Din
TALCUIRE LA I CORINTENI
SF IOAN GURA DE AUR
editia 1908
OMILIA XXXIII
„Dragostea îndelung rabda, se milostiveste, nu pizmueste, nu se semeteste, nu se trufeste” (Cap. 13, 4).
Fiindca mai sus a fost spus, ca fara dragoste nici credinta, nici prorociea, nici stiinta, nici darurile limbilor-, sau darurile tamaduirilor, nici vieata cea mai curata, ba chiar si mucenicia, nu au nici un folos, la urma de necesitate se vede silit a descrie frumusetea cea nespusa a acestei virtuti, împodobind icoana ei ca cu niste culori, iara partile descrise le leaga împreuna cu cea mai mare exactitate. Insa, iubitule, nu trece rapede cele vorbite aici de apostol, ci fiecare din aceste parti ale dragostei examineaza-o cu multa sirguinta, ca astfeliu sa poti vedea si vistieriea cuprinsa aici, în acelasi timp sa poti admira si mestesugul zugravului.
Gândeste-te bine, de unde a început el cu vorba, si ce a pus mai întâi, care si este pricina tuturor bunatatilor. Si ce anume este aceasta? îndelunga rabdare. Aceasta este radacina a toata filosofiea, pentru care si zicea un întelept: „Omul cel mult rabdatoriu este cu mare întelepciune, iara cel foarte fricos este neintelept” (Pilde 14, 29). Aiurea comparând aceasta virtute cu o cetate tare, arata ca este cu mult mai puternica si mai sigura decât aceea. Caci, în adevar, ca îndelunga rabdare este o arma neinvinsa, si turn care nu se poate strica, si cu multa usurinta ea respinge toate cele suparacioase. Si dupre cum scânteia ce cade în mare n’a vatamat pe mare cu nimic, iara dânsa s’a stins usor, tot asa si în sufletul cel îndelung rabdatoriu de s’ar întâmpla sa cada ceva din cele neasteptate, aceasta dispare cu usurinta, iara el (sufletul) nu se tulbura de loc.
Fiindca îndelunga rabdare este mai puternica ca orice; si de ai spune de armate, sau de averi, sau de cai, sau de ziduri, sau de orice, nimic nu vei spune la feliu cu îndelunga rabdare. Cel ce stapâneste pe cele aratate mai sus, de multe ori este stapânit de mânie, si întocmai ca si un baetandru prost se ameteste, si toate le umple de vuet si zapaceala, pe când cel stapânit de îndelunga rabdare, ca si într’un liman se bucura de o profunda liniste. De’l vei atinge cu vreo paguba oarecare, n’ai miscat de loc peatra, de l-ai batjocori, n’ai clatit de loc turnul, de i-ai pricinui niscareva rane, n’ai sfarâmat diamantul. Caci îndelug-rabdatoriu de aceia se numeste, fiindca are sufletul mare si îndelung, caci tot ce este îndelung este si mare.
Dara acest bine mare numai din dragoste izvoraste, si atât celor ce au îndelunga rabdare, cât si celor ce se bucura de dânsa li procura mare folos. Sa nu-mi spui de cei deznadajduiti, cari facând rau si nepatimind rau, devin înca si mai rai, caci aici faptul nu se petrece din cauza îndelungei rabdari, ci din cauza acelora cari întrebuintaza rau îndelunga-rabdare. Deci, sa nu-mi spui de acestiia, ci de cei blânzi, carii mult câstiga de aici. Când de pilda cei ce fac rau altora, nu patimesc si ii rau din partea acelora, atunci noi admirând blândeta celui ce a suferit raul, de aici tragem cea mai mare învatatura de fllosofle.
Dara Pa vel n’a stat numai aici, ci a mai adaos si alte succese ale dragostei, zicând: „Se milostiveste”. Fiindca sunt uniia cari nu întrebuinteaza îndelunga rabdare pentru propriea lor fllosofle, ci pentru razbunare contra celor ce i-au intarîtat, sfâsiindu-se pe dânsii singuri, apoi apostolul zice ca dragostea nu are nici acest cusur. De aceia a si adaos: „Se milostiveste”, caci nu este moral de a aprinde flacara celor ce deja ard de mânie, ci de a o stinge, si nu numai de a rabda cu barbatie, ci înca si de a se îngriji, si de a vindeca rana acelora. ,,Nu pizmueste” zice. Asa dara este cu putinta ca cineva sa fie si îndelung rabdatoriu si pizmararet, asa ca succesul sau calitatea îndelungei sale rabdari este conrupta prin pizma ce o are în inima. Dara dragostea si aceasta o încunjura.
” Nu se semeteste”, adeca nu se obrazniceste, fiindca face întelept pe cel ce iubeste, statornic si de respectat. Celor ce iubesc în mod necinstit, acest cusur este propriu al lor, pe când cei ce au adevarata dragoste, sunt cu totul scapati de toate aceste rale.
Când înauntrul omului nu este mânie, apoi orice îngâmfare, sau dârjie, este alungata, fiindca dragostea aflandu-se in sufletul lui ca si un bun cultivator, nu lasa ca sa rasara nici un spine de acestia.
” Nu se trufeste”, zice. De alt feliu si vedem deseori pe multi cugetând lucruri mari pentru succesele sau virtutile lor, cum de pilda ca nu sunt zavistnici, nici vicleni, nici mici de suflet, si nici înfumurati, caci aceste rale nu sunt izvorite numai din bogatie si saracie, ci si chiar din cele ce sunt bune de la natura.
