din „Omilii la parabola despre saracul Lazar si bogatul nemilostiv”
Editura Sophia, Bucuresti, 2002
Al patrulea cuvânt
despre bogat si Lazar;
si constiinta care obisnuieste
sa ne aminteasca pacatele vechi;
si despre Iosif
1.Trebuie sa platesc datoria cu care v-am ramas dator pentru astazi, tâlcuindu-va sfârsitul pildei lui Lazar. Voi socotiti, poate, ca am terminat totul, dar eu nu ma voi folosi de nestiinta voastra ca sa va amagesc, nici nu voi pleca mai înainte de a lua tot ce se arata – fiindca nici taranul, dupa ce a cules toata via, nu pleaca pâna ce nu taie toate boabele.
Ei bine, dat fiind ca vad si acum niste întelesuri ascunse sub slove ca sub niste frunze, haide ca si pe acestea, folosind cuvântul în locul secerii, sa le culegem pâna la unul – ca via, odata culeasa, ramâne goala de roada, numai cu frunzele; iar via cea duhovniceasca a dumnezeiestilor Scripturi nu este asa, ci daca luam tot ce se arata, mai mult ramâne. Multi au vorbit si înaintea mea despre aceste lucruri, multi vor vorbi, poate, si dupa mine – dar nimeni nu va putea goli toata bogatia, fiindca asa e firea acestei îmbelsugari: cu cât sapa cineva mai adânc, cu atât vor izvorî mai mult dumnezeiestile întelesuri, fiindca Scriptura este izvor care nu seaca niciodata.
Si se cuvenea sa va platesc aceasta datorie la adunarea dinainte, însa am socotit ca nu e lucru fara primejdie a trece peste ispravile fericitului Vavila si ale cetei sfintilor mucenici celor dimpreuna cu dânsul. De aceea am si amânat plata datoriei, pastrându-v-o deplina pentru ziua de astazi. Hai deci dupa ce am dat parintilor cuvenita plata de laude – nu dupa vrednicia lor, ci dupa puterea noastra – sa va platesc si voua cu restul istorisirii. Sa nu obositi, însa, pâna ce nu o sa ajungem la capat, reînodând cuvântul de unde l-am lasat ieri. Dar unde l-am lasat? La prapastia care-i desparte pe drepti de pacatosi, caci graind bogatul: „Trimite pe Lazar,” a zis catre dânsul Avraam: „Prapastie mare s-a întarit între noi si voi, ca cei care vor vrea sa treaca de aici catre voi sa nu poata, nici cei de acolo la noi sa nu treaca.” Si am aratat pe larg ca dupa iubirea de oameni a lui Dumnezeu nadejdile de mântuire trebuie sa ne fie în ispravile noastre, nu sa ne socotim parintii si bunicii si strabunicii si nici rudeniile si prietenii si casnicii si vecinii: ca „fratele nu izbaveste – au izbavi-va omul?” (Psalmul 48, 8).
Oricât se vor ruga si milogi cei care pleaca din aceasta lume cu pacate, totul va fi deja zadarnic si în desert: ca si cele cinci fecioare nebune s-au rugat de tovarasele lor pentru untdelemn, dar n-au primit; si cel ce a ascuns talantul în pamânt a fost osândit, cu toate multimea dezvinovatirilor pe care le-a adus; si cei ce nu l-au hranit pe Hristos când a flamânzit, nici nu I-au dat de baut când a fost însetat, desi credeau ca pot sa se apere spunând ca n-au stiut ce fac, n-au avut parte de iertare si raspuns bun.
Altii nici n-au avut ce sa mai spuna, precum cel îmbracat în haine murdare, ca fiind învinuit tacea – si nu numai acesta, ci si altul, care a fost pomenitor de rau fata de aproapele si i-a cerut suta de dinari împrumutati – fapt pentru care stapânul i-a învinuit dupa aceea de cruzime si neomenie – nu a avut ceva de zis. De aici se vede ca nimic nu ne va apara dincolo daca nu vom avea faceri de bine – ci fie ca ne vom ruga si ne vom milogi, fie ca vom tacea, deopotriva vor veni asupra noastra osânda si pedeapsa.
