Omilia XXI din Comentariul la epistola către Efeseni

(PG 62,149-156)

din „Omilii si cuvantari despre educatia copiilor”

„Copiilor, ascultaţi de părinţii voştri întru Domnul, căci aceasta este drept. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta — care este cea dintâi poruncă cu făgăduinţă — ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ”(Ef 6,l-3).

1. După cum, plăsmuind cineva un trup, mai întâi aşază capul, apoi gâtul, apoi picioarele, aşa şi fericitul Pavel a înaintat cu cuvântul. A vorbit de bărbat, a vorbit de femeie, care este al doilea principiu [arch](1) [în familie], şi, păşind mai departe pe drum, a ajuns şi la cel de-al treilea [element]. Aceştia sunt copiii. Pe femeie o conduce [arcev] bărbatul, iar pe copii bărbatul şi femeia. Aşadar, fii atent ce zice: „Copii, ascultaţi pe părinţii voştri întru Domnul că aceasta este prima poruncă cu făgăduinţă”. Nu vorbeşte aici despre Hristos, nici despre lucruri înalte, căci vorbeşte unor minţi care sunt încă slabe şi gingaşe. De aceea şi îndemnul este scurt, fiindcă copiii nu pot să urmărească [cu atenţie] o cuvântare lungă.

De aceea nici despre împărăţia [cerurilor] nu grăieşte nimic, căci nu este potrivit acelei vârste să audă aceste lucruri, însă le grăieşte acel lucru pe care mai cu seamă sufletul de copil doreşte să-1 audă: că va trăi mult timp. Iar dacă cineva ar cerceta pentru ce nu le-a vorbit nimic despre împărăţia cerurilor, ci le-a pus în faţă o poruncă aşezată în Legea [veche], îi vom spune că le-a vorbit celor prunci [cu mintea], bine ştiind că, dacă bărbatul şi femeia vor vieţui după legea pe care le-a pus-o, nu va fi multă osteneală ca să-i supună şi pe copii”(2).

Când un lucru are un început [arch] şi un fundament [uroqesiz] bun şi frumos [kaloz], tare [iscuroz](3), cuviincios şi cu bună rânduială [kosmioz], toate, mai departe, înaintează pe drum cu cap [nomv] (4) şi cu multă uşurinţă. Căci ceea ce-i mai greu este a pune temelia şi a aşeza fundamentul. „Copii, supuneţi-vă părinţilor voştri întru Domnul”, adică după Domnul(5). Aşa a poruncit Dumnezeu. Dar dacă [părinţii] poruncesc ceva nelalocul lui? Nicidecum nu porunceşte vreun tată ceva nelalocul lui, chiar dacă el ar fi aşa. însă chiar de ar fi astfel, şi în acest caz [apostolul] te-a păzit în siguranţă. Căci a zis: “întru Domnul”, adică în cele în care tu nu-L loveşti pe Dumnezeu. Dacă, de pildă, [părintele tău] ar fi păgân sau eretic, nu trebuie să te laşi înduplecat de el. Căci acest lucru nu este „întru Domnul”(6). Însă cum de zice că „aceasta este cea dintâi poruncă”? Căci cea dintâi poruncă este „să nu desfrânezi”, apoi „să nu ucizi”.

Nu prin locul de ordine a spus că este cea dintâi, ci prin făgăduinţă. Căci acelor porunci nu le-a pus nici o plată, fiindcă sunt rânduite în legătură cu cele rele şi cu îndepărtarea de ele. În aceasta însă, fiindcă este vorba despre o lucrare a celor bune, pune şi o făgăduinţă. Şi vezi cum a pus ca temelie minunată pentru calea virtuţii cinstea şi sfiala faţă de părinţi?(7) Şi e normal aşa. Vrând să se depărteze de faptele rele şi să meargă spre cele bune, acest lucru l-a poruncit mai întâi, adică cinstirea părinţilor, fiindcă mai înainte de toate, desigur după Dumnezeu, ei sunt pricina vieţii noastre. Aşadar, e firesc ca ei cei dintâi să se bucure de bunătăţile noastre şi după aceea toţi ceilalţi oameni. Că dacă cineva nu are acest lucru, nici faţă de cei din afară nu va fi blând şi îngăduitor.

Dând îndemnuri pentru cele trebuincioase copiilor, trece la părinţi şi spune: „Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea(8) Domnului” (Ef. 6,4). Nu a zis „iubiţi-i”, căci spre aceasta îi atrage firea şi fără să vrea şi de prisos era să pună vreo legiuire pentru asemenea lucruri(9). Dar ce zice? „Nu întărâtaţi pe copiii voştri”, cum fac cei mulţi care îi dezmoştenesc şi îi lasă pe drumuri sau se poartă cu ei cu apăsare(10), nu ca faţă de unii liberi, ci ca faţă de sclavi. De aceea zice: “Nu întărâtaţi pe copiii voştri”. După ce arată că începutul(11) tuturor [bunătăţilor] este ascultarea [de părinţi], toată cauza [ascultării copiilor] o pune pe seama începutului [educaţiei] şi a celor ce-i conduc(12) .

Şi după cum a arătat că femeia trebuie să se supună pentru că bărbatul îi este cauză(13) (de aceea cele mai multe către el le grăieşte(14), îndemnându-l să o atragă pe femeie prin tirania dragostei), aşa şi aici, iarăşi, pentru că el, [părintele], este cauza [copiilor], zice: „ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului”. Vezi că după ce se fac cele duhovniceşti le urmează şi cele trupeşti(15)? Vrei să fie copilul tău ascultător? De la început creşte-l în învăţătura şi certarea Domnului. Să nu socoteşti că este de prisos ca el să audă necontenit dumnezeieştile Scripturi(16). Căci acolo, [în ele], va auzi mai întâi acest lucru: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”. Aşa încât pentru tine faci asta.

Nu spune: „Lucrul acesta este al monahilor. Doar nu-l voi face monah”. Nu trebuie ca el să se facă monah. De ce te temi când el trebuie să fie plin de mult câştig? Fă-l creştin! Căci mai cu seamă celor din lume le este necesar să cunoască învăţăturile, mai cu seamă copiilor. Fiindcă multă lipsă de minte [anoia](17) au ei la acea vârstă. Şi la lipsa de minte se mai adaugă şi [vătămările] cuvintelor din afară(18), când ei învaţă acolo(19) să fie ucenici ai eroilor admiraţi de ei şi care [eroi] sunt robi ai patimilor şi le e frică de moarte(20). De felul acesta este Ahile când plânge, când moare pentru o concubină, când altul se îmbată şi multe altele de acest fel. Are nevoie, aşadar, [copilul] de aceste medicamente(21).