Dara dragostea toate le curata precum se cuvine. Gândeste-te bine: cel îndelung rabdatoriu nu numai decât este si milostiv, iara daca nu este milostiv, îndelunga lui rabdare devine o viclenie, si este primejduit, de a cadea în pacatul razbunarei. De aceia milostivirea dând doctoriea cuvenita, pastreaza virtutea curata. Si iarasi, cel milostiv de multe ori devine usor, insa dragostea si acest defect, îl îndreapta, „Dragostea, zice, nu se semeteste, nu se trufeste”.
Cel îndelung rabdatoriu si milostiv de multe ori se si mândreste, insa dragostea doboara si aceasta rautate. Si priveste cum el o împodobeste nu numai prin cele ce dânsa are, ci si prin cele ce nu are, caci si virtutea o introduce, si rautatea o taie, sau mai bine zis n’o lasa a rasari chiar de la început. Ca nu zice „este geloasa, însa birueste pe invidee” nici ca „îsi perde mintea, însa inadusa patima”, ci ca „nu pizumeste, nu se semeteste, nu se trufeste”, si ceia ce mai ales este de mirat, e ca dragostea reusaste în cele bune fara ostenele, si ia premiul fara lupta. Ea nu lasa ca sa se cazneasca mult cel ce o are, pentru ca sa ia astfeliu cununa, ci fara de osteneala ii da premiul cuvenit. Unde nu este nici o patima care sa razboeasea o minte sanatoasa, ce osteneala ar putea fi?
„Nu se poarta cu necuviinta'” (Vers 5). „Ce spun eu ca nu se trufeste, zice, când ea este atât de departe de patima, în cât ca chiar de ar patimi cele mai necinstite si mai grozave lovituri pentru cel.iubit, totusi si acest fapt nu-1 crede de necuviincios”. N’a zis apoi ca „se poarta necuviincios, însa rabda cu barbatie necinstea”, ci ca nici nu simteste vreo necinste. Daca iubitorii de bani suferind toate ocarile pentru camatariea lor, nu numai ca nu se plâng din aceasta cauza, ci înca se si falesc, apoi cu atât mai mult cel ce are aceasta dragoste laudata, nu se va da în laturi pentru orice, numai ca sa asigure pe cei iubiti, si nu numai ca nu se va da in laturi, dara chiar patimind nu se rusineaza. Dara ca nu cumva sa aducem vrun exemplu nepotrivit, sa cercetam aceasta chiar cu Hristos, si atunci vom vedea puterea celei vorbite de apostol.
Domnul nostru Iisus Hristos a fost si scuipat si lovit de catra robi vrednici de mila, si nu numai ca nu credea aceasta de necuviincios, ci înca se si falea, si faptul acesta îl numea slava a sa. Deasemenea pe tâlharul de pe cruce, pe omoritorul de oameni, bagându-1 în raiu înaintea tuturor celorlalti, si cu curva vorbind, – desi toti cei de fata îl învinovatau, – totusi el nu credea faptul acesta necinstit si necuviincios, ci înca a lasat-o sa-i sarute si picioarele, sa le spele apoi cu lacramile sale, si sa le stearga cu parul capului sau; – si toate acestea s’au petrecut în mijlocul si în fata dusmanilor si a contrarilor sai.
Caci dragostea nu se poarta cu necuviinta. De aceia si parintii chiar de ar fi mai filosofi si mai guralivi decât toti oamenii, totusi nu se rusineaza de a vorbi cu copiii ganganind ca si dânsii; – dara cu toate acestea nimeni dintre cei ce vad nu învinovatesc pe parinti, ci înca cred ca faptul este atât de bun, încât, e vrednic si de lauda. Daca apoi acei copii ar deveni rai, parintii lor staruiesc in a-i îndrepta, îngrijindu-se si împutinând asa zicând rusinea lor, si totusi nu se rusineaza de aceasta.
Caci dragostea nu se rusineaza, ci întocmai ca cu niste aripi aurite ea acopere toate pacatele celor iubiti. Astfeliu si Ionathan iubea pe David, ca auzind pre tatal sau Saul zicându-i: „Fecior de fetele cele ce se dau de buna voie, au nu stiu eu ca prieten esti tu fiului lui Iesse, spre rusinarea ta, si spre rusinarea descoperirei maicei tale” (I. Imp, 20, 30), el nu se rusina, de si vorbele tatalui sau erau pline de necinste si defaimare; caci ceia ce Saul spune prin aceste vorbe, aceasla însamna: „Fecior din fetele care turbeaza dupa barbati, care alearga în bratele celor prezenti; molesitule si fricosule, care nu ai nimic barbatesc în tine, si care traesti spre rusinea ta si a maicei tale ce te-a nascut”. Dara ce? Oare pentru aceasta s’a întristat el, a fugit de iubitul sau, sau s’a ascuns de el? Cu totul din contra, caci el înca se si mândrea cu dragostea ce avea catra David, desi Saul era pe atunci împarat al Iudeilor-, Ionathan era feciorul împaratului, iara David era fugariu si pribeag. Si cu toate acestea nici asa el nu se rusina de dragostea ce avea catra dânsul, fiindca , dragostea nu’se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale”.
