INTRODUCERE

din
Despre Rai şi Scripturi;
Despre iubirea lui Dumnezeu pentru noi;
Despre „Şezut-a împărăteasa de-a dreapta Ta”

Traducerea a fost făcută după textul original din J.P.Migne, Patrologia Graeca, 52, col. 396-414

Sfântul Ioan Gură de Aur, marele predicator şi vorbitor cu Dumnezeu, a trăit în secolul al IV-lea şi s-a bucurat de multă desfătare duhovnicească tâlcuind înţelesurile dumnezeieştilor Scripturi, aşa cum el însuşi mărturiseşte. Izvorul inspiraţiei sale era în Dumnezeu şi în rugăciune, şi permanent citea Sfintele Scripturi.

Descoperea oamenilor că refacerea morală şi spirituală a lumii, este strâns legată de ascultarea şi împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu. Este de datoria oricărui creştin să se îmbunătăţească necontenit până la „starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos” 1. Greaua amorţire care stăpâneşte sufletul omului este alungată de înţelesul slovei sfinte, iar păcatul nu-şi găseşte cu uşurinţă sălăşluire în el.
1 Efeseni 4,5.

Sfântul Ioan zguduie conştiinţele ascultătorilor săi creştini: „Spuneţi-mi, vă rog, care din cei de faţă ar putea, dacă i-aş cere, să-mi spună un psalm sau un text din dumnezeieştile Scripturi? Nici unul! Şi nu-i numai aceasta grozăvia. Grozăvia este alta, că suntem atât de nepăsători faţă de cele duhovniceşti, pe cât suntem de iuţi, ba mai iuţi decât focul, faţă de cele satanice. De v-aş întreba de ştiţi cântece de lume, cântece de dragoste, cântece desfrânate, aş vedea că mulţi le ştiu pe de rost şi le cântă cu multă plăcere. Dar ce scuză găsiţi că nu ştiţi un text din Scriptură? „Nu-s călugăr mi se va răspunde! Am femeie şi copii, şi trebuie să mă îngrijesc de casa mea”! Ei bine, scuza aceasta vă pierde, socotiţi că numai călugărilor li se cuvine să citească dumnezeieştile Scripturi, când de fapt voi aveţi cu mult mai multă nevoie decât călugării, pentru că voi trăiţi în lume, voi vă răniţi în fiecare zi; şi de aceea voi aveţi mai cu seamă nevoie de leacul Sfintelor Scripturi. Prin urmare, a socoti de prisos citirea Sfintelor Scripturi este cu mult mai rău decât a nu le citi. Astfel de gânduri sunt gânduri drăceşti”2.
2 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Bucureşti, 1994, pag. 6-7.

Sfântul Ioan Gură de Aur are un singur scop: mântuirea tuturor credincioşilor. Spune atât de frumos: „Căci nu este pajiştea aceasta nemănoasă, neprimitoare de seminţe, neaducătoare de spice, ci eu sunt nesătul, căci nu vreau să se mântuiască puţini, ci toţi. Şi dacă unul rătăcit se pierde şi eu mă pierd şi mă văd următor acelui Păstor care avea nouăzeci şi nouă de oi, dar alerga după cea pierdută”!

Această modalitate de biciuire a conştiinţelor adormite însemna perceperea corectă a ceea ce voia să spună, dar şi un semn de ameninţare pentru potrivnicii care călcau „mărgăritarele” în picioare.

