Cuvântul V

din „Omilii si cuvantari despre educatia copiilor”


Către cei care vin la biserică doar în sărbători şi când este [adevărata] sărbătoare; către cei care învinovăţesc pronia lui Dumnezeu din cauză că în această viată există şi bogaţi şi săraci; că cel mai de folos lucru este sărăcia şi aceasta aduce totdeauna mai multă desfătare şi neprimejduire decât bogăţia; despre Ana.

1. Precum se pare, degeaba am îndemnat pe cei care au fost împreună cu  noi  la     Liturghia de  mai  înainte,  [încercând]  să-i convingem să rămână în casa părintească [Biserica] şi nu doar să vină şi să plece împreună cu cei care se arată pe aici doar la praznice. Mai degrabă însă nu degeaba. Căci chiar dacă nimeni dintre aceştia nu a fost convins de cele spuse, plata noastră ne este deplină şi avem dezvinovăţire înaintea lui Dumnezeu. Fiindcă cel care vorbeşte, fie că ia cineva aminte fie că nu, este dator să arunce seminţele şi să dea argintul [la schimbători], ca nu cu el, ci cu schimbătorii de bani să se judece Dumnezeu.

Asta am făcut şi noi atunci când am mustrat, am certat, am rugat şi am îndemnat. Căci le-am pomenit şi de fiul care şi-a mâncat averea şi s-a întors la casa părintească, am adăugat şi toată ticăloşia [pe care o suferise] şi foamea si ruşinea şi celelalte ocări câte a răbdat în ţara străină, voind prin această pildă să-i facem mai plini de întreagă înţelepciune. Şi nu am oprit aici cuvântul, ci am arătat şi iubirea Tatălui faţă de ei, şi nu le-am cerul socoteală pentru uşurătatea lor, ci i-am primit cu braţele deschise dându-le iertare pentru greşelile lor şi le-am deschis casa şi le-am pus masa şi i-am îmbrăcat cu haina învăţăturii şi le-am dat toată cealaltă îngrijire(1). Aceia însă, nu au urmat acelui fiu, nici nu au osândit depărtarea lor de mai înainte, nici nu au rămas în casa părinească, ci iarăşi au plecat.

A voastră ar fi treaba, de vreme ce voi sunteţi totdeauna cu noi, să-i întoarceţi şi să-i înduplecaţi să fie părtaşi cu noi la praznicul din fiecare Liturghie. Chiar dacă Rusaliile au trecut, însă prăznuirea nu a trecut. Căci orice adunare [](2) [a noastră] este prăznuire. De unde se vede aceasta? Din însele cuvintele lui Hristos când zice: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”(Mt 18,20). Când Hristos este în mijlocul celor adunaţi, ce dovadă mai mare vrei cum că acest lucru este prăznuire? Unde este învăţătura [de credinţă] şi rugăciuni, unde sunt binecuvântările părinţilor [duhovniceşti] şi auzirea legilor dumnezeieşti, unde este adunarea  fraţilor şi legătura dragostei adevărate, unde este vorbirea [omului] cu Dumnezeu şi grăirea lui Dumnezeu către oameni, cum nu este prăznuire şi adunare sărbătorească?

Căci praznice nu le face mulţimea celor adunaţi, ci virtutea lor(3) . Nu fineţea hainelor, ci podoaba evlaviei şi a atenţiei. Nu mesele bogate, ci purtarea de grijă faţă de suflet. Căci cea mai mare sărbătoare este o conştiinţă bună. Şi după cum în cazul sărbătorilor publice(4), cel care nu are haină strălucită şi care nu se bucură de o masă bogată, ci vieţuieşte în foame şi sărăcie şi în cele mai de pe urmă necazuri, nu simte acel timp ca sărbătoare chiar dacă ar vedea tot oraşul dănţuind, ci cu atât mai mult se întristează şi îşi muşcă limba de durere cu cât vede pe alţii veselindu-se, iar pe sine în lipsuri; şi după cum un bogat ce trăieşte în desfătări şi îşi schimbă hainele în fiecare zi şi are parte de multă bunăstare şi fericire [lumească], chiar dacă trece vremea sărbătorii el socoteşte că încă prăznuieşte, aşa este şi în cele duhovniceşti.

Cel ce vieţuieşte în dreptate şi fapte bune, chiar dacă nu este praznic, pentru el este prăznuire, căci el rodeşte din conştiinţa sa plăcerea [şi bucuria] curată. Pe când cel ce trăieşte în păcat şi viclenie şi în desfătare şi multe rele are pe conştiinţă, chiar dacă este praznic, el este mai străin de praznic decât toţi(5). Aşadar, ne stă în putere ca în fiecare zi să prăznuim dacă ne îngrijim de virtute şi ne curăţăm temeinic conştiinţa. Oare cu ce s-a deosebit Liturghia ce a trecut [cea din ziua Rusaliilor] de cea de acum? Oare nu numai prin agitaţia şi tulburarea [care atunci a fost mai mare]? [Cu adevărat] prin nimic altceva.