Ceia ce este minunat cu dragostea, e ca nu numai ca nu lasa pre cel batjocorit de a se întrista si amari, ci înca îl face de a se si bucura. De aceia si Ionathan, dupa toate cele suferite de la tatal sau, în loc sa se întristeze, el se mândrea cu dragostea catra David, ca si cum ar fi fost încununat.
Dragostea nu stie ce este rusinarea sau defaimarea, si de aceia ea înca pune în ambitiune pe om pentru lucruri de acelea pe care altii cauta sa le acopere. Rusinare este acolo, unde nu se stie ce este dragostea, iara nu acolo unde este vorba de a se primejdui pentru cel iubit, si de a suferi toate pentru el. Când zic „toate” sa nu crezi ca spun si de cele vatamatoare, ca de pilda a pretinde cineva unui tânar de a savârsi cine stie ce fapt vatamatoriu. Unul ca acesta nu iubeste, dupre cum mai sus v’am aratat cu aceia femeie egipteanca. Singur acela este care iubeste adevarat, care cauta la interesele celui iubit; iara daca nu alunga acest bun, apoi chiar de ar spune de mii de ori ca iubeste, totusi în realitate este mai dusman decât toti ceilalti dusmani.
Tot asa a fost si Rebeca odinioara, fiindca iubea foarte mult pe copil (Iacob); a alergat si la înselaciune, si nu se rusina, nici nu se temea de a fi descoperita, fiindca si primejdiea nu era cum s’ar întâmpla. Ba inca Iacob, opunându-i-se pentru moment, ea îi zicea: „Asupra mea sa fie blastamul tau, fiule” (Facere 27, l3). Ai vazut duh apostolicesc si în femeie? Dupre cum si Pavel a preferat – daca s’ar putea face o comparatie între cel mic, si cel mare – de a fi anathema pentru Iudei, tot asa si aceasta femeie prefera de a fi blastamata, numai ca copilul sau sa fie binecuvântat. Toate bunurile ea le acorda copilului. – fiindca nu era doara a fi si dânsa binecuvântata de Isaac, iara ralele singura se pregatea de a le suferi; si totusi se bucura, si se grabea in îndeplinirea dorintei, ba înca era nemultumita de întârzierea desfasurarei împrejurarilor, desi îi sta de fata atâtea primejdii. Fiindca se temea ca nu cumva Isaac sa o apuce mai ‘nainte, si astfeliu sa-i zadarniceasca planul ei cel iscusit. De aceia, grabindu-se, ea îsi scurteaza pâna si vorbele, si împinge pe tânar, ba înca lasându-1 de a raspunde câteva cuvinte, ea 1-a intimpiniat cu un rationament destul de puternic spre a-1 convinge. Nu i-a zis: „degeaba graesti acestea, si în zadar te temi, fiindca tatal tau fiind batrân este lipsit de limpeziciunea simtirilor”, însa ce? „Asupra mea sa fie blastamul tau, fiule”, numai ca tu sa nu compromiti aceasta uneltire, sa nu pierzi vînatul, si nici sa nu tradezi vistieriea”.
Dara apoi însusi lacob oare n’a slujit la ruda sa de doua ori câte 7 ani? Oare nu împreuna cu slujba s’a facut si de rîs pentru însalaciunea aceia? Deci ce? Oare simta el acel rizilic? Oare credea el purtarea socrului sau Laban ca necuviinta, ca el (lacob) liber fiind si dintre cei liberi, si crescut ca un nobil, sa sufere din partea rudeniilor cele ce sufereau slugile? Dealtmintrelea este cunoscut, ca mai cu sama aceasta întristeaza pe cineva, ca adeca sa sufere necinste din partea cunoscutilor si a rudeniilor.
Asa dara credea el purtarea socrului-sau ca necuviinta? Câtusi de putin. Si cauza nu era decât dragostea, care chiar si timpul cel îndelungat ce a slujit el la Laban, 1-a transformat în putin, dupre cum si zice scriptura: „Si erau (anii) înaintea lui, ca niste zile putine” (ibid. 29, 20), atât de departe era el de a fi scârbit pentru acea slujba. Asa dara are multa dreptate fericitul Pavel când zice: „Dragostea nu se poarta cu necuviinta”.
„Nu cauta ale sale, nu se întarâta”. Spunând mai înainte ca nu se poarta cu necuviinta, aici arata si modul cum nu se poarta cu necuviinta. Si care anume este modul acela? „Ca nu cauta ale sale”, zice. Caci pe cel iubit dragostea îl vede în toate, si numai atunci se poarta cu necuviinta – daca s’ar putea zice asa – când nu poate schimba sau preface pe cel ce se poarta necuviincios; adeca ca daca ar fi cu putinta ca prin purtarea sa necuviincioasa sa poata folosi pe cel iubit, apoi atunci ea nici nu considera faptul acesta ca necuviinta, caci pentru dânsa acela este totul.
Aceasta este adevarata dragoste, de a nu vedea în cel ce este iubit si în cel ce iubeste doua fiinti despartite, ci un om singur, -ceia ce de nicairi nu vine, decât numai din
dragoste.
