din „Omilii si cuvantari despre educatia copiilor”
Trebuie şi în perioada de la Paşti până la Rusalii, şi întotdeauna, să ne amintim de post; şi că nu doar vremea postului, ci şi aducerea aminte de el este de folos; despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi că iubirea firească a părinţilor pentru copii nu este, pe lângă celelalte, doar o mică parte a ei [a purtării de grijă a lui Dumnezeu](1); şi nu doar taţilor, ci şi mamelor li s-a rânduit să-şi educe copiii; la sfârşitul cuvântului [se vorbeşte] despre Ana.
1. Când vine un străin la noi şi îl primim câteva zile cu omenie, (2) după ce ne împărtăşim cu el de hrană şi cuvânt, îl slobozim [la ale sale]. Şi în ziua de după plecarea lui, atunci când punem masa, îndată ne amintim şi de el şi de convorbirile cu el; şi [atunci] cu multă dorire tânjim după el. Aceasta să facem şi cu postul. Căci postul a găzduit la noi patruzeci de zile şi l-am primit cu cuget iubitor] apoi l-am slobozit. Dar fiindcă urmează să punem acum masă duhovnicească, să ne amintim de el şi de toate bunătăţile care ne-au izvorât din el.
Că nu numai vremea postului, ci şi amintirea lui poate să ne aducă foarte mari foloase. Şi după cum cei dragi ai noştri, nu numai dacă sunt de faţă, ci şi dacă ne vin în minte, ne umplu de multă bucurie, aşa şi zilele postului, şi slujbele, şi petrecerea simplă(3), şi toate celelalte bunătăţi care ne-au rodit din el, ne veselesc din pomenirea lui. Dacă adunându-le în cuget pe toate acestea, ne aducem aminte de ele, mari roade vom dobândi şi în vremea de acum(4). Acestea vi le spun nu ca să vă silesc să postiţi, ci ca să vă înduplec să nu vă desfătaţi, nici să aveţi o dispoziţie lăuntrică ca a celor mai mulţi dintre oameni, dacă mai trebuie numiţi oameni cei care au o asemenea micime de suflet, încât, ca nişte scăpaţi din lanţuri şi de temniţă grea, zic unii către alţii: „Greu am mai străbătut marea postului”. Alţii însă, mai slabi de cuget decât aceştia, se tem până şi pentru următorul Post al Paştilor.
Şi acesta vine din faptul că, în toată cealaltă vreme, se dau pe ei înşişi cu toată puterea la desfătări şi neînfrânare şi beţie(5). Dacă ne-am îngrijit să petrecem celelalte zile [care nu sunt din vremea postului] în chip cuviincios şi cu blândeţe, dacă am dorit postul care a trecut, atunci şi când va veni următorul, îl vom primi cu mare bucurie. Căci ce bunătate nu ne vine din post? Toate sunt pline de linişte şi pace curată. Oare nu şi casele sunt eliberate de tulburare şi alergătură şi de toată agitaţia? Dar mai înainte de case mintea celor ce postesc se bucură de această liniştire. Şi tot oraşul urmează [apoi] bunei rânduieli a minţii şi a caselor(6). Că nici seara nu se mai aud cântăreţi, nici ziua agitatori şi beţivi, nici cei ce strigă ori bătăioşi, ci peste tot se poate vedea multă liniştire. Dar acum nu este aşa, ci de cum se crapă de ziuă, ţipete şi tulburări şi alergături ale bucătarilor şi osteneală; fum cu duiumul şi în casă şi în cugete; în noi patimi care ne ard dinăuntru; flacăra din poftele nelalocul lor ne este aprinsă de desfătare.