2. Aşadar, cum nu este neghiobie să trimiţi copilul să înveţe arte şi meserii şi învăţătură şi toate să te sârguieşti a le face pentru acest lucru, dar să nu-1 creşti în învăţătura şi certarea Domnului? Pentru aceea noi suntem cei dintâi care avem parte de roade, căci îi creştem pe copii obraznici şi îndrăzneţi, neastâmpăraţi, neascultători, needucaţi şi neciopliţi(22). Să nu facem aşa, ci să ascultăm de fericitul acesta care ne îndeamnă să-i creştem în învăţătura şi certarea Domnului. Să le dăm lor pildă [upodeigma](23), făcându-i să stăruie cu zăbavă din cea dintâi vârstă la citirea Scripturilor.

Vai mie, că necontenit grăind acestea, [oamenii] mă socotesc că vorbesc prosti. Însă eu nu voi înceta să fac lucrul meu. Pentru ce, spune-mi, nu le urmezi celor vechi? Mai ales voi, femeilor, râvniţi să fiţi asemenea femeilor acelora [de demult]. Ai născut fiu? Urmeaz-o pe Ana! Află ce a făcut aceea! L-a dus [pe prunc] îndată la biserică.

– Cine dintre voi nu ar vrea ca fiul ei să devină mai bine un Samuel decât de zeci de mii de ori împărat a toată lumea?
– Şi cum e cu putinţă, zici tu, să devină asemenea lui?
– De ce să nu fie cu putinţă? [Nu e cu putinţă] fiindcă nu vrei, nici nu-l dai pe mâna celor ce pot să-l facă pe el asemenea lui [Samuel].

– Cine este cel care ar putea face asta? zici tu.
– Dumnezeu. Fiindcă şi aceea [Ana] l-a încredinţat [pe Samuel] în mâna Lui. Că Eli nu avea destulă putere ca să-1 facă astfel. Şi cum ar fi putut-o face cel ce nu a avut putere nici asupra fiilor săi? Insă credinţa femeii şi râvna ei l-a lucrat pe copil astfel.

Era primul şi singurul ei născut şi nu ştia dacă va mai naşte şi alţii. Dar nu a zis: „Să aştept să crească copilul ca să aibă şi el parte [puţin] de lucrurile lumii. Să-i îngădui să treacă puţin de vârsta copilăriei”. Nu! Ci pe toate acestea lăsându-le femeia deoparte, un singur lucru râvnea: cum să-l dăruiască dintru început lui Dumnezeu o statuie duhovnicească(24). Să ne ruşinăm noi bărbaţii de filosofia femeii: l-a dus lui Dumnezeu şi l-a lăsat acolo. De aceea şi nunta a fost mai strălucită, fiindcă mai întâi a căutat cele duhovniceşti, fiindcă a oferit [lui Dumnezeu] pârga. De aceea încăpător a devenit pântecele ci şi a dobândit şi alţi copii. Pentru aceea şi în lume l-a văzut [pe fiul ei] devenind om mare.

Căci dacă oamenii, când sunt cinstiţi, se simt datori să cinstească şi ei la rândul lor, cu cât mai mult Dumnezeu Cel Care şi fără să fie cinstit face aceasta? Până când suntem trupeşti? Până când ne aplecăm spre pământ? Toate să ne fie pe locul doi în raport cu purtarea de grijă faţă de copii şi cu faptul de a-i creşte în învăţătura şi certarea Domnului. Dacă învaţă să fie filosof(25) încă de la început, a dobândit o slavă mai puternică şi o bogăţie mai mare decât orice bogăţie. Nimic nu-i vei da atât de mult dacă îl înveţi artele, meşteşugurile şi învăţăturile din afară – prin care el câştigă bani şi averi – cât îi dai dacă îl înveţi meşteşugul şi arta de a dispreţul banii şi averile.

Dacă vrei să-l faci bogat, fă cum ţi-am spus. Căci bogat nu este cel care are nevoie de multe lucruri şi bani şi care se înconjură cu multe, ci cel care nu are nevoie de nimic. În aceasta educă-l pe copil, aceasta învaţă-l! Aceasta este cea mai mare bogăţie. Nu căuta cum să-l faci vestit şi slăvit prin învăţăturile cele din afară, ci îngrijeşte-te cum să-l înveţi să dispreţuiască slava vieţii acesteia(26). Din acestea va deveni mai luminat şi slăvit. Aceste lucruri sunt cu putinţă a le face şi săracul şi bogatul.

Aceste lucruri nu le învaţă cineva nici de la dascăl, nici prin vreun meşteşug, ci prin cuvintele dumnezeieşti. Nu socoti că aici vei trăi viaţă lungă, ci că cea de dincolo va fi fără hotar şi fără de sfârşit. Dăruieşte-i [acelei vieţi] cele mari, nu cele mici. Ascultă pe Pavel care zice: „Creşteţi-i în învăţătura şi certarea Domnului”. Nu te sârgui să-l faci ritor, ci învaţă-l să filosofeze(27). Căci dacă nu devine ritor nu va fi nici o vătămare, dar dacă nu va fi filosof nu va avea nici un câştig din mii de ştiinţe oratorice.

Are nevoie de un mod de vieţuire [creştinesc], nu de cuvinte; [îi trebuie] deprinderi [virtuoase], nu subtilităţi şi sofisticării intelectuale; [are nevoie] de fapte, nu de vorbe. Acestea îi vor asigura împărăţia cerurilor, acestea îi vor dobândi în dar bunătăţile cele adevărate. Nu îi ascuţi limba, ci curăţeşte-i cu totul sufletul. Nu spun acestea ca să te opresc de a-i da şi o educaţie [lumească], ci te opresc să dai atenţie numai acesteia(28). Nu socoti că numai monahii au trebuinţă de aceste învăţături ale Scripturii, ci mai cu seamă au nevoie de ele copiii care vor păşi în viaţă.

Căci şi de o bună alcătuire a corăbiei şi de cârmaci şi de un echipaj complet de marinari nu are nevoie vasul care stă tot timpul în port, ci acela care pretutindenea se află pe mare. Tot aşa e şi cu cel din lume şi cu monahul. Căci monahul stă ca într-un port nevălurit, având o vieţuire lipsită de agitaţie şi griji, străină de orice furtună. Pe când cel din lume este pururea pe mare şi navighează în mijlocul mării, fiind luptat de multe valuri furioase. Şi chiar dacă el însuşi nu are trebuinţă, însă e nevoie să fie pregătit, ca să dea celorlalţi peste gură.

3. Aşadar, cu cât mai vestit va fi în viaţa aceasta, cu atât are mai multă nevoie de această educaţie [creştină](29). Dacă [de pildă] creşti la curtea împărătească, mulţi păgâni sunt acolo şi filosofi şi oameni umflaţi de slava lumii acesteia. Şi eşti ca într-un loc plin de hidropici(30), căci cu un loc ca acesta se aseamănă curţile împărăteşti. Toţi sunt înfumuraţi şi plini de puroi. Iar cei care nu sunt aşa se sârguiesc să devină şi ei astfel. Gândeşte-te, aşadar, cum va fi fiul tău care a intrat acolo? Va fi ca un medic iscusit care are instrumente puternice spre a sparge şi a pierde puroiul fiecăruia.