Predica vie necesită o trăire şi o jertfă deosebită. Cât despre sfinţenia vieţii Sfântului Ioan Gură de Aur, literatura creştină patristică ne transmite această mărturie: „Ava Atanasie ne spunea despre Iania, sora episcopului Adelfie, care relata: Când Ioan Gură de Aur, episcopul Constantinopolului a fost surghiunit în Cucuson, a găzduit în casa noastră. Cât a stat la noi am avut  mare îndrăznire  şi  dragoste  către  Dumnezeu. Fratele meu, episcopul Adelfie, mi-a spus: Când a murit Fericitul Ioan în surghiun, m-a cuprins o durere de nesuferit, că acest bărbat, dascălul întregii lumi, care a înveselit cu cuvintele sale Biserica lui Dumnezeu, n-a adormit întru Domnul pe scaunul său. Şi eu m-am rugat lui Dumnezeu, cu multe lacrimi, să-mi arate în ce stare se află el. După ce m-am rugat multă vreme, într-o zi, am căzut în extaz şi am văzut un bărbat frumos la chip, care m-a luat de mâna dreaptă şi m-a dus într-un loc frumos  şi  slăvit.  Acolo mi-a arătat pe predicatorii credinţei şi pe dascălii Bisericii. Eu mă uitam de jur împrejur să văd pe cel pe care îl doream, pe marele Ioan. După ce mi-a arătat pe toţi şi mi-a spus numele fiecăruia, m-a apucat iarăşi de mână şi m-a scos afară. L-am urmat întristat că n-am văzut împreuriă cu părinţii pe cel întru sfinţi, Ioan. La ieşire, cel ce stătea la poartă, văzându-mă trist, mi-a spus: „Nici unul dintre cei care vin aici nu iese întristat!”. Eu i-am răspuns: „Aceasta îmi este durerea, că n-am văzut cu ceilalţi dascăli pe preaiubitul   meu   Ioan,   episcopul   Constantinopolei”. Acela m-a întrebat iarăşi: „Vorbeşti de Ioan, Dascălul pocăinţei?” „Da”!, i-am răspuns eu. „Pe el, mi-a spus acela, nu-l poate vedea om în trup, pentru că el stă acolo unde este tronul Stăpânului”3.
3 Ioan Moshos, Limonariu

Omilia Patriarhului Constantinopolului pe care o redăm mai jos cuprinde şaptesprezece părţi.

Pentru început, Sfântul Ioan vorbeşte despre desfătarea şi folosul citirii Scripturilor, care sunt mai presus decât Paradisul cu toate frumuseţile şi dulceţile lui. Deşi în alte scrieri autorul pare că depreciază Scripturile, pentru că le aşează pe un plan inferior revelaţiei primare, revelaţiei din firea lucrurilor, acum revine, aşezându-le cu mult peste bucuria şi experienţa Paradisului. Acestea au cuprins toată existenţa, toate locurile şi timpurile iar roadele lor dau în toată vremea, şi nu doar la timpuri rânduite. Aceste fructe ale Scripturilor desfătează nu numai exteriorul, ci mai ales lăuntrul omului, care primeşte certitudinea cea bună, că merge pe o cale dreaptă şi spre un final fericit.

Sfântul Ioan face un salt de la desfătarea dobândită prin Scripturile Sfinte, la vremurile tulburi pe care le-a avut de trecut Biserica. Vorbeşte despre timpul schimbării şi despre nestatornicia omenească. Aminteşte despre nestatornicia lucrurilor de aici, despre vremelnicia celor în care ne punem nădejdea. Despre voia lui Dumnezeu, care a făcut din el, cel prigonit şi vânat, un apărător. Nimic din cele omeneşti nu rămân veşnice, toate sunt nesigure şi supuse schimbării. Ceea ce rămâne este credinţa în Biserică, conform spuselor Mântuitorului: „Tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui pe Dânsa4″.
4 Marcu 8, 29

Nu este vorba despre Biserică, lăcaş de cult, despre zidurile bisericii, ci despre învăţătura mântuitoare care „nu îmbătrâneşte”. Cel care părăseşte Biserica, se sminteşte de ea, este singurul vinovat, căci nu se află în ea pricină de pierzare. Nu Biserica l-a părăsit, ci el a făcut-o de bunăvoie. Cu toate că s-a îndepărtat, aceasta nu înseamnă că nu se mai află sub grija protectoare a lui Dumnezeu, care nu-l părăseşte niciodată, ci aşteaptă întoarcerea lui în Biserică. Aceasta nu va pieri niciodată, deşi zidurile ei, într-adevăr, pot fi dărâmate de cei fărădelege. Zidurile da, dar învăţătura şi dogmele mântuitoare, niciodată.

