Cuvântul al optulea

Din „Cele dintâi omilii la Facere”
Editura Sophia
Bucureşti, 2004

Despre vremea rea din acea zi şi
despre soborul episcopilor,
şi despre darea poruncii către Adam,
şi că multă purtare de grijă
din partea lui Dumnezeu
arată primirea Legii de către iudei

Adunându-se norii, ne-au întunecat ziua, iar dascălul nostru, fiind de faţă, mai luminată ne-a făcut-o: că nu sunt luminate trupurile de către soare, când îşi trimite razele din vârful norilor, cum dă strălucire sufletelor noastre chipul dragostei părinteşti, trimiţând raze de pe scaunul arhieresc. Acest lucru văzându-l, dar, şi el însuşi, nu a venit singur la noi, ci a luat cu sine o ceată de luminători, ca să fie lumină mai din belşug.

Drept aceea, Biserica noastră se veseleşte, şi saltă oile, si eu cu mai multă osârdie voi purcede a cuvânta: că unde este adunare de păstori, acolo şi oile sunt mai ferite de primejdie. Aşa se bucură si corăbierii când sunt cu ei mai mulţi cârmaci: că si când e senin, iar vânturile sunt cuminţi, aceştia le uşurează prin cârmit truda vâslitului; iar când se răzvrăteşte marea, prin meşteşugul şi numărul lor potolesc războiul din partea apelor. Pentru aceasta îndrăznind şi eu, voi înfăţişa cuvânt de învăţătură, bizuindu-mă întru totul pe rugăciunile lor; iar ca să ascultaţi mai cu spor si să înţelegeţi mai bine, vă voi reaminti pe scurt cele grăite ieri.

Am spus că înainte de a mânca din pom omul cunoştea binele şi răul, şi că nu după gustarea din el a dobândit această cunoştinţă. Am arătat de ce se numea pomul „al cunoştinţei binelui şi răului”, şi că Scriptura are obiceiul ca atunci când un oarecare lucru se întâmplă în oarecare vreme sau loc, dă nume locului si vremii după lucrul acela. Astăzi trebuie să citim porunca aceea prin care Dumnezeu a oprit pe om a mânca din pom. Care e, deci, aceasta? Şi a poruncit Domnul Dumnezeu lui Adam, zicând ca din tot pomul care este în rai să mănânce (Fac. 2, 16). Dumnezeiască este legea – dar să luăm aminte: că dacă oamenii, citind scrisorile împărăteşti, lasă orice priveală, cu atât mai mult noi, având a citi legi nu omeneşti, ci Dumnezeieşti, trebuie să ne înălţăm cu cugetul şi să luăm aminte la cele spuse.

Ştiu că sunt unii ce învinovăţesc pe Legiuitor şi spun că legea a pricinuit căderea. Deci, mai întâi este nevoie a sta împotriva acestei clevetiri si a arăta din fapte că nu din ură faţă de om, nici vrând să necinstească firea noastră, ci din dragoste si purtare de grijă a dat Legea – iar ca să te încredinţezi că ne-a dat-o ca ajutor în luptă, ascultă ce zice Isaia: „Legea o a dat spre ajutor” (8, 20); si iarăşi strigă Prorocul: „Făclie picioarelor mele este Legea Ta, şi lumină cărărilor mele” (Ps. 118, 105) – iar cel ce urăşte nu destramă întunericul prin făclie, nici nu călăuzeşte prin lumină pe cel rătăcit; şi, iarăşi, Solomon: „Porunca Legii este sfeşnic şi lumină şi calea vieţii şi mustrare şi învăţătură” (Pilde 6, 23).

Iată că nu e numai ajutor, nu e numai făclie, ci şi lumină si viaţă: si nu dă aşa ceva cel care urăşte şi vrea să dea pierzării, ci cel ce tinde mână de ajutor şi ridică. De aceea si Pavel, grăind cu înflăcărare către iudeu si arătându-i cât câştig a adus Legea şi că ea e odihnă, iar nu povară firii noastre, grăia: „Iată, tu te numeşti iudeu, şi te culci pe Lege” (Rom. 2,17). Vezi că nu spre a împovăra firea noastră, ci spre a-i da odihnă a dat Dumnezeu Legea? Vrei să-ţi arăt că şi spre a o cinsti?