El se va apropia de fiecare şi va discuta cu acela şi îi va face sănătos trupul vlăguit, punând leacurile din Scripturi şi revărsând asupra aceluia cuvinte despre filosofia [vieţuirii virtuoase]. Monahul însă cui să vorbească? Pereţilor şi tavanului? Pustiului şi vâlcelelor? Sau păsărilor şi copacilor? Aşadar, nu are acela multă trebuinţă de asemenea învăţătură. Iar lucrarea virtuoasă el [monahul] o face nu atât să înveţe pe alţii, cât pe sine. Prin urmare, multă nevoie de o asemenea învăţătură au cei care petrec în viaţa aceasta [lumească], fiindcă acesta [cel din lume] este silit mult mai mult spre păcat decât acela [monahul]. Iar dacă vrea să devină cunoscut, îi va fi şi mai necesara în lume(31).

Căci toţi se vor ruşina de el şi de cuvintele acelea [ale Scripturii], când îl vor vedea stând în foc şi nearzându-se, nici poftind să conducă. Atunci va avea parte de conducere când nu o va pofti. Iar în acest caz va fi mai respectat de împărat. Căci pe unul ca acesta [împăratul] nu-l va da uitării. Fiindcă, între mulţi sănătoşi, cel sănătos va fi uitat, dar între mulţi bolnavi, când se găseşte unul singur sănătos, degrabă ajunge vestea despre el la urechile împăratului şi îl va pune [conducător] peste multe popoare(32). Cunoscând, dar, acestea, creşteţi-vă copiii în învăţătura şi certarea Domnului. Este cineva sărac?

Chiar dacă, însă, va rămâne tot sărac şi nu va vieţui în curţile împărăteşti, nu va fi cu nimic mai prejos decât cel ce trăieşte în curţile împărăteşti, ci va fi admirat şi degrabă va ajunge la autoritate [arch] prin recunoaşterea reală [a valorii lui], nu prin hotărârea [arbitrară] a oamenilor(33). Căci dacă păgânii de două parale şi cinicii care susţineau o asemenea filosofie de două parale (căci de două parale este filosofia păgână) – ba mai degrabă nu aveau o filosofie, ci doar numele ei – [aşadar, dacă şi ei], când stăteau în jurul unui înşelător şi îşi îngrijeau pleata erau respectaţi de mulţi(34), cu cât mai mult nu va fi [respectat] cel cu adevărat filosof?

Dacă înfăţişarea cea mincinoasă din afară şi umbra filosofici este aşa de ridicată [în slăvi], ce va fi dacă vom iubi filosofia cea adevărată şi curată? [Unii ca aceştia] nu-i vor tămădui oare pe toţi? Nu vor încredinţa [oamenii] şi casele şi femeile şi copiii fără nici o frică unora ca aceştia(35)? însă nu este, nu este un astfel de filosof acum! De aceea, nici exemplu nu se mai găseşte(36). Sunt între monahi, dar între cei din lume nu mai sunt. Iar că între monahi există, pot să dea mulţi mărturie. Vă voi spune şi eu un [exemplu] dintre cele multe. Cunoaşteţi, desigur, şi aţi auzit – şi unii l-aţi şi văzut – pe bărbatul de care vreau să vă spun. Vorbesc de Iulian cel minunat(37). Acesta era om de la ţară, smerit dintre cei smeriţi. Nu era defel şcolit în învăţătura cea din afară, însă era plin de filosofia cea neplăsmuită(38).

Când intra în oraşe – şi asta se întâmpla arareori – nici în jurul ritorilor sau al sofiştilor sau al vreunuia din cei care mai intră cu alai mare după el nu se îngrămădea aşa lumea ca în jurul lui. Dar ce spun eu? Oare nu se cântă încă şi acum mai strălucit numele lui decât al tuturor împăraţilor? Iar dacă în lumea asta se petrec aceste lucruri, în lumea în care Stăpânul nu ne-a făgăduit nici un bine, în care ne-a spus să fim străini, să ne gândim câte vor fi bunătăţile puse deoparte în ceruri. Dacă unde au fost trecători, s-au bucurat de atâta cinste, unde le este casa lor, de câtă slavă se vor bucura? Dacă unde [Hristos] ne-a făgăduit necaz, au avut parte de atâta îngrijire şi slujire, unde ne-a făgăduit cinstea cea adevărată, câtă va fi desfătarea?

Dar vreţi să vă arăt [oameni virtuoşi] şi dintre cei din lume? Acum nu îi avem. Există [desigur] şi [acum] oameni blânzi în lume, însă nu au ajuns la filosofia cea mai înaltă. De aceea vă voi da exemple dintre sfinţii cei din vechime. Câţi oare au avut femei şi au crescut copii şi nu au avut nimic mai puţin decât cele pe care le-am spus [mai devreme](39)? însă acum nu mai există [astfel de oameni] din pricina nevoii de acum, cum zice acest fericit [Pavel](I Cor. 7,26). Despre care vreţi să vă spun? Despre Noe? Despre Avraam? Despre fiul acestuia [Isaac]? Sau al aceluia [Iacov]? Despre Iosif? Sau vreţi să venim la prooroci? La Moise? La Isaia?

4. Dar, dacă vi se pare bine, să ne întindem cuvântul asupra lui Avraam pe care mai cu seamă toţi pururea ni-l aduc în faţa ochilor. Nu avea, oare, femeie? Nu avea copii? Ceea ce voi ne spuneţi nouă, aceea vă spun şi eu. Avea femeie, însă nu fiindcă avea femeie era minunat. Avea bani şi averi, însă nu fiindcă avea bani şi averi a plăcut lui Dumnezeu. A născut copii, însă nu fiindcă a născut copii a fost fericit. Avea trei sute optsprezece familii sub el, însă nu pentru aceasta a fost admirat(40). Vrei să afli din ce pricină a fost admirat? Din pricina iubirii de străini, din pricină că a trecut cu vederea banii şi averile, din pricina bunei lui cuviinţe şi a cumpătării.

Căci care este semnul unui filosof? Oare nu dispreţuirea banilor şi a slavei? Oare nu faptul că e mai presus de pizmă şi de orice altă patimă? Hai, dar, să-l aducem la cercetare şi, dând la o parte îmbrăcămintea de pe el(41), să vă arătăm ce fel de filosof era. Mai întâi a socotit patria sa de nimic. A auzit “Ieşi din pământul tău şi din rudenia ta”(Fac. 12,1) şi îndată a ieşit. Nu s-a legat de casă, căci altfel nu ar fi ieşit de acolo. Nu a iubit obiceiurile şi datinile [părinteşti], nici altceva anume. Apoi slava, banii şi averile le-a dispreţuit mai mult decât toţi. Căci ieşind biruitor în război şi având dreptul să ia prăzi, le-a lepădat (Fac. 14). Dar şi fiul acestuia [Isaac], iarăşi nu din pricina banilor şi averilor a fost admirat, ci din pricina iubirii de străini; nu din pricina copiilor, ci din pricina ascultării; nu din pricina femeii, ci din pricina stârpiciuni femeii.