Sfântul Ioan ne invită să luăm seama la sfârşitul celor care s-au războit cu Biserica, pentru ca să înţelegem, să ne dăm seama de pieirea lor, de modul în care au sfârşit. Deşi este permanent lovită din afară, Biserica pluteşte pe valurile învolburate, fără să se cufunde, străbate istoria spre ţinta ei finală, Împărăţia Cerurilor.

În partea a doua Sfântul Ioan explică de ce nici unul dintre cei care fac parte din Biserică nu s-a înspăimântat la vederea acelor încrucişări şi scânteieri de arme. Temerile de cele întâmplate nu se justifică, de vreme ce suferinţele sunt pricină de încununare. Astfel, moartea care se putea întâmpla, nu însemna altceva decât o scăpare din strâmtorările şi greutăţile vieţii, în persoana lui se împlineau cuvintele Mântuitorului, Care prezicea că a venit să-i elibereze pe cei „pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa”5.
5 Evrei 2,15

Frica lipsirii de bunuri este anulată prin faptul că toţi oamenii nu aduc nimic când se nasc pe lume şi nu iau nimic când mor. Exilul nu-l înspăimântă deloc, pentru că Dumnezeu locuieşte pretutindeni şi nici un loc nu-i este străin. Cât despre batjocora şi înjurăturile oamenilor, Sfântul Ioan este fericit că urmează Stăpânului său, Care a suferit din iubire pentru oameni, şi a făgăduit desfătare şi bucurie celor care le primesc pe acestea. Aşadar, toate pătimirile de pe pământ se fac prilej de meditaţie despre bunurile viitoare, făgăduite de Domnul. Omul este lepădat, umilit şi batjocorit doar de păcat, de conştiinţa care-i biciuieşte sufletul, pentru greşelile şi fărădelegile lui. Nu lucrurile din afară îl vatămă şi-l doboară pe om, ci viermele neadormit al conştiinţei, care îi macină lăuntrul şi-i fură liniştea, atunci când păcătuieşte.

În partea a treia se tratează pe larg despre vremelnicia stăpânirii lumeşti şi, în mod special, despre bogăţie, cea care ridică mulţime de oameni şi de popoare, şi-i învrăjbeşte pe aceştia. „Este cu mult mai cumplit să-ţi fie mintea înrobită de această boală, decât să stai la închisoare. A sta la închisoare nu se întâmplă întotdeauna, dar totdeauna dragostea de bani robeşte mintea. De aceea, Domnul îl îndepărtează pe iubitorul de bani şi de argint tocmai prin ceea ce căuta mai mult.

„-Ce vrei?, îl întreabă Domnul. Vrei să-ţi păstrezi averile şi să te desfătezi de plăcere? Îţi voi îndeplini cu prisosinţă şi o dorinţă şi pe cealaltă, dacă vei îngropa aurul tău acolo unde-ţi poruncesc Eu… Bogăţia îi face slabi pe cei bogaţi. Când bogăţia le cere să-i slujească, merg până la crimă, la bătăi, la insulte, la orice neruşinare”6.
6 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Bucureşti, 1994, pag. 269

Ea dă dovadă de multă laşitate în situaţiile grele ale vieţii, şi după ce creează în jurul ei toate aceste strâmtorări, dă bir cu fugiţii. Nu este fidelă nici unui stăpân, ba mai mult, îl primejduieşte pe cel care crede că o stăpâneşte. Sfântul Ioan o aseamănă unei fiare sălbatice care trebuie îndepărtată. Autorul face distincţie între bogăţie şi lăcomie. Astfel, bogăţia dacă nu este adunată prin răpirea bunurilor altuia, nu se arată a fi păcat, dar darul acesta primit de la Dumnezeu, trebuie împărţit cu ceilalţi oameni. Prin răpire nu este păgubit numai săracul care pierde doar lucruri materiale, ci şi bogatul răpitor, care se lipseşte de cele cereşti.

