Din
OMILII LA EPISTOLA CATRE ROMANI
SFANTUL IOAN GURA DE AUR
EDITURA CHRISTIANA 2005
OMILIA XXXII
[Laude adresate Sfantului Pavel, Apostolul Neamurilor, pe care si noi se cade a-l urma]
„Si va indemn, fratilor, sa va paziti de cei ce fac dezbinari si sminteli impotriva invataturii pe care ati primit-o. departati-va de ei. Caci unii ca acestia nu slujesc Domnului noustru Iisus Hristos, ci pantecelui lor, si prin vorbele lor frumoase si magulitoare inseala inimile celor fara de rautate ” (Romani 16, 17-18).
Iarasi sfatuire, si rugaciune imediat dupa sfatuire; caci spunând sa se pazeasca de cei ce fac dezbinari si sa nu asculte de ei, a adaugat: „Iar Dumnezeul pacii va zdrobi repede sub picioarele voastre pe satana” si „Harul Domnului nostru Iisus Hristos cu voi!” (16,20).
Acum tu gândeste-te si cu câta întelepciune îi sfatuieste, caci el face aceasta nu punându-se în rândul sfatuitorului, ci în rândul rugatorului, ba si cu multa cinste, caci i-a numit si frati, si în acelasi timp îi si roaga. „Va îndemn, fratilor”, zice. Apoi îi face a fi necontenit cu bagare de seama, aratând prin aceasta viclenia celor ce-i ispiteau. Ca si cum acei amagitori erau necunoscuti pe acolo, le zice: „va îndemn sa va paziti”, adica sa cercetati cu cea mai mare precizie, sa aflati bine, sa iscoditi cu amanuntime. De cine sau de ce? „Sa va paziti – zice el – de cei ce fac dezbinari si sminteli împotriva învataturii pe care ati primit-o”.
Aceasta mai cu seama este rasturnarea Bisericii: a se face dezbinari. Aceasta este arma diavolului; aceasta rastoarna totul pe dos. întrucât trupul Bisericii este unit, diavolul nu poate gasi loc de intrare; dar facându-se dezbinari, el se furiseaza pe nesimtite, patrunde înauntru, si pe urma vin smintelile.
Astfel, dar, smintelile vin din dezbinari.
Dar dezbinarea de unde vine?
De la dogmele sau credintele ce sunt contra învataturii apostolilor. Dar acele credinte false de unde vin? De la a sluji cineva pântecelui si celorlalte patimi. „Caci unii ca acestia, zice, nu slujesc Domnului, ci pântecelui lor”. Asadar nu ar fi sminteli, nu ar fi dezbinare, daca nu s-ar plasmui nici o credinta împotriva învataturii apostolice, ceea ce si aici aratând-o, Apostolul zicea: „Impotriva învataturii”.
Si ce sa le facem celor dedati la astfel de fapte rele?
Dar iata ca Apostolul nu ne raspunde: „Aruncati-va asupra lor, apucati-va la cearta cu ei si bateti-i cu pumnii”, ci „Departati-va de ei”. Daca ei faceau aceasta din nestiinta, sau din amagire, ar fi trebuit sa se îndrepte; dar fiindca de bunavoie pacatuiesc, atunci fugiti de ei, zice.
Si în alt loc Apostolul spune aceasta: „Sa va feriti de orice frate care umbla fara de
rânduiala” (II Tesaloniceni 3, 6), iar lui Timotei, vorbindu-i de Alexandru faurarul, îi acelasi sfat: „Pazeste-te si tu de el” (II Timotei 4, 15). Apoi, luând si în bataie de joc pe cei ce îndrazneau unele ca acestea, arata si pricina smintelii lor: „Caci unii ca aceia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pântecelui lor”. Si filipenilor scriindu-le, zicea: „Pântecele este dumnezeul lor” (Filipeni 3, 19).