De aceea, să căutăm spre postul care a trecut, căci el a micşorat toate aceste [tulburări de acum]. Şi chiar dacă am sfârşit-o cu osteneala lui, însă să nu dezlegăm şi dorirea lui, nici să nu stingem pomenirea lui.Ci, după ce mănânci şi te odihneşti, când vii în piaţă şi vezi că ziua se pleacă spre seară, intră în această biserică şi vino la acest altar şi adu-ţi aminte de vremea postului, când plină era biserica de mulţimea noastră, încordată era râvna ascultării [cuvântului lui Dumnezeu], mare era desfătarea şi trează mintea tuturor. Şi, adunând [în cuget] toate acestea, adu-ţi aminte de acele dorite zile. Iar când urmează să întinzi masa, atinge-te de mâncăruri având această pomenire [a postului] şi niciodată nu vei putea aluneca spre beţie. Că. după cum pe cei ce au soţie cuviincioasă şi cumpătată şi liberă, fiind aprinşi foarte de dragul ei, chiar dacă nu este ea de faţă, atunci când îi aţâţă vreo desfrânată sau stricată, dorul pentru soţie le ţine mai dinainte cu tărie mintea şi nu le îngăduie să intre vreo altă iubire, aşa se întâmplă şi cu postul şi cu beţia. Dacă ne amintim de cumpătarea şi libertatea postului vom putea alunga cu multă uşurinţă pe atotdesfrânata aceasta şi maică a toată necuviinţa, adică beţia.
Căci dorirea postului este mai vajnică decât orice mână spre a ne descotorosi de neruşinarea acesteia(7). Pentru toate acestea, vă rog, să avem pururea în minte zilele acelea! Şi, pentru ca şi eu să fac ceva pentru acea aducere aminte [a postului], m-am pregătit să vorbesc de acelaşi lucru cu care atunci v-am mişcat; şi acest lucru şi acum voi încerca să-l aduc înaintea voastră, încât şi prin asemănarea învăţăturii să ni se aducă în minte acea vreme [a postului]. Că voi, de bună seamă, aţi uitat, din pricina multelor subiecte referitoare şi la alte lucruri, despre care am vorbit între timp.
Căci, între timp, a venit şi părintele [nostru](8), dintr-o călătorie îndepărtată, şi a fost de trebuinţă să spună toate cele ce s-au petrecut şi după acestea să le vorbească elinilor(9) ca să devină mai buni din acest prilej, dar şi nouă celor ce am scăpat de înşelăciunea elinească, să ne înrădăcineze adânc şi să ne înveţe în ce fel am scăpat de întuneric şi cum am alergat la lumina adevărului. După aceea, iarăşi, ne-am bucurat, multe zile, de pomenirile mucenicilor şi am petrecut fără de timp la mormintele lor, flămânzi de laudele cuvenite mucenicilor.
Şi, după ce s-au terminat aceste laude, au venit îndemnurile despre jurăminte. Căci atunci când am văzut că toată împrejurimea oraşului a venit la noi, le-am dat lor aceste merinde de drum şi aşa i-am trimis pe toţi acasă.
2. Aşadar, vouă, din pricina tuturor acestora, nu v-ar fi uşor să vă amintiţi întrebările şi răspunsurile pe care le-am avut atunci cu elinii. Dar mie, care necontenit zăbovesc în acestea şi mă ţin de această cugetare, îmi este foarte uşor să vă spun câte puţin din cele zise atunci şi pot să vă amintesc în întregime subiectul de atunci.
Care era, dar, subiectul? [Atunci] cercetam cum Dumnezeu a purtat de grijă dintru început neamului omenesc şi cum l-a învăţat cele de folos, nefiind nici scriere şi nici Scripturile nefiind date. Şi am arătat că i-a condus către cunoaşterea Lui prin contemplarea zidirii. Şi atunci v-am apucat nu de mână, ci de minte, şi v-am preumblat prin toată zidirea, arătându-vă cerul şi pământul şi marea şi ostroavele şi izvoarele şi râurile şi marea cea largă şi livezile şi grădinile şi pomii cei plini de roade şi care ne dau hrană, privind la munţii cei acoperiţi de păduri. Atunci am vorbit multe şi despre seminţe şi plante, despre flori, despre răsadurile cele cu rod şi fără rod, despre cele necuvântătoare, despre cele sălbatice şi domestice, despre cele din apă şi de pe uscat, despre cele ce trăiesc în amândouă acestea, despre cele ce străbat văzduhul, despre târâtoare, despre toate stihiile şi, la fiecare din acestea, toţi, într-un glas, am strigat minunându-ne, căci mintea nu era de-ajuns de întinsă pentru această bogăţie nemărginită şi nu putea să priceapă totul: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne; toate întru înţelepciune le-ai făcut”(Ps. 103, 25). Nu numai pentru mulţimea lor ne minunăm de înţelepciunea lui Dumnezeu, ci pentru amândouă acestea, întâi că a făcut zidirea şi bună şi mare şi minunată, iar apoi, şi că, prin multe dovediri, a arătat celor ce o privesc slăbiciunea ei.