Sfântul Ioan îi mustră în faţă pe aceştia, dar nu din răutate, ci cu durere, căci toţi sunt fiii lui Dumnezeu şi fiii lui sufleteşti pe care este chemat să-i mântuiască, şi nu vrea să-i piardă în volbura păcatului şi a iadului.

În partea a patra, Sfântul Ioan ne îndeamnă să ne ferim în viaţă de păcat, singurul care ne poate vătăma sufletul, iar Dumnezeu ne va sta în ajutor. Cel care săvârşeşte păcatul se păgubeşte. Pentru a ne feri de păcat, nu contează locul în care ne aflăm sau condiţiile de viaţă. Ni se aduce ca exemplu Adam, care a fost aşezat în grădina Raiului, în condiţii speciale, dar nu s-a folosit cu nimic din aceasta, ci a căzut în cursa diavolului, şi a săvârşit păcatul. Mai mult, satana nu l-a strâmtorat în nici un chip, ci doar i-a întins cursa, iar el singur a consimţit la săvârşirea păcatului.

De cealaltă parte, este dat ca exemplu dreptul Iov, cel care a fost lovit cu multe necazuri, ca să se lepede de credinţa în Dumnezeu. N-a făcut-o, însă, cu toate că i s-au ucis copiii, i s-au distrus casele, i-au pierit animalele şi slugile. Trupul lui plin de răni zăcea pe bălegar, iar femeia lui îl necăjea, dar nu L-a blestemat pe Dumnezeu. Aşadar, n-a contat locul unde a vieţuit fiecare, ci doar credincioşia în a face voia lui Dumnezeu.

În continuare, este condamnat fariseismul şi comportamentul duplicitar, adaptarea la noile condiţii, făcând concesii păcatului. Astfel, cei care se arătau apărători ai celor năpăstuiţi, milostivi şi buni se arată goliţi de toate acestea, dovadă că n-au fost deloc, sau foarte puţin trăitori. Cei în care oamenii şi-au pus nădejdea, s-au arătat a fi mincinoşi şi plini de trufie. De aceea, Sfânta Scriptură ne îndeamnă: „Nu vă puneţi nădejdea în oameni…”7.
7 I Timotei 6,17

În partea a cincea, Patriarhul Ioan arată că vremurile nu l-au schimbat deloc, el a rămas acelaşi, şi când a fost la strâmtorare şi ananghie şi când a fost la bine. Suferinţa are un rol tămăduitor doar în sufletele credincioase, în cele împietrite nu face decât să mocnească, iar la vremea potrivită, să izbucnească cu şi mai multă putere.

Sfântul Ioan este nemulţumit pentru că sunt puţini cei care s-au schimbat şi au adus roade duhovniceşti, căci el vrea să se mântuiască toţi şi să nu se piardă nici unul. Toţi Părinţii trăitori folosesc formula: „Toţi se mântuiesc, în afară de mine, care sunt cel mai păcătos”!

Creştinul trebuie să conştientizeze că nu are cetate stătătoare pe pământ, nu poate să spună că are ceva al lui, pentru că destinaţia lui nu este pământul, ci este cerul. Foarte potrivită este imaginea cu hanul unde călătorul intră, stă o noapte iar a doua zi pleacă, fără să se intereseze de nimic, de împodobirea, îngrijirea şi păstrarea locului care l-a găzduit. Drumeţul ştie când intră şi când va pleca de la han, în timp ce omul n-a primit de la Dumnezeu această ştiinţă, nu cunoaşte ceasul morţii, ca să rămână în permanenţă treaz şi vigilent la cele pe care le are de făcut. Referitor la acest aspect, Sfântul Ioan Gură de Aur ne avertizează că nici locul dar nici vârsta nu contează când este vorba de ieşirea din această viaţă, ci numai pregătirea pentru mântuire: „Eşti bătrân şi ai ajuns pe cea din urmă treaptă a ieşirii din viaţă? Să nu socoteşti că nu mai ai timp de pocăinţă, să nu te deznădăjduieşti de mântuirea ta! Gândeşte-te la tâlharul mântuit pe cruce! Nu poate fi un timp mai scurt ca acela în care a fost încununat! Şi totuşi timpul i-a fost îndestulător pentru mântuire! Eşti tânăr? Nu te încrede în tinereţe! Nu te gândi că viaţa îţi stă deschisă în faţă! „Că ziua Domnului, ca un fur noaptea, aşa vine” (Eclesiasl 5,8). Pentru aceasta a lăsat Dumnezeu necunoscut sfârşitul vieţii noastre, pentru ca să ne facem noi înşine cunoscute şi râvna şi purtarea noastră de grijă. Nu vedeţi câţi oameni tineri mor în fiecare zi? De aceea cineva ne sfătuieşte: „Nu întârzia a te întoarce la Domnul, nici nu amâna din zi în zi” (7 Tes. 5,2), ca nu cumva să pieri în timp ce amâni”8!
8 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre mărginită putere a diavolului, Trad. Preot Profesor Dumitru Fecioru, Bucureşti, 2002, pag. 87