Dar daca acesta este subiectul amagirii lor, apoi modul acestei amagiri este o alta boala, anume lingusirea. „Si prin vorbele lor frumoase si magulitoare, zice, înseala inimile celor fara de rautate”. Si bine a zis ,”prin vorbele lor frumoase si magulitoare”, fiindca purtarea lor cea placuta se întindea numai pâna la vorbe, pe când cugetul le era plin de viclenie.
Si nu zice: „va înseala pe voi”, ci „inimile celor fara de rautate”. Si nu s-a oprit aici, ci, ca sa faca mai nesuparator cuvântul spus mai sus, zice: „Caci ascultarea voastra este cunoscuta de toti” (16, 19). „Nu numai eu singur marturisesc – zice el, magulindu-i spre încurajare -, ci lumea întreaga”. Si n-a zis: „întelepciunea voastra”, ci ,”ascultarea voastra”, adica înduplecarea voastra spre bine. „Ma bucur deci de voi”.
Iar mai departe, dupa lauda pune si povatuirea despre cum trebuie sa fie în viitor. Ca nu cumva, fiindca i-a scapat de acuzatii, pe nesimtite ei sa se faca mai lenesi, adauga: „Si voiesc sa fiti întelepti spre bine si nevinovati la rau”. Ai vazut cum iarasi se atinge de ei, fara sa fie banuit macar? Faptul la care face el aluzie aici este acela ca unii dintre ei se abateau de la îndatoririle lor.
„Iar Dumnezeul pacii va zdrobi repede sub picioarele voastre pe satana” (16,20). Fiindca mai înainte a vorbit despre dezbinari si de cei ce faceau sminteli, aduce apoi vorba despre Dumnezeul pacii, ca astfel sa-i încurajeze de a se izbavi de acei înselatori, caci Dumnezeu, Care se bucura de pace, va nimici pe toti tulburatorii ei. Si n-a zis: „va supune”, ci ceea ce e cu mult mai mult: „va zdrobi”; si nu numai pe acei amagitori, ci si pe generalul, sau capetenia lor, „pe satana”. Si nici n-a zis simplu „va zdrobi”, ci „sub picioarele voastre”, astfel ca biruinta ei sa o culeaga, iar prin acest trofeu sa se umple de stralucire.
„Harul Domnului nostru Iisus Hristos cu voi!”. Arma cea mai puternica, zidul cel nebiruit, turnul ce nu se clatina, acesta este harul Domnului Iisus Hristos; si le-a amintit de acest har, spre a-i face mai cu bunavointa si mai ageri în lupte. „Daca – zice – v-ati izbavit prin har de cele cu mult mai grele, apoi cu atât mai mult va veti izbavi de cele mai mici si mai usoare, când ati devenit si prietenii harului, si când ati contribuit si voi cu cele ce se cuvin”. Ai vazut cum el niciodata nu se refera la rugaciune fara fapte si nici la fapte fara rugaciune? Marturisind, deci, supunerea si ascultarea lor, la urma a marit faptul, aratând ca avem nevoie de amândoua, adica si de cele cuvenite noua, si de ajutorul lui Dumnezeu, daca voim a dobândi mântuirea. Nu numai înainte am avut, ci si acum avem nevoie de harul Lui, oricât am fi noi de mari si de laudati.
„Va îmbratiseaza Timotei, cel împreuna-lucrator cu mine” (16, 21). Ai vazut iarasi laudele cele obisnuite? „Si Luciu si Iason si Sosipatru, cei de un neam cu mine”. Despre acest Iason aminteste si Luca, care ne prezinta vitejia lui, caci gloatele îl trageau si-1 târau la mai marii cetatii, strigând (Faptele Apostolilor 17, 6). Si ceilalti desigur erau dintre cei mai însemnati, caci nu în zadar pomeneste de ei ca rude ale sale, daca aceia n-ar fi avut evlavia cu care sa-i semene Lui.