Asculta, dar, cum si bogatul, cerând doua lucruri de la Avraam, nu a primit nici unul. În primul rând a cerut pentru sine, zicând: „Trimite pe Lazar”, iar dupa aceea pentru fratii sai; dar nici una din cereri nu i-a fost împlinita, caci prima era cu neputinta, iar cea de-a doua de prisos. Totusi, pentru mai multa râvna, haide sa ascultam, de vreti, cuvintele anume ce s-au rostit. Ca daca atunci când un dregator aduce în mijlocul pietei un osândit, si-l împresoara cu calai, si pune sa fie chinuit, toti alearga cu multa râvna vrând sa auda ce întreaba judecatorul si ce raspunde osânditul, cu mult mai vârtos aici trebuie sa ascultam cu deadinsul ce cere acest vinovat – de bogat vorbesc – si ce-i raspunde prin Avraam Dreptul Judecator (fiindca nu patriarhul era cel care judeca, macar ca el vorbea).
Precum în tribunalele lumesti tâlharii si ucigasii stau, potrivit legilor, departe de judecator, nefiindu-le îngaduit sa auda vocea lui (si prin aceasta având a suferi înca o necinstire pe lânga celelalte), ci un oarecare mijlocitor poarta întrebarile judecatorului si raspunsurile celor judecati, asa si aici. Osânditul nu-L auzea pe Dumnezeu graind catre el, ci Avraam era mijlocitor, aducând la cunostinta judecatului cuvintele Judecatorului: ca nu de la sine spunea ce spunea, ci îi „citea”( O alta analogie cu procedura judiciara) legile lui Dumnezeu si îi graia legile iesite de Sus – drept care bogatul nici nu avea ce sa raspunda împotriva.
2. Sa luam aminte deci cu scumpatate la cele spuse, fiindca anume starui asupra acestei pilde si este de acum a patra zi de când nu ma departez de la ea, fiindca mult este si câstigul pe care-l vad facându-se din aceasta istorisire si bogatilor, si saracilor, si celor care se tulbura de propasirea celor rai si de saracia si strâmtorarea dreptilor – ca de obicei nimic nu îi sminteste si nu îi tulbura pe cei multi ca faptul ca unii bogati, traind în rautate, se bucura de bunastare multa în vreme ce unii drepti, vietuind îmbunatatit, ajung la cea mai de pe urma saracie si alte nenumarate crunte urmari ale saraciei sufera.
Pilda aceasta, însa, poate aduce leacurile potrivite, pe cei bogati înteleptindu-i, iar pe cei saraci mângâindu-i; pe bogati învatându-i sa nu cugete semet, iar pe saraci mângâindu-i în starea lor de acum; pe bogati înduplecându-i sa nu se îngâmfe daca rai fiind nu dau seama aici, fiindca dincolo îi asteapta pedeapsa cea mai crunta, iar pe saraci îndemnându-i sa nu se tulbure de bunastarea altora, nici sa nu socoata ca nu sunt de la Pronie cele ce ni se întâmpla, când aici dreptul sufera, iar omul rau si spurcat se bucura de bunastare necurmata. Ca amândoi îsi vor primi rasplata dupa vrednicie: unul cununile rabdarii si barbatiei, iar celalalt pedepsele rautatii.
Aceasta pilda sa v-o înfatisati, atât bogatii cât si saracii: bogatii pe peretii casei voastre, iar saracii pe peretii cugetului – si daca o va sterge cândva uitarea, zugraviti-o iarasi prin aducerea aminte. Ba si voi, bogatii, sa v-o scrieti mai ales în cuget, si neîncetat s-o aveti în gând, si va va fi scoala si temei a toata filosofia: ca de o vom avea mereu înscrisa în cuget, nici bucuriile acestei vieti nu vor putea sa ne îngâmfe, nici întristarile ei nu vor putea sa ne doboare, ci le vom privi atât pe unele cât si pe celelalte întocmai ca pe zugravelile de pe pereti. Ca vazând un bogat si un sarac înfatisati pe pereti, nici pe primul nu-l pizmuim, nici pe celalalt nu-l dispretuim, caci ceea ce vedem sunt umbra, nu adevar.