De vreme ce aceeaşi este împărtăşirea cu Sfintele Taine şi părtăşia celorlalte lucruri duhovniceşti, şi la Rusalii şi astăzi – mă refer la rugăciune, ascultarea Scripturilor, la binecuvântări, la dragoste şi la toate celelalte — cu nimic nu este mai de puţină însemnătate ziua de azi decât aceea, nici pentru voi, nici pentru mine cel ce vorbesc. Căci cei ce atunci ne-au ascultat, aceştia şi acum ne ascultă. Cei care nu sunt azi prezenţi nu au fost [de fapt] nici atunci, chiar dacă [atunci] păreau că sunt prezenţi cu trupul(6). Acum ei nu mai aud. De fapt nici atunci [la Rusalii| nu au auzit. Şi nu numai că nu au auzit, ci şi pe cei care ascultau i-au îngreuiat, făcând zarvă şi tulburare. Aşadar pentru mine este aceeaşi privelişte şi acum şi atunci. Aceeaşi este adunarea celor ce au ascultat şi cu nimic nu este cea de azi mai mică decât cea de atunci. Ba, dacă trebuie să zic ceva uimitor, cea de azi are ceva mai mult decât cea de atunci, căci vorbele sunt netulburate, învăţătura este neagitată, auzirea se face cu mai multă înţelegere, de vreme ce nici o zarvă nu îngreuiază auzul nostru.

2. Acestea le spun nu dispreţuind mulţimea de oameni, ci ca să vă conving pe voi să nu vă deznădăjduiţi, nici să vi se facă lehamite din pricina puţinătăţii celor ce sunt adunaţi acum aici. Fiindcă nu dorim să vedem mulţime de trupuri în biserică, ci mulţime de ascultători. Şi pentru că aceiaşi sunt şi azi prezenţi, ca şi atunci, cu aceeaşi dorire şi râvnă , vă voi pune şi azi masa, reluând subiectul pe care l-am întrerupt în vremea praznicului [Rusaliilor]. Căci în vremea Rusaliilor era nepotrivit să lăsăm vorbirea despre bunătăţile date nouă în acel praznic şi să urmăm subiectul început mai înainte. Acum, dar, trecând Rusaliile, să ne întoarcem la urmarea istorisirii despre Ana.

Căci nu trebuie să ne uităm că au fost multe cele spuse despre ea şi în multe zile, ci trebuie să ne uităm dacă am ajuns la capătul subiectului nostru(7). Că şi cei care află comori, chiar dacă iau de acolo mii de bani, nu pleacă până ce nu scot totul. Că nu a lua multe, ci a nu lăsa nimic, aceasta mai cu seamă îi insuflă pe aceia. Şi dacă cei înnebuniţi după bani au atâta sârguinţă pentru cele pieritoare şi trecătoare, cu cât mai mult trebuie să facem noi aceasta cu comorile dumnezeieşti şi să nu le lăsăm până când nu scoatem tot ce ni se arată? Am zis „ceea ce ni se arată”, fiindcă a scoate totul este cu neputinţă.

Izvor ce se revarsă neîncetat este puterea dumnezeieştilor înţelesuri (8) şi niciodată nu se epuizează, nici nu se cheltuie. Să nu fim, dar, delăsători, căci nu despre oarecare lucruri ne este cuvântul, ci despre rugăciune, nădejdea noastră; despre rugăciunea prin care cea stearpă a devenit mamă şi cea fără de prunci s-a făcut cu mulţi prunci şi cea îndurerată a devenit plină de veselie; de rugăciunea prin care firea vătămată a fost tămăduită şi a deschis pântecele cel încuiat şi pe toate cele cu neputinţă le-a făcut cu putinţă. Pentru aceea câte puţin să le cercetăm pe toate, oprindu-ne la fiecare cuvânt, încât nici cel mai mic [detaliu] să nu fie trecut vederea.

Pentru aceea am şi cheltuit două cuvântări întregi pentru numai două propoziţii: una cu „întăritu-s-a inima mea în Domnul” şi a doua cu „înălţatu-s-a cornul meu întru Dumnezeul meu”. Urmează azi a treia [propoziţie]. Care este aceasta? „Lărgitu-s-a gura mea asupra vrăjmaşilor mei. Veselitu-m-am întru mântuirea Ta”(l Rg 2,1). Luaţi aminte la exactitatea cuvintelor. Nu a zis „Ascuţitu-s-a gura mea asupra vrăjmaşilor mei”. Fiindcă nu se pregătea pentru a-i batjocori şi a-i defăima, pentru a-i ocăra şi a-i osândi, ci pentru a-i îndemna şi sfătui, spre a-i îndrepta şi atenţiona. De aceea nu a zis „Ascuţitu-s-a limba mea asupra vrăjmaşilor mei”, ci „lărgitu-s-a”. M-am bucurat de îngăduinţă, zice Ana; pot să grăiesc liberă.

