Din „Cele dintâi omilii la Facere”
Editura Sophia
Bucureşti, 2004
Rostit la începutul Patruzecimii
despre locul: „La început a făcut Dumnezeu
cerurile şi pământul”; şi despre post şi milostenie
1. Dulce e primăvara pentru corăbieri, dulce-i şi pentru lucrătorii de pământ; însă nici pentru unii, nici pentru ceilalţi nu e aşa de dulce primăvara cum e de dulce pentru cei ce vor să filosofeze vremea1 postului, primăvara cea duhovnicească a sufletelor, adevăratul senin al gândurilor; lucrătorilor de pământ le este dulce primăvara fiindcă văd atunci pământul încununat cu flori şi odraslele de verdeţuri întinse peste el pretutindeni ca o haină pestriţă; corăbierilor le este dulce primăvara fiindcă pot pluti fără de primejdie pe spinarea mării, talazurile fiind potolite, iar delfinii jucându-se cu multă seninătate şi deseori sărind chiar pe lângă corabie; iar nouă ne e dulce primăvara postului fiindcă obişnuieşte a domoli talazuri nu de ape, ci de pofte dobitoceşti, şi ne pune cunună nu din flori, ci de haruri duhovniceşti – că zice Scriptura: „Cunună a harurilor vei lua pe creştetul tău” (Pilde l, 9). Rândunica, venind, nu goneşte iarna precum goneşte postul, venind, iarna patimilor cugetului nostru. Nu se mai luptă sufletul cu trupul, nici nu se mai răscoală robul împotriva stăpânului, ci tot acest război al trupului se curmă. Deci, întrucât multă este la noi pacea, multă şi seninătatea, haide să trag şi eu la apă barca învăţăturii, din liman în liman purtându-vă auzurile cuminţi; hai să cutez a mă apropia de înţelesurile mai subţiri, filosofând despre cer şi pământ şi mare şi despre restul zidirii2, fiindcă despre acestea ni s-a citit astăzi.
„Dar ce ne priveşte pe noi”, vor zice unii, „cuvântul despre Facere?” Ne priveşte, iubiţilor: că dacă este adevărat că „din mărimea şi frumuseţea făpturilor, după socoteală3 se cunoaşte Făcătorul lor” (Int. Sol. 13,5), cu cât vom cerceta mai mult mărimea şi frumuseţea făpturilor, cu atât ne vom apropia mai mult de Făcător. Este foarte bine a şti ce e făptura şi ce e Făcătorul, ce este lucrul şi ce e Făcătorul: că de ar fi ştiut să le despartă bine pe acestea vrăjmaşii adevărului, n-ar fi încurcat toate, răsturnând jos cele de sus – nu că ar fi coborât stelele şi cu cerul şi ar fi ridicat pământul, ci că ei, coborând pe împăratul cerurilor de pe tronurile împărăteşti L-au pus în rândul făpturii, cinstind făptura cu întâietăţile Dumnezeirii. De-ar fi ştiut maniheii să filosofeze bine despre zidire, n-ar fi cinstit-o pe aceasta, care este adusă din nefiinţă, stricăcioasă, schimbătoare, cu întâietăţile nenasterii. Dacă ar fi ştiut elinii să filosofeze bine despre făptură, nu s-ar fi rătăcit de la adevăr, n-ar fi cinstit făptura şi nu s-ar fi închinat ei în locul Făcătorului. Bun este cerul, însă a fost făcut ca să te închini Făcătorului; strălucitor e soarele, dar ca să îl slujeşti pe Cel Ce l-a lucrat; iar dacă vei rămâne la minunea zidirii şi te vei opri la frumuseţea lucrurilor, lumina ta s-a făcut întuneric, sau mai bine zis, te-ai folosit de lumină spre a te întunerici.