Asijderea, pricepând firea [natura] bogatiei si saraciei, a slavei si necinstei si a tuturor celor mâhnicioase si stralucite ale acestei lumi, ne vom slobozi de toata tulburarea nascuta în noi din pricina lor – ca toate acestea sunt mai amagitoare decât umbra, si pe omul înalt si nobil la suflet nimic din cele stralucite si slavite nu-l poate semeti, si nimic din cele umile si lepadate nu-l poate aduce la deznadejde.
E vremea, totusi, sa auzim si ce spune bogatul. „Rogu-te”, zice, „parinte, sa trimiti în casa tatalui meu pe Lazar, ca am cinci frati; sa le dea lor marturie, ca sa nu vina si ei în acest loc de munca.” Neizbândind în cererea pentru sine, cere pentru altii. Vezi cum pedeapsa l-a facut iubitor de oameni si bun? Ca cel ce îl dispretuia pe Lazar când îl avea în fata se îngrijeste acum de altii care nu sunt de fata; cel ce trecea nepasator pe lânga omul care zacea înaintea ochilor lui îsi aduce aminte de cei pe care nu îi vede si cere cu multa pretuire si râvna (prin aceasta expresie consacrata Sfântul Ioan arata ca bogatul a învatat în urma pedepsei pe de o parte sa pretuiasca persoana omeneasca si pe de alta sa-i arate atentie si grija, „râvna”) ca Dumnezeu sa arate cumva purtarea Sa de grija spre a-i scapa de relele care urmau sa îi cuprinda, si roaga sa fie trimis Lazar în casa tatalui sau, unde îi fusese arena de lupta si alergarea faptei bune (obisnuitele imagini din sport (gimnastica si lupte), atât de populare si îndragite în antichitatea greaca).
„Sa-l vada încununat fratii mei”, zice, „care l-au vazut luptându-se, care au fost martorii saraciei si foametei si nenumaratelor rele pe care el le-a îndurat, si sa fie acum martori ai cinstei, ai prefacerii, ai întregii lui slave ca, din amândoua partile fiind înteleptiti si învatati ca urmarile faptelor noastre se întind dincolo de aceasta viata, sa se pregateasca asa încât sa poata scapa de osânda si pedeapsa de dincolo”.
Dar Avraam ce zice? „Au pe Moise si pe proroci, sa-i asculte pe dânsii”. „Nu porti tu grija”, zice, „de fratii tai cum poarta Dumnezeu, Cela ce i-a facut pe ei. Nenumarati învatatori le-a rânduit spre îndemn, spre sfat, spre povatuire”. Dar bogatul ce zice iar? „Nu, parinte Avraame, ci de va merge cineva din morti la dânsii se vor pocai.” Asa spune gloata. Unde sunt acum cei care zic: „Cine a venit de acolo?
Cine a înviat din morti? Cine a povestit cum stau lucrurile în iad?” Câte de-acestea nu si-a zis bogatul în sinea lui când se desfata? Ca nu degeaba cerea sa învie cineva din morti: ci dat fiind ca atunci când asculta Scripturile le dispretuia, îsi batea joc, socotea ca basme sunt spusele lor.
„Si ei”, zice, „au aceleasi banuieli pe care le aveam eu; dar de va merge cineva din morti, fata de acela nu vor fi neîncrezatori, nu vor fi batjocoritori, ci mai degraba vor lua aminte la spusele lui”. Avraam, însa, ce raspunde? „Daca nu asculta pe Moise si pe proroci, macar de ar si învia cineva din morti, nu vor crede.” Si ca adevarat este acest lucru, ca cel ce nu asculta de Scripturi nu va asculta nici de cei înviati din morti, au aratat iudeii, care, dupa ce nu au ascultat pe Moise si pe proroci, nici vazând morti înviati nu au crezut – ci ba încercau sa îl omoare pe Lazar (Cel înviat a patra zi, fratele Martei si Mariei), ba se napusteau asupra apostolilor, desi multi morti au înviat în vremea Rastignirii.
3. Ca sa înveti si din alta parte ca mai vrednica de crezare este învatatura prorocilor decât vestirile celor înviati, ia seama ca mortul este cu totul rob, iar Scripturile graiesc ceea ce graieste Stapânul. Asa mai vrednice de încredere decât orice, fiindca ne-a aratat în ele lucruri cu mult mai limpezi decât învierea unor morti: a întors la credinta întreaga lume, a gonit ratacirea, a savârsit toate acestea prin pescari si alti oameni simpli, si în tot locul ne-a înfatisat dovezi îndestulatoare ale purtarii Sale de grija.
