din „Omiliile despre pocainta”
Despre milostenie
şi la Cele zece fecioare
Ştiţi, oare, de unde am început predica de mai înainte sau unde am terminat-o, sau de la care subiect au plecat, sau la care subiect au ajuns vorbele cuvântării mele? Cred că aţi uitat ideile cu care mi-am terminat cuvântul. O ştiu asta; dar nu vă caut pricină, nici nu vă învinuiesc.
Aveţi soţie, trebuie să vă ocupaţi de copii şi să vă îngrijiţi de toate cele din casă; unii dintre voi slujesc în armată, iar alţii sunt meseriaşi. Fiecare dintre voi se îndeletniceşte cu fel şi fel de ocupaţii; eu însă mă îndeletnicesc numai cu propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, mă ocup numai cu predica şi numai cu ea îmi cheltuiesc tot timpul. De aceea nici nu trebuie să fiţi mustraţi; dimpotrivă, trebuie lăudată râvna voastră, că nu m-ati părăsit nici o singură duminică, ci v-ati lăsat toate treburile şi aţi venit la biserică. Aceasta-i cea mai mare laudă a oraşului nostru, nu că are mulţime mare de oameni şi suburbii, nici că are săli strălucitoare de ospeţe şi case cu acoperişuri de aur, ci că are locuitori râvnitori şi cu mintea trează.
Pomii buni se cunosc după roade, nu după frunze. Pentru aceea suntem mai de preţ decât vieţuitoarele necuvântătoare, pentru că avem grai, pentru că ne slujim de cuvânt, pentru că ni-i drag cuvântul.
Un om care nu iubeşte cuvântul este mai necuvântător decât dobitoacele; că nu ştie pentru ce a fost cinstit cu grai şi de unde are această cinste. Bine spunea profetul: „Omul în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor”(Ps.48,12).
Eşti om înzestrat cu cuvânt şi nu iubeşti cuvântul? Spune-mi, ce iertare mai poţi avea? De aceea îmi sunteţi nespus de dragi, că alergaţi ca înaripaţi să ascultaţi cuvânt despre virtute şi puneţi totul în urma ascultării dumnezeieştilor cuvinte. Haide, dar, ca şi eu să-mi încep cuvântul şi să continui şirul celor spuse în cea din urmă predică. Vă sunt dator şi îmi plătesc cu drag datoria; nu mă sărăceşte, ci-mi adaugă avere, în afacerile lumeşti datornicii fug de creditori, ca să nu le dea datoria; eu însă umblu după creditorii mei, ca să le-o plătesc; şi pe bună dreptate; în afacerile lumeşti plata datoriei aduce sărăcie, pe când plata datoriei cuvântului naşte bogăţie. Iată ce vreau să spun: datorez cuiva nişte bani; dacă-i dau datoria, banii nu pot fi şi la el şi la mine, ci au plecat de la mine şi au intrat la punga lui; dar vă dau cuvântul de învăţătură, cu care vă eram dator, cuvântul acesta rămâne şi la mine, şi-1 aveţi şi voi cu toţii; dacă ţin la mine cuvântul şi nu-1 dau, atunci sunt sărac; dar când îl dau, ajung mai bogat; dacă nu-mi plătesc datoria cuvântului, atunci numai eu sunt bogat, dar dacă mi-o plătesc, culeg rod împreună cu voi toţi.