Aceşti [sfinţi] ca pe o nimica socoteau viaţa prezentă, nu făceau negoţ(42) şi pe toate le treceau cu vederea. Spune-mi care saduri sunt mai bune? Oare nu cele care de la sine au putere şi tărie încât nici de ploi, nici de grindină, nici de rafalele vânturilor, nici de vreun alt fel de asemenea fenomene neprielnice nu sunt vătămate, ci rămân numai pe propriile picioare, dispreţuind toate acestea, neavând trebuinţă nici de propte, nici de îngrădituri [care să le susţină]? Aşa este un filosof. Aşa era bogatul acela [Avraam]. Nimic nu avea şi pe toate le avea(43). Toate le avea şi nimic nu avea(44). Căci zidul nu este dinăuntru, ci din afara [plantei]. Propta nu ţine de firea [plantei], ci este pusă din afară. Spune-mi, dar, care trup este puternic?

Oare nu cel care este sănătos şi nu se vătăma nici de foame, nici de saţiu, nici de frig, nici de arşiţă? Sau nu cumva cel care este mai slab decât toate acestea şi are nevoie de bucătari şi de ţesători, de vânători şi de doctori ca să se însănătoşeze? Acela este bogat, care este filosof cu adevărat şi care nu are nevoie de nimic din acestea. De aceea a zis fericitul acesta: “Creşteţi-i în învăţătura şi certarea Domnului”. Nu le puneţi propte şi ziduri din afară(45). Căci proptă este bogăţia, proptă e slava(46). Când acestea se năruie – şi se năruie [cu siguranţă] – planta rămâne goală şi uşor de distrus şi nu numai că n-are nici un câştig de pe urma timpului care a trecut [în care a avut propte], ci se şi vătăma. Şi asta fiindcă acele propte o împiedică să se antreneze faţă către faţă cu atacurile vânturilor şi astfel au pregătit-o ca acum să cadă dintr-o dată.

Prin urmare, bogăţia mai mult vătăma pentru că îi face pe oameni să fie nepregătiţi la necazurile şi situaţiile neprielnice ale vieţii(47). Deci, aşa să-i pregătim pe copii încât să poată ţină piept la toate şi să nu fie dărâmaţi de cele ce vin asupra lor(48). Să-i creştem în învăţătura şi certarea Domnului şi [atunci] multă plată ni se va pune deoparte [în ceruri]. Căci dacă oamenii, făcând statui ale împăraţilor şi pictându-le tablouri, se bucură de atâta cinste, oare noi, dacă vom înfrumuseţa chipul cel împărătesc (căci chip al lui Dumnezeu este omul), nu ne vom bucura de mii de bunătăţi dându-I înapoi pe „cel după asemănare”? Căci aceasta este „cel după asemănare”: virtutea sufletului şi atunci când îi creştem pe copii să fie buni, nemânioşi, nepomenitori de rău.

Toate acestea sunt trăsături proprii lui Dumnezeu(49): să fie făcători de bine, iubitori de oameni şi când îi educăm ca cele prezente să le socotească ca pe un nimic. Aşadar, aceasta să fie lucrarea noastră, ca şi pe noi înşine şi pe ei [pe copii] să-i modelăm şi să le dăm un ritm de vieţuire în cele de [neapărată] trebuinţă(50). Căci [altfel] cu ce îndrăzneală vom sta înaintea judecăţii lui Hristos? Fiindcă dacă este nevrednic de episcopie cel ce are copii nesupuşi, cu mult mai mult va fi nevrednic de împărăţia cerurilor.

– Ce zici?! Că dacă avem femeie nesupusă şi copii [neascultători], vom fi traşi la răspundere?
– În mod sigur, dacă nu faci cu cea mai mare atenţie şi sărguinţă cele ce ţin de tine. Căci nu ne este de-ajuns pentru mântuire propria ta virtute.

Că dacă cel care nu s-a folosit de un talant, nu a avut nici un câştig, ci a fost pedepsit, [chiar dacă l-a ţinut în păstrare şi nu l-a pierdut], este limpede că nu e de-ajuns propria virtute pentru mântuire, ci trebuie [de a te îngriji] si de a celuilalt. Aşadar, să avem multă îngrijire de femei, multă purtare de grijă faţă de copii şi casnicii noştri, multă şi faţa de noi înşine ca să fim în bună rânduială şi noi şi aceia şi sa-L rugăm pe Dumnezeu să ne fie ajutător la această lucrare. Dacă Dumnezeu vede că ne îngrijim şi ne preocupăm de acest lucru, ne vine în ajutor. Dar dacă nu facem nimic [din partea noastră] , nu ne va da mâna. Fiindcă Dumnezeu nu ne va da ajutorul dacă dormim, ci dacă ne ostenim.

Căci ajutorul nu poate fi al unuia care nu lucrează, ci al celui care el însuşi lucrează(51). Iar Bunul Dumnezeu este puternic ca prin Sine să ducă la împlinire lucrarea [noastră] ca să ne învrednicim toţi de bunătăţile făgăduite, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos împreună cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, putere şi cinste acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

_________________________________________
(1) Înseamnă şi principiu, conducere, început. Este punctul de la care se reglează toate. El presupune o oarecare independenţă în luarea deciziilor. Prin urmare, în familie nu există o stăpânire în sens absolut. Bărbatul, care este cap familiei şi cel dintâi principiu [mai corect, cea dintâi treaptă în conducerea casei], trebuie să se sfătuiască, păstrând totuşi poziţia sa de cap, cu soţia, care şi ea este un principiu, un for de conducere. Fiind amândoi foruri de conducere, dar fiecare cu funcţia lui specifică, totuşi există şi între ele o relaţie de ierarhie (în sensul duhovnicesc acceptat de Biserică şi după cum e discutat de sfântul Dionisie Areopagitul). Fiecare dintre ei sunt centre decizionale absolut libere, dar care, în chip liber şi ierarhic, se supun lui Hristos cel liber. Pot exista şi cazuri în care soţia să fie mult mai duhovnicească şi în acest caz. soţul trebuie să o asculte şi mai mult, păstrându-şi totuşi funcţia de cap. Aceste realităţi sunt taine care nu se pot înţelege decât în Biserică, când oamenii îşi asumă conştient faptul că sunt mădulare vii ale Iui Hristos. Orice analiză socio-psihologică, sau de altă natură, va da greş în înţelegerea acestei taine.

(2) Aşadar, cheia pentru educaţia copiilor nu sunt învăţăturile date lor, ci duhul în care cresc, exemplele vii pe care le văd, mediul în care se dezvoltă. Sunt de plâns acei părinţi care spun: „Eu i-am spus copilului ce să facă, dar dacă nu vrea, ce să-i fac?”. Şi apoi pretextează că trebuie să muncească pentru a le asigura o masă, şi de fapt îşi adună osândă pe capul lor. Dacă tu înveţi pe copil să postească, să se roage, să nu dorească cele ale lumii, nu trebuie să munceşti atâta pentru el şi vei avea timp să-l creşti în Hristos. Dar pentru aceasta trebuie ca părinţii să fie convinşi de realitatea şi necesitatea şi primatul acestui lucru. De aceea cheia într-o familie este legătura bărbatului cu femeia şi raportarea lor la Hristos.