„Va îmbratisez în Domnul eu, Tertius, care am scris epistola” (16,22). Nici aceasta nu este o mica lauda, de a fi scriitor al lui Pavel, dar el nu a facut aceasta ca sa se laude pe sine, ci ca sa atraga spre el dragostea lor cea fierbinte, pentru slujba împlinita cu aceasta ocazie.
„Va îmbratiseaza Gaius, gazda mea si a toata Biserica” (16, 23). Ai vazut ce fel de cununa i-a împletit si acestuia, care a dat dovada de atât de mare ospitalitate, încât facuse loc în casa sa întregii adunare? Când auzi ca el a fost gazda lui Pavel, sa nu-i admiri numai generozitatea, ci si rigoarea si curatenia vietii lui, caci daca n-ar fi fost vrednic de virtutea lui Pavel, nici acela nu ar fi poposit în casa lui.
„Va îmbratiseaza Erast, vistiernicul cetatii, si fratele Cvartus”. Nu fara rost a specificat Apostolul: „vistiernicul cetatii”, dupa cum nu fara rost scria si filipenilon „Va îmbratiseaza pe voi cei din casa Cesarului” (Filipeni 4, 22), ca sa le arate ca propovaduirea Evangheliei s-a întins si la cei mai mari.
„Harul Domnului nostru Iisus Hristos sa fie cu voi toti Amin!” (16,24). Ai vazut de unde se cuvine a începe si unde se cuvine a sfârsi în toate si pretutindeni? Caci iata ca Apostolul de aici, anume de la harul Domnului Iisus Hristos, a pus temelie epistolei sale, si de aici i-a pus si acoperamânt, invocând si dorindu-le lor pe mama tuturor darurilor si a toata binefacerea. Aceasta este mai cu seama însusirea de capatâi dascalului plin de forta, ca el nu numai prin cuvânt, ci si prin rugaciuni sa foloseasca ucenicilor. De aceea si zicea: „Iar noi vom starui în rugaciune si în slujirea cuvântului”” (Faptele Apostolilor 6, 4).
Dar oare cine se va ruga lui Dumnezeu si pentru noi, de vreme ce Pavel s-a dus de aici? Toti cei ce imita pe Pavel, numai daca ne vom arata vrednici de aceasta mijlocire, pentru ca astfel nu numai aici sa auzim glasul lui Pavel, ci si acolo ducându-ne, sa ne învrednicim de a vedea pe acest atlet al lui Hristos. Sau, mai bine zis, daca noi îl vom asculta aici, atunci si acolo îl vom vedea negresit; desi nu vom sta aproape de el, pentru mai mica noastra vrednicie, îl vom vedea însa aproape de tronul împaratesc, stralucind acolo unde heruvimii îl slavesc pe Dumnezeu, iar serafimii zboara roata împrejurul Lui. Acolo îl vom vedea pe Pavel împreuna cu Petru, ca fruntasi ai cetei sfintilor, si ne vom bucura de dragostea lui cea adevarata. Caci daca el, aici fiind, iubea atât de mult pe oameni, apoi cu atât mai mult acolo va arata dragostea lui cea fierbinte.
Eu de aceea iubesc si Roma, desi am cuvinte de a o lauda si pentru altele, ca de pilda pentru maretia, pentru vechimea, pentru frumusetea ei, pentru multimea poporului de acolo, pentru ordinea ei împarateasca, pentru bogatia si pentru izbânzile romanilor în razboaie, dar lasând la o parte toate celelalte, zic, eu de aceea o fericesc, pentru ca si traind el le-a scris si-i iubea atât de mult pe romani, si fiind printre dânsii, le vorbea si-i încuraja, si chiar viata acolo si-a sfârsit-o!
De aceea si este renumita acea cetate mai cu seama pentru acest fapt decât pentru celelalte. Dupa cum trupul are doi ochi, tot asa si Roma are ca si doi ochi ce stralucesc: trupurile acestor sfinti [Petru si Pavel].