Asa dara, nu cauta ale tale, ca sa afli ale tale, caci cel ce cauta ale sale, nu afla ale sale. De aceia si zicea Pavel: „Nimeni sa nu caute al sau, ci fiecare al altuia” (Cap. 10, 24), fiindca interesul sau propriu zace in interesul aproapelui, si al acestuia în al celuilalt. Dupre cum cineva având ascuns sub casa megiesului aurul sau propriu, s’ar lepada de a se duce si a-1 cauta si desgropa, si, prin urmare, nu ar mai vedea niciodata acel aur, tot asa si aici, caci cel ce nu voeste a cauta in folosinta aproapelui propriul sau interes si folosinta, nu se va învrednici de cununile acordate pentru aceasta.
Caci Dumnezeu de aceia a depozitat interesele noastre in asa feliu, ca sa fim legati unii de altii. Dupre cum cineva desteptând pe un copil somnoros, l’ar face de a urma pe fratele sau. când n’ar voi de la sine, prin aceasta incredintaza fratelui ceia ce îi este placut si iubit, ca astfeliu dorinta acestuia de a-1 avea sub stapânirea sa sa nu se împutineze, ceia ce se si întâmpla, tot asa si in cazul de fata Dumnezeu a dat interesele fiecaruia aproapelui sau, ca astfeliu sa alergam uniia în ajutorul altora, si sa nu fim dezbinati.
Si daca voesti sa stii, apoi aceasta ai putea-o vedea cineva petrecându-se chiar si cu noi cari va vorbim acum, caci interesul meu în tine sta, si folosinta ta în mine. Pentru ca tie iti este trebuitoriu de a învata cele ce sunt placute lui Dumnezeu, însa aceasta mi s’a încredintat mie, ca astfeliu prin mine sa o capeti, si de aceia te gasesti silit a alerga la mine. Dara si mie îmi este folositoriu ca tu sa devii mai bun, fiindca pentru aceasta eu voiu lua o plata mare. Dara aceasta iarasi sta în tine, si din aceasta cauza ma vad silit de a te urmari pas cu pas, ca astfeliu tu sa devii mai bun, în acelasi timp si folosinta mea sa o iau de la tine, sau mai bine zis prin tine. De aceia si Pavel zicea: „Caci care este nadejdea noastra? … Au nu si voi”?, si iarasi: „Nadejdea mea, si bucuriea mea, sau cununa laudei mele voi sunteti” (I Thesal. 2, 19. 20).
Astfeliu deci, bucuriea lui Pavel erau ucenicii lui, si bucuriea lui o aveau ucenicii. De aceia si lacrama când ii vedea vatamati cu ceva. Si iarasi interesul si folosinta acelora erau în Pavel, pentru care si zicea: „Pentru nadejdea lui Israil cu acest lant sunt legat” (Fapt. 28, 20), si iarasi: „Toate le rabd pentru cei alesi, ca si aceia sa dobândeasca mântuire” (II. Timoth. 2, 10). Aceasta ar putea-o vedea cineva si in afacerile lumesti, dupre cum zice: „Femeia, trupul, sau nu-si stapâneste, ci barbatul; asemenea si barbatul trupul sau nu-si stapâneste, ci femeia”.
Tot asa si noi când voim de a ne lega împreuna cu altii, aceasta facem, adeca ca nu lasam nici pe unul de a fi stapân pe sine, ci întinzând capatul lantului facem asa ca acela sa fie legat de acesta si acesta de acela. Voesti poate a vedea aceasta petrecându-se si cu capiteniile cetatilor? Ei bine, cel ce judeca nu sta ca sa se judece pe sine, ci cauta interesul aproapelui. Dara si cei stapâniti îsi cauta interesele în stapânitoriu, prin îngrijirea, prin slujba ce i-o dau, si prin toate celelalte. Ostasii de asemenea iau armele pentru noi, caci pentru noi se primejduesc, dara si noi pentru dânsii ne trudim, fiindca hrana lor este de la noi. Si daca vei zice, ca fiecare face asa cautându-si interesul, aceasta o zic si eu, insa ca interesul propriu se gaseste prin aproapele. Si ostasul daca nu se lupta pentru cei ce-1 hranesc, atunci nu are pe cel care-1 slujaste la aceasta; si acesta iarasi daca nu hraneste pe ostas, atunci nu are pe cel care-1 apara de vrajmasi.
Ai vazut cum dragostea pretutindeni se întinde, si cum pe toate le iconomisaste? Insa sa nu te obosesti pana ce mai întâi nu vei afla întregul lant de aur pe care-1 formeaza ea. Zicând deci apostolul: „Ca dragostea nu cauta ale sale”, mai departe spune si de bunurile ce se nasc din aceasta. Si care sunt acele bunuri? „Nu se întarâta, zice, nu gândeste raul”. Priveste iarasi, cum ea nu numai ca stapâneste raul, dara înca nici nu-1 lasa de a-si lua început, caci n’a zis: „se întarâta, dara nu birueste”, ci nici nu se întarâta, si nici n’a zis: „nu face raul”, ci nici nu gândeste raul, adeca nu numai ca nu face nici un rau contra celui iubit, dara nici nu îsi inchipue macar asa ceva. Cum, deci, ar putea face raul, sau cum s’ar întarâta, ea care nu se înjoseste nici macar de a-si închipui vrun rau? – de unde si este izvorul mâniei.
„Nu se bucura de nedreptate” adeca nu-i pare bine de cei ce patimesc rale, si nu numai aceasta, ci înca si ceia ce este mai mult, ca „se bucura de adevar”, adeca ca-i pare bine de cei ce propasesc, ceia ce spune Pavel si aiurea: „A se bucura cu cei ce se bucura, si a plânge cu cei ce plâng” (Rom. 12, 15).