Haide dar să vă plătesc datoria! Şi care-i datoria? Vă vorbisem mai înainte despre pocăinţă şi vă spuneam că multe şi felurite sunt căile pocăinţei, pentru ca să ne fie uşoară mântuirea. Dacă Dumnezeu ne-ar fi dat o singură cale de pocăinţă, n-am fi primit-o, ci am fi spus: „Nu putem merge pe această cale, nu putem să ne mântuim!”. Dar aşa. Dumnezeu ţi-a tăiat cuvântul acesta, că nu ti-a dat numai o cale de pocăinţă, nici două, nici trei, ci multe şi felurite, ca, prin mulţimea lor, să-ti facă lesnicioasă suirea la cer. Şi spuneam că pocăinţa e lesnicioasă şi n-are nici o greutate. Eşti păcătos? Intră în biserică şi spune: „Am păcătuit!” şi ai scăpat de păcat. V-am dat pildă pe David, care a păcătuit şi şi-a şters păcatul (II Regi 12, 1-14). V-am arătat apoi a doua cale de pocăinţă, aceea a plânsului pentru păcat, şi spuneam: Ce greutate are această cale? N-ai nevoie să cheltuieşti bani, n-ai nevoie să mergi cale lungă, nici altceva asemănător, ci numai să-ti plângi păcatul. Şi v-am dat, din Scriptură, pildă şi despre această cale; vă spuneam că Dumnezeu a schimbat hotărârea pronunţată asupra lui Ahab pentru că Ahab a plâns şi s-a întristat; Insuşi Dumnezeu i-a spus asta lui Ilie: „Ai văzut cât a plâns Ahab şi cât de trist a plecat din fata Mea? Nu voi face după mânia Mea” (III Regi 21, 29). Apoi v-am dat şi a treia cale de pocăinţă şi v-am adus din Scriptură pildă pe fariseu şi vameş: fariseul, lăudându-se cu îngâmfare, a pierdut toate faptele lui de dreptate; iar vameşul, smerindu-se, s-a pogorât de la templu cu rod de dreptate şi a ajuns drept fără nici o osteneală; a spus cuvinte şi a primit fapte (Luca 18, 10-14).
Haide dar acum să mergem mai departe şi să vă pun în fată a patra cale de pocăinţă.
– Care-i aceasta?
– Milostenia împărăteasa virtuţilor, aceea care duce iute pe oameni în bolţile cerurilor, apărătoarea noastră preabună.
Mare lucru este milostenia. De aceea şi Solomon striga: „Mare lucru este omul şi de preţ bărbatul milostiv” (Pilde 20, 6). Mari sunt aripile milosteniei; străbate văzduhul, lasă în urmă luna, depăşeşte razele soarelui, se urcă până în bolţile cerurilor. Dar nici acolo nu se opreşte, ci lasă în urmă şi cerul şi popoarele de îngeri şi cetele de arhangheli şi toate puterile cele de sus şi se înfăţişează chiar înaintea tronului celui împărătesc.
Află asta chiar din Scriptură, care zice: „Cornelie, rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 10, 4). Cuvintele: „înaintea lui Dumnezeu” înseamnă: „De-ai avea multe păcate, nu te teme, că ai milostenia apărătoare!”. Nici una dintre puterile cele de sus nu-i va sta împotrivă. Milostenia îşi cere datoria, stând cu poliţa în mână. Insuşi Stăpânul ne-o spune: „Cel care va face unuia dintre aceştia preamici. Mie Mi-a făcut” (Matei 25, 40). Milostenia deci îti uşurează toate păcatele tale, oricâte ai avea.
Nu ştii oare din Evanghelie pilda celor zece fecioare, cum cele care n-au avut milostenie au rămas afară de cămara de nuntă, deşi trăiseră în feciorie? „Erau zece fecioare, spune Hristos, cinci nebune şi cinci înţelepte” (Matei 25, 2); cele înţelepte aveau untdelemn, iar cele nebune nu aveau şi se stingeau candelele lor.
Şi venind cele nebune la cele înţelepte le-au spus: „Daţi-ne nouă untdelemn din vasele voastre” (Matei 25, 8).
Mă ruşinez, roşesc şi plâng când aud că o fecioară e nebună; roşesc când aud că o fecioară poartă acest nume, după atâta virtute, după ce a trăit în feciorie, după ce a zburat cu trupul la cer, după ce s-a luat la întrecere cu puterile cele de sus, după ce a îndurat arşiţa, după ce a călcat în picioare cuptorul plăcerii. Li s-a spus nebune, şi pe bună dreptate nebune, că au săvârşit o virtute mare, dar au fost biruite de una mică.
