Cuvântul al treilea

Din „Cele dintâi omilii la Facere”
Editura Sophia
BucureÅŸti, 2004

Ce înseamnă: „după asemănarea”, şi pentru ce,
spunând Dumnezeu
să stăpânim noi peste fiare, nu
stăpânim; şi că acest fapt dovedeşte
multă purtare de grijă din partea Lui

1. Precum nu au nici un folos cei care seamănă atunci când seminÅ£ele sunt aruncate afară de cale, nici cel care cuvântă nu câştigă nimic când cuvântul nu ajunge la cugetul ascultătorilor, ci sunetul, răspândindu-se degeaba în văzduh prin glas, lasă fără folos pe cel care aude. N-am spus acestea în zadar, ci ca să nu rămâneÅ£i lipiÅ£i doar de noimele cele mai simple, ci să cutezaÅ£i a vă apropia ÅŸi de cele mai adânci: că dacă nu vom scufunda în adâncul Scripturilor acum, când mădularele ne sunt uÅŸoare spre a înota, ochiul mai pătrunzător (nefiind încă stingherit de ÅŸuvoiul viclean al dezmierdării), iar duhul mai tare14, ca să nu se înăbuÅŸe, când o să ne mai scufundăm? Când o să fie dezmierdare, ÅŸi ospăţ, ÅŸi beÅ£ie, ÅŸi masă plină de îmbuibare? Dar atunci nu va fi lesne nici să ne miÅŸcăm, aÅŸa de mult împovărează sufletul sarcina grea a dezmierdării. Nu vedeÅ£i că ÅŸi cei care vor să afle mărgăritare nu află cele căutate ÅŸezând sus, pe ţărm, ÅŸi numărând valurile, ci scufundându-se până în adânc – ÅŸi asta cu toate că-i mare osteneala căutării, mare primejdia aflării, ÅŸi după aflare nici un câştig – fiindcă ce mare lucru aduce în viaÅ£a noastră aflarea de mărgăritare? Măcar de nu ar fi adus marile rele pe care le-a adus  că ceea ce întoarce pe dos viaÅ£a noastră ÅŸi răstoarnă toate cu susul în jos e nebunia după avuÅ£ii ÅŸi totuÅŸi, pescuitorii de mărgăritare îşi pun în joc ÅŸi sufletul, ÅŸi trupul pentru hrana vremelnică ÅŸi îndrăznesc să înfrunte valurile; iar în cercetarea Scripturii nu e primejdie, nu este osteneală atât de încordată, ci puÅ£ină ÅŸi uÅŸoară, ÅŸi aceasta pentru păzirea celor aflate, fiindcă cele aflate cu uÅŸurinţă par celor mulÅ£i de dispreÅ£uit, în marea Scripturilor nu-i tulburare a valurilor, ci e mai liniÅŸtită ca oriÅŸice liman; nu e nevoie să ne scufundăm în sânurile cele întunecate ale adâncului, ci în ea e lumină multă, mai strălucitoare chiar decât razele de soare, liniÅŸte multă, departe-i orice tulburare, ÅŸi din cele aflate – atât câştig cât nici nu este cu putinţă a înfăţiÅŸa prin cuvânt.

Să nu ne dăm bătuÅ£i, dar, ci să ne apucăm de cercetarea înÅ£elesurilor Scripturii. AÅ£i auzit că după chipul lui Dumnezeu l-a făcut Dumnezeu pe om; ÅŸi ce înseamnă „după~chipul” am spus: că nu arată aceeaÅŸi fire la om ca la Dumnezeu, ci asemănarea de stăpânire; iar după asemănare înseamnă bunătatea ÅŸi blândeÅ£ea, ÅŸi asemănarea după putinţă cu Dumnezeu în privinÅ£a virtuÅ£ii, precum spune Hristos: FiÅ£i asemenea Tatălui Meu Care este în ceruri – fiindcă precum pe întinderea pământului unele vietăţi sunt mai dobitoceÅŸti15, altele mai sălbatice, aÅŸa ÅŸi pe întinsul sufletului nostru unele cugetări sunt mai dobitoceÅŸti, altele mai sălbatice. Deci, se cuvine să le stăpânim ÅŸi să le biruim, ÅŸi să dăm cugetării stăpânirea asupra lor. „Dar cum poate birui cineva sălbăticia gândului?”, zic unii. Ce spui tu, omule? ÃŽi biruim pe lei ÅŸi sufletele lor le îmblânzim, ÅŸi te mai îndoieÅŸti că sălbăticia gândului poate fi preschimbată în blândeÅ£e? Åž iasta cu toate că leul are în fire sălbăticia, iar blândeÅ£ea e împotriva firii lui; în vreme ce cu tine e dimpotrivă, bunătatea fiindu-Å£i în fire, iar sălbăticia – împotriva firii.