În concluzie, bogăţia şi adunarea de bunuri pieritoare este de prisos, ne osândeşte şi vom auzi din partea lui Dumnezeu cuvintele: „Nebune, în noaptea aceasta se va lua de la tine sufletul tău, toate acestea ale cui vor rămâne”9?
9Luca 12, 20

În parte a şasea, Sfântul Ioan vorbeşte despre bogăţia şi despre răpirea cea bună, îngăduită de Dumnezeu şi, mai mult, răsplătită chiar cu cunună. Creştinul este dator să „răpească” de la Dumnezeu împărăţia, s-o „fure”, şi va primi laude, în timp ce săracul strigă după răpitor, îl blestemă şi caută să-l dea pe mâna judecătorului, Dumnezeu îl laudă şi-l primeşte pe acesta în împărăţie. Mai mult, această răpire este obligatorie pentru cel care nu vrea să fie pedepsit. Aşadar, lucrurile omeneşti, vremelnice, nu merită osteneala de a fi furate, ci doar cele cereşti sunt vrednice de acest efort.

Creştinii trebuie să fie statornici, să nu cadă în cursele vrăjmaşilor. Să nu-i laude pe bogaţi, şi să-i dispreţuiască pe cei săraci, luând aminte la cuvintele Sfântului Apostol lacob care zice: „Fraţii mei, nu căutând la faţa omului să aveţi credinţa în Domnul nostru lisus Hristos, Domnul slavei. Căci, dacă va intra în adunarea voastră un om cu inele de aur în degete, în haină strălucită şi va intra şi un sărac în haină murdară, voi puneţi ochii pe cel care poartă haină strălucită, şi-i ziceţi: Tu şezi bine aici. Pe când săracului îi ziceţi: Tu stai acolo, în picioare, sau şezi jos, la picioarele mele. N-aţi făcut voi, oare, în gândul vostru deosebire între unul şi altul şi nu v-aţi făcut judecători cu socoteli viclene? Ascultaţi, iubiţii mei fraţi; au nu Dumnezeu i-a ales pe cei ce sunt săraci în ochii lumii, dar bogaţi în credinţă şi moştenitori ai împărăţiei pe care a făgăduit-o celor care-L iubesc pe El? Iar voi aţi necinstit pe cel sărac! Au nu bogaţii vă asupresc pe voi şi nu ei vă târăsc la judecăţi? Nu sunt ei cei ce hulesc numele cel bun întru care aţi fost chemaţi”10?
10 Iacov 2, 1-7

Pe toate acestea le cugetă creştinul doar dacă rămâne în Biserică „Stâlpul şi temelia adevărului11, adică în învăţătura cea mântuitoare care le cuprinde pe toate şi „nu îmbătrâneşte niciodată”, căci dogmele sunt aceleaşi indiferent de timpuri şi de locuri. Pretextul că vremurile şi contextul social anulează actualitatea dogmelor este fals, pentru că „Hristos rămâne acelaşi în veac”12
.11 I Timotei 3,15
12 Ioan 12, 34

În partea a şaptea desfrânata este curtată de Mire şi starea ei se schimbă în cea de feciorie. Desfrânata este făcută fecioară şi acesta este motivul pentru care Mirele S-a unit cu ea. El, care a zis că este păcat să pofteşti o femeie, acum râvneşte la o desfrânată.