Acum mi s-a luat ruşinea şi mi s-a dat iar îndrăznirea. Şi nici aici nu a spus numele potrivnicii ei, ci pur şi simplu, prin evitarea rostirii lui, a acoperit ca şi cu o mască pe cea care a necăjit-o cu atâtea. Nu a zis ceea ce spun multe femei: „S-o facă de ruşine Dumnezeu,   s-o   zdrobească   şi   s-o   azvârle  jos   pe   necurata   şi lăudăroasa şi megalomana aia”. [Nu], ci a zis simplu „Lărgitu-s-a gura mea asupra vrăjmaşilor mei. Veselitu-m-am întru mântuirea Ta”. Ai văzut cum păzeşte aceeaşi lege pentru orice moment al rugăciunii [pe care o face]?

Căci după cum la început a zis „Întăritu-s-a inima mea în Domnul, înălţatu-s-a cornul meu întru Dumnezeul meu. Lărgitu-s-a gura mea asupra vrăjmaşilor mei”, aşa şi aici: „Veselitu-m-am întru mântuirea Ta”. Nu a zis simplu „întru mântuirea”, ci „întru mântuirea Ta”. Nu fiindcă am fost izbăvită, ci fiindcă am fost izbăvită prin Tine, de aceea mă bucur şi mă veselesc. Aşa sunt sufletele sfinţilor. Se bucură mai mult de Dumnezeu Cel Care a dat decât de darurile [primite]. Căci ei nu-L iubesc pentru darurile Lui, ci pe acelea le iubesc  din  pricina  Lui.   Acest  lucru   ţine   de   slugile   pline   de bunăvoinţă, de robii plini de recunoştinţă, care pun mai presus de toate ale lor pe Stăpânul lor. Aşa, vă rog, să fie şi dispoziţia inimii noastre.

Chiar de păcătuim, să nu ne întristăm pentru că suntem pedepsiţi, ci pentru că L-am mâniat pe Stăpân. Iar dacă facem cele bune, să nu ne bucurăm pentru că dobândim împărăţia cerurilor, ci pentru că am fost pe placul Împăratului cerurilor(9). Căci pentru cel ce are minte este mai înfricoşat decât orice  iad să-L jignească pe Dumnezeu, după cum este mai de dorit decât orice împărăţie să-I placă lui Dumnezeu. Şi nu te minuna dacă trebuie să avem o astfel de dispoziţie faţă de Dumnezeu, când şi faţă de oameni mulţi au o asemenea dispoziţie. Să zicem că avem nişte fii adevăraţi.  Dacă avem, chiar fără să vrem, faţă de ei vreo dispoziţie rea, mai bine ne pedepsim şi ne necăjim pe noi înşine.

Şi cu prietenii la fel facem. Iar dacă în cazul copiilor şi al prietenilor socotim că este mai cumplit lucru să-i întristăm pe ei decât să ne pedepsim pe noi înşine, cu cât mai mult nu trebuie ca faţă de Dumnezeu să avem o astfel de dispoziţie şi să socotim că este mai grozav decât orice gheenă să facem ceva din cele care Lui nu-I sunt pe plac? Aşa era şi fericitul Pavel.

Pentru aceea şi zicea: „Sunt încredinţat că nici îngerii, nici stăpâniile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele ce au să fie, nici înălţimea, nici adâncul, nici vreo altă zidire nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos lisus, Domnul nostru”(Rom 8,38-39). Asemenea şi noi, când îi fericim pe sfinţii mucenici, îi fericim mai întâi pentru rănile lor şi apoi pentru răsplătirile lor, mai întâi pentru bătăi şi apoi pentru cununile puse lor deoparte. Căci din răni îşi iau începutul premiile, nu din premii rănile.

3. Aşa şi fericitul Pavel, mai înainte de bunătăţile puse lui deoparte, se bucura în întristările care i se întâmplau din pricina lui Hristos şi striga zicând: „Mă bucur în pătimirile cele pentru voi”(Col 1,24). Şi iarăşi: „Şi nu numai aceasta, ci mă şi laud cu necazurile”(Rom 5,3). Şi în altă parte: „Că ne-a fost dăruit de la Dumnezeu nu numai să credem, ci să şi pătimim pentru EI”(Flp l ,29). Fiindcă, într-adevăr, acesta este cel mai mare har: a fi învrednicit să pătimeşti pentru Hristos. Aceasta este cununa cea frumoasă pregătită [unuia ca acesta] şi răsplătire nu mai mică decât răsplătirile vieţii viitoare. Şi acest lucru îl ştiu toţi care îl iubesc pe Hristos cu sinceritate şi căldură. Astfel era şi femeia aceasta.