Nu este atât de stralucit cerul, când soarele îsi revarsa razele sale, pe cât de stralucita este cetatea romanilor, care revarsa din ea lumina cea nestinsa a acestor doua faclii si o trimite sa stralumineze pâna la marginile lumii.
De acolo are sa fie rapit la cer Pavel, de acolo Petru. Judecati voi însiva si înfricosati-va, ce fel de priveliste va vedea atunci batrâna Roma! Va vedea pe Pavel deodata sculat din sicriul acela împreuna cu Petru, înaltându-se în vazduh, întru întâmpinarea Domnului. Ce minunate raze trimite lui Hristos cetatea Romei! Cu ce splendide cununi este ea împodobita! Cu ce lanturi de aur este încinsa si ce izvoare fara seaman are! De aceea admir eu cetatea aceasta, iar nu pentru aurul ei cel mult, nu pentru coloanele ei cele frumoase, nu pentru celelalte fantezii ce se gasesc acolo, ci pentru acesti doi stâlpi neclintiti ai Bisericii.
Dar cine oare mi-ar darui puterea sa îmbratisez acum trupul lui Pavel, sa ma lipesc de mormântul lui, sa vad tarâna aceea a lui care a împlinit cele lipsite ale lui Hristos, a celui ce-i purta ranile Lui, a celui ce a semanat pretutindeni propovaduirea Evangheliei Lui?
Cine mi-ar da puterea sa vad tarâna gurii lui, prin care Hristos Insusi graia si prin care lumina scapara mai frumos decât orice fulger, iar glasul îi vuia mai tare decât orice tunet, asa încât demonii fugeau cutremurati? Prin acea fericita gura de tarâna care graia oarecând: „As fi dorit sa fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fratii mei” (Romani 9, 3), vorbind si împaratilor fara sa se rusineze, am cunoscut pe Pavel, dar si pe Stapânul lui Pavel!
Nu atât de grozav este pentru noi tunetul, pe cât de grozava era vocea lui Pavel pentru demoni. Daca demonii se înfricosau si de vesmintele lui, apoi cu atât mai mult de glasul lui. Acest glas îi alunga legati; acest glas a curatit întreaga lume; acest glas a dezlegat bolile, a scos rautatea, a readus adevarul cel întru Hristos, si în Duhul lui Hristos a colindat pamântul de la Rasarit la Apus. Ceea ce sunt heruvimii pentru Hristos, aceea era glasul lui Pavel, caci dupa cum El sta pe acele puteri ceresti, tot asa sedea si pe glasul lui Pavel. Caci s-a facut vrednic de a primi pe Hristos acel glas, graind cele pe care Hristos le iubea, si ridicându-se pâna la înaltimi negraite, aidoma cu serafimii.
Intr-adevar, ce poate fi mai înalt decât acel glas care zicea: „Sunt încredintat ca nici moartea, nici viata, nici îngerii, nici stapânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înaltimea, nici adâncul si nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus” (Romani 8, 38, 39)? Câte aripi ti se pare ca are acest glas? Si câti ochi? De aceea zicea: „Caci gândurile lui [ale diavolului] nu ne sunt necunoscute” (II Corinteni 2,11). De aceea demonii fugeau gramada, si nu numai când el graia, ci chiar si numai când din departare îi zareau vesmântul.
As voi sa vad tarâna acestei guri, prin care Hristos a vorbit lucruri mari si nemaigraite, ba înca mai mari decât prin propria Sa gura; caci dupa cum a lucrat prin ucenicii Sai lucruri mai mari decât El Insusi a savârsit în trup omenesc, tot asa a si grait prin ei si cuvinte mai mari decât graise El la început. As voi sa vad tarâna acelei guri prin care Duhul a dat lumii întregi acele minunate proorocii. Caci ce bun n-a lucrat acea gura? Demoni a alungat, pacate a dezlegat, tirani a amutit, limbile filosofilor le-a îngradit, lumea întreaga a adus-o înaintea lui Dumnezeu, pe barbari i-a facut sa cugete, pe toate le-a orânduit pe pamânt, ba înca si celor din ceruri le-a poruncit uneori, dupa puterea ce-i fusese data lui!