Sfântul Ioan ne îndeamnă, însă, să nu ne poticnim de cuvinte, ci să căutăm înţelesul lor adânc. „Poftirile lui Dumnezeu sunt de fapt, atributele Lui, virtuţile Lui, cărora trebuie să le urmeze oamenii”.

În partea a opta este reluată vorbirea despre numirile lui Dumnezeu. Acestea sunt date după felurimea lucrărilor Sale din lume. Astfel, El este numit „Păstor”,” Piatră”, „Rădăcină”, „Ispăşitor”, „Logos”, „Veşmânt”, „Cap”, „Stăpân”, în funcţie de iconomia Lui divină, cea care lucrează în lume felurit, după caz şi situaţie.

În partea a noua numirile date Bisericii nu au acoperire în lumea materială, pentru că practic sunt imposibil de realizat în plan fizic. Şi astfel: „muntele nu este fecioară, fecioara nu este mireasă, împărăteasa nu este roabă, pentru că nu în trup sunt acestea, ci în duh”. Aşadar, din pricina slăbiciunii ascultătorilor Dumnezeu trebuie să Se folosească de imagini omeneşti pentru a transmite adevărurile divine.

Partea a zecea şi a unsprezecea dezvoltă tema de dinainte şi prezintă iconomia lui Dumnezeu, care caută reprezentări omeneşti pentru a se face pe Sine cunoscut. El nu poate fi perceput în fiinţa Lui, dar în acelaşi timp, nu rămâne necunoscut oamenilor, ca nu cumva aceştia să deznădăjduiască, să creadă că i-a părăsit. De aceea, a luat chip de om, ca să poată fi accesibil oamenilor, însă, cele din jur L-au cunoscut căci „S-a coborât şi heruvimii s-au cutremurat, S-a coborât şi munţii au fumegat, iar cerul s-a înfricoşat”.

Catafatismul lui Dumnezeu impune folosirea unor superlative absolute, care oricum nu sunt decât încercări de a-L defini pe El.

Pe baza textului Schimbării la faţă: „Şi a strălucit Faţa Lui ca soarele şi hainele Lui s-au făcut albe ca zăpada”, Sfântul Ioan demonstrează că s-a plecat de la lucruri date, reale, pentru a urca la cele mai presus de fire. Cuvintele, ca şi realităţile pământeşti se dovedesc însă neputincioase, şi nu putem să rămânem la ele. Lumina lui Dumnezeu este mai mult decât strălucirea soarelui şi a zăpezii, deşi dintre toate luminile de pe pământ, acestea sunt cele mai expresive. Convenţii omeneşti plecate de la realităţi stricăcioase, trebuie să lase loc tainei, golului care se va împlini doar în împărăţia de dincolo, odată cu cunoaşterea lui Dumnezeu „faţă către faţă”13.
13 I Corinteni 13, 12

Mirele vine la firea omenească desfrânată fără să se ruşineze de aceasta, Se coboară fără intermediari, fără îngeri şi alte puteri cereşti. Se face asemenea acesteia ca să Se poată apropia de ea, ca aceasta să dorească să stea în preajma Lui. Nu se leapădă de dumnezeire ci o ascunde în trupul omenesc care-şi urmează drumul firesc şi se înalţă printre oameni, fără ca aceştia să ştie pe cine au în preajma lor. Toţi cei care au primit adevărul despre El s-au schimbat şi s-au făcut vase alese, de cinste. Firea desfrânată se apropie de El şi primeşte inelul de logodnă, pe Duhul cel Sfânt. După aceea o întreabă de unde vine şi aflând că a locuit în Rai şi a fost alungată de acolo o ia şi o sădeşte în făptura Sa. Astfel, desfrânata (firea omenească) este plăsmuită din nou şi învârtoşată prin focul Duhului Sfânt care o face „vas de cinste”. Cea care întăreşte vasul este suferinţa cea bună, strâmtorarea înfruntată cu credinţă.