Prin urmare, dragostea nu pizmueste, nu se semeteste, caci bunurile straine le considera ca pe ale sale proprii. Ai vazut acum ca dragostea încetul cu încetul face înger pe cel hranit si crescut de dânsa? Când tu esti fara întaritare, sau fara mânie în sufletul tau, când esti curat de zavistie, si liber de orice patima tiraniceasca, apoi cugeta singur, ca te-ai izbavit, în fine, de natura omeneasca, si ca te-ai facut egal cu îngerii prin aceasta, Dara apostolul nu se multameste numai cu acestea, ci are înca si mai mult ceva de a spune, – fiindca pe cele mai puternice el le pune la urma.
De aceia adaoge: „Toate le sufere” (Vers. 7). Când este îndelunga rabdare, când este milostivire, apoi chiar daca ar veni asupra ei lucruri grele, de nesuferit, sau batjocori, sau rane, sau moarte, sau orisice, dragostea pe toate le sufere. Aceasta se poate pricepe din ceia ce a patimit fericitul David. Caci, în adevar, ce poate fi mai greu ca a vedea pe însusi fiul rasculat contra tatalui, stapânit de tiranie si însetat de sânge, parintesc? Dara si acest fapt fericitul David îl suferea in liniste, si nici macar nu scotea vrun cuvânt amarat contra acelui fiu omorîtoriu de tata, ba înca lasând celelalte griji în sarcina generalilor ostirei, el se îngrija de mântuirea acelui fiu nerecunoscatoriu.
Puternica este cu adevarat, temeliea dragostei, si de aceia toate le sufere.
Pâna aici apostolul lasa a se întelege puterea cea mare a dragostei, iara despre bunatatea ei vorbeste prin cele ce urmeaza: „Toate le nadajdueste, zice, toate le crede, toate le rabda”. Si ce va sa zica „toate le nadajdueste”? Adeca toate cele bune. „Nu se leapada de cel iubit, zice, ci de ar fi cât de netrebnic, ea starueste indreptându-1, ingrijindu-se de el si interesându-se deaproape”. „Toate le crede”, adeca nu numai ca nadajdueste cum s’ar întâmpla, ci si crede, fiindca îl iubeste foarte mult. Chiar daca poate nu s’ar desfasura lucrurile dupa nadejdea ce o are, si acela ar deveni înca si mai greoiu, totusi ea si pe acestea le sufere, caci dragostea, zice, „toate le rabda”.
„Dragostea nici odinioara nu cade” (Vers. 8). Ai vazut unde a pus el sfârsitul dragostei, ceia ce mai ales este calitatea cea mai admirabila a acestui dar? Dara ce va sa zica „nu cade”?
Adeca ca nu se dizolva, nu se nimiceste, nu se întrerupe niciodata in a rabda, fiindca ea toate le sufere, toate le rabda. Cel ce iubeste, niciodata nu poate urî, chiar de ar fi orisice împrejurare, si acesta tocmai este cel mai mare bun al dragostei.
Astfeliu era Pavel, pentru care si zicea: „Ca doara asi face trupul meu sa rîvneasca, si sa mântuesc pre vreunul dintrânsii” (Rom. 11, 14), si a ramas nadajduind. Deasemenea si pe Timotheiu îl sfatuea, zicând: „Slugii Domnului nu i se cade sa se sfadeasca, ci blând sa fie catra toti… cu blândeta certând pre cei ce stau împotriva, poate cândva li va da Dumnezeu pocainta spre cunostinta adevarului” (II Timot. 2, 24. 25).
Partea morala: Lauda (engomiu) adusa dragostei, prin mai multe exemple, si ca noi nu trebuie de a uri nici pe cei necucernici, nici pe cei pacatosi „ci sa ne rugam pentru dansii, si sa-i sfatuim cu blandete”
„Dara ce? zici tu; daca vrajmasii nostri sunt si Elini (pagâni), apoi nu trebuie a-i urî”? A urî, da, însa nu pe dânsii, ci credinta lor; nu pe om, ci fapta lui cea rea, parerea lui cea conrupta.
Omul este lucrul lui Dumnezeu, pe când ratacirea este lucrul diavolului. Asa dara sa nu amesteci cele ale lui Dumnezeu, cu cele ale diavolului. Dealfeliu si Iudeii erau blasfematori, prigonitori si batjocoritori, si graeau mii de rale de Hristos; dara oare pentru aceasta îi ura Pavel, el care iubea pe Hristos mai mult decât toti?
Câtusi de putin, ba înca îi si iubea, si toate li facea pentru dânsii. Acum de pilda zicea: „Buna-vointa inimei mele, si rugaciunea cea. catra Dumnezeu, pentru dânsii este spre mântuire”, iara alta data spunea: „Ca asi fi poftit eu însumi a fi anathema de la Hristos pentru fratii mei” (Rom. 10, 1. 9,3}. Tot asa si Iezechiil vazându-i pre dânsi sfasieati, zicea: „Vai Doamne! Au doara vei perde toate ramasitile lui Israil” (lezech. 9,8)? Si Moise de asemenea: „De li vei ierta lor pacatul, iarta-li” (Exod. 32, 31). „Dara, zici tu, cum de spune David: „Au nu pre cei ce te urasc pre tine Doamne am urît? Cu urâciune desavârsit i-am urît pre dânsii” (Ps. 138,20.21)?