Una [minunăţia ei] este pentru ca să fie admirată pentru înţelepciunea [Celui ce a făcut-o] şi să-i atragă pe cei ce o privesc către închinarea Lui, iar alta [slăbiciunea ei] pentru ca nu cumva cei ce o contemplă să-L lase deoparte pe Făcător, pentru frumuseţea şi măreţia ei şi în locul Aceluia să se închine celor văzute. Căci slăbiciunea [zidirii] poate să vindece o astfel de înşelare.
Şi cum de este zidirea stricăcioasă şi că se va schimba într-o înfăţişare mai bună şi se va bucura de o slavă mai mare, şi când vor fi acestea şi pentru ce şi de ce a devenit stricăcioasă, despre toate acestea am filosofat cu voi atunci. Şi de aici am arătat puterea lui Dumnezeu, cum că în trupuri stricăcioase a lucrat atâta frumuseţe pe care de la început a dăruit-o Dumnezeu şi astrelor şi cerului şi soarelui.
Şi cu adevărat este uimitor cum, trecând atâţia ani, [această frumuseţe] nimic nu a pătimit din cele ce se întâmplă cu trupurile noastre, nici nu a slăbit mai mult datorită bătrâneţii, nici nu s-a moleşit din pricina vreunei boli sau neputinţe, ci îşi păstrează, după cum am zis, frumuseţea şi prospeţimea cu care a înzestrat-o Dumnezeu dintru început; şi nici lumina soarelui nu s-a cheltuit, nici frumuseţea astrelor nu s-a veştejit, nici strălucirea cerului nu s-a risipit, nici marginile mării nu s-au mişcat, nici puterea pământului de a zămisli atâtea roade nu s-a stins(10).
Că toate acestea sunt stricăcioase am dovedit şi din raţionamente şi din Scripturi. Iar că îşi păstrează frumuseţea şi strălucirea şi prospeţimea, dă mărturie înfăţişarea de fiecare zi a celor văzute, lucru care ne face să ne minunăm mai cu seamă de Dumnezeu Cel ce le-a făcut aşa dintru început. Iar pe când noi ziceam acestea, unii au stat împotrivă zicând: „Oare nu este omul mai prejos decât toate cele văzute, de vreme ce trupul cerului şi al pământului şi al soarelui şi al tuturor astrelor durează de atâta vreme, iar acesta după 70 de ani se desface şi piere?” Mai întâi se cade să zicem că nu vietatea întreagă se desface, ci partea ei mai importantă şi mai necesară, sufletul, rămâne pururea nemuritor, neavând nimic de a face cu aceste pătimiri; iar stricăciunea ţine de partea mai puţin importantă [trupul].
Al doilea lucru este că prin chiar această [stricăciune] suntem mai de cinste. Că nu pe degeaba, nici fără oarecare pricină, ci pe dreptate şi spre folos, suferim şi bătrâneţea şi boala. Pe dreptate, fiindcă am căzut în păcat. Spre folos, ca nebunia ] ce ne-a răsărit din uşurătatea [minţii] să fie tămăduită prin această nevoie şi pătimire. Prin urmare, nu ne-a necinstit Dumnezeu pentru că a îngăduit să ni se întâmple acestea. Că dacă ne-ar fi necinstit nu ar fi lăsat ca sufletul să ne fie nemuritor. Dar nici nu este neputincios pentru că a făcut trupul nostru astfel [stricăcios].
Că dacă era neputincios nu putea să ţină atâta vreme, nici cerul, nici astrele, nici trupul pământului. Dar aceasta a făcut-o pentru cineva mai bun şi mai cu mintea întreagă [pentru om], ca [omul] să se încreadă mai mult în El, lucru care este temelia a toată mântuirea. Pentru aceea nu a făcut ca cerul să se veştejească până acum, nici prin bătrâneţe, nici prin alte asemenea neputinţe. Căci cel lipsit de libertate ] şi suflet nu poate nici păcătui, nici a se îndrepta. De unde rezultă că nu are trebuinţă nici de o astfel de îndreptare. Noi însă, cei cinstiţi cu raţiune şi suflet, în chip necesar avem trebuinţă de înţelepţirea ] ce izvorăşte din aceste pătimiri şi de cuget smerit, de vreme ce la început, primul om s-a abătut spre lipsa de minte ](11) mai înainte de toate celelalte [rele]. Sau altă [explicaţie]: dacă şi cerul urma să îmbătrânească precum trupurile noastre, mulţi ar fi socotit că Făcătorul are multă slăbiciune, ca unul ce nu ar fi fost în stare să facă a dăinui pentru mulţi ani nici măcar un singur trup.Acum însă li s-a luat acelora şi acest pretext de vreme ce lucrurile Sale au rămas atâta timp.