Îndeajuns sunt si cele arătate mai sus pentru a-ţi arăta cinstirea si purtarea de grijă vădite de Dumnezeu prin darea Legii – însă voi dovedi aceasta si cu alte mărturii.“Laudă, lerusalime, pe Domnul”, zice Psalmistul, „laudă pe Dumnezeul tău, Sioane: că a întărit încuietorile porţilor tale, binecuvântat-a pe fiii tăi întru tine, Cel Ce pune hotarele tale pace şi cu grăsime de grâu te-a săturat” (Ps. 147, 1-3).

După ce a vorbit si de binefacerea dată de Dumnezeu prin restul zidirii, adaugă ceea ce este mai ales si mai mare, grăind aşa: „Cel Ce vesteşte cuvântul Său lui Iacov, îndreptările şi judecăţile Sale lui Israil. Nu a făcut aşa la tot neamul, şi judecăţile Sale nu le-a arătat lor” (8-9).

Vezi câte bunătăţi înşiră? Ferirea cetăţii de primejdie: „că a întărit încuietorile porţilor tale”; depărtarea războaielor: „Cel Ce pune hotarele Sale pace”; belşugul de cele trebuincioase: „şi cu grăsime de grâu te-a săturat.” Totuşi, a arătat că darea Legii e mai de cinste decât toate acestea: dat fiind că ferirea de primejdie, si decât depărtarea războaielor, si decât naşterea de prunci buni, si decât naşterea de prunci mulţi, si decât belşugul celor de trebuinţă, cu mult mai mare dar este a primi Legea si a învăţa îndreptările lui Dumnezeu, punând aceasta în urma tuturor binefacerilor ca pe o culme si împreunare a bunătăţilor, a adaos zicând: „Nu a făcut aşa la tot neamul” (Ps. 147, 9).
„Aşa”, cum? Mulţi s-au bucurat adeseori si de belşug, si de celelalte bunătăţi arătate”. – Dar nu despre cele binefacerile zise la început spun că „nu a făcut aşa la tot neamul”, zice, „ci despre Lege” – şi de aceea a adăugat: „Şi judecăţile Sale nu le-a arătat lor” (Ps. 147, 9). Vezi că Legea este mai mare decât bunătăţile pe care le-am înşirat?

2. Asta a arătat şi Ieremia – că jelind pe cei aflaţi în robie, grăia: „Ce este, Israile, că în pământul vrăjmaşilor eşti?.. Părăsit-ai izvorul înţelepciunii” (Bar. 3,10,12), adică Legea: „precum izvorul sloboade multe unde în toate părţile, aşa şi Legea trimite multe porunci în toate părţile, adăpându-ne sufletul”.

După aceea, arătând deosebita cinste făcută iudeilor prin Lege, grăia: „Nu s-a auzit înţelepciunea aceasta în Canaan, nici nu s-a văzut în Teman, nici fiii Agarei, neguţătorii şi căutătorii n-au cunoscut căile ei, nici şi-au adus aminte de cărările ei „(Bar. 3, 22-23). Şi, arătând că duhovnicească este înţelepciunea şi Dumnezeiască, zice: „Cine s-a suit la cer şi o a pogorât pe ea?” (Bar. 3, 29).

După aceea, a adaos: „Acesta esteDumnezeul nostru, şi nu se va adăuga altul la Dânsul. Aflat-a toată calea ştiinţei, şi o a dat lui Iacov, slugii Sale, şi lui Israil, celui iubit de Dânsul” (Bar. 3, 36-37). Pentru aceasta grăia şi David: „Nu a făcut aşa la tot neamul, şi judecăţile Lui nu le-a arătat lor” (Ps. 147, 9). Tocmai acest lucru dându-l de înţeles a scris si Pavel: „Ce este, dar, mai mult iudeului? Sau care e folosul tăierii împrejur? Mult, în tot chipul, întâi, că lor li s-au încredinţat cuvintele lui Dumnezeu” (Rom. 3, 1-2).

Vezi cum a tâlcuit si Pavel spusa: „Nu a făcut aşa la tot neamul, şi judecăţile Lui nu le-a arătat lor” Că dacă ceea ce are mai mult iudeul faţă de celelalte noroade este faptul că ei singuri dintre ceilalţi oameni au fost cinstiţi cu darea Legii scrise, înseamnă că prin aceasta Dumnezeu nu a împovărat, ci a cinstit firea noastră. Si nu i-a cinstit doar prin darea legii, ci si prin faptul că le-a dat-o El însuşi, nu prin mijlocitor: că mare cinstire este şi acesta.