(3) Aceste epitete ne indică aspecte ale creşterii copiilor. Ei trebuie să aibă o moştenire genetică sănătoasă şi tare (lucru ce ţine de gradul de curăţire şi de nevoinţă la care sunt părinţii; moştenirea genetică se poate îmbunătăţi radical prin har şi nevoinţă), pentru ca trupul să fie un instrument impecabil spre a pune în lucrare darurile lui Dumnezeu. Educaţia nu trebuie să urmărească doar moralul, eticul lipsit de sevă, ci e nevoie de delicateţe, de multă supleţe pentru a accentua frumuseţea unei vieţi morale (asta nu o poate face un părinte care el însuşi nu ştie ce înseamnă bunătatea şi frumuseţea unei trăiri în Duhul Sfânt), în acest caz există primejdia de a ne avânta numai după simţiri şi de aceea este nevoie de un al treilea element: o viaţă dusă după un anumit program, o viaţă cu nişte reguli şi principii stricte şi aspre, fără a da locul poftelor necuviincioase, dar păstrând totuşi căldura unor îngăduinţe de folos.

Această asprime nu este una milităroasă, ci una plină de dulceaţă. O simţi în acelaşi timp ca asprime şi îndulcire. Crescut astfel, copilul devine mărinimos, curajos, gata de jertfă pentru aproapele, urător al păcatului şi al oricărui compromis, dispreţuind toată pofta şi slava lumii. Toate acestea au nevoie pentru învăţare nu de cicăleală, ci de vederea
unor exemple vii. Arch este locul de unde un lucru îşi primeşte puterea şi fiinţa. Arch este principiul viu care se află în legătură permanentă cu cel pe care îl conduce. Nu există o detaşare între cel condus şi cel ce conduce. De aceea părinţii trebuie să dea permanent copiilor (asemenea şi profesorii elevilor şi preoţii credincioşilor) putere de viaţă creştină. Trupeşte îi nasc o dată. Dar duhovniceşte trebuie să-i nască permanent. Deci pot exista părinţi, preoţi sau profesori care să nu-i poarte în inimă zi şi noapte pe fiii lor şi să nu se roage necontenit pentru ei?

(4) Literal: prin lege. Adică toate se desfăşoară după legea înscrisă în acel lucru. Este exact ca planta care nu se poate dezvolta decât după legile fixate în genele ei. Dar pentru dezvoltarea optimă e nevoie şi de condiţii exterioare optime [mediu şi educaţie].

(5) Conform poruncilor Lui.

(6) Copilul să nu asculte dacă este învăţat ceva potrivnic lui Hristos şi Bisericii. Dar ce facem azi, când înşelarea este atât de subţire, încât este foarte greu să ţii calea neamăgită a Tradiţiei? De multe ori, părinţii merg la biserică, au o viaţă aparent creştină, dar ei de fapt trăiesc o viaţă ruptă în mod adânc de Hristos. Iar când dau copiilor sfaturi care nu reflectă decât modul lor de vieţuire în compromis, se scandalizează că nu sunt ascultaţi. „Cum vine asta”, îşi spune un astfel de părinte, „eu care merg la biserică, care mă rog, care ţin posturile şi câte şi mai câte” – toate făcute însă fără simţire duhovnicească, tară dragoste jertfelnică pentru Hristos – „Cum tocmai eu să nu fiu ascultat. Doar nu-l învăţ pe copil rele. Ce rău este să aibă o viaţă tihnită, liniştită, cu tot confortul? Doar e normal să aibă de toate, să adune doar pentru sine şi din când în când să mai dea câte un bănuţ. Cum, nu e normal să te mai uiţi la câte o telenovelă? Prea e bătut în cap copilul ăsta al meu”. Şi multe alte asemenea lucruri care ţin de mentalitatea lumii care în chip ascuns trăieşte pe tronul inimii noastre.

(7) „Cale” presupune ceva dinamic. Cei şapte ani de acasă şi moştenirea genetică sunt începutul, de altfel absolut esenţial. Dar asta nu înseamnă că omul este scutit de responsabilitate după aceea. El permanent creşte în virtute plecând de la datul pe care îl are din prima copilărie. Dacă acest dat este deficitar, lupta cu sine poate lua proporţii incredibile, însă harul nu-l lasă pe om (Sf. Măria Egipteanca), numai să fie smerenie, sinceritate şi râvnă. Cele duhovniceşti trebuie să pornească de la făptuirea celor trupeşti. Cele din urmă sunt simbol al celor dintâi (dar trebuie ca şi noi să ştim să le privim astfel).

(8) Nouqesia nu înseamnă propriu-zis certare (am păstrat traducerea românească), ci atenţionare. Ideea este de a face pe cineva conştient de ceva, să îi pui în minte acel lucru de care el să ţină cont tot timpul. Certarea este doar un aspect al acelei atenţionări. Deci termenul grec este mai larg. Rugăm a se ţine cont mai departe în text de acest lucru, ori de câte ori va apărea cuvântul din Efeseni 6,4 tradus în Sfânta Scriptură (varianta românească) cu „certare”.

(9) Faptul că părinţii îşi nasc sau îşi iubesc trupeşte copiii nu are nici o răsplătire la Dumnezeu. Mai mult, a-i răsfaţă pe copii pentru că sunt copiii noştri, a le face toate mofturile, nu arată decât că ne raportăm ca la nişte idoli. Noi suntem în acest caz legaţi pătimaş de ei. Să nu se scandalizeze părinţii dacă aud că vor lua osândă pentru aceste fapte. Cum să nu fie aşa când eu, din pricina legăturii pătimaşe şi idolatre faţă de copilul meu, îl fac cuib al duhurilor rele prin poftele care îngădui să intre în el? Cei mai mulţi părinţi se raportează la copii în funcţie de propriile sentimente, nu de folosul copiilor, îl bat, de pildă, pentru că m-a supărat pe mine, nu pe Dumnezeu, sau îl cert pentru că a făcut pagubă în casă sau a spart ceva pentru care eu am muncit şi nu mă prea uit la îndreptarea lui. Sau îi cumpăr ceva pentru ca eu să mă mândresc cu copilul meu şi nu caut la folosul pe care acel lucru îl are pentru viitorul lui. Într-un cuvânt, ne creştem egoist copiii şi facem din ei nişte monştri care duc mai departe patimile noastre.