3. Pe lângă cele spuse, nu doar aici există [] trupurile noastre, ci, dacă în viaţa aceasta trăim în chip bun, cu întreagă înţelepciune, cu mai multă slavă vor învia ] trupurile noastre şi vor fi mai strălucite şi decât al cerului şi decât al soarelui şi decât al tuturor celorlalte şi se vor muta [] la moştenirea cea de sus(12). Aşadar, un fel de cunoaştere al lui Dumnezeu este cel prin mijlocirea întregii zidiri.
Altul, însă nu mai mic, este cel prin conştiinţă despre care am şi vorbit atunci în amănunţime, folosindu-ne de şi mai multe cuvinte. Şi am arătat cum că cunoştinţa celor bune şi a celor rele ni se face învăţător de la sine şi cum conştiinţa ne strigă dinlăuntru toate acestea. Căci aceşti doi învăţători ne-au fost daţi dintru început: zidirea şi conştiinţa. Şi nici unul din ele neavând glas, în tăcere învăţau pe oameni. Căci zidirea uimea pe privitor prin vedere şi minunăţia ei trimitea pe tot cel ce o privea către Făcător.
Iar conştiinţa striga dinlăuntru judecând toate faptele. Iar puterea conştiinţei şi hotărârea judecăţii ei noi le înţelegem prin schimbările feţei. Că atunci când înăuntru, ea osândeşte vreun păcat [făcut de noi], se tulbură în afară faţa şi se umple de multă întristare. Şi iarăşi faţa păleşte şi se înfricoşează dacă ne-am lăsat robiţi de ceva din cele de ruşine şi nu ascultăm glasul conştiinţei. [Aşadar] prin înfăţişarea din afară vedem lupta cea dinauntru.
Dar împreună cu aceşti doi învăţători ne-a arătat şi pe al treilea, adăugat din purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Iar acesta nu mai este fără de glas precum cei dintâi, ci prin cuvânt şi îndemn şi sfătuire ne educă voinţa ](13) Care este acesta?
Tatăl rânduit fiecăruia dintre noi. Căci pentru aceasta a rânduit Dumnezeu ca noi să fim iubiţi de părinţii după trup, ca să-i avem ca învăţători ai virtuţii ](14) Că tată adevărat nu este cineva prin actul sexual, ci dacă îi educă bine [pe copii]. Nici a purta în pântece nu face pe cineva mamă, ci dacă îşi creşte bine [copiii] (15) . Iar că acesta este adevărul, anume că nu firea, ci virtutea îi face [pe oameni] părinţi, înşişi părinţii după trup mărturisesc împreună cu noi. Căci, adeseori, pe fiii lor, când văd că sunt neastâmpăraţi şi se abat la răutate, îi despart de înrudirea cu ei şi îi vestesc că pe alţii, care adesea nu au avut nimic de-a face cu ei, îi fac fii ai lor. Oare ce este mai ciudat decât aceasta, ca pe cei pe care i-au născut să-i azvârle afară şi să-i primească pe cei pe care nu i-au născut?
Nu în zadar ne-au fost spuse acestea(16), ci ca să înveţi că voia cea liberă [] este mai puternică decât firea [] şi că aceasta [voia liberă], mai mult decât cealaltă [firea], obişnuieşte să facă şi părinţi şi fii. Şi aceasta este lucrarea purtării de grijă a lui Dumnezeu: nici copiii să nu fie lăsaţi goi de iubirea firească(17) , dar nici totul să fie raportat la aceea [la legătura firească]. Că dacă părinţii nu i-ar fi iubit nicidecum pe copiii lor şi nu ar fi fost mişcaţi de necesitatea legăturii fireşti, ci numai de felul de a fi şi de virtuţi, ai fi văzut pe mulţi daţi afară din casa părintească din pricina nimicniciei lor, şi [atunci] neamul nostru ar fi fost risipit. Iar dacă totul s-ar raporta la tirania firii şi aceasta nu ar fi îngăduit să-i urască nici pe cei răi, ci chiar înjosiţi şi pătimind mii de necazuri din partea copiilor, părinţii ar fi răbdat din pricina silei firii, îngrijind pe fiii ce îi înjoseau şi îi ocărau. neamul omenesc ar fi alunecat în cea de pe urmă răutate.
