73. Folosul dojenirilor tainice
M-aţi auzit ieri slăvind tăria rugăciunii şi dojenind, fără a spune vreun nume, pe acei care se roagă cu trândăvie.
Cei ce aveau cugetul că sunt fierbinţi, am avut pentru ei lăudarea rugăciunii – şi laudele mele i-au făcut încă mai fierbinţi.
Cei care aveau cugetul că-s trândavi, au luat pe socoteala lor dojana şi s-au despuiat de lenevie. Nu-i cunosc nici pe unii, nici pe alţii – şi necunoaşterea aceasta li-i deopotrivă de utilă tuturor.
Cum, vă voi spune. Cel ce m-a auzit făcând lauda rugăciunii, şi-şi dădea seama de ardoarea lui, de-ar fi avut numeroşi martori ai lăudării ce i se făcea şi lui, ar fi alunecat în trufie. Primind lăudarea în taină, el e la adăpost de orice cădere. De partea lui, cel ce se ştia că-i lenevos, s-a folosit de această dojenire, ca să se îmbunătăţească, fără ca nimeni să afle de dojana ce primea. Şi aceasta nu-i lucru puţin pentru el. Grijulii cum suntem de părerea altora, ne silim să ne îmbunătăţim, atâta vreme cât socotim că viciile noastre sunt necunoscute; s-au arătat ele în faţa tuturor, am pierdut reazimul care ni-l dădea taina – şi neruşinarea şi neobrăzarea noastră cresc.
Rănile dezgolite, atingându-se necontenit aerul rece de ele, se agravează. Aşa şi sufletul păcătos, de-l vei mustra, pentru greşelile lui, pe faţă, se face mai neruşinat. Ca să depărteze primejdia aceasta, predica ne tămăduieşte în taină.