Partea a douăsprezecea continuă ideea că „dreptatea, sfinţirea, izbăvirea Duhului” comoara aceasta este păstrată în vasul de cinste, adică în trupul omenesc. Sfântul Ioan face apoi comparaţie între comoara oamenilor şi comoara Duhului Sfânt. Prima are nevoie de castele, de ziduri înalte, de zăvoare, de nenumăraţi păzitori şi de multă purtare de grijă, în timp ce a doua, pe lângă faptul că nu are nevoie de nimic din toate acestea, mai păzeşte şi vasul.

Acest vas slab nu se sfărâmă, ci este păstrat şi ocrotit de comoară, adică de Harul Duhului Sfânt care-l salvează din toate strâmtorările şi greutăţile vieţii.

Mirele promite firii căzute o zestre însemnată înscrisă cu sânge. Aceasta primeşte arvuna, inelul, zestrea propriu-zisă, o primeşte în curţile împărăteşti ale Tatălui. Printre binefacerile dotei, Mirele enumera: nemurirea, lauda împreună cu îngerii, izbăvirea de moarte, eliberarea din robia păcatului, moştenirea împărăţiei celei bogate, dreptatea, sfinţirea, izbăvirea de cele prezente şi aflarea celor viitoare, pe care „ochiul nu le-a văzut şi la inima omului nu s-au suit”.

Partea a treisprezecea continuă enumerarea bunurilor viitoare promise şi vorbeşte despre învierea trupurilor şi despre neputrezirea acestora, în viaţa aceasta deşi trupurile sfinţilor au înviat, precum dreptul Lazăr, au cunoscut putreziciunea, vasele care purtau comoara s-au sfărâmat. În împărăţia Cerurilor aceasta nu se va mai întâmpla, firea omenească nu va mai cunoaşte stricăciunea. Toate aceste daruri sunt promise de Mire în schimbul iubirii. Firea le doreşte în viaţa de aici, dar Acesta le făgăduieşte în împărăţia Părintelui Ceresc.

Mirele a fost Cel Care a venit în întâmpinarea firii, deci El are dreptul să pună şi condiţiile, odată cu chezăşia inelului Duhului. Credinţa şi nădejdea vor ajuta firea să se desfete de acum cu privirea spre cele viitoare. Toate, cele de aici nu vor mai fi acolo, adică sărăcia, tristeţea, boala, bătrâneţea, fărădelegea, păcatul, nimic din toate acestea.

Inelul, darul Duhului Sfânt s-a împărţit aici firii omeneşti, deci tuturor oamenilor prin focul curăţitor al Sfintelor Taine. Acesta se dăruieşte dar rămâne întreg, se împarte şi rămâne acelaşi, şi niciodată nu se sfârşeşte. Duhul Sfânt a dăruit putere Apostolilor care au cutreierat lumea, au curăţit-o de demoni, au dărâmat templele şi au ridicat biserici, locuri unde Se sălăşluieşte Dumnezeu şi se sfinţeşte firea.

Partea a paisprezecea mărturiseşte despre puterea şi importanţa extraordinară a Duhului, Care sălăşluindu-Se peste Apostoli, a schimbat prin ei lumea. Astfel, nu doar persoana lor, ci şi umbra acestora săvârşea minuni, scotea demoni, vindeca slăbănogi, învia morţi, învăţătura propovăduită de ei plină de putere dumnezeiască a convertit aşezări de oameni în toate părţile lumii, a închis gurile păgânilor şi ale ereticilor şi a făcut din aceştia vase alese ale Duhului Sfânt.