Deci, cel ce scoate ceea ce este după fire din sufletul fiarei şi pune acolo ceea ce este împotriva firii ei, oare nu va putea păstra în sufletul său ceea ce-i este după fire ? Oare câtă nepăsare n-ar dovedi nefăcând aceasta? Dealtfel, cu sufletul leilor mai e şi altă greutate: fiindcă sufletul fiarei este lipsit de cugetare. Ci totuşi, aţi văzut adesea duşi prin piaţă lei mai blânzi ca oile, şi mulţi din cei aflaţi în prăvălii deseori aruncau bani stăpânului, ca plată pentru meşteşugul şi înţelepciunea cu care a îmblânzit fiara. Iar în sufletul tău este şi cugetare, şi frică de Dumnezeu, şi mult ajutor din toate părţile. Deci, nu îmi veni mie cu dezvinovăţiri şi îndreptăţiri: căci este cu putinţă, dacă vrei, să fii blând şi cuminte. „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, şi să stăpânească fiarele” (Fac. l, 26).

2. Aici lovesc în noi elinii ÅŸi spun că Scriptura minte, fiindcă nu noi stăpânim pe fiare, ci ele ne stăpânesc pe noi, pricinuindu-ne multă luptă supărătoare. Lucrul acesta nu e defel adevărat: fiindcă e de ajuns ÅŸi vederea unui om să pună o fiară pe fugă – atâta frică le pricinuim. Iar dacă ne ÅŸi ne vătăma din teamă, ori silite de foame, ori încolÅ£ite chiar de noi ÅŸi nevoite să se apere, asta nu poate fi dovadă de stăpânire deplină: că nici dacă vreunul dintre noi, văzând că năvălesc tâlhari asupra sa, ar sări la arme ÅŸi s-ar apăra, nu se poate spune că arată prin aceasta vreo stăpânire, ci multă grijă de scăparea sa; dar nu prin asta voi răsturna părerea lor, ci pe un alt temei, pe care vă e ÅŸi vouă de folos să-l auziÅ£i. Ne temem ÅŸi avem frică de fiare, ÅŸi am căzut din stăpânirea asupra lor – nu zic ba, sunt de aceeaÅŸi părere; însă aceasta nu arată mincinoasă legea lui Dumnezeu: fiindcă la început nu stăteau aÅŸa lucrurile, ci fiarele aveau frică ÅŸi cutremur de om ca de un stăpân, ÅŸi se plecau în faÅ£a lui – iar după ce am căzut din îndrăznirea către Dumnezeu ÅŸi din cinste, din pricina aceasta am ajuns să avem frică noi de ele.

De unde se vede acest lucru? Dumnezeu a adus fiarele la Adam să vadă ce nume le va pune: ÅŸi n-a fugit Adam, ca unul care se temea, ci le-a pus nume tuturor ca unor robi supuÅŸi. Acesta este simbol al stăpânirii: de asta ÅŸi Dumnezeu, vrând să-i arate ÅŸi prin aceasta care e preÅ£ul stăpânirii pe care i-o dăruise, l-a pus să dea nume fiarelor, ÅŸi numele puse le-au rămas – fiindcă Scriptura spune: „Tot ce a numit Adam, acesta e numele lor” (Fac. 2, 19).