Si nu numai tarâna gurii, ci si acea a inimii lui as voi sa o vad, pe care nu ar gresi cineva daca ar numi-o inima lumii întregi, izvorul miriadelor de bunatati, izvodul si temeiul vietii noastre! Caci Duhul vietii de acolo se împartea la toti si se comunica membrelor lui Hristos; nu era trimis prin artere, ci prin dreapta voire a faptelor celor bune. Atât de larga era inima lui, încât putea primi în ea cetati întregi, tari si natiuni, dupa cum si însusi zice: „inima noastra s-a largit” (II Corinteni 6,11).
Cu toate acestea, acea inima larga se strâmtora de multe ori de mâhnire, însa dragostea iarasi o largea, precum zice: „Caci din multa suparare si cu inima strânsa de durere, v-am scris cu multe lacrimi” (II Corinteni 2, 4). Acea inima spulberata as voi sa o vad; acea inima care pârjoleste pe fiecare dintre cei pierduti si care vede mai presus de toate pe Dumnezeu: „Cei curati cu inima, zice, vor vedea pe Dumnezeu”. (Matei 5, 8). Acea inima care s-a facut jertfa, dupa cuvântul proorocului: „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit” (Psalmul 50, 19), care a fost mai înalta decât cerurile, mai larga decât lumea, mai stralucita decât vapaia soarelui, mai arzatoare decât focul, mai tare decât diamantul; acea inima care slobozea din ea râuri de apa curata: „Râuri de apa vie, zice, vor curge din pântecele lui” (Ioan 7, 38); acea inima, zic, în care era izvorul ce fremata si tâsnea în sus, care adapa nu numai fata pamântului, ci si sufletele oamenilor, de unde nu numai râuri, ci si fluvii de lacrimi curgeau zi si noapte; acea inima care a trait în viata cea noua, iar nu în aceasta a noastra: „Nu eu mai traiesc, zice, ci Hristos traieste în mine” (Galateni 2, 20).
Prin urmare, inima lui Hristos era inima lui Pavel, era lespedea Duhului Sfânt si cartea harului Sau; era acea inima care tremura pentru pacatele straine, dupa cum zice: „Ma tem de voi, ca sa nu ma fi ostenit la voi în zadar” (Galateni 4, 11), si: „Nu cumva, precum sarpele a amagit pe Eva în viclenia lui, tot asa sa se abata si gândurile voastre” (II Corinteni 11, 3), si: „Nu cumva, venind, sa nu va gasesc pe voi asa precum voiesc” (II Corinteni 12, 20). Acea inima, zic, care pentru Hristos se si temea, dar se si îmbarbata, dupa cum zice: „Sunt încredintat ca nici îngerii, nici puterile nu vor putea sa ne desparta pe noi de dragostea lui Hristos” (Romani 8, 38, 39).
Acea inima care s-a învrednicit a iubi pe Domnul Hristos asa precum nimeni nu L-a mai iubit vreodata, care dispretuia de la înaltimea dragostei ei moartea si gheena, si care se topea de lacrimile fratilor în suferinta: „Ce faceti, zice, de plângeti si-mi sfâsiati inima” (Faptele Apostolilor 21, 13)? Acea inima care, desi era mai tare ca stânca, totusi nu putea rabda de a se îndeparta de tesaloniceni pentru putina vreme!
As voi sa vad tarâna mâinilor lui în lanturi, prin punerea carora se acorda harul Duhului, si cu care el scria sfintele lui epistole. „Vedeti cu ce fel de litere v-am scris eu, cu mâna mea” (Galateni 6, 11), si iarasi: „Salutarea cu mâna mea, Pavel” (I Corinteni 16, 21) – acele mâini pe care vazându-le vipera aceea, a cazut în foc!