Căci copiii nu au prin fire dreptul să îndrăznească orice, ştiind că mulţi au fost daţi afară din casă şi lipsiţi de averea părintească, pentru că au devenit răi şi pentru că de multe ori, îndrăznind în dragostea părinţilor, s-au pornit împotriva lor. Iar dacă Dumnezeu nu le îngăduia părinţilor să se supere şi să-i alunge şi să-i dea afară pe copiii cei răi, unde s-ar mai fi oprit răutatea? Pentru aceea Dumnezeu a legat de dragostea părinţilor şi necesitatea firii şi felul de comportare al copiilor, ca şi părinţii să ierte pe copiii care greşesc cu măsură – firea însăşi îndemnându-i spre aceasta – dar şi ca nu cumva firea să-i mustre şi să aibă puterea a-i sili să se îngrijească şi de fiii răi – să nu îi mai crească pe cei răi şi care bolesc nevindecat, spre a nu le spori răutatea(18).
Câtă purtare de grijă [din partea lui Dumnezeu] nu se vede în acestea, spune-mi? Că El a poruncit şi ca părinţii să iubească, dar a pus şi o măsură dragostei(19) şi, iarăşi, a rânduit şi o răsplată pentru creşterea bună a copiilor. Iar că este răsplată, şi nu numai pentru bărbaţi, ci şi pentru femei, ascultă ce zice în altă parte pentru acestea [pentru femei] şi despre acestea [despre femei] Scriptura. Iar pentru ele răsplata nu este mai mică decât pentru bărbaţi(20). Căci zicând Pavel: ”Femeia fiind înşelată, s-a făcut călcătoare de poruncă”, a adăugat „dar se va mântui prin naştere de fii”(I Tim. 2, 15).
Ceea ce a zis înseamnă oare să te mâhneşti că cea dintâi femeie te-a aruncat în dureri de naştere şi osteneli şi în purtarea îndelungată a sarcinii în pântece? Nu! Nu te necăji [pentru asta]! Că nu ai atâta vătămare din dureri şi din osteneli cât câştigi, dacă vrei, luând din creşterea copiilor prilej de nevoinţe. Căci dacă copiii cei născuţi de tine se bucură de o îngrijire cuvenită şi sunt duşi către virtute prin purtarea ta de grijă faţă de ei, aceasta ţi se face pricină şi prilej de multă mântuire şi, pe lângă nevoinţele tale, vei lua şi mare răsplată pentru îngrijirea lor.
4. Şi ca să vezi că nu simplul fapt de a da naştere face [pe o femeie] mamă, nici nu ia vreo plată pentru acest lucru, Pavel, în altă parte, vorbind despre văduvă, îi arată semnul [văduviei adevărate]: „Dacă a crescut copii”(I Tim. 5,10). Nu a zis: „Dacă a născut copii”, ci: „Dacă a crescut copii”. Una [naşterea copiilor) ţine de fire, cealaltă [creşterea lor] de voia cea liberă ].
Şi de aceea zicând aici „se va mântui prin naştere de prunci”, nu s-a oprit la aceasta, ci voind să arate că nu naşterea de prunci, ci a-i educa bine ne aduce răsplată, a adăugat: „Dacă rămân în credinţă şi în dragoste şi în sfinţenie împreună cu întreaga înţelepciune”(I Tim. 2,15). Ceea ce a zis aceasta înseamnă: atunci va lua mare plată dacă copiii ei rămân în credinţă şi în dragoste şi în sfinţenie(21).
Prin urmare, dacă îi conduci pe ei către acestea, dacă îi îndemni, dacă îi înveţi, dacă îi sfătuieşti, vei avea pentru această purtare de grijă multă răsplătire din partea lui Dumnezeu(22).
Să nu socoată femeile că este lucru străin de ele a se îngriji şi de fetiţe şi de băieţi. Că [Pavel] nu a deosebit aici între fete şi băieţi(23). Ci într-un loc a zis: „dacă a crescut copii”, iar aici: „dacă [copiii] rămân în credinţă şi dragoste şi sfinţenie”.