„Şi s-au apropiat cele nebune, spune Hristos, şi au zis celor înţelepte: „Dati-ne nouă untdelemn din vasele voastre”. Iar acelea au spus: „Nu putem să vă dăm, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă” (Matei 25, 8-9). N-au făcut asta pentru că nu le era milă de ele, nici din răutate, ci din pricina scurtimii timpului: avea să vină Mirele.
Aveau şi fecioarele cele nebune candele, dar nu aveau untdelemn în candelele lor, pe când celelalte fecioare aveau untdelemn. Lumină este fecioria, iar milostenia untdelemn. După cum lumina candelei se stinge de nu are untdelemn, tot aşa se stinge şi fecioria de nu are milostenie. „Daţi-ne nouă untdelemn din vasele voastre”. Iar acelea le-au răspuns: „Nu putem să vă dăm”. Răspunsul lor nu-i pornit din răutate, ci din teamă: „Ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă”; ca nu cumva să rămânem toate pe dinafară, când căutăm cu toate să intrăm. Ci „mergeţi la cei ce vând şi vă cumparati” (Matei 25, 9) .
– Cine-s negustorii acestui untdelemn?
– Săracii! Cei ce stau la uşa bisericii şi cer milostenie.
– Şi cât untdelemn cumpăr?
– Cât vrei! Nu spun cât, ca să nu-mi spui că eşti sărac! Atâta cumpără, câţi bani ai! Ai un bănuţ? Cumpără cerul cu el! Nu că cerul e ieftin, ci că Stăpânul e bun! Nu ai un bănuţ? Dă un pahar de apă rece. „Cel ce va da un pahar de apă rece unuia dintre aceştia prea mici, pentru Mine, nu-şi va pierde plata lui” (Matei 10, 42).Cerul e negutătorie şi afacere bună, iar noi o neglijăm. Dă o bucată de pâine şi ia raiul; dă lucruri mici şi ia lucruri mari; dă cele pieritoare şi ia pe cele nepieritoare; dă pe cele stricăcioase şi ia pe cele nestricăcioase. Dacă ar fi iarmaroc şi toate mărfurile din iarmaroc ar fi ieftine, de-ar fi acolo belşug de bucate şi toate la preţ de nimica, oare n-ai vinde tot ce ai, n-ai nesocoti toate celelalte treburi şi nu te-ai duce să faci în iarmaroc bune afaceri? Arătaţi atâta grabă pentru nişte lucruri pieritoare, dar vă trândăviţi atâta şi vă descurajaţi când e vorba să cumpăraţi lucruri nemuritoare? Dă săracului, pentru ca, chiar dacă tu vei tăcea, să vorbească pentru tine mii şi mii de guri; să stea de fată milostenia şi să te apere! Răscumpărare de suflet este milostenia! De aceea, după cum înaintea uşilor bisericii sunt vase pline cu apă, ca să vă spălaţi mâinile, tot aşa, în afara bisericii, stau săracii, ca să vă spălaţi mâinile sufletului. Ţi-ai spălat mâinile trupului cu apă? Spală-ţi şi mâinile sufletului cu milostenia! Nu-mi spune că eşti sărac. O văduvă, săracă lipită pământului, a găzduit pe Ilie (III Regi 17, 9-24); sărăcia nu i-a fost piedică, ci 1-a primit cu multă bucurie; de aceea a şi primit în schimb roade frumoase şi a secerat spicul milosteniei.
Dar poate că unul dintre cei ce mă ascultă îmi va spune:
– Adă-mi şi mie în casă pe Ilie!
– Pentru ce ceri pe Ilie? Iţi aduc în casă pe Stăpânul lui Ilie şi totuşi nu-I dai de mâncare! Dacă ar veni Ilie, cum 1-ai găzdui? Porunca lui Hristos, Stăpânul tuturor, este aceasta: „Cel care va face unuia dintre aceştia preamici. Mie Mi-a făcut” (Matei 25, 40).