Sa nu socotim, dar, ca urmarile faptelor noastre se marginesc la viata de acum, ci sa credem ca negresit va fi judecata si rasplatire a tuturor celor facute aici de catre noi. Acest lucru este atât de limpede si de învederat tuturor ca si iudeii, si pagânii, si ereticii, si toti oamenii sunt de un cuget în privinta lui. Ca desi nu toti filosofeaza despre înviere cum se cuvine, totusi cu privire la judecata si pedeapsa si la tribunalele de dincolo toti se învoiesc spunând într-un glas ca este o rasplatire a celor facute aici: ca de nu ar fi fost asa, la ce sa mai fi întins Dumnezeu ditamai cerul, sa fi asternut pamântul, sa fi desfasurat marea, sa fi aratat atâta purtare de grija, daca nu avea de gând sa ne poarte de grija pâna la capat?
4. Nu vezi câti oameni cu viata îmbunatatita au plecat din aceasta lume dupa ce au patimit nenumarate grozavii, fara sa fi primit nimic bun; iar altii, care au vadit multa rautate rapind averile altora, despuind si împilând vaduve si orfani, bucurându-se de bogatie si dezmierdare si de nenumarate bunatati, au plecat din aceasta viata fara sa fi patit nici cel mai mic necaz?
Deci, când se vor bucura cei dintâi de rasplatile faptei bune, sau când vor plati ceilalti pentru rautatea lor, daca totul se sfârseste pentru noi odata cu viata de aici? Ca daca este Dumnezeu – si este! – oricine se va învoi ca El nu are cum sa nu fie drept; iar daca este drept, le va rasplati atât unora cât si celorlalti dupa vrednicie – lucru pe care de asemenea îl vor recunoaste toti. Ei bine, daca le va rasplati atât unora cât si celorlalti dupa vrednicie, iar aici nu si-a primit nimeni rasplata – nici raul pedeapsa rautatii sale, nici dreptul platile faptei bune – e limpede ca ramâne sa vina o anumita vreme când toti vor primi ce li se cuvine.
Altminteri, pentru ce ne-a pus Dumnezeu în cuget un judecator care neîncetat e treaz si privegheaza – de constiinta zic? Ca nu este între oameni, nicidecum, vreun judecator asa neadormit precum constiinta noastra. Judecatorii cei dinafara se lasa cumparati cu bani si maguliti cu lingusiri, si frica îi face fatarnici, si înca multe altele sunt care strica dreptatea hotarârii lor; în vreme ce tribunalul constiintei nu se pleaca nici unuia dintre aceste lucruri, ci fie ca dai bani, fie ca lingusesti, fie ca ameninti, fie ca mai stiu eu ce faci, va da hotarâre dreapta împotriva gândurilor ce au pacatuit, si însusi cel ce a facut pacatul se osândeste singur, chiar daca nu-l pâraste nimeni altul.
Si nu o data, de doua ori, ci de multe ori si întreaga viata face mereu aceasta. Niciodata, nici dupa trecerea unui rastimp îndelungat, nu uita cele întâmplate, ci si în timpul savârsirii pacatului, si înainte de savârsirea lui, si dupa ce a fost savârsit se scoala asupra noastra ca pârâs amarnic, mai ales dupa ce a fost savârsit. Ca în timp ce pacatuim nu simtim atât de mult mustrarile constiintei, fiind beti de placere; dar dupa ce sfârsim – mai ales atunci, dupa ce placerea toata s-a stins – ne strapunge boldul amar al caintei, ca durerile femeilor care nasc. La acelea înainte de nastere multa si nesuferita e osteneala, si chinurile facerii le sfâsie cu junghiuri ascutite, dar dupa nastere le vine usurare, durerile iesind din ele odata cu pruncul.
Aici, însa, nu este asa, ci câta vreme zamislim si nastem gândurile stricate ne bucuram si ne veselim, iar durerile ne apuca abia dupa ce aducem pe lume pruncul cel rau, pacatul, când vedem cât de hâd este noul-nascut – si atunci suntem sfâsiati launtric mai rau decât femeile care nasc.