Grija de copii ţine de amândoi [părinţii], şi mai cu seamă de femei, de vreme ce ele stau mai mult acasă(24). Căci pe bărbaţi adesea îi trag călătoriile şi grijile din piaţă şi treburile cetăţii, dar femeia neavând nici o astfel de grijă, mai uşor poate să se îngrijească de copii, bucurându-se de mai mult răgaz(25). Aşa făceau femeile din vechime! Că datoria aceasta nu este cu necesitate numai a bărbaţilor, ci şi a femeilor. Iar datorie numesc a purta de grijă de propriii copii şi a-i duce la filosofie(26). Şi [ca să vedeţi] că acesta este adevărul, vă voi spune o istorisire de demult.
Era la iudei o femeie cu numele Ana. Şi această Ana a bolit multă vreme de nenaşterea de prunci. Şi, ceea ce era mai cumplit, era faptul că cealaltă femeie a bărbatului ei era mamă a mulţi copii. Şi voi ştiţi că prin fire acest lucru [nenaşterea de prunci] este de nesuferit pentru femei. Dar când se mai adaugă şi o concurentă care are copii, acest fapt devine cu mult mai cumplit. Că văzând bucuria şi belşugul celeilalte femei, îşi socotea mai amarnică propria nefericire(27), după cum şi cei ce trăiesc în cea de pe urmă sărăcie alunei se îndurerează mai tare, când iau aminte la cei bogaţi. Şi nu numai acesta era răul, că aceasta nu avea copii, iar cealaltă avea, ci şi că cealaltă îi era concurentă, şi nu numai că îi era concurentă, ci şi că aceea o ocăra că [Ana] nu este bună de nimic. Iar Dumnezeu, văzând toate acestea, răbda. ,.Şi nu-i dădea ei Domnul”, zice, „prunc după necazul ei şi după întristarea sufletului ei”(I Rg. 1,6) (28) .
Ce înseamnă „după necazul ei”? Nu se poate spune că [Dumnezeu], privind liniştit la ca cum îşi poartă nefericirea, nu îi dădea copil, ci. că deşi o vedea plângând şi îndurerându-se şi necăjindu-se, nu i-a dezlegat întristarea tocmai pentru că avea pregătit pentru ea altceva cu mult mai mare. Acestea să nu le ascultăm cu neglijenţă [] (29) , ci şi de aici să învăţăm cea mai mare filozofie, ca să nu cădem în vreun rău.
Chiar de suntem în dureri, chiar de ne necăjim, chiar de ni se pare că vreun rău este de nesuferit, să nu ne pierdem râvna, să nu ne neliniştim, ci să rămânem mereu în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Că Acela ştie limpede când trebuie să dezlege ceea ce ne întristează. Asta s-a petrecut şi în acest caz. Nu pentru că o ura, nici pentru că Şi-a întors faţa de la ea i-a închis Dumnezeu pântecele, ci ca să ne deschidă nouă uşile filosofiei ce se afla în femeie(30) şi să înţelegem bogăţia credinţei ei şi să cunoaştem că mai strălucită a făcut-o din această [încercare]31.
Ascultă şi cele ce urmează! „Şi aşa a făcut”, zice, „an de an, din destul, când ea se suia la casa Domnului. Şi era întristată şi plângea şi nu mânca”(I Rg. 1,7)(32). Şi s-a prelungit durerea, mare a fost întristarea, nu două sau trei zile, nici douăzeci sau o sută, nici o mie sau două mii, ci „din destul”. Mulţi ani a fost întristată şi îndurerată femeia. Că aceasta înseamnă „din destul”. Şi mai mult, lungimea timpului şi ocările şi batjocoririle din partea celeilalte femei nu i-au veştejit nici nu i-au oprit filosofia, ci ea necontenit se ruga şi implora [pe Domnul](33). Şi lucrul care este mai mare decât toate şi care mai cu seamă arată dorirea ei faţă de Dumnezeu este că nu poftea să dobândească [pentru sine] pur şi simplu un copil, ci să ofere rodul ei lui Dumnezeu şi pârga pântecelui ei [să o dea Domnului] şi pentru această bună făgăduinţă să ia plată(34). De unde se vede aceasta? Din cuvintele următoare. Ştiţi cu toţii că lipsa de prunci este nesuferită de femei mai cu seamă din pricina bărbaţilor. Că mulţi dintre bărbaţi sunt atât de lipsiţi de minte încât îşi învinovăţesc femeile că nu dau naştere la prunci, neştiind ei că a naşte îşi are începătura [] de sus, din pronia lui Dumnezeu, şi că nici firea femeii, nici vieţuirea împreună, nici altceva nu o face destoinică de la sine pentru aceasta. Ba mai mult, deşi ei ştiu că le învinovăţesc pe nedrept, totuşi le ocărăsc şi se întorc de la ele şi nu stau cu ele cu bucurie.