Trebuie sa stim însa, ca nici nu sunt zise din partea lui David toate cele ce sunt în psalmii lui. Iata de pilda ce spune însusi el: „Salasluitu-m-am cu salasele lui Chidar” si „La rîul Babilonului, acolo am sazut si am plâns” (Ibid. 119, 5. 136, 1), desi el n’a vazut nici Babilonul si nici salasele lui Chidar.
Dealtmintrelea astazi ni se cere si o mai mare filosofie. De aceia când ucenicii cereau ca sa se pogoare foc din ceriu, ca pe timpul lui Ilie, „Nu stiti” -li zice Hristos- „al carui Duh sunteti voi” (Luca-9, 55). Pe atunci li se poroncea de a uri nu numai necucerniciea, ci si pre cei necucernici, ca nu cumva prieteniea cu dânsii sa devina cauza de nelegiuire pentru credinciosi. De aceia îi departa pre dânsii si de rudenii, si de contactul cu necredinciosii, si, în fine, îi îngradea din toate partile. Dara acum când ne-a adus la o mai înalta filosofie, si ne-a facut mai presus de o asemenea vatamare, ni poronceste de a ne apropiea de cei necredinciosi si de a-i chema la noi, fiindca de la dânsii nu ni poate veni vreo vatamare, ci de la noi mai ales aceia vor avea folos. „Deci ce? zici tu; oare nu trebuie a uri pe cei necucernici”? Nu a uri, ci a milui. Daca tu îl vei urî, cum vei putea întoarce cu usurinta pe cel ratacit? Cum te vei ruga pentru cel necredincios? Cum ca trebuie a ne ruga si pentru necredinciosi, asculta ce spune Pavel: „Rogu-te mai înnainte de toate sa faceti rugaciuni, cereri, fagaduinte, multamiri pentru toti oamenii” – si cum ca nu toti erau credinciosi, aceasta nu are nevoie de dovada; si mai departe: „Pentru împarati, si pentru toti cari Sunt în dregatori” – cum ca acestiia erau necucernici si nelegiuiti, iarasi nu mai încape vorba: dara mai departe pune si cauza rugaciunei, zicând: „Ca acesta este lucru bun si primit înnaintea lui Dumnezeu Mântuitoriul nostru, care voieste ca toti oamenii sa se mântuieasca, si sa vina la cunostinta adevarului” (l. Timoth. 2,1-4). De aceia chiar de s’ar gasi vreo femeie necredincioasa vietuind împreuna cu un credincios, sa nu se desfaca casatoriea, caci ce poate fi mai apropiat si mai familiar barbatului ca femeia? „Ca vor fi, zice, doi un trup” (Facer. 2, 24), din care cauza mare este si tandreta lor unul catra altul, si fierbinte pofta si dragostea lor reciproca.
Dara daca ar trebui sa urim pe necucernici si nelegiuiti, apoi cu trecerea timpului vom urî si pre cei pacatosi, si tot pasind înainte pe aceasta cale vom ajunge a ne desparti si de cei mai multi din frati, sau mai bine zicând, de toti. Ca nu este, iubitilor, nu este nimeni fara de pacat. Daca ar trebui sa urim pe vrajmasii lui Dumnezeu, apoi trebuie a urî nu numai pre cei necucernici, ci si pre cei pacatosi, – si astfeliu vom deveni mai rai decât fearale cele salbatece, respingând pe foti, si îngâmfându-ne în prostiea noastra ca si Fariseul cel din evanghelie. Nu asa însa ni-a poroncit Pavel, însa cum? „Sfatuiti pre cei fara de rânduieala, mângâeati pre cei putini la suflet, sprijiniti pre cei neputinciosi, fiti îndelung rabdatori spre toti” (I. Thesal. 5, 14). „Dara, zici tu, ce insamna când tot el spune: „Iara de nu asculta cineva de cuvântul nostru prin epistola, pre acela sa-1 însanmati”‘) (II. Thesal. 3, 14)1 Acestea însa sunt spuse mai mult pentru frati, si înca nu cum s’ar întâmpla, ci si aici cu blândeta. Dara tu nu taeâ cele ce urmeaza dupa aceste cuvinte, ci le adaoge aici. In adevar, ca dupa ce apostolul a zis: „Si sa nu va însotiti cu el” a adaos imedieat: „si sa nu-1 socotiti ca pre un vrajmas, ci sa-1 învatati ca pe un frate” (Ibid. vers. 15).
Ai vazut ca apostolul n’a poroncit de a urî pe om, ci lucrul lui cel rau si netrebnic? Caci lucrul diavolului este de a ne dezbina între noi, si de aceia mult s-a batut capul de a nimici dragostea dintre oameni, ca astfeliu sa taie orice cale de îndreptare, si pe acela de pilda sa-1 tina în ratacire, iara pe tine sa te tina în desgust fata de el, si astfeliu sa se îngradeasca din toate partile orice drum spre mântuire a aceluia.
Când si doctorul uraste pe cel bolnav, si fuge de el, iara cel bolnav dispretueste pe doctor, apoi atunci când se va ridica din pat cel bolnav, daca nici acesta nu cheama la sine pe acela, si nici acela nu se duce la acesta?