Drept aceea, va rog sa nu primim pofta stricata chiar de la începutul ei; iar daca o vom si primi, sa înabusim launtric semintele ei. Iar daca ne vom lenevi pâna la a nu face nici atâta, sa omoram pacatul prin marturisire si lacrimi, prin învinuirea de sine: ca nimic nu este asa de pierzator pentru pacat precum învinuirea si osândirea de sine cu pocainta si lacrimi. Ti-ai osândit pacatul? Ai lepadat povara. Si stii cine spune asta? însusi Dumnezeu, Cel care judeca: „Spune tu pacatele tale întâi, ca sa fii îndreptatit” (Isaia 43, 26).
Pentru ce te rusinezi si rosesti, zi-mi, când e vorba sa-ti spui pacatele? Ca doar nu unui om le spui, ca sa te ocarasca; nu unui împreuna-rob cu tine le marturisesti, ca sa te faca de râs: Stapânului, Purtatorului de grija, Iubitorului de oameni, Doctorului îti arati rana. Ce, crezi ca daca tu nu spui El nu stie ce ai facut – El, Care stia si înainte de a o face tu?
Si atunci, pentru ce nu spui? Ce, pacatul se face mai apasator daca îl dai în vileag? Ba mai lesne de suferit si mai usor se face. Si Dumnezeu vrea sa îti spui pacatul nu ca sa fii pedepsit, ci ca sa fii iertat; nu ca sa afle El pacatul tau – ca îl stia doar – ci ca tu sa înveti ce datorie îti iarta. Si vrea sa înveti marimea harului ca sa fii totdeauna multumitor, ca sa fii mai sovaielnic catre pacat, ca sa fii mai cu râvna catre fapta buna.
Daca nu spui cât de mare e datoria ta, nu recunosti covârsirea harului. „Nu te silesc”, spune Dumnezeu, „sa iesi în vazul tuturor si sa te înconjori de martori multi; spune-Mi doar Mie pacatul, totul ramânând între noi, ca sa îti vindec rana si sa te izbavesc de durere”. De asta a pus în noi constiinta, care lucreaza cu mai multa dragoste decât un parinte: ca parintele, dupa ce si-a certat copilul o data, de doua ori, de trei ori, de zece ori, daca îl vede ca ramâne neîndreptat, se deznadajduieste de el si îl desfiaza, si îl da afara din casa, si îl sterge din spita neamului.
Constiinta însa nu face asa, ci daca spune o data, de doua ori, de trei ori, de mii de ori, si nu asculti, iar îti va spune si nu va înceta pâna la ultima suflare; în casa, si la raspântii, si la masa, si în piata, si pe drum, de multe ori si în vis ne înfatiseaza în nalucire si închipuire pacatele noastre.
5. Si ia seama câta întelepciune la Dumnezeu. Nu a facut mustrarea constiintei nici necurmata (ca neîncetat fiind învinuiti n-am îndura povara), nici atât de neputincioasa încât sa se lase pagubasa dupa un îndemn, doua. Ca daca ne-ar fi împuns în fiecare zi si ceas, ne-am fi dat duhul de întristare; iar daca dupa o aducere-aminte sau doua de rânduiala ar fi încetat cu mustrarea, nu am fi cules mult folos. Drept aceea, Dumnezeu a facut aceasta mustrare statornica, dar nu neîncetata. Statornica pentru ca noi sa nu cadem în lenevire, ci pururea si pâna la sfârsitul vietii sa ne trezvim aducându-ni-se aminte de rânduiala; nu neîncetata, ca sa nu ne prabusim, ci primind oarecare usurari si mângâieri sa ne tragem suflul.
Ca precum a nu ne îndurera de loc pentru pacate e lucru pierzator, nascând în noi cea mai mare nesimtire, asemenea si a patimi aceasta neîncetat si peste masura este vatamator, caci prisosul de întristare poate, adeseori lipsindu-l pe om de judecata sa fireasca, sa înece sufletul si sa îl faca netrebnic spre toata lucrarea cea buna. – Drept aceea, Dumnezeu a facut ca mustrarea constiintei sa vina asupra noastra la rastimpuri, caci este aspra foarte si obisnuieste sa îl împunga pe pacatos mai cumplit decât orice bold: ca nu doar când pacatuim noi însine, ci si când altii fac aceleasi pacate ca si noi se scoala cu vigoare si striga împotriva noastra cu mare glas. Si curvarul, si preacurvarul, si hotul se socoate atins nu doar când este învinuit el, ci si când aude ca altii sunt învinuiti pentru aceleasi pacate ca ale lui, prin pedepsirea altora aducându-i-se aminte de pacatele lui.