5. Să vedem, dar, şi în cazul acestei femei dacă s-a întâmplat aceasta. Dacă ai fi văzut-o dispreţuită, necinstită, înjosită, fără îndrăzneală în faţa bărbatului, nici având parte de multă bunăvoinţă şi dragoste din partea lui, ai fi putut trage concluzia că din aceste pricini dorea copil, tocmai ca să aibă îndrăzneală şi multă libertate(35) şi mai dorită să se facă bărbatului. Dar dacă, dimpotrivă, afli toate acestea, şi o vezi pe ea mai iubită decât cea care avea copii şi bucurându-se de mai multă dragoste şi bunăvoinţă, este limpede că nu pentru vreo pricină omenească, nici ca să-şi atragă mai mult bărbatul, voia copil, ci pentru motivul spus mai înainte.
De unde este vădit acest lucru? Ascultă că însuşi cel ce a scris zice aceasta. Că nu a scris în zadar acest fapt, ci ca să afli virtutea femeii”(36). Aşadar ce zice acesta? „Iubea Elena pe Ana mai mult decât pe Fenana. Apoi, după acestea, văzând-o pe Ana că nu mănâncă, ci plânge, i-a zis: „Ce ai de plângi? Şi pentru ce nu mănânci? Pentru ce ţi se zbate inima? Nu sunt eu mai bun pentru tine decât zece copii?”(l Rg. 1,8). Vezi cum se necăjea pentru ea şi se îndurera mai mult decât pentru cealaltă, nu fiindcă nu avea copii, ci fiindcă o vedea întristată şi ţinută în supărare? Ba mai mult, pentru că nu o îndupleca să lase întristarea.
Căci ea nu pentru el căuta să aibă copil, ci ca să arate lui Dumnezeu un rod al său. „Şi s-a sculat”, zice, „după ce ei au mâncat şi au băut în Silo şi a stat înaintea Domnului”(I Rg. 1,9). Nu s-a spus nici aceasta pe degeaba, că [a stat înaintea Domnului] „după ce au mâncat şi au băut”, ci ca să înveţi că vremea [] pe care alţii o fac [prilej] de dezlegare şi îngăduinţe ] (37), ea a făcut-o vreme de rugăciune şi lacrimi din pricină că era foarte-foarte trează şi veghetoare(38). „Şi a stat înaintea Domnului. Iar Eli, preotul şedea pe scaun la uşa cortului Domnului”(I Rg. 1,9-10). Nici aceasta nu a fost spusă doar aşa, ci pentru a arăta căldura [credinţei] femeii.
Căci după cum o văduvă singură, care nu are nici un ocrotitor, ocărâtă, mult nedreptăţită, atunci când urmează să intre împăratul şi îl întâmpină suliţaşi şi scutieri şi cavaleri şi toţi ceilalţi slujitori, ea nu se sinchiseşte, nici nu are trebuinţă de vreun mijlocitor, ci trecând cu vederea toate acestea, cu multă îndrâznire se înfăţişează împăratului şi îşi varsă cu lacrimi necazul, mânată de nevoia ei, aşa şi această femeie, nu s-a roşit, nici s-a ruşinat de preotul care şedea [acolo], ci de la sine a cerut şi s-a apropiat cu multă îndrăznire către împărat.
