primul rând pentru ca cel ce s-a savârsit a fost luat de la ei degrab si fara veste, cu cât mai mult nu era sa se întristeze Iov, care nu în trei zile, sau în doua, sau într-una, ci într-un ceas a fost vaduvit de ei în asemenea chip?

Ca necazul la care te astepti, chiar de ar fi tare nesuferit, se usureaza prin aceea ca ai ragazul sa te obisnuiesti cu gândul lui; dar cel care se întâmpla pe neasteptate si fara veste e de neîndurat. Când la ceva ce e în sine o nenorocire se adauga si faptul  se întâmpla pe neasteptate, gândeste-te cât de anevoie este de suferit: e ceva dincolo de cuvinte! Vrei sa auzi si o a sasea rana? I-a pierdut pe toti fiind ei în floarea vârstei. Stiti cât de mult dor mortile timpurii  si cât înmultesc ele jalea;  iar moartea aceasta nu doar ca a fost timpurie ci si naprasnica -iata a saptea rana: ca Iov nu i-a vazut dându-si duhul în pat ci îngropati sub darâmaturile casei.

Gândeste-te, dar, cum îi era ca sapând în mormanul de ruine sa scoata când o piatra, când un madular de odrasla si sa vada ba o mâna înca tinând paharul, ba alta mâna pe farfurie si trupul copilului stâlcit, cu nasul sfarâmat, capul strivit, ochii scursi, creierii împrastiati – într-un cuvânt cu toata înfatisarea slutita încât din pricina multimii ranilor parintele nu putea sa recunoasca chipurile iubite.

Va tulburati si plângeti auzind asta: gânditi-va, atunci ce simtea el vazând acestea. Ca daca noi, dupa atâta vreme, nu putem îndura fara sa plângem povestirea acelei nenorociri, fiind vorba înca si de necaz strain, ce simtea acel om de diamant care o vedea cu ochii sai si filosofa în nenorociri nu straine, ci ale sale. Ca nu s-a razvratit împotriva lui Dumnezeu, nici n-a grait vreunele ca acestea: „Ce înseamna asta?Asa sunt rasplatit pentru binefacerile mele? De asta mi-am deschis casa strainilor ca sa o vad facându-se mormânt copiilor? Pentru asta am aratat în privinta lor toata fapta buna, ca sa sufere asemenea moarte?”

Nimic de acest fel n-a zis, nici n-a gândit ci a rabdat toate cu vitejie cu toate ca ramasese lipsit de ei dupa ce le purtase atât de grija. Ca precum un faurar de statui iscusit, lucrând [modelând] statui din aur le înfrumuseteaza cu multa migala, asa si el facea cu sufletele lor, slefuindu-le si împodobindu-le. Si precum un lucrator de pamânt harnic petrece mereu udând, îngradind, împrejmuind, în tot felul îngrijind tulpini de finici ori de maslini, asijderea si Iov nu înceta crescând sufletul fiecaruia, ca pe un maslin roditor, spre mai multa sporire în fapta buna. Dar a vazut tulpinile smulse de duhul rau si întinse pe pamânt si suferind un sfârsit jalnic – si n-a grait nimic de hula, ba a si multumit lui Dumnezeu, facând rana de moarte diavolului.

5. Iar de vei zice ca Iov a avut multi fii, iar altii pierd de multe ori pe cel unul nascut al lor si nu poate fi vorba de aceeasi jale – bine zici; o sa îti spun si eu ca nu poate fi vorba de aceeasi jale ci cu mult mai mare este jalea lui Iov: ca ce folos a avut de multimea odraslelor? Mai vadit i-a facut necazul si mai amara durerea faptul ca a primit rana în mai multe trupuri. Iar daca vrei sa vezi si un alt sfânt care n-a avut decât un fiu unul-nascut si care a vadit aceeasi barbatie (sau poate chiar mai mare), adu-ti aminte de patriarhul Avraam care nu l-a vazut pe Isaac murind, însa – lucru mult mai amar si mai dureros – a primit porunca sa-l junghie chiar el. Si nu s-a împotrivit poruncii, nici nu s-a razvratit, nici n-a grait vreun lucru cum ar fi: „Pentru ce m-ai facut parinte? Ca sa faci din mine ucigas de prunc? Mai bine era sa nu mi-l fi dat de la început decât, dupa ce mi l-ai dat, sa ma lipsesti de el în asa chip. Vrei sa mi-l iei? De ce îmi poruncesti mie sa-l junghi! si sa-mi spurc dreapta? Oare nu mi-ai fagaduit ca din acest copil vei umple lumea de urmasii mei? Si atunci, cum vei da roadele dupa ce smulgi radacina?

Cum îmi fagaduiesti urmasi poruncindu-mi sa-mi junghii fiul? Cine a mai vazut, cine a mai auzit asa ceva? Am fost înselat, am fost amagit”. Nimic de acest fel n-a zis, n-a cugetat, n-a raspuns împotriva Poruncitorului, n-a cautat dezvinovatiri ca sa nu împlineasca porunca, ci auzind: „Ia pe fiul tau cel iubit, pe Isaac, pe care l-ai iubit, si adu-l jertfa pe un munte, pe care ti-l voi spune Eu” (Facere 22, 2), cu atâta râvna a împlinit porunca încît a facut chiar mai mult decât ceea ce i se poruncise. Ca si de femeie a tainuit lucrul si de robi s-a ascuns, lasându-i la poala muntelui si s-a suit luând doar jertfa. Asadar, nu în sila ci cu multa râvna a facut ce i se poruncise.