Este învinuit altul, dar e atins acesta – care de nimic nu a fost învinuit – daca a cutezat acelasi lucruri ca si celalalt, întocmai ca atunci când sunt laudati si încununati altii pentru fapte bune, dar se bucura si se veselesc si cei ce au aceleasi fapte bune, ca si cum ei ar fi cei laudati. Deci, cine poate fi mai nenorocit decât pacatosul, daca altii sunt învinuiti si lui îi vine sa intre în pamânt? Si cine poate fi mai fericit decât cel care duce viata îmbunatatita, daca se bucura si se veseleste când sunt laudati altii, prin laudele primite de acestia aducându-si aminte de faptele sale bune?
Acestea sunt lucrurile întelepciunii lui Dumnezeu, acestea sunt semnele preamarii Lui purtari de grija – ca ancora sfintita este mustrarea constiintei, ce nu îngaduie sa ne cufundam de tot în adâncul pacatului: ca nu numai în timpul savârsirii pacatelor ne împunge, ci si dupa multi ani stie sa ne aduca aminte deseori vechile greseli. Si voi înfatisa dovada limpede chiar din Scripturi. L-au vândut oarecând fratii pe Iosif nu pentru vreo vina, ci pentru ca vazuse vise ce-i prevesteau slava lui viitoare. „Am vazut”, zice, „snopii vostri ca se închinau snopului meu” (Facere 37, 7).
L-au vândut cu toate ca pentru asta se cuvenea sa îl ocroteasca, deoarece avea sa fie cununa a întregii case si stralucire a tot neamul, însa asa-i zavistia: poarta razboi cu propriul sau bine, si zavistnicul ar alege mai degraba sa patimeasca mii de morti decât sa-l vada pe aproapele bucurându-se de bun nume, chiar daca acesta ar avea sa se rasfrânga si asupra lui.
Cine poate fi mai jalnic decât unul ca acesta? Asa au patit si fratii lui Iosif, si vazându-l din departare ca vine aducându-le de mâncare, vorbeau între ei: „Veniti sa-l omorâm, si vom vedea ce vor fi visurile lui” (20). Daca de înrudirea dupa sânge nu te-ai rusinat, iar pe cea dupa fire n-ai vrut s-o iei în seama, macar de slujirea lui trebuia sa te rusinezi, ca pentru a te hrani pe tine venise. Ci ia seama cum prorocesc si fara sa vrea: „Veniti sa-l omoram, si vom vedea ce vor fi visurile lui”(20). Ca daca n-ar fi uneltit, si nu ar fi urzit viclesug, si nu ar fi alcatuit acel sfat fara de rusine, nu ar fi ajuns sa cunoasca puterea viselor acelora: ca nu-i totuna a sui pe tronul Egiptului fara a fi patimit nici un necaz cu a ajunge la aceasta stralucire trecând prin asemenea piedici si restristi.
Ca daca n-ar fi uneltit fratii, Iosif nu ar fi fost vândut în Egipt; daca nu ar fi fost vândut în Egipt, nu s-ar fi aprins de patima dupa el stapâna; daca nu s-ar fi aprins de patima dupa el stapâna, nu ar fi fost aruncat în temnita, nu ar fi tâlcuit visele, nu ar fi ajuns sa împarateasca; daca nu ar fi ajuns sa împarateasca, nu ar fi venit fratii lui sa cumpere grâne si nu s-ar fi închinat lui.
Asa încât mai ales ca urmare a faptului ca au încercat sa îl ucida au cunoscut puterea acelor vise. Si atunci, ce? Fratii i-au adus toate acele bunatati pe care le-a dobândit si toata acea slava? Nicidecum; ci ei au uneltit sa-l dea mortii si necinstei si robiei si relelor celor mai de pe urma, însa Dumnezeu, Iscusitul, s-a folosit de rautatea uneltitorilor spre proslavirea celui vândut, a celui caruia i se întinsese cursa.