De ce spune-mi, îl dispretuesti si fugi de el? Ca este necucernic? Apoi tocmai de aceasta trebuie a te apropieâ si a-1 vindeca, ca astfeliu sa ridici pre cel ce se gasea bolnav. Dara daca poate are o boala care nu se poate vindeca, tu cu toate acestea fa din parte-ti ceia ce ti s’a poroncit sa faci, fiindca si Iuda era bolnav de o boala nevindecabila, si totusi Dumnezeu n’a încetat de a-1 îngriji. Deci, nici tu sa nu încetezi de a te îngriji de el. Chiar daca poate ai încercat multe, si totusi n’ai putut sa-1 izbavesti de necucernicie, si sa primesti plata celui izbavit, totusi îl vei pregati pe acela de a-ti admira blândeta ta, si atunci întreaga ta slava va trece, deadreptul la Dumnezeu.
Chiar daca ai face minuni, chiar de ai învieâ mortii, sau orice de acest feliu, totusi nici odata nu te vor admira atât de mult Elinii, ca atunci când te vor vedea blând, linistit si purtându-te cu dulceata catra dânsii. Nu mica este aceasta virtute, fiindca multi se vor izbavi cu desavârsire de rale.
Nimic nu poate sa atraga atât de mult ca dragostea. Pentru acelea-vorbesc desemne si minuni-de multeori te vor si invidiea, pe când pentru dragoste le vor admira si iubi, însa iubindu-te de sigur ca in trecerea timpului vor iubi si adevarul. Dara daca nu de îndata devine credincios, tu nu te minuna, nici te grabi, nici nu cere toate deodata, ci lasa-i pâna ce te va lauda, pâna ce te va iubi, si in trecerea timpului va ajunge si la aceasta.
Si ca sa afli cât de însemnat este acest, fapt, asculta pe Pavel cum se justifica înaintea unui judecatoriu necredincios: ” Ma socotesc pre mine, zice, fericit a fi, vrând sa respunz înaintea ta astazi” (Fapte 26, 2). Dara acestea le spunea el nu pentru a-1 lingusi,-sa nu fie una ca aceasta-ci voind ca prin blândeja sa sa câstige pe acel judecator necredincios. Si dintr’o parte l’a câstigat, el care pana acum era considerat ca acuzat, si biruinta o marturiseste cu glas mare, cel prins in cursa, zicând in auzul tuturor celor de fata: „Intru putin ma pleci (ma convingi) a ma face crestin”.
Dara Pavel ce i-a respuns? înca mai mult a întins mreja (cursa) zicându-i: „Asi pofti de la Dumnezeu si intru putin si întru mult, nu numai tu, ci si toti cei ce ma aud pre mine astazi, sa se faca într’acest feliu, precum si eu sunt, afara de legaturile acestea”, (ibid. vers. 28. 29). Dara ce spui Pavele? „Fara legaturi”? Si curaj vei mai avea la urma, daca tu te rusinezi si fugi de legaturi, si înca in fata unui public atât de numeros? Oare nu pretutindeni în epistolele tale te mândresti pentru aceste legaturi, si te numesti „legatul lui Hristos”, iara lantul acela ni-1 porti în toate partile ca pe o diadema imparateasca?
Deci ce s a intamplat acum ca te aperi de acele legaturi? „Nu eu ma apar de dansele, zice, caci nici nu sunt ele atat de incapatoare, spre a primi lauda mea; insa am aflat de la stapanul meu ca nu e bine sa pun petic nou pe haina veche; si de aceia am spus asa. Caci pana acum ii defaima credinta noastra crestina, si stau cu dusmanie contra crucei, asa ca daca asi mai spune si de legaturi, apoi de sigur ca ura lor ar deveni si mai mare. A fi legat lor li se pare a fi un fapt rusinos, fiindca n’au gustat înca din slava noastra. Deci se cuvine de a fi catra dânsii cu îngaduinta, si când ii se vor învata o filosofa, atunci desigur ca vor sti si frumuseta acestui fer, cum si mandria ce o avem din cauza legaturilor.”
Cand el vorbeste catre altii de legaturi, apoi atunci numeste acest fapt har zicand: ” Ca voua vi s a daruit pentru Hristos, nu numai a crede întru El, ci si a patimi pentru Dansul” (Filipp. l, 29). Atunci lucrul placut era, ca cei ce auzeau vorbindu-se de cruce, sa nu se rusineze, si de aceia el paseste cu timpul în dezvalirea tainelor. Nici în palatul împaratesc când introducem pe cineva, nu silim pre cel introdus de a vedea cele dinauntru
mai inainte de a privi vestibulul sau intrarea in palat, caci numai asa când se va vedea înauntru, si va privi, cele deacolo i se vor parea minunate.
Deci, asa dojanim noi pe fiii Elinilor: cu îngaduinta, cu dragoste, caci dragostea este un mare dascal,” in stare le a intoarce pe cineva din ratacire, de a-i preface vieata, de a-1 conduce spre filosofie, si din peatra a-1 face om.
Si de voesti sa afli puterea dragostei, apoi ada-mi aici un barbat fricos si sparios, si temându-se pâna si de umbra lui, sau unul ne’nfrânat si iute la mânie, mai mult feara decât om, desfrânat si nerusinat, si, in fine, având cu sine toata rautatea, si preda-1 in manile dragostei, întrodu-1, zic în gimnastica ei, si iute vei vedea pe acel fricos si ne’ndraznet devenind barbatos, mare de suflet, si cu usurinta îndraznind spre toate.