În ultimele capitole ale omiliei, Sfântul Ioan Gură de Aur ajunge cu discursul său la tâlcuirea cuvintelor: „Şezut-a împărăteasa în haină aurită şi înfrumuseţată…”. Autorul acordă o importanţă deosebită cuvântului „aurit” care însemna o combinaţie de materii scumpe, pe lângă aur apărând şi alte metale preţioase. Acest mozaic, deloc întâmplător, arată felurimea virtuţiilor şi a posibilităţilor de a intra în împărăţia lui Dumnezeu. Astfel, fiecare om are posibilitatea de a lucra virtuţii potrivite puterilor sale pentru a dobândi mântuirea. Aşa cum elementele trupului omenesc alcătuiesc un tot armonic, la fel şi veşmântul împărătesei este împodobit cu tot felul de virtuţi, toate la fel de preţioase, înainte de a îmbrăca veşmântul împodobit, firea omenească s-a arătat lipsită de zestre, de frumuseţe, plină de zbârcituri şi de răni.

În altă parte, Sfântul Ioan completează: „Vrei să vezi urâţenia ei? Ascultă pe Pavel care zice: Eraţi cândva în întuneric (Efeseni 5, 8). Ai văzut negreala ei? Ce este mai negru decât bezna? Dar uită-te şi la nebunia ei! Că zice: Petrecând în răutate şi în pizmă (Tit 3, 3). Priveşte acum şi necurăţia ei, ca nişte necredincioşi şi fără de minte. Ce zic şi eu? Era şi pângărită şi vrednică de batjocură! Iar cu toate acestea, S-a dat pe Sine pentru cea urâtă, ca şi cum ar fi frumoasă şi iubită şi minunată”14.
14 Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale, Sibiu, 2004, pag. 90

Împăratul o scapă de toate acestea şi o anunţă că dota cu care trebuie să vină în împărăţie este ascultarea care vine din credinţă. Aşadar, credinţa şi nădejdea o ajută pe împărăteasă să dobândească toate celelalte bunuri făgăduite. În continuare, avându-le pe acestea două, împăratul va dori frumuseţea împărătesei.

Sfântul Ioan explică ce înseamnă frumuseţea sau urâţenia care ţin de fire sau de voinţa liberă. Cel frumos din fire nu se face urât şi nici invers, în plan sufletesc acest lucru este posibil, şi această frumuseţe o doreşte Dumnezeu, adică cea dobândită prin osteneală. Autorul sfânt explică amănunţit: „N-o lăuda pentru frumuseţea ei! Căci atât lauda, cât şi ura şi dragostea care se ivesc din pricina frumuseţii din afară ţin de sufletele neînfrânate. Caută frumuseţea sufletului! Urmează Mirelui Bisericii! Frumuseţea din afară este plină de fală şi de multă nebunie şi te aruncă în gelozie şi adeseori te face să bănuieşti lucruri necuviincioase. Dar tu zici că dragostea aceasta îţi dă plăcere? O lună sau două sau cel mult un an, şi mai departe nu! Iar apoi minunea se veştejeşte după obişnuinţa îndelungată cu ea. Iar cele care au fost acoperite de frumuseţe rămân: mândria, lipsa de minte, dispreţul. Dar în cazul frumuseţii sufleteşti nu este aşa. Ci dragostea întemeiată pe dragoste sufletească, o dată începută, rămâne cu tărie, fiindcă e vorba de frumuseţea sufletului şi nu a trupului”15.
15 Ibidem, pag. 91

Şi împăratul va dori frumuseţea interioară, lăuntrică care ţine de virtute şi nu pe cea care ţine de simţuri. Dacă frumuseţea exterioară se veştejeşte odată cu trecerea timpului, cea sufletească merge până la mormânt, ba chiar mai mult, trece dincolo, străbate cerurile şi se înalţă până la Mirele Ceresc. Frumuseţea aceasta se numeşte dragoste şi cuprinde în ea toate virtuţiile fecioarei, ale miresei celei adevărate şi pe aceasta o doreşte Stăpânul Hristos. Pentru ea S-a jertfit şi l-a această înălţime a adus-o pentru că aşa o doreşte.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să atingem şi noi măcar pragul de jos al adevăratei mirese dorite de Hristos, acea plină de virtuţi şi împodobită cu iubire.

Mai jos, redăm traducerea omiliei Sfântului Ioan Gură de Aur, referitoare la toate cele descrise până acum.