6. Ca sa nu se creada ca cele ce s-au facut tin de întâmplare, Dumnezeu prin însisi cei potrivnici, prin cei care pun piedica, savârseste cele pe care încearca sa le împiedice aceia, folosindu-se de vrajmasii lui Iosif ca de niste slujitori spre proslavirea lui ca sa înveti ca nimeni nu va destrama planul lui Dumnezeu si mâna Lui cea înalta nimeni n-o va abate, ca atunci când vreunii uneltesc împotriva ta sa nu cazi cu duhul si sa nu cârtesti, ci sa stii cu încredintare ca uneltirea lor te duce la sfârsit bun, dar numai daca rabzi vitejeste toate câte vin asupra ta.
Iata, deci, ca si aici pizma a nascut domnie si zavistia a mijlocit coroana si a adus tron, si însisi uneltitorii l-au împins pe Iosif la marirea stapânirii aceleia; si cel împotriva caruia s-a uneltit a ajuns sa împarateasca, iar uneltitorii sa îi slujeasca; si aceluia i se dadea închinare, iar acestia din urma se închinau lui.
Asadar, când vin asupra ta necazurile unul dupa altul, fara contenire, nu te tulbura, nu cârti, ci asteapta sfârsitul: ca negresit îti va fi vrednic de marea darnicie a lui Dumnezeu, dar numai daca vei rabda cu recunostinta tot ce vine asupra ta între timp. Ca si Iosif, dupa acele vise ajungând în cele mai mari primejdii, si fiind vândut de frati, si punându-i-se gând rau de catre stapâna, si aruncat fiind în temnita, n-a zis în sinea sa: „Ce mai este si asta? Amagire erau acele vise: mi-am pierdut patria, am fost lipsit de slobozenie; nu m-am supus, pentru Dumnezeu, stapânei mele care ma îndemna la preacurvie.
Pentru întreaga întelepciune si fapta mea buna sunt pedepsit, însa El nici acum nu m-a ocrotit, nici nu mi-a întins mâna de ajutor, ci a îngaduit sa fiu mereu în lanturi si în necazuri necurmate: ca dupa groapa a venit robia, dupa robie uneltirea stapânei, dupa uneltire pâra mincinoasa, dupa pâra mincinoasa temnita”.
Nimic dintre acestea însa nu-l tulbura, ci ramânea îndraznind întru nadejde si stiind ca nu ramân niciodata neîmplinite vestirile lui Dumnezeu. Dumnezeu ar fi putut sa le împlineasca în aceeasi zi; dar ca sa arate atât puterea Sa cât si credinta robilor Sai, lasa sa treaca vreme lunga si sa se puna multe piedici, încât si vârtutea Lui s-o afli (ca Si-a împlinit fagaduintele când parea sa nu mai fi ramas nici o nadejde), si rabdarea si credinta robilor Lui s-o vezi, pe care nici o patanie nu-i face sa cada din asteptarea lor cea buna.
Precum spuneam, fratii lui Iosif au mers în Egipt, foametea împingându-i ca un ostas si aducându-i cu de-a sila în fata lui Iosif, care era mai-mare în acea tara; si voiau sa cumpere grâne. Iosif, însa, ce zice catre ei? „Iscoade sunteti”. Iar ei îsi spuneau: „Ce înseamna asta? Am venit sa cumparam mâncare si ne punem viata în primejdie?” Pe buna dreptate, fiindca si el v-a adus cândva mâncare si i-ati pus viata în primejdie. El însa a suferit într-adevar, în timp ce primejdia voastra e prefacuta, fiindca el nu va este vrajmas, ci doar a luat chip de vrajmas ca sa afle cu de-amanuntul cum stau lucrurile acasa.