Văzut-ai cât de bine este a şti cele privitoare la Facere? Deci, nu dispreţui câştigul, ci ia aminte bine la cele zise: că nu vom vorbi numai despre cer, şi pământ, şi mare, ci şi despre naşterea noastră, şi despre obârşia morţii, şi a vieţii noastre chinuite, şi a necazurilor şi grijilor. Că pentru acestea şi pentru multe altele alcătuind Dumnezeu carte de îndreptăţire, a trimis cartea aceasta la noi: că nici nu se dă în lături Dumnezeu a Se îndreptăţi în faţa oamenilor, ci strigă prin prorocul, grăind: „Veniţi să ne judecăm, zice Domnul” (Is. l, 18). Nu doar că se îndreptăţeşte şi primeşte a Se judeca, ci ne şi învaţă cum să scăpăm de osândă – că nu degeaba a zis: Veniţi să ne judecăm, ci a tras la judecată după ce mai întâi a arătat ce trebuie zis şi ce trebuie făcut. Auzi, dar, ce grăieşte prorocul mai înainte: Spălaţi-vă, curăţi-ţi-vă, ştergeţi răutăţile din sufletele voastre… învăţa-ţi-vă a face bine, judecaţi orfanului şi faceţi dreptate văduvei (Is. l, 16-17) – şi după aceea zice: Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. „Nu voiesc”, zice, „să vă iau goi şi pustii de îndreptăţiri, ci vă chem să daţi socoteală după ce v-am întrarmat cu dezvinovăţiri: că vreau să Mă judec cu voi nu pentru a vă osândi, ci spre a vă cruţa”. Aşa grăieşte şi în altă parte: Spune tu mai întâi fărădelegile tale, ca să te în-dreptezi (Is. 43, 26). Ai pârâş amarnic şi neîmpăcat: apucă mai înainte şi fă-l neputincios, astupă gura cea neruşinată.
2. La început, Dumnezeu vorbea El însuşi cu oamenii, pe cât le este oamenilor în putinţă să-L audă. Aşa a venit la Adam; aşa l-a certat pe Cain; aşa a grăit cu Noe; aşa S-a făcut oaspete lui Avraam. Iar după ce s-a plecat spre răutate firea noastră şi ca într-o ţară depărtată s-a înstrăinat, atunci le-a trimis cărţi ca unora plecaţi departe, înnoind ca printr-o epistolă prietenia cea veche către noi. şi cărţile acestea le-a trimis Dumnezeu, iar de adus le-a adus Moisi. Ce grăiesc, dar, aceste cărţi ? „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Pentru ce nu ni se vorbeşte despre îngeri, şi nici despre arhangheli? Că dacă din zidiri Se întrevede Ziditorul, cu atât mai mult din aceştia Se vădeşte. Frumos e cerul, dar nu la fel ca un înger; luminos este soarele, dar nu aşa ca un arhanghel. Pentru ce, dar, lăsând calea cea mai înaltă, ne duce pe cea mai umilă? Pentru aceea că le vorbeşte iudeilor, care aveau mai dobitocească aşezarea lăuntrică, iubeau cele simţite şi de-abia se întorceau din Egipt, unde oamenii se închinau crocodililor, şi câinilor, şi maimuţelor – şi nu era cu putinţă să fie ei călăuziţi la Ziditorul pe calea mai înaltă: că e aceasta cale mai înaltă, însă e şi mai aspră, mai povârnită şi mai prăpăstioasă pentru oamenii mai neputincioşi. Aşadar, pe aceştia îi duce pe calea mai lesnicioasă – a cerului, şi a pământului, şi a mării, şi a întregii zidiri văzute. Iar ca să te încredinţezi că aceasta a fost pricina – piticia lor cea duhovnicească – ascultă cum le grăieşte Prorocul şi despre acele puteri de sus: „Lăudaţi pe Domnul din ceruri, lăudaţi-L pe El întru cei de sus. Lăudaţi-L pe El, toţi îngerii Lui, lăudaţi-L pe El, toate puterile Lui: că El a zis, şi s-au făcut; El a poruncit, şi s-au zidit” (Ps. 148,1; 2; 5). Şi ce e de minune că în Scriptura Legământului celui Vechi este acest fel de învăţătură, dacă el e şi în Scriptura Legământului celui Nou, când venise vremea învăţăturilor mai înalte, dar Pavel, vorbind cu atenienii, a urmat calea pe care a mers Moisi dând învăţătură iudeilor? Că nici el nu le-a zis de îngeri şi arhangheli, ci despre cer şi pământ şi mare, grăind unele ca acestea: „Dumnezeu, Cel Care a făcut lumea şi toate cele din ea, Acesta, Domn al cerului şi al pământului fiind, nu locuieşte în temple făcute de mână”, însă când cuvânta către filipeni4 nu pe această cale i-a călăuzit, ci îi ridică la felul mai înalt de cuvântare, grăind astfel: Căci întru Dânsul s-au zidit toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, fie scaune, fie începătorii, fie stăpâniri: toate printr-însul şi pentru Dânsul s-au făcut (Col. I, 16). Tot astfel şi Ioan, având ucenici mai desăvârşiţi, a pomenit de toată zidirea dimpreună – că nu a zis: Cerul şi marea şi pământul, ci: „Toate printr-însul s-au făcut, şi fără Dânsul nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (In. 1,3) -„fie făptură văzută”, zice, „fie nevăzută”. Ştiţi cum se petrec lucrurile în privinţa învăţăturii: un dascăl, luând copilul de la mama lui, îl învaţă buchile, iar altul, luându-l în primire de la cel dintâi, îl călăuzeşte la învăţăturile mai înalte. Aşa şi cu Moise pe de o parte , Pavel şi Ioan pe de alta: că Moise, primind firea noastră cu totul neştiutoare (fiind de-abia înţărcată), a învăţat-o buchile cunoştinţei de Dumnezeu; iar Ioan şi cu Pavel, ca de la un învăţător luându-i în primire pe oameni de la Moise, la învăţăturile mai înalte îi ridică, amintind pe scurt pe cele dinainte.