Dacă un împărat ar chema pe cineva la masă şi ar spune slugilor din jurul lui: „Mulţumiti-l pe omul acesta cu de toate ca pe mine; că omul acesta mi-a dat de mâncare şi m-a găzduit, pe când eram în sărăcie; mi-a făcut mult bine în vremea strâmtorării mele!”, care din cei din jurul împăratului nu şi-ar cheltui toţi banii cu omul acela, căruia împăratul îi era dator să-i mulţumească? Oare, n-ar căuta fiecare să-i pună totul înaintea lui şi să se împrietenească cu el?
Aţi văzut puterea cuvântului împărătesc? Dacă are atâta preţ cuvântul unui împărat muritor, gândeşte-te ce preţ va avea în ziua aceea cuvântul lui Hristos! In fata îngerilor şi a tuturor puterilor cereşti, Hristos va spune: Omul acesta M-a găzduit pe pământ; omul acesta Mi-a făcut de mii şi mii de ori bine; omul acesta m-a adunat de pe drumuri, pe când eram străin!”.
Gândeşte-te la îndrăznirea omului acestuia înaintea îngerilor, la lauda lui înaintea puterilor celor de sus! Cum să nu aibă îndrăznire mai mare decât îngerii, acela despre care Hristos dă mărturie?
Mare lucru este dar milostenia,fraţilor! Să o îmbrăţişăm că n-are seamăn pe lume. E în stare să şteargă păcatele si sa alunge de la noi osânda! Pe când tu taci, ea e de fată şi te apără. Dar, mai bine spus, pe când tu taci, mii şi mii de glasuri mulţumesc pentru tine. Atâtea bunătăţi avem de pe urma milosteniei şi noi o neglijăm şi ne trândăvim! Dă pâine, după puterea ta! N-ai pâine? Dă un bănuţ! N-ai nici un bănuţ? Dă un pahar cu apă rece! N-ai nici atât? Plângi împreună cu cel îndurerat şi ţi-ai luat plata. Fapta făcută de silă n-are plată, ci fapta făcută de bunăvoie.
Dar tot vorbind despre milostenie, cuvântul m-a dus departe de pilda celor zece fecioare. Haide dar să ne întoarcem la această pildă.
„Daţi-ne nouă untdelemn din vasele voastre”, au spus ele. „Nu putem să vă dăm, au răspuns celelalte, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă; ci mergeţi şi vă cumpăraţi de la cei ce vând”. “Mergând ele să cumpere, a venit Mirele; şi cele ce aveau candele aprinse au intrat cu El şi s-a închis uşa cămării de nuntă” (Matei 25, 8-10). Au venit atunci şi cele cinci fecioare nebune şi au bătut la uşa cămării de nuntă, strigând: „Deschide-ne nouă!”. Şi glasul dinăuntru al Mirelui le-a spus: „Plecaţi de la Mine. Nu vă ştiu pe voi!” (Matei 25, l 1-12).
Şi au auzit, după atâta osteneală: „Nu vă ştiu pe voi!”. Aceasta vă spuneam şi mai înainte: în zadar şi fără de folos au avut fecioarele acelea marea avuţie a fecioriei! Gânditi-vă, au fost izgonite după atâtea şi atâtea osteneli: după ce puseseră frâu neînfrânării, după ce se luaseră la întrecere cu puterile cele de sus, după ce-şi râseseră de lucrurile cele pământeşti, după ce înduraseră arşiţa cea mare, după ce trecuseră cu bine toate încercările, după ce zburaseră de pe pământ la cer, după ce nu stricaseră pecetea trupului, după ce dobândiseră marea frumuseţe a fecioriei, după ce se întrecuseră cu îngerii, după ce călcaseră în picioare cerinţele trupului, după ce uitaseră că sunt femei, după ce trăiseră în trup ca şi cum ar fi fost fără de trup, după ce agonisiseră marea şi nebiruita avuţie a fecioriei. După toate acestea, au auzit: „Plecaţi de la Mine! Nu vă ştiu pe voi!”.