(10) Această atmosferă este cea mai nocivă pentru copil: să crească într-un mediu apăsător. Apăsător nu înseamnă sărac, ci lipsit de gingăşie, dragoste, înţelegere. Un loc în care copilul face totul din groază şi înfricoşare. Poţi să mănânci pâine şi apă, însă să fie bunăvoinţă şi dragoste în casă. Dar în chip înţelegător şi cu dragoste adevărată (nu pătimaşă) nu se poartă cineva decât dacă îl consideră pe cel din faţa lui ca având demnitatea chipului lui Dumnezeu, dacă îl vede egalul lui (chiar dacă e în creştere). Copiii au nevoie şi de respect din partea părinţilor, iar aceştia din urmă să le inducă acel simţământ, străin de orice mândrie, al demnităţii umane, ca şi chip al lui Dumnezeu. Nimic nu trebuie să facă părinţii în mod uşuratic cu copilul. Chiar şi când glumim cu el trebuie să o facem cu toată răspunderea făcându-l şi pe el responsabil de toate (desigur, respectând treapta vârstei în care se află).

(11) Literal: capul.

(12) Ascultarea de părinţi este fundamentul de neocolit pentru dobândirea virtuţii. Dar această ascultare, sau mai bine zis faptul de a-i forma să asculte, ţine de părinţi şi ei sunt direct responsabili de ea. Aşa e cu omul. Dacă ascultă de Dumnezeu, creşte în Dumnezeu. Dar pentru a asculta, Dumnezeu i-a dat tot ceea ce trebuia ca să înveţe să asculte. După cum se poate constata, cineva poate deveni părinte în chip real numai după ce devine prin experienţă fiu al lui Dumnezeu, adică numai după ce a trăit minunea pedagogiei dumnezeieşti pe propria piele. De aceea şi Adam şi Eva, înainte de a avea copii, trebuiau să crească în Dumnezeu (creşteţi şi vă înmulţiţi) şi abia apoi, când erau deplin responsabili, să-i aibă. Căzând în păcat, ei i-au avut înainte de vreme, pentru că nu s-au mai putut înfrâna. De aici toate neajunsurile în educaţia omenirii. Repetăm: pentru a deveni părinte, omul trebuie să crească duhovniceşte până la măsura de a putea deveni părinte. Altfel încurcă planurile Domnului.

(13) Femeia a fost făcută din bărbat.

(14) Aluzie la sfaturile date soţilor de sfântul Pavel în epistola către Efeseni (cap 5).

(15) Principiul fundamental al oricărei educaţii şi vieţuiri autentic creştine.

(16) Dacă nu va auzi necontenit Scriptura, va auzi cu siguranţă necontenit televizorul, cântecele desfrânate, imaginile şerpuitoare, jocurile pe computer etc. De pildă părintele spune: „Îi cumpăr de mic la copil computer. Doar sunt şi jocuri instructive”. Să admitem. Dar o dată copilul, fără să ştie, va primi de la un coleg un alt joc mai deochiat, iar părintele, ,,înlâmplător”(sic!), chiar atunci nu se va găsi acasă. Copilul va primi o rană mortală chiar dacă el nu-şi dă seama. Acele imagini se vor întipări adânc în el. Mai târziu, ani de-a rândul, va fi hărţuit de acele imagini şi duhuri care au intrat pe nebăgate de seamă în el. Este exact cazul acelui duh necurat de care se pomeneşte în viaţa sfântului Partenie (7 februarie) şi care locuia în acel om din copilărie fără ca să poată fi identificat de cineva.

(17) Lipsa de minte nu înseamnă lipsa inteligenţei, ci a discernământului. Cu atât este mai rău dacă acel copil este foarte înzestrat şi prin cele primite din afară se face rob vândut lumii acesteia. Atunci el va fi un instrument foarte puternic al duhurilor rele.

(18) A învăţăturii păgâne (azi învăţământul legal), ca una ce era în afara Bisericii.

(19) La şcolile păgâne. Azi, şcolile de stat sau particulare.

(20) Orice model pe care îl oferă lumea aceasta este un model plin de patimi şi care are frică de moarte. Hristos este opusul fundamental: este Cel nepătimaş şi Care a biruit moartea. Cele două modele aduc după sine două moduri de viaţă: unul al confortului şi al slavei în lumea asta, celălalt al nevoinţei şi al câştigării slavei celei nepieritore. Alege, creştine, viaţa!

(21) Are nevoie de Sfintele Scripturi. Azi nu mai avem pe Ahile şi alţii din literatura veche. Ba faţă de provocarea lumii actuale, aceia par nişte copii cuminţi. Desene animate, filme, muzică, sex, bătăi, mânii, carieră, mândrie, aroganţă etc. sunt mijloace şi subiecte curente aflate în sufletul oricărui om modern. Ceea ce nu ştim noi (şi de altfel nici nu acceptăm, chiar dacă ni se spune) este că simplul contact cu aceste patimi vătăma aproape ireparabil sunetul copilului (şi al omului în general). Ba realitatea duhovnicească este mult mai cruntă. Iată cuvintele unui dumnezeiesc nevoitor, Sfântul Antonie cel Mare: „Dar atunci când [dracii] ne umplu inima cu toate aceste înşelătorii, noi ne hrănim cu ei, iar ei devin hrana noastră.”(Scrisoarea VI, Ed. Bunavestire, Galaţi 2003). Toate exemplele lumeşti pe care copilul le vede îi umplu mintea de patimi. Starea lui de „lipsă de minte” se referă la incapacitatea sa de a deosebi ceea ce primeşte din afară. Dacă hrana primită e drăcească şi plină de patimi, mintea lui va deveni pătimaşă. De aceea prima hrană trebuie să fie cea a Bisericii, iar dacă se folosesc de ceva din cele ale lumii (de altfel ar trebui ca acestea să fie absolut minime) trebuie să fie supravegheaţi, cel puţin la început, cu cea mai strică atenţie. Dar pentru că părinţii vor ca odraslele lor să aibă o faimă în lume, îi încarcă de duhuri rele şi îi fac robi cu totul lumii şi celui rău (a se vedea Sf. Simeon Noul Teolog, Epistola 4, în vol. III al scrierilor sale, Ed. Deisis, Sibiu)

(22) În esenţă, nu se referă la faptul că nu au maniere politicoase şi elegante, deşi şi acestea pot intra în aceste categorii, ci la faptul că nu au inima educată după Hristos. Că sunt egoişti şi împietriţi, incapabili de simţăminte nobile şi jertfelnice. Ba, când îi vedem zvăpăiaţi şi plini de putoarea patimilor, ne mai şi lăudăm că i-am crescut aşa, căci sunt foarte apreciaţi în ochii lumii.

(23) Poate fi tradus şi prin „să le indicăm [indirect]”. Această citire, datorită vârstei lor, trebuie să fie precedată în primul rând de exemplul nostru personal şi atunci ei ne vor urma. Apoi urmează şi îndemnul verbal sau, uneori, dacă e cazul, măsuri coercitive, în plus, când sunt momente mai dificile, ar trebui să ştim să-i şi atragem în mod abil spre această îndeletnicire. Importantă este însă constanţa în citire, şi asta cu orice preţ, chiar cu bătaia uneori (însă în acest caz cu multă precauţie şi mai ales rugăciune). Rezultatul la care trebuie să ajungem este ca ei să aibă timp, să dea timp fără rezerve celor sfinte. Aşa cum vedem că dacă se apucă de joacă, copiii uită de toate, chiar şi de timp, tot aşa, încetul cu încetul, trebuie să fie copleşiţi de dulceaţa celor sfinte, să simtă că aceea este viaţa lor. Dacă însă lipseşte exemplul personal, toate îndemnurile noastre rămân fără tărie.