Văzut-ai înrudire între cele două Legăminte? Văzut-ai împreună-glăsuire a învăţăturilor? Ai auzit şi despre facerea celor simţite în Vechiul, şi despre facerea celor gândite pe David grăind: Că El a zis, şi s-au făcut? şi iarăşi, în Noul, după ce a vorbit de puterile cele nevăzute, a zis Apostolul şi de zidirea cea simţită, întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Spusa aceasta este scurtă şi simplă, o singură propoziţie: dar poate doborî toate turnurile potrivnicilor. Şi ia aminte. Vine maniheul şi zice: „Materia este nenăscută5″ – tuspune-i: întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, şi ai surpat îndată toată trufia lui. „Dar nu crede în cuvântul Scripturii”, o să-mi spui. Păi pe acest temei pune-1 pe fugă şi alungă-l ca pe un nebun: că cel ce nu_crede ceea ce descoperă Dumnezeu, ci învinuieşte adevărul de minciună, dă foarte limpede semn de nebunie prin necredinţă. „Dar cum se poate face ceva din nefiinţă ?”, întreabă el. Tu spune-mi: cum se poate face ceva pornind de la cele ce sunt ? Că pământul a fost făcut din nefiinţă eu cred, iar tu nu crezi; că din pământ a fost făcut omul, asta amândoi o mărturisim.
Arată-mi, dar, cum s-a petrecut ceea ce recunoaştem amândoi şi este mai lesnicios de arătat: cum s-a făcut din pământ firea6 cărnii – că din pământ se face nămol, şi cărămidă, şi oală, şi ulcior; iar carne făcută din pământ nimeni nu a văzut vreodată. Cum s-a făcut, deci, firea cărnii? Cum a fost plăsmuit osul? Cum au fost plăsmuiţi nervii? Cum au fost plăsmuite venele? Cum au fost plăsmuite arterele? Cum au fost plăsmuite membranele, şi grăsimea, şi muşchii, şi pielea, şi unghiile, şi perii, şi atâta felurime de firi doar din pământ? Ci n-ai putea să spui. Cum, deci, nu este lucru nelalocul lui ca neştiind ceea ce e mai limpede şi mai uşor de înţeles să iscodeşti ceea ce e mai anevoios şi mai încurcat?
3. Vrei să te trec la alt lucru şi mai uşor, care se întâmplă în fiecare zi? Dar nici pe acesta nu mi-l vei putea lămuri. Mâncăm pâine în fiecare zi. Cum, spune-mi, se preschimbă firea pâinii în sânge şi flegmă şi fiere şi în celelalte umori din noi7? Că pâinea este îndesată şi tare, iar sângele moale şi curgător; şi pâinea este albă ori de culoarea grâului, iar sângele este roşu şi negru. Şi celelalte însuşiri ale lor dacă le cercetează cineva, mare deosebire află între pâine şi sânge. Spune-mi, deci, cum are loc această preschimbare, răspunde-mi. Ci nu poţi. Păi neputând să-mi lămureşti prefacerea hranei de fiecare zi, îmi ceri socoteală de facerea lumii de către Dumnezeu ? şi cum să nu ţină asta de nebunia cea mai mare ? Dacă e Dumnezeu ca noi, atunci cere-mi să îţi lămuresc chipul Facerii – sau nici aşa: că multe lucruri se fac prin meşteşug omenesc şi nu se poate spune în ce chip se fac. De pildă: cum se face aurul din minereu? Cum se preface nisipul în limpezimea sticlei ? şi se pot da multe alte pilde de lucruri care se fac prin meşteşug omenesc, dar în ce chip – nu ştim. Totuşi, dacă e Dumnezeu ca noi, cere-mi să-ţi lămuresc chipul Facerii: iar dacă este nemăsurat şi fără de asemănare mai presus decât noi, cum să nu fie lucru cât se poate de nebunesc ca, mărturisind nemărginite, şi dumnezeieşti, şi nepătrunse atât înţelepciunea cât şi puterea Lui, să-I cerem socoteală pentru fiecare din cele făcute ca pentru un meşteşug oarecare omenesc?