Să nu-mi socoteşti puţin lucru fecioria. Atât e de mare, că nici unul dintre cei vechi n-a putut s-o păstreze. De aceea e mare harul lui Hristos, că au ajuns acum uşoare cele ce spăimântau pe profeţi şi pe toţi cei din vechime. Ce era înainte foarte greu şi cu neputinţă de făcut? Fecioria şi dispreţul morţii. Acum, însă, copile de rând chiar le socotesc nimica. Atât de grea era înainte fecioria, că nici unul dintre cei vechi n-a putut-o săvârşi. Noe era drept şi Dumnezeu dăduse mărturie despre el, dar a avut femeie; la fel Avraam, la fel şi Isaac, moştenitorii făgăduinţei Lui, au avut femei. Iosif cel înţelept a fugit de marele păcat de adulter, dar a avut şi el femeie. Era grea porunca fecioriei! Dar de când a înflorit floarea fecioriei, a început să împărătească fecioria, nimeni dintre cei vechi n-a putut trăi în feciorie; că greu lucru este să-ti înfrânezi trupul.
Voi zugrăvi cu cuvântul frumuseţea fecioriei, ca să cunoşti măreţia acestei virtuţi, în fiecare zi i se dă lupta fecioriei, iar lupta nu conteneşte niciodată. E mai grea lupta aceasta ca lupta dată de barbari. Lupta cu barbarii mai are un răgaz, în timp de armistiţiu; uneori se dau lupte, alteori nu; sunt vremi şi reguli de luptă; în lupta dusă împotriva fecioriei nu-i vreme de linişte. Diavolul duce lupta, iar diavolul nu ştie că trebuie păzit un timp când nu trebuie să atace, nici nu acceptă ordine de bătaie; totdeauna stă gata de luptă şi caută să găsească neatentă pe fecioară, să-i dea lovitură de moarte.
Fecioara, la rândul ei, nu poate pune capăt niciodată războiului acestuia, ci poartă în ea şi tulburarea, şi duşmanul, nici osânditii nu sunt atât de frământaţi; văd rar pe judecător; fecioara însă, oriunde ar merge, poartă cu ea pe judecător, duce cu ea pe vrăjmaş; iar vrăjmaşul nu-i dă pace nici seara, nici noaptea, nici dimineaţa, nici în amiază-zi; mereu îi duce război; o face să se gândească la plăcere, îi zugrăveşte căsătoria, ca să-i izgonească din ea virtutea şi să zămislească în ea păcatul, ca să-i alunge cuminţenia şi să semene desfrâul, în fiece clipă cuptorul plăcerii arde; arde mocnit sub spuză. Gândeşte-te cât de grea este nevoinţa şi lupta fecioarei! Iar fecioarele acelea, după toate luptele acestea, au auzit: „Plecaţi de la Mine! Nu vă ştiu pe voi!”.
Iată ce mare lucru este fecioria!! Când are însă ca soră milostenia, nici o primejdie n-o doboară, e mai presus de toate! De aceea fecioarele acelea n-au intrat în cămara de nuntă, pentru că n-au avut şi milostenia pe lângă feciorie.
Vrednice de multă ruşine sunt cuvintele ce vi le spun, fecioarelor: Aţi biruit plăcerea, dar n-aţi dispreţuit banii! V-aţi lepădat de lume, dar vi-s dragi banii chiar când sunteţi răstignite pentru lume! De-aţi fi poftit bărbat, păcatul nu v-ar fi fost atât de mare! Pofteaţi ceva ce era de aceeaşi fiinţă cu voi. Dar aşa, vina vi-i mai mare, că aţi poftit ceva străin de voi.