Avea dorire caldă către Dumnezeu şi dragoste aprinsă. Pentru aceea şi zicea „Veselitu-m-am întru mântuirea Ta”. Nu avea nimic comun cu pământul, ci era mai presus de orice ajutor omenesc şi se întraripa cu harul Duhului şi se ridicase cu totul de la pământ şi întru toate(10) privea către Dumnezeu şi dezlegarea necazurilor ce stăteau asupra ei de acolo o căuta. Că ştia, ştia cu limpezime, că cele ale oamenilor, oricare ar fi ele, sunt de aceeaşi fire cu cei care le dăruiesc(11). [De aceea] este trebuinţă în tot locul şi vremea de ajutorul cel de sus, dacă vrem să ne mişcăm în siguranţă deplină(12).

De aceea şi scăpa la El în orice situaţie şi, primind har, mai degrabă se bucura pentru Cel Care îi dăruia şi mulţumindu-I zicea: „Nu este sfânt ca Domnul şi nu este drept ca Dumnezeul nostru şi nu este sfânt în afară de Tine”(I Rg. 2,2). Necuprinsă şi curată e judecata Ta şi de netrecut hotărârea Ta. Ai văzut dragostea unui suflet binevoitor? Căci nu a zis către sine: „Ce lucru mare este ce mi s-a întâmplat? Ce am mai mult decât altele? Ceea ce a primit mai înainte potrivnica mea, şi încă cu multă dărnicie, acest lucru l-am luat şi eu, însă după multă vreme, cu osteneală, cu lacrimi, cu rugăciuni şi implorări şi cu multă chinuire”.

[Nu a zis acestea], ci, fiindcă s-a încredinţat cu adevărat de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nu a cerut Stăpânului explicaţii pentru cele întâmplate, cum fac mulţi oameni, cerând lui Dumnezeu în fiecare zi socoteală [pentru cele petrecute cu ei]. Şi când văd vreun sărac sau vreun bogat pornesc mii de vorbe împotriva purtării de grijă a lui Dumnezeu. Ce faci omule? Pavel nu te lasă să ceri socoteală celui împreună rob cu tine – căci zice: „Aşadar nu judecaţi ceva înainte de vreme până nu vine Domnul”(l Cor. 4,5) – iar tu, după ce îl târăşti pe Stăpân la judecată şi îi ceri socoteală pentru cele făcute, nu te înfricoşezi, nici nu te temi? De ce iertare mai eşti vrednic? Ce dezvinovăţire mai ai, spune-mi, când, luând atâtea dovezi în fiecare zi şi ceas despre purtarea Lui de grijă, pentru tine atârnă mai greu în balanţă nedreptatea – care ţie ţi se pare nedreptate – referitoare la bogăţie şi sărăcie decât buna rânduială care domneşte în toate? Nu e aceasta o nedreptate?

Căci dacă ai vrea să cercetezi cu bunăvoinţa cuvenită şi cu minte ostenitoare şi aceste lucruri [ce îţi par nedrepte], adică bogăţia şi sărăcia [singure], ţi-ar dovedi aceasta cel mai limpede cu putinţă, chiar dacă nimic altceva nu ar fi care să-ţi dea dovadă de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Dacă distrugi sărăcia, distrugi şi toată viaţa şi strici tot traiul nostru. Nici corăbier, nici cârmaci, nici lucrător de pământ, nici zidar, nici ţesător, nici pingelar, nici tâmplar, nici arămar, nici pielar, nici bucătar, nici vreun altul dintre meseriaşi nu va mai exista. Şi dacă aceştia nu mai sunt, toate ni s-au dus de râpă.

Însă acum, ca un prea bun dascăl, nevoia sărăciei, stând asupra fiecăruia, chiar nevrând [acel om], îl îmboldeşte la lucru. Iar dacă toţi ar fi fost bogaţi, atunci toţi ar fi trăit în nelucrare şi lenevie. Iar în acest caz, toate ar fi pierit şi s-ar fi stricat. Şi în afară de cele zise şi în alt chip poţi, foarte uşor, să le stai împotrivă celor care Îl învinovăţesc [pe Dumnezeu]. Pentru ce, spune-mi, acuzi purtarea de grijă a lui Dumnezeu? Pentru că vezi pe unul că are mai mult şi altul mai puţin? [Dar s-o luăm altfel]: dacă arătăm că oamenii au aceeaşi soartă şi sunt egali în privinţa celor strict necesare, ba mai mult, chiar în privinţa celor cu mult mai importante şi care susţin viaţa noastră, atunci nu urmează de aici că există purtare de grijă a lui Dumnezeu?