Dar lăsând gândurile, să ne întoarcem pe piatra cea neclintită: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.” Pe această temelie să stai: să nu te coboare cineva în tulburarea gândurilor omeneşti – că gândurile muritorilor sunt cu frică, şi cu gresală cugetele lor (Înţ. Sol. 9, 14). Deci, nu lăsa temelia cea tare ca să încredinţezi mântuirea sufletului tău putreziciunii şi nestatorniciei, ci să rămâi întru cele pe care le-ai învăţat şi de care ai fost încredinţat, şi să spui: Întru început a făcut Dumnezeu cerurile şi pământul”. Chiar dacă vine maniheul, chiar dacă vine Marcion, chiar dacă vin cei ce suferă de boala lui Valentin8, oricine dacă ar veni, să pui împotriva lor acest cuvânt; chiar dacă-i vezi râzând, tu să plângi pentru ei, ca pentru nebuni. Gălbejiţi sunt la culoare, au sprânceana plecată9 şi blândeţe în vorbe. Fugi, însă, de momeală şi să cunoşti lupul ascuns în piele de oaie. Mai vârtos să-ţi fie urât pentru că faţă de tine, cel împreună-rob cu dânsul, se arată plăcut şi blând, iar faţă de Stăpânul Cel de obşte al nostru, al tuturor, e mai sălbatic decât câinii turbaţi, căutând să arate că în cer este război necruţător şi luptă neîmpăcată, şi că în cum-ă cu Dumnezeu deopotrivă trage oarecare utere potrivnică. Fugi de otrava vicleniei, să urăşti leacurile cele pierzătoare; şi dacă ai primit moştenire de la părinţi credinţa şi învăţătura cea din Dumnezeieştile Scripturi, pe aceasta să o „păzeşti nestricată.
„Întru început a făcut Dumnezeu cerurile şi pământul.” „Cum adică? La început cerul, şi apoi pământul? ntâi acoperişul, şi apoi podeaua?” Dumnezeu nu-i supus vreunei trebuinţe10 a firii, nici nu e rob rânduielii vreunui meşteşug: fiindcă voia lui Dumnezeu e făcător şi meşteşugar şi al firii şi al meşteşugului, şi al tuturor celor ce sunt.
„Iar pământul era nevăzut şi netocmit.” „De ce pe cer ni-l arată Moisi adus la fiinţă gata desăvârşit, iar despre pământ ne spune cum l-a meşterit Dumnezeu treptat?” Ca aflând puterea lui din cele săvârşite cu stihia mai de soi să te încredinţezi că şi pe pământ putea să-1 aducă Dumnezeu la fiinţă gata desăvârşit: dar pentru tine şi pentru mântuirea ta nu a făcut aşa. „Cum pentru mine şi pentru mântuirea mea?” Masă şi patrie şi hrănitoare şi maică11 de obşte a tuturor este pământul, şi cetate, şi mormânt de obşte: fiindcă din el îşi au obârşia şi trupurile noastre, şi hrana noastră, şi locuim pe el, şi traiul pe el ni-l ducem, şi după moarte într-însul ne întoarcem iarăşi. Deci, ca nu cumva datorită faptului că pământul îţi este atât de trebuincios să te încânţi de el peste măsură şi mulţimea facerilor de bine să îţi fie spre poticnire ca să cazi în păgânătate, ţi-l arată, mai înainte de a fi el, fără chip şi netocmit, încât văzându-i neputinţa să te minunezi de Cel Ce l-a adus la fiinţă şi a pus în el toată puterea de care am vorbit – ca să-L slăveşti pe Cel Care atâtea a gătit ca să ne facă nouă înlesnire. Iar Dumnezeu este slăvit nu Doar prin dogme drepte ci şi prin petrecere aleasă – fiindcă Scriptura spune: „Să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt. 5,16).
4. Voiam să vă vorbesc despre milostenie, dar mi se pare de prisos să vă învăţ prin cuvânt, de vreme ce sade acum în mijloc cel ce poate să vă dea învăţătură prin fapte, părintele şi dascălul nostru cel de obşte, care casa lui părintească întotdeauna şi-a deschis-o celor din toate părţile alungaţi pentru adevăr, şi îi primeşte, şi-i îngrijeşte cu îngrijire de tot felul, ca şi cum casa ar fi primit-o de la înaintaşi ca s-o închine îngrijirii străinilor; aşa încât nu ştiu dacă se cuvenea casei lui a se numi a lui, sau mai degrabă a străinilor; iar mai vârtos socot că este cu adevărat a lui fiindcă e a străinilor: fiindcă şi bunurile noastre sunt ale noastre mai ales atunci când le vom agonisi pe ele nu nouă înşine, ci săracilor, şi cum anume, o să vă spun îndată.