Fie, femeile măritate îşi mai găsesc în copii o scuză pentru nemilostivirea lor! Când le spui: „Dă-mi milostenie!”, pot să-ţi răspundă: „Am copii şi nu pot”. Totuşi, gândeşte-te, femeie, Dumnezeu ţi-a dat copii şi ai primit rod al pântecelui tău, ca să fii omenoasă, nu neomenoasă! Nu face din temeiul omeniei temei de neomenie! Vrei să laşi frumoasă moştenire copiilor tăi? Lasă-le milostenia, ca toţi să te laude şi să laşi pe toate buzele amintirea ta. Dar tu, fecioară, care n-ai copii, ci te-ai răstignit pentru lume, pentru ce strângi bani?
Mi-e însufleţit cuvântul când vorbesc de calea pocăinţei şi de milostenie. Vă spuneam că mare avuţie este milostenia; şi de la milostenie, cuvântul m-a dus pe oceanul fecioriei.
Ai, dar, iubite, milostenia primită şi mare cale de pocăinţă, în stare să te izbăvească de şiruri de păcate.
Dar mai ai şi o altă cale de pocăinţă, tot atât de lesnicioasă prin care poţi scăpa de păcate. Ruăciunea! Roagă-te în fiecare clipă! Nu pregeta a te ruga, nici nu cere cu trândăveală iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Dumnezeu nu-ţi întoarce spatele de-L rogi cu stăruinţă, ci-ţi iartă păcatele şi-ţi împlineşte cererea. De-ţi împlineşte cererea, când îl rogi, continuă să-I mulţumeşti, rugându-te! De nu ţi-o împlineşte, stăruie, rugându-te, ca să ţi se împlinească. Să nu spui: „M-am rugat mult şi nu mi-a dat ce I-am cerut!”. Şi asta, de multe ori, se întâmplă în folosul tău.
Dumnezeu ştie că eşti trândav şi nepăsător; ştie că dacă ti se împlineşte cererea pleci şi nu I te mai rogi; te amână, tocmai pentru că ştie că ai nevoie să vorbeşti mai des cu El şi să zăboveşti la rugăciune. Dacă atunci când eşti în atâta nevoie şi ai atâta trebuinţă, te trândăveşti şi nu stărui în rugăciune, ce ai face dacă n-ai avea nevoie de nimic? Deci şi Dumnezeu face asta tot pentru folosul tău: vrea să nu te depărteze de rugăciune. Continuă dar să te rogi şi nu te trândăvi! Multe poate săvârşi, iubite, rugăciunea! Nu te îndrepta spre rugăciune ca spre un lucru de mic preţ! Rugăciunea ne iartă păcatele. Dumnezeieştile Evanghelii ne dau învăţătura asta.
– Ce spun ele?
– Asemănatu-s-a împărăţia cerului cu un om care a închis uşa casei sale şi s-a culcat cu copiii lui. Şi a venit cineva la el noaptea, vrând să-i ceară pâine,şi a bătut zicând: „Deschide-mi, că am nevoie de pâine”. Stăpânul casei i-a răspuns: Nu pot să-ţi dau acum! Ne-am culcat şi eu, şi copiii mei!”. Acela a continuat să bată. Şi iarăşi i-a răspuns: „Nu pot să-ţi dau! Ne-am culcat şi eu, şi copiii mei!”. Cel de afară, deşi auzise acestea, continua să bată şi n-a plecat până ce stăpânul casei nu a spus: „Sculaţi-vă! Daţi-i şi lăsaţi-1 să plece!”(Luca 11, 5-8).
Cuvintele acestea ale dumnezeieştii Evanghelii te învaţă să te rogi mereu, să nu te descurajezi nicicând; chiar de nu primeşti, să stărui până ce primeşti.
Vei găsi încă şi multe alte căi de pocăinţă în Sfânta Scriptură. Pocăinţa a fost predicată şi înainte de venirea lui Hristos, prin Ieremia, care zice: „Oare cel ce cade nu se scoală? Sau cel ce se abate nu se întoarce?” (Ieremia 8, 4); şi iarăşi: „După acestea i-am spus ei: „După ce te-ai desfrânat, vino şi întoarce-te la Mine!” (Ieremia 3, 7).