Neapărat că aceasta rezultă. Aşadar, dacă nu toţi se bucură în mod egal de un anumit lucru, vorbesc de bani şi avere, asta nu-mi demonstrează că nu există purtare de grijă [din partea lui Dumnezeu]. Iar dacă toţi, din contră, au parte în mod egal nu de un singur lucru, care oricum este de nimic, ci de mai multe şi cu mult mai importante este prealimpede din aceasta că şi cel care nu vrea este silit să se supună purtării de grijă a lui Dumnezeu. Hai, dar, să supunem cugetării cele ce susţin viaţa noastră şi să le cercetăm cu de-amănuntul şi să vedem dacă are bogatul ceva mai mult decât săracul.

De pildă, bogatul are vin de Tasos(13) şi multe alte asemenea băuturi îmbietoare şi pregătite cu mult tam-tam. Însă izvoarele apelor le stau tuturor deopotrivă înainte: şi bogaţilor şi săracilor. Imediat ai râs când ai auzit de această egalitate. Dar învaţă-te cât mai preţioasă este firea apei decât orice vin; ba şi mai necesară şi mai folositoare. Osândeşte-te pe tine şi cunoaşte adevărata bogăţie a săracilor. Căci dacă s-ar nimici vinul n-ar fi mare vătămare pentru nimeni – ba poate doar pentru cei bolnavi – dar dacă ar seca cineva izvoarele apelor şi ar distruge elementul apă, ar întoarce pe dos toată viaţa noastră şi ar dispărea toate meşteşugurile. Şi nici două zile n-am putea să trăim până ce pe toţi îndată ne va cuprinde o moarte jalnică şi cumplită.

4. Aşadar în cele strict necesare şi care ne susţin viaţa săracul nu este lipsit de nimic, ba, dacă ar trebui să zic ceva minunat, este mai bogat decât cel bogat. Căci pe mulţi bogaţi îi vezi cuprinşi de slăbiciuni ale trupului venite din desfătare şi care îi ţin departe de consumul prea mult al apei, pe când săracul în toată viaţa lui se bucură fără temere de aceste izvoare; şi ca la nişte izvoare de miere aleargă la izvoarele de apă sorbind de acolo plăcere curată şi adevărată. Ce este cu firea focului? Oare nu este mai necesară decât mii de comori şi decât toată bogăţia omenească? Şi această comoară iarăşi, în mod egal, este pusă înainte şi săracului şi bogatului spre trebuinţă.

Iar folosul care vine trupurilor din aer şi lumina razei de soare oare sunt oferite mai îmbelşugat celor bogaţi şi mai puţin celor săraci? Au bogaţii patru ochi şi săraci numai doi? N-ar putea spune cineva aceasta. Şi pentru bogaţi şi pentru săraci este aceeaşi măsură a împărtăşirii de ele. Ba mai mult, şi în acestea ar putea vedea cineva pe săraci mai bogaţi decât pe cei bogaţi. Cu cât sunt simţurile mai limpezite şi privirea mai ascuţită, sunt şi toate percepţiile mai clare şi amănunţite. Pentru aceea cei care le au astfel au parte de o bucurie mai adevărată şi se desfătează mai mult de vederea zidirii [lui Dumnezeu].

Şi nu numai în privinţa acestor elemente ale naturii, ci şi în celelalte care au intrat în firea noastră [după aceea](14), se vede multă egalitate; ba mai degrabă săracii sunt în avantaj. Căci şi somnul, care e mai plăcut şi mai necesar decât toată desfătarea şi mai de trebuinţă decât orice hrană, este mai uşor şi mai liniştit celor săraci decât bogaţilor. Şi nu doar mai liniştit, ci şi mai curat. Căci multa desfătare şi mâncatul când nu sunt flămânzi şi băutul când nu le e sete şi dormitul când nu e vremea, obişnuiesc să risipească bogaţilor plăcerea în toate. Firea lucrurilor nu este astfel, ci fiecare din cele [amintite], dacă este folosit pentru trebuinţa şi necesităţile [firii], ne produce plăcere.