Dacă îşi pune cineva banii la păstrare în dreapta săracului, nu îl primejduieşte părătorul, nu vede ochiul cel pizmaş, nu-i şterpeleşte hoţul, nu-i fură spărgătorul, nu fuge cu ei sluga – căci vistieria asta nu poate fi prădată; iar de îngropi banii acasă, îi supui primejdiei din partea hoţului, şi spărgătorului, şi pizmaşului şi părătorului, şi slugii, şi tuturor vătămărilor. De multe ori au scăpat, îndărătul a mii de uşi şi de zăvoare, de primejdiile cele dinafară, dar n-au scăpat de înşişi paznicii lor, ci aceştia, luându-i, au fugit cu ei. Vezi că suntem mai stăpâni ai avuţiilor tocmai atunci când le depunem în banca sărâcimii? La ei, averile stau mai bine nu doar din pricina pazei, ci şi fiindcă acolo e temei de câştig şi venit mai mare: că dacă împrumuţi unui om, iei dobândă unu la sută; dar mult lui Dumnezeu prin sărac, vei primi nu a suta parte, ci de o sută de ori mai mult. Dacă vei semăna o ţarină roditoare, vei culege înzecit, deva fi un an bun; iar de vei semăna în cer, după ce că se va înmulţi însutit semănătura ta, vei primi şi viaţă veşnică şi neîmbătrânitoare şi fără moarte. Şi aici multă e osteneala celor ce seamănă, în timp ce dincolo semănătorilor le răsare roadă fără ca ei să fi folosit plug şi boi şi lucrători şi fără nici o altă osteneală, şi ei nu au vreodată a se teme de secetă, nici de ploi, nici de rugina grâului, nici de grindină, nici de năvala lăcustelor, nici de viituri, nici de vreo altă năpastă oarecare – ci seminţele semănate dincolo rămân mai presus de orice vătămare. Aşadar, de vreme ce semănătorii culeg fără nici o osteneală, nici primejdie, nici temere, nici neizbândă, şi încă însutit mai mult decât au semănat, şi le odrăslesc lor atâtea bunătăţi câte ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-au suit (1 Cor. 2, 9), cum să nu fie o uşurătate fără seamăn a lăsa ceea ce e mai mult pentru a alerga după mai puţin şi a arunca ceea ce este sigur pentru a urmări ceea ce este nestatornic şi plin de primejdii şi cu sorţi mari de neizbândă? Că ce iertare vom avea făcând aceasta, ce dezvinovăţire? Bineînţeles, vom căuta să ne îndreptăţim arătându-ne sărăcia: însă nu suntem mai săraci ca văduva care, având doar doi bănuţi, i-a aruncat şi pe aceştia în vistieria templului. Să râvnim, deci, bogăţia aceleia, să urmăm mărinimiei alegerii ei, ca să ne şi învrednicim de bunătăţile puse deoparte pentru dânsa – de care fie ca noi toţi să ne învrednicim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, dimpreună cu Care Tatălui şi Sfântului Duh slavă, stăpânire, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
1 Cuvântul vremea desemnează nu timpul în general, ci „vremea bine primită”, momentul propice, potrivit pentru ceva.
2 Mai exact: „restul ansamblului zidirii”.
4 De fapt coloseni.
5 Cuvântul a făcut carieră în disputele cu arienii, fiind îndeobşte folosit de către ortodocşi pentru a caracteriza Ipostasul Tatălui. Potrivit Sfântului Vasilie cel Mare (Adversus Eunomium), a fi nenascut înseamnă „a nu avea obârşie şi nici pricină a fiinţării”.
6 Termenul grecesc de tpucnţ are multiple înţelesuri: în cazul de faţă, credem că echivalentul modern cel mai apropiat ar fi cel de „substanţă”.
7 Este vorba de teoria medicală antică, împărtăşită spre exemplu de celebrul Galen, potrivit căreia organismul uman este constituit din patru umori (sânge, flegmă, fiere galbenă, fiere neagră). Din această teorie îşi trage obârşia binecunoscuta clasificare a temperamentelor în sanguin, (în care predomină sângele), flegmatic (în care predomină flegma), coleric (în care predomină fierea galbenă), melancolic (în care predomină fierea neagră).
8 Marcion şi Valentin – figuri marcante ale gnosticismului.
9 Sunt smeriţi la înfăţişare.
10 Vreunui imperativ.