Iar că mare dar e acesta, ascultă-l si pe Pavel cum arată – căci văzând pe iudei trufindu-se de venirea prorocilor la ei, si vrând a le smeri cugetarea, arată că de mai mare cinste ne-am bucurat noi, creştinii, nu prin rob, ci prin Stăpânul primind învăţătura, scriind către evrei astfel: În multe feluri şi în multe chipuri de demult grăindDumnezeu părinţilor noştri prin proroci, în zilele cele mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evr. l, 1-2); şi iarăşi, în altă parte: „Şi nu numai atât, ci ne şi lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin care şi împăcarea am primit” (Rom. 5, 11).

Îl vezi că nu se laudă doar pentru împăcare, ci si pentru că a primit împăcarea prin Hristos? Si iarăşi, preamărind învierea, spune: „Însuşi Domnul… Se va pogorî din cer” ( Tes. 4, 16). Vezi că si dincolo totul se face prin Stăpânul, si dincoace nu prin vreun slujitor, nu printr-un înger sau arhanghel, ci însuşi a dat poruncă lui Adam, cu îndoită cinste cinstind pe om: şi prin darea legii, şi prin faptul că dat-o El Însuşi?

Deci, cum a alunecat Adam? Pe lenevia sa: şi o dovedesc toţi câţi au primit lege şi n-au alunecat, ci şi mai mult decât li s-a dat lor poruncă au făcut. Dar fiindcă văd că timpul ne strâmtorează, amân pe altă cuvântare cele ce ar mai fi de spus: iar voi să păziţi cele grăite până acum şi să vă amintiţi de ele, şi să îi învăţaţi pe cei ce nu le-au auzit. Acestea şi în biserică, şi în piaţă, şi casă să le cugete fiecare – fiindcă nimic nu e mai dulce ca ascultarea dumnezeieştilor cuvinte.

Ascultă ce grăieşte despre aceasta Prorocul: „Cât de dulci sunt gâtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decât mierea şi fagurul gurii mele” (Ps. 118, 103). Deci, acest fagur să îl pui pe masa cea de seară, ca să te umpli de toată desfătarea duhovnicească. Nu vedeţi pe oamenii cei înstăriţi cum după masă aduc cântăreţi din lăută si din fluier? Aceia fac teatru din casa lor: tu fă casa ta cer – şi o vei face nu schimbând zidurile, nu mutând temeliile, ci chemând pe Însuşi Stăpânul Cerurilor pe masa ta.

Nu se ruşinează de asemenea cine iubeşte pe Dumnezeu: că unde e învăţătură duhovnicească, acolo este şi întreagă înţelepciune, şi cuviinţă, şi blândeţe; unde sunt bărbat şi femeie şi copiii întru unire de cuget şi dragoste şi sunt legaţi laolaltă cu legăturile faptei bune, acolo este şi Hristos în mijlocul lor: fiindcă nu caută acoperiş de aur, nici stâlpi strălucitori, nici frumuseţea marmurelor, ci frumuseţea sufletului, şi bunul chip al cugetului, şi masă plină de dreptate, având roadele milosteniei: şi dacă vede aşa masă, degrabă ia parte la adunare şi stă de faţă. Că El a spus: “Flămând M-aţi văzut, şi M-aţi hrănit” (Mt. 25, 35).

Deci, când auzi un sărac că strigă jos cu mare glas, şi apoi dai ceva de la masa ta celui nevoiaş, prin rob L-ai chemat pe Stăpânul la masa ta, ai umplut-o toată de binecuvântări şi prin începătură ai dat pricină foarte mare ca să se umple vistieriile tale de multe bunătăţi. Iar Dumnezeul păcii şi al dragostei, Cel Ce dă pâine spre mâncare şi sămânţă semănătorului să înmulţească sămânţa voastră şi să sporească roadele dreptăţii întru voi toţi (II Cor. 9, 10), dând harul Său, şi să vă învrednicească de Împărăţia Cerurilor, de care fie ca noi toţi să avem parte, cu harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, dimpreună cu Care Tatălui este slava, cinstea, stăpânirea, şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.