Acesta e un semn că primul nu avea frică de fiare mai înainte de cădere, iar al doilea, mai limpede ca primul, este împreună-vorbirea ÅŸarpelui cu femeia, că dacă oamenii s-ar fi temut de fiare, n-ar fi rămas pe loc femeia văzând ÅŸarpele, ci s-ar fi pus pe fugă; n-ar fi primit sfatul lui, nu ar fi stat de vorbă cu atâta lipsă de frică, ci îndată s-ar fi speriat ÅŸi ar fi fugit. Dar iată, stă de vorbă ÅŸi nu se teme – că încă nu fiinÅ£a teama aceasta; dar după ce a intrat în om păcatul, semnele cinstirii de care se bucura i-au fost luate; ÅŸi precum între slugi cele care au trecere la stăpân sunt temute de restul slugilor, iar cele văzute cu ochi răi se tem ÅŸi de slugile celelalte, aÅŸa s-a întâmplat ÅŸi cu omul: căci până ce avea îndrăzneală către Dumnezeu, era temut de fiare; iar după ce s-a făcut vinovat înaintea Stăpânului a ajuns să se teamă ÅŸi de cei mai de pe urmă dintre cei împreună-robi cu dânsul.

Iar dacă nu-i aceasta pricina, arată-mi că mai înainte de păcat fiarele ar fi fost temute omului dar nu ai cum. Iar dacă după păcat a intrat frica, ÅŸi aceasta e din purtarea de grijă a Stăpânului: că dacă porunca dată de Dumnezeu fiind clătinată ÅŸi stricată, cinstea dată lui de Dumnezeu ar fi rămas aceeaÅŸi, omul nu s-ar fi ridicat lesne: că atunci când oamenii se bucură de aceeaÅŸi cinste fie că ascultă, fie că nu ascultă, se învaţă mai degrabă la viclenie ÅŸi nu se depărtează lesne de răutate. Că dacă acum, sub spaime ÅŸi pedepse ÅŸi munci nu rabdă să se înÅ£elepÅ£ească, cum ar fi fost dacă n-ar fi păţit nimic pentru păcatele lor grozave? încât este învederat că „Dumnezeu ne-a scos din stăpânire pentru grija ce ne-o poartă” Tu vezi-mi ÅŸi de aici iubirea Lui de oameni cea negrăită: fiindcă Adam a stricat toată porunca ÅŸi a călcat legea – iar Dumnezeu nu a desfiinÅ£at toată cinstea lui, nici nu l-a scos cu totul din stăpânire; ci a lăsat ca afară de stăpânirea lui să fie doar acele vietăţi ce nu îi folosesc prea mult spre nevoile vieÅ£ii; iar pe celelalte, cele de trebuinţă ÅŸi de folos, care slujesc mult viaÅ£a noastră, le-a lăsat roabe nouă. Ne-a lăsat cirezile de boi ca să tragem plugul, ca să brăzdăm pământul, ca să aruncăm seminÅ£e în brazdă; ne-a lăsat felurile de dobitoace de povară, ca să ne ajute la cărat; ne-a lăsat turmele de oi, ca să avem veÅŸminte; ÅŸi alte feluri de vietăţi ne-a lăsat, aducătoare de alte foloase: căci după ce, pedepsindu-l pe om, a zis: „Întru sudoarea feÅ£ei tale vei mânca pâinea ta” (Fac. 3, 19), ca sudoarea, ÅŸi chinul, ÅŸi osteneala să nu fie cu neputinţă de îndurat, a uÅŸurat greutatea ÅŸi povara sudorii prin mulÅ£imea necuvântătoarelor ce ne ajută în această osteneală ÅŸi în acest chin. Åži precum un stăpân iubitor de oameni ÅŸi grijuliu, după ce ÅŸi-a biciuit sluga, pune să fie doftoricită, aÅŸa ÅŸi Dumnezeu, punând pedeapsă asupra noastră, voieÅŸte să o uÅŸureze în tot chipul, osândindu-ne la sudori ÅŸi osteneli, dar pe de altă parte gătindu-ne multe feluri de necuvântătoare spre ajutorarea ostenelii noastre.

Pentru toate acestea să îi dăm mulţumită: că şi faptul că ne-a dat cinstea, şi că ne-a luat-o iarăşi, şi că nu ne-a luat-o cu totul, şi că a pus asupra noastră teama de fiare, şi toate câte le-a făcut cu noi sunt, dacă stai să cercetezi, pline de multă înţelepciune, de multă purtare de grijă, de multă iubire de oameni: de care fie ca toţi să ne bucurăm mereu spre slava lui Dumnezeu, Celui Ce a lucrat acestea. A Lui e slava în vecii vecilor. Amin.

14 Literal: „mai rezistent”.
15 Iraţionale.