Ca de vreme ce fusesera nerecunoscatori si rai fata de el, iar pe Veniamin nu îl vedea împreuna cu dânsii, s-a temut pentru baiat ca nu cumva sa fi patit si acesta la fel ca el, si a dat porunca sa fie legat unul dintre frati si tinut în Egipt, iar toti ceilalti sa plece cu grâul, amenintându-i cu moartea daca nu-l vor aduce pe Veniamin. Ei bine, dupa ce s-a facut asa si le-a zis lor: „Lasati pe unul dintre voi aici si aduceti-l pe celalalt frate al vostru; iar daca nu, cu moarte veti muri”, ce îsi spuneau între ei? „Asa este, în pacat suntem noi pentru fratele nostru, ca nu ne-a fost mila de necazul sufletului lui când ne ruga pe noi” (Facere 42, 21). Vazut-ai dupa cât amar de vreme si-au amintit de acel pacat? Atunci graiau catre tatal lor: „Fiara rea l-a mâncat pe Iosif” (Facere 37, 33), însa în fata si în auzul lui Iosif îsi marturiseau pacatul.
Ce lucru mai uimitor decât acesta poate fi? Are loc judecata fara pâra, si dezvinovatire fara învinuire, si dovedire fara martori, însisi faptasii învinuindu-se si dând în vileag fapta cea savârsita într-ascuns. Cine i-a înduplecat, cine i-a silit sa scoata la lumina cele cutezate cu atâta vreme în urma? Nu este limpede ca judecatorul cel neînduplecat care este constiinta le cutremura mereu cugetul si le tulbura sufletul? Si cel pe care au vrut atunci sa îl omoare sedea judecându-i în tacere; si nefiind data nici o hotarâre împotriva lor, singuri se osândeau. Si astfel ziceau ei, dar unul dintre dânsii se dezvinovatea spunând: „Nu v-am grait voua, zicând: „Nu faceti nedreptate baiatului,” nu-i faceti nici un rau, ca fratele nostru este ? „Si iata, sângele lui se cere” acum din mâinile noastre (Facere 42, 22).
Cel ce a zis acestea nu pomenise nimic despre ucidere si junghiere, iar cel care sedea înaintea lor nu întreba nimic despre acestea, ci le cerea pe fratele ramas. Totusi, constiinta lor, aflând vreme prielnica, s-a ridicat si le-a mustrat cugetul, i-a facut sa-si marturiseasca nelegiuirea fara a-i sili nimeni. Asa patim si noi ades în privinta pacatelor trecute: ca fiind strânsi cu usa în necazuri si restristi, ne aducem aminte de greselile dinainte.
7. Acestea toate stiindu-le, dupa ce am faptuit ceva rau sa n-asteptam necazuri si restristi, nici primejdii si lanturi, ci în fiecare ceas si în fiecare zi sa înviem în noi amintirea acelei judecati, si sa dam singuri hotarârile cele împotriva noastra, si sa încercam în tot chipul a ne dezvinovati înaintea lui Dumnezeu, si nici noi însine sa nu avem alta parere cu privire la înviere si judecata, nici pe altii spunând altfel sa nu îi ascultam, ci sa le închidem gura cu cele zise mai înainte – ca de nu am avea atunci a da socoteala de cele gresite, nu ne-ar fi rânduit aici Dumnezeu asemenea tribunal.
Dar si aceasta e o marturie a iubirii Lui de oameni, caci dat fiind ca atunci ne va cere sa dam seama de cele gresite, a rânduit acest judecator nemitarnic ca judecându-ne acesta aici pentru pacate si facându-ne mai cu întreaga întelepciune, sa ne scape de judecata ce va sa fie. Asta spune si Pavel: „Ca de ne-am fi judecat singuri, nu am fi fost judecati de Domnul” (Corinteni 11, 31).
Deci, ca atunci sa nu fim pedepsiti, sa nu fim trasi la raspundere, fiecare sa intre în a sa constiinta si, punându-si înainte întreaga viata si cercetând cu toata amanuntimea toate cele gresite, sa osândeasca sufletul sau pentru ca a lucrat acestea, sa pedepseasca gândurile, sa necajeasca, sa strâmtoreze cugetul sau, sa se traga la socoteala pentru pacate prin osândirea de sine, prin pocainta desavârsita, prin lacrimi, prin marturisire, prin postire si milostenie, prin înfrânare si dragoste – ca, descarcându-ne de pacate aici în tot chipul, sa putem pleca pe lumea cealalta cu multa îndraznire, de care fie ca noi toti sa avem parte, cu harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia dimpreuna cu Tatal este slava, si Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.