Nu aduce atâta veselie băutul vinului dulce şi înmiresmat, cât aduce celor însetaţi băutul apei, nici mâncarea [rafinată] celor sătui, cât mâncarea [simplă] celor flămânzi, nici dormitul pe saltea moale ca dormitul când eşti obosit. Iar toate acestea le au mai cu seamă săracii, iar nu bogaţii. Iar sănătatea trupului şi orice altă bună dispoziţie trupească şi sufletească nu sunt comune atât săracilor cât şi bogaţilor? Nu cumva poate cineva să zică sau să arate că numai săracii sunt bolnavi, iar bogaţii pururea petrec în sănătate deplină? Dimpotrivă, se poate vedea că săracii nu sunt prinşi cu uşurinţă de boli de nevindecat, ci acestea odrăslesc tot timpul în trupurile celor bogaţi. Umflăturile de picioare, durerile de cap, sfârşeala, ruperile neaşteptate ale muşchilor şi tot felul de curgeri şi excreţii rele şi putrede, mai cu seamă pe cei ce trăiesc în desfătări şi miros a parfumuri obişnuiesc să-i îngreuieze, iar nu pe cei ce se ostenesc în sudoare şi care îşi dobândesc hrana trebuincioasă din munca de fiecare zi.

5. De aceea toţi cei ce trăiesc în desfătare sunt mai de plâns decât cerşetorii.  Iar aceasta n-o tăgăduiesc nici chiar cei  ce se desfătează.  Căci  adeseori  [vezi  cum]  câte  un  bogat,  zăcând  pe aşternut moale şi fiind de faţă slugi şi slujnice, are parte de multă îngrijire din partea tuturor, iar vreun sărac, [trecând pe-acolo şi] auzind prin vreo crăpătură pe [bogatul bolnav] strigând şi cerând pâine, lăcrimează şi suspină şi se roagă ca mai bine să fie aşa sărac dar sănătos, decât să aibă împreună cu bogăţia şi boala. Şi nu numai în privinţa sănătăţii, ci şi în aceea a naşterii de prunci nu se vede cu nimic mai presus bogatul decât săracul.

Pentru că mulţimea de copii sau lipsa de copii se vede deopotrivă şi la unii şi la alţii. Ba şi aici poate vedea cineva mai prejos pe bogat [decât săracul]. Căci săracul chiar dacă nu devine tată nu simte mare durere, pe când bogatul cu cât îşi vede sporind averea cu atât este muşcat şi mai tare de lipsa de prunci  şi   nu  are  nici  o  bucurie  când  se  gândeşte  la  lipsa  de moştenitor. Iar moştenirea săracului, chiar dacă pleacă de aici fără copii, din pricina puţinătăţii ei, nu se face pricină de luptă şi certuri, ci trece la prieteni şi la rude. Dar cea a bogatului, atrăgând mulţi ochi la sine, adesea ajunge în mâna vrăjmaşilor celui mort.

Şi asta pe când încă trăieşte acela. Iar el, ştiind că aceste lucruri s-au întâmplat şi altora, va trăi o viaţă mai cumplită decât orice moarte, aşteptând să i se întâmple acelaşi lucru şi lui. Însă cele legate de moarte nu sunt oare comune? Nu şi asupra bogaţilor şi asupra săracilor vin morţile fără de veste, iar după moarte nu la fel se desface şi trupul unora şi al celorlalţi şi devine praf şi cenuşă şi îl mănâncă viermii? Da, dar cele ale îngropării, ar zice careva, nu sunt la fel. Şi care e câştigul? Când aşezi haină strălucită, scumpă şi aurită peste bogat, nimic altceva nu faci mai mult decât să sporeşti ura împotriva lui şi să-i faci osânda şi mai mare.

Căci deschizi gurile tuturor împotriva celui mort şi atragi mii de blesteme asupra lui şi aprinzi mai tare invidia din pricina lăcomiei. Fiindcă fiecare ar sfâşia şi ar sugruma şi ar blestema pe cel mort că nici acum, când a murit, nu şi-a lăsat la o parte nebunia după averi. Şi nu numai acesta este răul, ci mai deschizi şi ochii spărgătorilor de morminte. Încât pompa de la înmormântare i se face mai degrabă pricină de multă necuviinţă. Trupul unui sărac nu ar dori nimeni să-l dezbrace, căci sărăcia hainelor este paznic al trupului. Aici însă zăvoare şi încuietoare şi uşi şi paznici. Şi toate acestea sunt zadarnice, căci pofta de bani, chiar dacă [hoţii] ştiu toate aceste [măsuri de pază], îi convinge să îndrăznească a face asemenea răutăţi.

Aşadar, cinstirea prea mare dată celui mort aduce până la urmă ocară asupra lui, pe când cel care are o înmormântare simplă are parte de cinste [după aceea]. Cel bogat însă este necinstit şi dezbrăcat. Iar dacă nu se întâmplă nimic din acestea, nici aşa nu are mai mult decât cel sărac, doar că oferă viermilor o masă mai bogată şi putrezirea este mai mare. Spune-mi, aceste lucruri sunt vrednice de a le ferici? Şi cine este atât de ticălos şi nenorocit să creadă că un om poate fi invidiat din pricina acestor lucruri? Şi nu numai acestea, ci şi pe celelalte, dacă le luăm pe rând şi le vom cerceta în amănunt, vom găsi că săracii au mult mai multe decât bogaţii.