Dumnezeu ne-a dat multe şi felurite căi de pocăinţă, ca să ne taie orice pricină de trândăvie. Dacă am fi avut numai o singură cale, n-am fi putut intra pe ea.
De această sabie, de pocăinţă, fuge totdeauna diavolul. Ai păcătuit? Intră în biserică şi şterge-ţi păcatul! Nu-i aşa că de câte ori cazi când mergi pe drum tot de atâtea ori te şi ridici? Fă tot aşa de câte ori păcătuieşti, pocăieşte-te de păcat. Nu deznădăjdui! Ai păcătuit a doua oară, pocăieşte-te a doua oară, ca nu cumva, din pricina trândăviei, să cazi desăvârşit din nădejdea bunătăţilor ce-ţi stau în faţă. De eşti la adânci bătrâneţi şi păcătuieşti, intră în biserică, pocăieşte-te! Biserica-i spital, nu tribunal! Nu-ţi dă pedeapsă pentru păcate, ci iertare de păcate! Spune-I Unuia Dumnezeu păcatul tău aşa: „Ţie Unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut” (Ps. 50, 5), şi Dumnezeu îţi va ierta păcatul.
Ai şi altă cale de pocăinţă, nu grea, ci chiar foarte uşoară.
– Care?
– Plânge-ti păcatul! Tot dumnezeieştile Evanghelii îti arată şi calea aceasta!
Petru cel vestit, verhovnicul apostolilor, primul în Biserică, prietenul lui Hristos, cel ce a primit descoperirea, nu de la oameni, ci de la Tatăl, după cum a mărturisit-o Stăpânul, când i-a spus: „Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ci Tatăl Meu cel ceresc” (Matei 16, 17); acest Petru – iar când zic Petru, zic stânca cea tare, temelia cea neclintită, apostolul cel mare, cel dintâi dintre ucenici, cel dintâi chemat, cel dintâi care a ascultat -, acest Petru n-a făcut un păcat mic, ci unul foarte mare: s-a lepădat chiar de Stăpânul său. Nu spun asta ca să-1 învinuiesc pe Petru, ci ca să-ti dau ţie temei de pocăinţă: s-a lepădat de Stăpânul lumii, de Apărătorul, de Mântuitorul tuturor.
Dar să iau cuvântul mai de sus. în timpul vânzării, Mântuitorul a văzut pe unii că-L părăsesc şi i-a spus lui Petru: „Oare şi tu vrei să pleci? Petru i-a spus: „Chiar de-ar trebui să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine”( Ioan 6, 67; Matei 26, 35). Ce spui, Petre? Dumnezeu o spune şi tu spusei Lui i te împotriveşti? Voinţa lui Petru şi-a arătat înflăcărarea, dar slăbiciunea firii s-a vădit. Şi când s-a lepădat Petru de Hristos? In noaptea în care Hristos a fost vândut! Atunci, spune Scriptura, stătea Petru lângă jăratec şi se încălzea; şi s-a apropiat o slujnică de el, zicând: “Ieri şi tu erai cu omul acesta” (Matei 26, 69); iar Petru i-a spus: „Nu-L cunosc pe omul acesta” (Luca 22, 57). S-a lepădat apoi şi a doua oară, şi a treia oară; şi s-a împlinit ceea ce spusese Hristos; şi Hristos S-a uitat la Petru (Luca 22, 61); i-a vorbit cu privirea; nu i-a vorbit cu gura, ca să nu-1 mustre înaintea iudeilor şi să ruşineze pe ucenicul Lui, ci a slobozit glas cu privirea. I-a spus adică: „S-a făcut, Petre, ce am spus!’.