As voi sa vad si tarâna ochilor lui celor orbiti spre binele neamului omenesc, celor ce iarasi au vazut si si-au îndreptat privirile la mântuirea lumii întregi, celor ce s-au învrednicit de a vedea pe Hristos si în trup, celor ce vedeau cele pamântesti, si nu le vedeau, celor ce nu stiau ce este somnul, celor ce privegheau în mijlocul noptii, celor ce nu sufereau cele ale ochilor!
As voi sa vad si tarâna acelor picioare care au alergat lumea întreaga si nu s-au obosit; care erau legate în butuci pe când temnita s-a clatinat; care au perindat si tarile locuite, ca si întinsurile pustiei.
Si ce trebuie a mai spune îndeosebi? As voi sa vad mormântul lui, unde sunt puse în pastrare armele dreptatii, armele luminii, acele madulare care acum viaza, si care pe când el via erau moarte; acele madulare în care Hristos via; acele madulare care s-au rastignit lumii, madularele lui Hristos, care erau îmbracate cu Hristos; acele madulare care au fost templul Duhului, cladirea mai sânta decât toate; acele madulare legate cu Duhul, pironite cu frica de Dumnezeu, si care aveau pe ele pecetea ranilor lui Hristos!
Acest trup pazeste si apara acea cetate; acest trup care o tine mai în siguranta decât toate turnurile si decât toate santurile de aparare. Si dupa trupul lui, as voi sa vad si trupul lui Petru, pe care chiar traind îl cinstea, dupa cum însusi spune: „M-am suit la Ierusalim, ca sa-l cunosc pe Chefa” (Galateni 1, 18). De aceea si ducându-se de aici, 1-a învrednicit harul de a-1 pune în acelasi mormânt cu Petru.
As fi voit sa vad pe leul duhovnicesc, caci întocmai ca si leul slobozind foc în cetele de vulpi, asa facea si el când se azvârlea în dezbinarile filosofilor si în mijlocul demonilor, si ca o sageata de trasnet se arunca în armatele diavolilor. Nici nu îndrazneau de a se pune în rând de bataie fata de dânsul, caci atât de mult se temeau de el si tremurau, încât de i-ar fi vazut numai umbra, sau i-ar fi auzit numai glasul, de departe o si luau la goana. Caci efesenilor le spunea într-un rând: „Caci lupta noastra nu este împotriva trupului si a sângelui, ci împotriva începatoriilor, împotriva stapâniilor” (Efeseni 6, 12), dupa care imediat asaza si premiile: caci lupta noastra, zice, nu este întru cele pamântesti, ci întru cele ceresti. Iar altadata spunea: „Nu stiti, oare, ca noi vom judeca pe îngeri?” (I Corinteni 6, 3).
Toate acestea cugetându-le, iubitilor, sa stam cu barbatie. Fiindca si Pavel a fost om ca si noi, împartasindu-se de aceeasi fire ca si noi, si toate celelalte le-a avut deopotriva cu noi. Dar fiindca a aratat o atât de mare dragoste pentru Hristos, a covârsit si cerurile, si a stat împreuna cu îngerii.
Asa ca, daca am voi si noi sa ne ridicam cât de putin si sa aprindem acel foc în noi, vom putea calca pe urma acelui sfânt. Daca aceasta ar fi peste putintele noastre, atunci n-ar fi mai strigat el, zicând: „Fiti urmatori ai mei, precum si eu sunt al lui Hristos” (I Corinteni 11, 1).
Deci nu numai sa-l admiram si sa ne minunam de dânsul, ci sa-l si imitam cu râvna vie, ca astfel sa ne învrednicim a-1 vedea acolo, când ne vom muta de aici, si sa ne împartasim si noi de cinstea lui cea mare. Acesteia fie cu totii sa ne învrednicim, prin harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia împreuna cu Tatal si cu Sfântul Duh se cuvine slava, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.