Luând aminte în amănunţime la toate acestea şi adăugându-le şi pe toate celelalte (că zice: „dă înţeleptului prilej şi mai înţelept va fi (Pilde 9,9)), şi aducându-ne aminte necontenit că mulţimea averilor şi banilor nu aduce nimic [bun] în plus celor ce le au, ci griji şi lupte şi frică şi primejdii, să nu socotim că avem ceva mai puţin decât bogaţii. Că dacă suntem treji vom avea mai mult şi în cele după Dumnezeu şi în toate cele ale veacului de acum(15). Că bucuria şi siguranţa şi slava cea bună şi sănătatea trupului şi filosofia sufletului şi nădejdile cele bune şi a nu păcătui degrabă la săraci le va găsi cineva mai degrabă decât la bogaţi.

Să nu bombănim, dar, asemenea slugilor nerecunoscătoare, nici să nu învinovăţim pe Stăpân, ci întru toate să mulţumim şi numai un singur lucru să socotim că este înfricoşat – păcatul şi numai unul bun — dreptatea. Dacă vom avea o astfel de aşezare a inimii, nu ne va muşca nici boala, nici necinstea, nici altceva din cele care par că sunt întristătoare, ci prin toate vom culege rodul bucuriei curate(16) şi vom avea parte de bunătăţile cele viitoare cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos împreună cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă în vecii vecilor. Amin.

___________________________________________________
(1) Între cuvântarea a patra şi aceasta a mai avut loc o predică (sau mai multe) în care sfântul vorbise despre fiul risipitor.

(2)  (de unde românescul sinod) arată o realitate dinamică, nu o adunătură pur şi simplu, ca la piaţă. Etimologic, ea desemnează parcurgerea unui drum împreună. Deci orice Liturghie nu este o adunătură de creştini, ci un regiment care merge împreună spre împărăţia cerurilor, sprijinindu-se unii pe alţii – nu de unii singuri.

(3) La Sfânta Liturghie (ca de altfel la orice slujbă) nu e nevoie de multă lume (deşi este de dorit să fie mulţi, dar pregătiţi), ci de oameni dornici de pocăinţă sinceră, de oameni dornici de nevoinţă şi de împreună luptă pentru mântuire. Triumfalismul cantitativ al ortodoxiei în unele ţări nu are nimic de a face cu duhul ortodox.

(4) Literal: sărbătorile din afară. Era vorba de manifestările ce însoţeau odinioară sărbătorile idolatre şi care se perpetuaseră şi în perioada bizantină, ca de altfel şi azi (carnavaluri, chefuri, sărbători când înving sportivii în competiţii etc.).

(5) Aproape tot ceea ce înconjură azi atmosfera de Crăciun şi de Paşti în felul de sărbătorire este păgânesc şi se rezumă la plăceri trupeşti. De pildă ce folos că se dau colinde la TV dacă după aceea urmează filme de acţiune sau sex. Până şi cele duhovniceşti care mai licăresc sunt folosite ca mijloace de dobândire a ceva lumesc.

(6) Nu contează prezenţa trupească la biserică, ci prezenţa duhovnicească, adică cea cu toată atenţia inimii şi a minţii. Atenţie deci la aglomeraţiile inutile la praznicele bisericeşti. Asta nu înseamnă că mulţimea de oameni nu este de un real folos, dacă toţi sunt atenţi, în acest fericit caz, rugăciunea va fi mult mai puternică, altfel va fi slăbită, chiar şi pentru cei atenţi, de împrăştierea şi zgomotul duhovnicesc al celor nepregătiţi.

(7) Sfinţii nu-şi făceau programe de predică, pentru că ei ştiau că trebuie să grăiască atât cât îi insuflă Duhul. Şi cum Scriptura este infinit de adâncă, nici tâlcuirea Ei nu s-ar putea sfârşi vreodată.