Atunci Petru a înţeles şi a început să plângă. Şi a plâns, nu plâns obişnuit, ci plâns cu amar (Matei 26, 75). Şi, cu lacrimile ochilor lui. Petru s-a botezat a doua oară. Plângând aşa cu amar, şi-a şters păcatul său; iar după plânset i s-au încredinţat cheile Cerurilor. Dacă plânsul lui Petru a şters un păcat aşa de mare, cum nu-ţi vei şterge şi tu păcatul, de vei plânge? Nu era mic păcatul lepădării sale de Stăpânul, ci mare şi cumplit; totuşi lacrimile au şters păcatul. Plânge-ţi, dar, şi tu păcatul tău! Nu de mântuială, nici de formă, ci plângi cu amar, ca Petru! Scoate din adâncul sufletului izvoare de lacrimi, ca, înduplecat fiind spre milă Stăpânul, să-ţi ierte greşala. Stăpânul este bun şi iubitor de oameni, însuşi a spus-o: „Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă, să se pocăiască şi să fie viu” (Iezechiel 18, 23).
Mică e oboseala ce o vrea de la tine; iar El îţi dă bunătăţi mari; îţi cere să-I dai prilej ca să-ti dea comoara mântuirii. Pune-I înainte lacrimile tale, şi El îţi dă iertare. Pune-I înainte pocăinţa ta, şi El îţi dă iertare de păcate. Dă-I numai puţin prilej, ca să ai cuvânt de apărare vrednic de crezare. Unele sunt ale noastre, altele ale Lui. Dacă-I dăm pe ale noastre, ne dă şi El pe ale Lui. Chiar până acum El ne-a dat pe cele ale Lui: a întemeiat soarele, luna, ceata frumoasă şi felurită a stelelor, a revărsat văzduhul, a întins pământul, a pus mării ziduri, ne-a dat munţii, dealurile, pădurile, izvoarele, lacurile, râurile, nenumăratele feluri de pomi şi de ierburi, grădinile şi pe toate celelalte, îţi spun din nou: Dă-I Lui puţin, ca, în schimbul acestui puţin, să-ti dăruiască bunătăţile cele de sus.
Să nu fim, dar, nepăsători fată de noi înşine, nici să ne depărtăm singuri de mântuirea noastră, când avem noianul cel mare de iubire de oameni a Stăpânului tuturor. Căruia îi pare rău de păcatele noastre. Ne stau în fată împărăţia cerurilor, Raiul şi bunătăţile „pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Corinteni 2, 9).
Nu suntem, oare, datori să facem totul, ca să-I dăm ceva, ca să nu pierdem aceste bunătăţi? Sau nu ştii ce spune Pavel, cel ce s-a ostenit mult, cel ce a avut nenumărate biruinţe asupra diavolului, cel ce a străbătut cu trupul toată lumea, cel ce a înconjurat pământul, marea şi văzduhul, cel ce a cutreierat lumea ca un înaripat, cel ce-a fost lovit cu pietre, cel ce-a fost ucis, cel ce-a suferit toate pentru numele lui Dumnezeu (II Corinteni 11, 23-27), cel ce-a fost chemat de sus cu glas din cer?( Faptele Apostolilor 9, 3-9).
Iată ce spune Pavel, iată ce glas a scos: „Am primit har de la Dumnezeu, a spus el, dar şi eu m-am ostenit, şi eu am dat ceva lui Dumnezeu. Şi harul Lui, care este in mine, n-a fost în zadar; dar m-am ostenit mai mult decât ei toţi” (I Corinteni 15, 10). „Ştiu, spune Pavel, ştiu măreţia harului pe care 1-am primit, dar harul nu m-a găsit trândav, iar faptele pe care I le-am adus lui Dumnezeu sunt învederate”.
Tot aşa şi noi să deprindem mâinile noastre spre milostenie, ca să aducem şi noi ceva lui Dumnezeu! Să plângem păcatul, să jelim fărădelegea, ca să dăm şi noi ceva lui Dumnezeu, că sunt mari, într-adevăr, bunătăţile ce ni se vor da şi depăşesc puterea noastră. Sunt Raiul şi împărăţia cerurilor, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să le dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui împreună cu Sfântul Duh, slavă, putere, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.