(24) Aluzie la statuetele neînsufleţite pe care idolatrii le aduceau ca ofrande zeilor. Ana aduce lui Dumnezeu o ofrandă cugetătoare: statuia însufleţită şi duhovnicească a copilului ei. Şi după cum statuetele erau din material cât mai bun şi lucrate cât mai artistic, la fel şi copiii noştri trebuie să fie modelaţi din cel mai bun material (o moştenire genetică cât mai curată) şi să aibă frumuseţe artistică (virtuţile pe care le insuflăm şi prin care îi modelăm de mici).

(25) Să dobândească acea stare a minţii care judecă toate lucrurile la justa lor valoare şi dispreţuieşte toată slava şi pofta lumii acesteia. Filosof înseamnă creştin adevărat cu fapta, cuvântul şi gândul.

(26) Ce să mai spunem de concursurile şi olimpiadele (sportive sau cele din învăţământ) care umplu sufletele laureaţilor de slava deşartă. Prin ele batjocorim darurile lui Dumnezeu şi le dăm lumii acesteia. În loc să ne folosim de daruri pentru Dumnezeu, noi le dăm celui rău. Oare a existat competiţie între ucenicii Mântuitorului după pogorârea Sântului Duh? Oare nu Mântuitorul le tăia orice dorinţă de competiţie şi de întâietate când petrecea cu ei pe pământ, iar ucenicii se băteau pe primele locuri din împărăţia lui Dumnezeu?

(27) Ritorii (cel puţin în antichitatea târzie) se ocupau în general cu partea estetică a unei cuvântări, nu atât cu conţinutul ei. Scopul era să-1 impresioneze pe auditor, chiar dacă spuneau şi lucruri banale sau minciuni. Filosoful era cel care pătrundea adâncul realităţii şi nu se lăsa ademenit de ornamente şi aparenţe. Ideea este, deci, să-l educi pe copil încât să nu dea atenţie aspectului exterior al lucrurilor, ci să înveţe să le pătrundă raţiunile, în tot ceea ce face să pună cugetarea după voia lui Dumnezeu mai presus de orice altceva. Conform acestui principiu, copilul trebuie învăţat să nu pună prea mare preţ pe gustul mâncării, pe forma sau strălucirea obiectelor, pe felul îmbrăcăminţii. În general să nu se lase dus de simţuri şi de primele dorinţe şi impulsuri ale acestora (esenţa vieţii cotidiene este: urmează-ţi instinctul). Dar cum se va putea face acest lucru dacă părinţii sunt trupeşti, asta nu o mai putem spune…

(28) Creştinul nu trebuie să fie rupt de cunoştinţele omeneşti, specifice societăţii, însă primatul să aibă cunoaşterea duhovnicească şi abia apoi, în măsura posibilităţilor, cea profană. Criteriile de abordare şi acceptare a ştiinţelor profane trebuie să fie tot criteriile evanghelice. Aşadar, nimic din ceea ce e potrivnic învăţăturii Bisericii nu trebuie acceptat. Dar pentru aceasta, creştinii trebuie să fie foarte versaţi în cunoaşterea propriei învăţături, dar mai ales în vieţuire virtuoasă.

(29) Ocupând funcţii şi răspunderi din ce în ce mai mari în societate, şi lupta duhovnicească se înteţeşte, aşa încât omul are de înfruntat ispite din ce în ce mai subtile. Pentru aceea are nevoie de o fineţe duhovnicească din ce în ce mai ascuţită. Conform acestui principiu, ar trebui să conducă lumea şi statele, oraşele şi satele, şcolile şi fabricile etc, doar oamenii care ar fi plini de Duhul Sfânt. În nici un caz nu au ce căuta, printre cei ce conduc, patimi precum mândria, dorinţa de îmbogăţire, parvenirea, lăcomia, fudulia, slava deşartă, închipuirea de sine etc.

(30) Hidropica este o boală în care trupul se îmbibă cu apă şi se umflă, luând proporţii mult mai mari decât în mod normal. Cei sus-puşi, asemenea unor hidropici, se arată celorlalţi mult mai mari decât sunt în realitate.

(31) Nu în sensul de a atrage atenţia asupra sa prin cunoştinţele şi slava lumii. Creştinul adevărat va fi cunoscut din ce în ce mai mult, pentru că duce o viaţă de virtute total opusă vieţuirii majorităţii oamenilor. Această vieţuire îl va scoate în evidenţă fără ca el să caute acest lucru.

(32) Treaba creştinului este să se ocupe de virtute şi să se lase în mâna lui Dumnezeu. Să nu caute nimic din lumea aceasta. Vai de creştinul care suferă osteneala virtuţii pentru ca să dobândească slavă lumească. Faptul că este pus să conducă pe alţii trebuie să-l folosească drept prilej spre a-i lumina pe cei încredinţaţi lui.

(33) Literal: „prin stăpânirea cea de bună voie, nu cea din alegerea [omenească]”. Cel care vieţuieşte cu adevărat filosofic îşi va câştiga prestanţa cuvenită prin aceea că oamenii de bună voia lor îi vor acorda respect. El nu va avea o poziţie socială stabilită prin convenţii formale ale oamenilor. De pildă, azi un autodidact poate fi mult mai valoros decât unul care a făcut o şcoală faimoasă, deşi când e vorba de angajare în general nu primează valoarea reală a persoanei, ci criterii formale precum diploma, felul studiilor etc.

(34) Filosofia devenise o modă. Era de-ajuns să fi urmat şcoala cutărui mare filosof (înşelător, cum îl numeşte sfântul) şi să ai aere de filosof şi oamenii te respectau. Exact ca azi, când ierarhia valorică nu mai are o acoperire reală, ci criteriile sunt pur formale şi pline de inconsecvenţă.

(35) Este cea mai mare binecuvântare ca toate ale noastre să fie încredinţate şi să se facă cu sfatul unui om cu adevărat duhovnicesc. Acum avem medici de familie, psihologi de familie, dar unde sunt duhovnicii familiei?

(36) Cheia vieţii duhovniceşti în Biserică: exemplul viu pe care să-l urmezi.

(37) A se vedea „ Vieţile pustnicilor din Siria” a Fericitului Teodoret al Cirului (Ed. Sofia).

(38) Nefăcută de oameni.

(39) Având familii, totuşi aveau măsurile marilor monahi de tipul sfântului Iulian.