Si ceia ce este minunat, ca acestea se petrec nu doara schimbându-se sau prefacându-se natura lui, ci dragostea îsi arata puterea chiar in acel suflet timid, si se petrece acelasi lucru, ca si cum cineva ar face o sabie de plumb ca sa tae ca si una de fer, fara insa a o face de fer, ci ramânând in natura ei de plumb.
Gândeste-te bine: Iacob de pilda era fara viclenie, stând în casa fara nici-o grija si fara primejdie, vietuind in liniste si libertate, întocmai ca si o fecioara în salonul casei parintesti; asa si el, zic, sezând înauntru casei, era silit de a sta fara treaba timpul cel mai îndelungat, fiind scutit de târg si de cele ale târgului, caci în’tot timpul el se gasa în pace si liniste adânca. Dara ce? Iata ca deodata acest om neprefacut, fiindca l’a aprins flacara dragostei atât de mult, el care sedea într’una in casa, priveste-1 zic, cum dragostea l’a facut staruitoriu si iubitoriu de munca.
Acestea nu sunt zise de mine, ci asculta chiar pe acest patriarh ce spune. Acuzând pe socrul sau el îi zicea: „De douazeci de ani de când sunt cu tine” (Facer. 31, 38). Si cum ai petrecut acei doua zeci de ani? „Ziua ma ardea caldura, iara noaptea sufeream gerul, zice, si somnul se departa de la ochii mei” (ibid, vers. 40). Acestea le spunea acel barbat fara viclesug, care sedea în casa si traia o vieata linistita. Cum ca el era si fricos, aceasta se vede de acolo, ca nu mai cât se gândea de a da ochi cu fratele sau Isav, si el murea de frica.
Dara apoi priveste cum in acest fricos fiind stapânit de dragoste, a devenit mai îndraznet decât leul. Caci punându-se pe sine înaintea tuturor ca un parapet, era gata de a se asvârli el cel întâi contra acelui salbatec, care mugea de razbunare, dupre cum credea el, si in propriul sau trup îsi pusese siguranta celor doua femei ale sale; si de care mai înainte se temea chiar de a-1 vedea, acum dorea de a da piept cu el,- caci mai puternica era dragostea femeilor lui, decât aceasta frica.
Ai vazut cum fiind fricos, a devenit fara de veste îndraznet, nu ca doara i s’a schimbat natura, ci fiind stapânit de dragoste? Cum ca si dupa aceasta a fost fricos, se poate vedea din schimbarea locuintei lui din loc in loc.
Insa nimeni sa nu creada ca cele vorbite sunt o învinovatire adusa acestui drept, caci nu a fi fricos este vinovatie, de vreme ce aceasta este a naturei, ci de a face din cauza fricei lucruri de acelea ce nu trebuiesc facute. Este cu putinta de a fi cineva fricos de la natura, si a fi barbatos prin evlaviea ce o are.
Dara ce oare a facut Moisi? Oare nu temându-se de un Egiptean a fugit, si a pribegit dincolo de hotarele tarei? Si totusi acest fugariu, care nici macar nu putuse suferi amenintarea unui barbat, fiindca gustase din mierea dragostei, se grabea de a se pierde împreuna cu cei iubiti de dânsul, desi nimeni nu-1 silea la aceasta, dupre cum singur zice: „De li vei ierta lor pacatul, zice, iara de nu, sterge-ma si pre mine din cartea ta, care o ai scris” (Exod. 32, 3f).
Cum ca dragostea face blând pe cel îndraznet si întelept pe cel desfrânat, nu mai este nevoe de nici un exemplu, fiindca tuturor este cunoscut. De ar fi cineva mai salbatec decât orice feara, totusi prin dragoste devine mai blând ca o oae. Cine era mai salbatec si mai smintit decât Saul? Si cu toate acestea când fiica lui a slobozit pe dusman, el nici un cuvânt aspru nu i-a spus. Si cel ce ucisese pre toti preotii pentru David, vazând pe fiica sa scapându-L nici un cuvânt nu i-a spus, mai ales ca se petrecuse o înselaciune atât de mare; si aceasta fiindca el (Saul) era stapânit de cel mai puternic frâu al dragostei.
Dragostea stie a face pe om întelept, dupre cum îl face si blând. Daca cineva îsi iubeste femeia, dupre cum trebuie a o iubi, apoi chiar de ar fi cât de conrupt, totusi pentru dragostea ei nu va dori de a vedea pe o alta. „Tare este ca moartea dragostea” (Cânt. Cânt. 8, 6) zice înteleptul, astfeliu ca a fi desfrânat de nicaieri nu vine, fara numai din a nu iubi.
Deci, fiindca dragostea este creatoare a orice fapta buna, de aceia sa o infiltram cu toata exactitatea în sufletele noastre, ca sa ni aduca multe bunuri si vesnic sa avem rodul ei îmbelsugat, vesnic înverzit si nici-data vestejit. Astfeliu ne vom putea învrednici si de bunatatile cele vesnice. Carora fie a ne învrednici cu totii, prin harul si filantropiea Domnului nostru Iisus Hristos, caruia împreuna cu Tatal si cu Sf. Duh se cade slava în veci. Amin.
.