Gândeste-te dar cum îi venea sa vorbeasca cu fiul lui fiind ei singur si nimeni de fata – împrejurare în care rarunchii se aprind mai tare si dragostea se face mai puternica – si asta nu o zi sau doua ci vreme de mai multe zile. Ca a împlini grabnic porunca este lucru mare si minunat, dar nu asa de minunat ca fiind chinuit si pus la încercare vreme de mai multe zile, sufletul lui sa nu vadeasca vreo omeneasca slabiciune fata de copil. Dumnezeu i-a marit lupta si i-a prelungit alergarea tocmai ca sa se arate mai bine luptatorul; ca era luptator adevarat, luptându-se nu cu om ci cu însasi tirania firii. Ce cuvânt va putea zugravi barbatia lui? A suit copilul, l-a legat, l-a pus pe lemne, a înhatat sabia, era pe cale sa dea lovitura.

Cum sa spun si în ce fel, nu stiu; numai el stie, cel care a facut acestea; ca nici un cuvânt nu va putea sa înfatiseze cum nu i-a amortit mâna, cum n-a ramas fara putere, cum nu l-a zapacit vederea cea iubita a fiului. Se cuvine aici a ne minuna si de Isaac, ca precum Avraam lui Dumnezeu si acesta s-a supus tatalui; precum Avraam, poruncind Dumnezeu sa-si jertfeasca fiul, n-a cautat dezvinovatiri ca sa nu o faca, asa si el, legat fiind de tatal sau si suit pe altar, nu a zis: „Pentru ce faci acestea?” ci s-a supus mâinii parintesti. Si putea fi vazut acelasi om tata si jertfitor deodata facându-se si jertfa fara sânge aducându-se, ardere de tot fara foc, chip al mortii si al învierii pe altar facându-se; ca l-a junghiat pe fiu si totodata nu l-a junghiat; nu l-a junghiat cu mâna, l-a junghiat cu râvna. Fiindca si Dumnezeu a dat porunca nu ca sa vada varsare de sânge ci ca sa îti arate pilda de sloboda alegere a voii si pe acel viteaz sa-l faca vestit în mijlocul întregii lumi si sa dea învatatura întregii viitorimi ca trebuie sa dam întâietate poruncilor lui Dumnezeu în fata copiilor si a firii si a tuturor celor ce sunt si chiar a sufletului. Se pogoara deci, avându-l pe Isaac ca martor viu.

Si atunci ce iertare vom avea, spune-mi, ce dezvinovatire de vreme ce îl vedem pe acest viteaz plecându-se lui Dumnezeu cu atâta râvna si facând în toate voia Lui, în timp ce noi ne razvratim? Sa nu-mi vorbesti de jale, nici de necazul cel nesuferit ci uita-mi-te ca era mai presus si decât jalea cea amara. Porunca era în stare sa-i tulbure gândul si sa-l arunce în nedumerire si sa îi zdruncine credinta în fagaduintele din trecut; caci care dintre oamenii obisnuiti n-ar fi socotit înselare cele spuse cu privire la multimea urmasilor pe care îi fagaduise Dumnezeu? Dar Avraam nu.

Si de Iov se cade sa ne minunam [sa-l admiram] pentru filosofia aratata în nenorocire nu mai putin, ba chiar mai mult; ca dupa atâta îmbunatatire, dupa milostenie si dovezi ale iubirii de oameni, neavând nici un lucru rau pe constiinta sa ori pe a odraslelor sale, vazând pricina de jale noua si nemaipomenita, cum nu s-a întâmplat nici celor ce cutezasera cele mai mari ticalosii, nu a simtit ca oamenii obisnuiti; nu a socotit nici ca ar fi nefolositoare fapta buna, nici ca ar fi gândit rau în trecut.

Asa încât trebuie nu numai sa ne minunam de ei [sa-i admiram] ci si sa râvnim a le urma îmbunatatirea. Si sa nu spuna cineva ca aceia erau oameni neobisnuiti. Da, erau neobisnuiti si mari; dar noua ni se cere acum mai multa filosofic decât acelora si decât tuturor celor ce au trait în vremea Legamântului celui Vechi, ca zice Domnul: „daca nu va prisosi dreptatea voastra mai mult decât a carturarilor si fariseilor, nu veti intra întru împaratia Cerurilor” (Matei 5, 20).

Asadar, din toate partile dobândind temeiuri de întreaga întelepciune si adunând cele spuse de mine atât despre înviere cât si cu privire la acesti sfinti, neîncetat sa ne „descântam” cu ele sufletele -nu doar în vremea tânguirii ci si atunci când suntem slobozi de durere. Si eu, cu toate ca nu-i nimeni cazut în descurajare, am vorbit despre aceste lucruri anume ca daca vom cadea într-un asemenea necaz sa avem parte, amintindu-ne de cele spuse acum, de îndestula mângâiere. Ca si ostasii se îndeletnicesc în timp de pace cu mestesugul razboiului ca atunci când va veni lupta sa îsi arate îndemânarea dobândita în vreme de pace acolo unde este nevoie de ea.

Si noi sa ne gatim deci arme si doctorii în vremea pacii, asa încât daca se va scula vreodata asupra noastra razboi de patimi dobitocesti [irationale] (fie de tânguire, fie de durere, fie de altceva asemenea), bine fiind înarmati si îngraditi din toate partile sa abatem cu multa iscusinta navalirile celui rau, îm-prejmuindu-ne din toate partile cu zid de aparare si prin cugetari drepte si prin hotarârile lui Dumnezeu si prin pildele barbatilor îmbunatatiti si în orice alt chip cuviincios. Ca astfel vom putea si viata de aici sa ne-o petrecem cu buna inima si de împaratia Cerurilor sa avem parte, în Hristos Iisus, a Caruia este Slava si cinstea, dimpreuna cu Tatal si cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.