(40) Nu soţia, copiii, banii sau toate celelalte care ţin de condiţia lumii acesteia sunt cele importante. Importantă este starea virtuoasă, modul cum mă folosesc de toate acestea în perspectiva veşniciei. Prin urmare, nu e esenţial dacă cineva e căsătorit sau nu, dacă are sau nu copii, dacă e bogat sau sărac, inteligent sau simplu, ci totul ţine de cum utilizăm aceste mijloace pentru dobândirea harului. Sf. Maxim le numeşte accidente (Filocalia II, Capete despre dragoste, a doua sută, 76).

(41) Să analizăm în profunzime faptele din afară, să nu ne oprim la aspectul lor exterior, la haina lor. Să pătrundem în inima persoanei care face faptele. O astfel de analiză nu o poate face decât tot un om cu adâncă viaţă duhovnicească. De aceea, adevăraţii tâlcuitori ai sfinţilor nu pot fi decât tot sfinţii. Nu studiile mă fac capabil să înţeleg pe un sfânt, ci asemănarea mea cu el în virtute. De aceea nu au viaţă studiile moderne despre sfinţi, căci nu sunt dublate decât arareori de trăire.

(42) Înţelesul mai larg e: nu-şi făceau griji lumeşti.

(43) Când nu eşti legat de nimic, le stăpâneşti pe toate; când eşti legat de ceva, nu tu îl stăpâneşti, ci el te stăpâneşte, nu tu îl ai, ci el te are. Cât eşti de dezlegat de lume, atât eşti şi stăpânul ei. Cât eşti legat de ea, atât eşti şi sluga ei.

(44) Se folosea de toate, dar nu era legat de nimic. Este starea lui Adam. Când s-a legat de fruct (de forma, de gustul lui etc.), atunci a pierdut totul, chiar şi pe Dumnezeu. Lumea a fost dată să ne folosim integral de ea, să-i epuizăm cât mai mult cu putinţă potentele. Dar totul să se facă pentru a înainta în relaţia cu Dumnezeu, în momentul în care lumea este pusă înaintea lui Dumnezeu, ba mai mult, ne folosim de Dumnezeu ca să dobândim cele din lume (cum facem azi când ne apropiem de Dumnezeu numai dacă avem vreo nevoie pe lumea asta), ne-am pervertit cu totul firea pe care am dobândit-o prin creaţie. Cu cât ne folosim mai mult şi în toate modurile posibile de creaţie, însă în chip nepătimaş, cu atât sporim în cunoaşterea lui Dumnezeu, căci prin fiecare lucru, dacă îi vedem raţiunea, ne îmbogăţim în cunoaştere. Dumnezeu nu a făcut nimic inutil. Iar dacă ceva este făcut înseamnă că ascunde în sine o taină care aşteaptă să fie descoperită. Omul integral este cel asemenea lui Adam, care a fost în stare să denumească toate, adică avea cunoştinţa întregii creaţii. Cunoaşterea fragmentară a creaţiei arată neîmplinirea omului. Deci bună este cercetarea cât mai vastă, numai să aibă ca finalitate creşterea în Dumnezeu. Oricum, cunoaşterea raţiunilor lumii create nu se dobândeşte prin cercetarea ştiinţifică, ci prin curăţirea minţii de patimi.

(45) Asta înseamnă că copiii trebuie obişnuiţi de mici să nu aibă nevoie de nimic, să nu se lege de nimic. Trebuie obişnuiţi cu frigul şi arşiţa, cu foamea
şi setea, cu saţiul şi îndestularea, încât în orice situaţie ei să se simtă bine. Ce spunem de noi, cei de azi, care îi înăbuşim cu toate răsfăţurile şi îi obligăm să nu poată trăi fră toate creaţiile artificiale din jurul nostru?

(46) Propta e ceva nefiresc, străin de natura plantei. Bogăţia şi slava sunt nefireşti omului. Iar tot ce e nefiresc distruge sau întunecă firescul dat de Creator.

(47) Cele mai multe boli psihice sunt cauzate de legarea de prea multe lucruri. Deşi această explicaţie poate părea puerilă şi incompletă, totuşi majoritatea depresiilor şi căderilor se datorează faptului că omul simte că nu mai are de ce să se agaţe în disperarea sau deznădejdea lui. Pentru el, sensul vieţii se reduce la lucrurile înconjurătoare. Şi asta pentru că ani de zile s-a obişnuit să trăiască doar cu propte exterioare: aparenţi prieteni, discuţii deşarte, multe lucruri (cele mai mult inutile), confort etc. Singura soluţie este o vieţuire cât mai apropiată calitativ de viaţa pustnicească, în care nevoile sunt minime şi trezvia maximă. Esenţa pustniciei este aruncarea în braţele lui Dumnezeu, căci pustnicul, fiind lipsit până şi de cele mai elementare mijloace de trai, este obligat, prin însăşi condiţia sa, să facă apel, până şi în cel mai mic lucru, la mila şi ajutorul lui Dumnezeu. De aceea, pentru un astfel de om, Dumnezeu este singurul bun, singurul „lucru” de care este legat. Şi tot de aceea oamenii lumii în general îşi găseau vindecarea căderilor şi neputinţelor psihice şi fizice (vorbim de reala tămăduire) la marii pustnici.

(48) Literal, ideea ar fi : să nu fie străini, să nu rămână perplecşi, neştiind ce să facă atunci când sunt puşi în situaţii nefavorabile. Să ne gândim că azi unii vor să se sinucidă că nu îşi iau un examen sau că pierd nu ştiu ce loc de muncă pe care îl visau de mult timp. Oare este un om integru şi normal cel care îşi pune toată nădejdea în astfel de lucruri efemere?

(49) Astăzi se discută foarte mult despre persoană şi tot ce ţine de drepturile şi respectul ei. Problema este că Dumnezeu fiind adevărata Persoană (Cel întreit în Persoane), nimeni nu poate fi persoană (adică fiinţă deschisă comunicării şi comuniunii) decât în măsura împărtăşirii de Dumnezeu, dar de Dumnezeu nu te poţi împărtăşi decât prin virtute şi har. Prin urmare, persoană în sens deplin şi actual nu este decât cel care întipăreşte în sine trăsăturile dumnezeieşti. Tot el, ce trăieşte conştient sau nu în patimi, îşi limitează capacitatea de comuniune şi este în cel mai bun caz doar potenţial persoană.

(50) Cele de neapărată nevoie sunt cele duhovniceşti („Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi toate celelalte vi se vor adăuga pe deasupra”, spune Mântuitorul. Deci osteneala şi silinţa să fie pentru cea dintâi, iar celelalte ni se vor adăuga fără prea mare efort, ba poate chiar deloc). Dar mai întâi trebuie ca noi înşine să ne modelăm şi să avem un ritm de viaţă duhovnicesc. Iar pentru a fi astfel e nevoie de multă sudoare, incomparabil mai multă decât osteneala pentru cele pământeşti. Deci, dacă ne vom osteni din greu pentru cele duhovniceşti, Dumnezeu nu ne va lăsa să ne mai ostenim pentru cele trupeşti.

(51) Nu face Dumnezeu în locul nostru, ci ne ajută. Ajutorul presupune că cel ajutat face şi el partea lui.