(8) Într-o traducere mai intelectuală (dar mult mai săracă şi searbădă): ,,izvor… este sensul dumnezeieştilor gânduri”. Dar Scriptura nu se interpretează cum vrea fiecare, adică fiecare să dea sensul care i se pare lui mai bun unui pasaj. Sensul acestui text al sfântului este acela că Scriptura conţine în sine o potenţialitate [] infinită (tocmai pentru că este dată de Cuvântul Nesfârşit al Tatălui şi insuflată de Duhul Sfânt tot la fel de Nesfârşit), ascunsă în cuvintele Ei. Înţelesurile care pot fi actualizate, care pot fi percepute, din această potenţialitate depind direct proporţional de starea duhovnicească a celui ce citeşte. Dacă omul e pătimaş şi cercetează Scriptura la un nivel necorespunzător stării sale duhovniceşti (adică dacă el, de pildă, pătimaş fiind, n-o foloseşte pentru despătimirea sa, ci pentru vederea sensurilor mistice), el de fapt nu actualizează vreo potentă a Scripturii, ci mai mult înfundă şi sterilizează acea potentă, o face pur şi simplu nelucrătoare pentru sine. Ba prin aceasta poate închide uşile Scripturii şi pentru cei care îl ascultă. Explicaţia lui logistică, pur şi simplu taie posibilitatea de a „moşi” Scriptura. Omul duhovnicesc însă moşeşte Scriptura şi scoate din ea înţelesuri care lucrează şi transformă pe cel care ascultă. De aceea tâlcuirile Părinţilor, dacă sunt receptate cu sinceritate, schimbă pe om, pe când abordările ştiinţifice – deşi uneori de folos – nu fac decât să răcească mintea celui ce citeşte. Pentru aceea nu există dezacord între Părinţi, căci toţi au purtat acelaşi Duh. Poate fi dezacord la nivel literar (şi de acest dezacord fac caz criticii raţionalişti) dar nu la cel duhovnicesc. Condiţia sine qua non de a înţelege drept Scriptura este de a trăi conştient în Biserică şi de a avea Acelaşi Duh care a şi insuflat-O. Adevărata Scriptură şi tâlcuirea Ei este doar în Biserica Ortodoxă. De aceea ereticii pier cu Scriptura în mână după cum piere de foame şi cel fără mâini care are acasă toate uneltele de lucrat pământul. Fiecare pricepe real şi simţit din Scriptură atât cât îi permite starea duhovnicească (deşi intelectual poate înţelege mult mai mult).

(9) Păcatul sau virtutea au aici sensul ontologic de relaţionare faţă de Hristos. Doar astfel se poate înţelege adevărata semnificaţie şi implicaţie a păcatului şi a virtuţii în toată creaţia şi în veşnicie. Toate au fost făcute prin şi pentru Hristos. El este început şi scop al creaţiei. Virtutea sau păcatul ne introduce sau ne scoate (acest lucru va fi conştientizat mai acut în veşnicie) din dinamica acestei creşteri universale în şi spre Hristos.

(10) În orice timp, situaţie şi loc.

(11) Darurile oamenilor sunt tot omeneşti şi trecătoare.

(12) Literal: cu o ancoră sigură. Imaginea unei corăbii a cărei stabilitate pe marea instabilă depinde de calitatea ancorei.

(13) O mare delicatesă pentru cei din Asia Mică.

(14) E vorba de afectele care au intrat în om după cădere: somnul, foamea, setea, simţirea frigului şi căldurii, oboseala, predispoziţia spre boală etc. şi de obişnuinţele care au intrat în viaţa socială a oamenilor.

(15) Trezvia este semnul omului atent care administrează cu mare evlavie şi băgare de seamă darurile lui Dumnezeu. Unuia ca acesta darurile pământeşti şi duhovniceşti i se înmulţesc prin harul lui Dumnezeu şi nu prin dexteritatea proprie (aici este una din capcanele oamenilor de afaceri credincioşi care spun că Dumnezeu îi ajută în afaceri, ascunzându-şi de fapt prin aceasta iubirea de argint în spatele unui presupus har concretizat „în numerar”. Este în general ideea protestantă). Căci Dumnezeu vede că omul este deplin conştient de valoarea relativă a darurilor şi de absoluta dependenţă a sa şi a darurilor de Creator şi de aceea i le dă. Iar acela foloseşte darurile exclusiv spre slava Făcătorului.

(16) Sfântul nu vrea să spună că cel care are o astfel de dispoziţie a inimii (ca să socotească că dreptatea e singurul bine, iar păcatul singurul rău şi să acţioneze în consecinţă) nu va avea boli sau necinstiri sau necazuri (în acest caz am alege să fim buni doar să scăpăm de rău, iar nu de dragul lui Hristos, atitudine cu care, s-a văzut mai sus, sfântul nu e de acord), ci că el nu le va mai resimţi ca prilejuri de întristare, ci, dimpotrivă, prilejuri de dobândire a unei bucurii curate şi netrecătoare. După cum se observă, modificarea urmărilor tuturor situaţiilor externe asupra noastră ţine de reala şi adânca aşezare a inimii şi de trăinicia legăturii adâncului nostru cu Hristos Cel Care a biruit lumea aceasta.