Şi întraripată de dor, s-a suit la cer cu mintea şi ca şi cum L-ar fi văzut pe însuşi Dumnezeu, aşa vorbea cu El din toată inima. Şi ce zice? La început nu spune nimic mai mult, ci îşi alcătuieşte introducerea din suspinuri şi îşi slobozeşte izvoarele calde ale lacrimilor. Şi după cum coborând ploaia, până şi cel mai tare pământ, dacă este udat şi înmuiat, se trezeşte cu uşurinţă spre odrăslirea roadelor, aşa s-a petrecut şi cu această femeie. Că pântecul ei, muiat fiind ca de o ploaie de lacrimile sale şi încălzit prin durerea [inimii], a început să se trezească spre buna naştere de prunci.
Să ascultăm chiar cuvintele şi această frumoasă implorare. ,.Plângând a plâns”, zice, „şi s-a rugat cu rugăciune Domnului zicând: Adonai Doamne Eli Savaot”(I Rg l, 10-11). înfricoşate cuvinte şi pline de cutremur. Şi bine a făcut scriitorul că nu le-a tradus în limba noastră. Că nu a putut să le tălmăcească în greceşte păstrându-le în acelaşi timp puterea(39)]. Nu cu un singur cuvânt I S-a adresat femeia, ci din multe [numiri] cuvenite Lui, şi-a arătat dorirea faţă de El şi dragostea ]caldă a inimii. Şi precum cei care scriu jalbe împăratului nu pun la începutul [rugăminţii] doar un singur nume, ci îl numesc biruitor şi august şi de sine stăpânitor şi multe altele mai măreţe decât acestea, şi abia atunci îşi formulează cererea, aşa şi aceasta înălţând o cerere la Dumnezeu, a pus multe numiri la începutul rugăminţii, arătându-şi dragostea, după cum am zis, şi cinstirea faţă de Cel rugat.
Iar durerea i-a insuflat cererea. Pentru aceea a şi fost auzită degrabă, fiindcă a scris-o cu multă pricepere. Aşa sunt rugăciunile cele făcute din durerea sufletului. Iar în loc de hârtie a avut mintea, în loc de toc limba, iar lacrimile în loc de cerneală. Pentru aceea a şi rămas până azi rugăciunea ei.
De neşters sunt astfel de slove care s-au scris cu acea cerneală. La fel este şi începutul rugăciunii. Dar cele care urmează începutului? [Acestea sunt:] „Dacă privind vei privi”, zice, „la smerenia roabei Tale”. Neavând nimic [al său] şi-a început rugăciunea cu o făgăduinţă. A şi făcut deja cu Dumnezeu un schimb, neavând totuşi nimic în mâna [sa]. Se aprindea şi se îndurera mai mult faţă de Acesta decât faţă de acela [bărbatul ei] şi de aceea [Acestuia] s-a rugat să primească un copil. „Dacă privind vei privi la smerenia roabei Tale”. Două îndreptăţiri am, zice Ana: robia şi necazul. „Dă-mi mie roabei Tale sămânţă bărbătească şi îl voi da dat înaintea Ta”(l Rg. 1.11). Ce înseamnă „dat înaintea Ta”? Dăruit cu totul şi întreg ca rob al Tău. Eu îmi retrag orice stăpânire [asupra lui]. Atât numai vreau să fiu mamă, cât să ia început copilul din mine şi mai departe mă retrag şi stau deoparte.
6. Ia aminte la evlavia] femeii! Nu a zis: „Dacă îmi dai trei copii, doi îţi dau Ţie; dacă doi, îţi dau unul, ci dacă îmi dai numai unul singur, îţi ofer întreaga roadă”. „Şi vin şi băutură ameţitoare nu va bea”(I Rg. 1,11).Încă nu a primit copilul şi deja îl face prooroc şi vorbeşte despre creşterea pruncului şi face înţelegeri [contracte] cu Dumnezeu. O, îndrâznire de femeie! Atunci nu avea nimic cu care să participe [la contract] – de vreme ce nu primise nicidecum – şi de aceea pune [înainte] preţul celor ce le va avea în viitor. Şi precum mulţi lucrători de pământ, vieţuind în cea mai de pe urmă sărăcie şi neavând bani să-şi cumpere un berbec sau o oaie, le iau cu jumătate din preţ de la stăpânii lor, făgăduind ca să le dea înapoi restul din preţ când vor avea roade, aşa a făcut şi aceasta.
Ba a făcut cu mult mai mult. Căci nu ca să dea [mai pe urmă] jumătate din preţ şi-a luat fiul de la Dumnezeu, ci ca să I-l dea iarăşi înapoi întreg şi să-I aducă ca rod faptul că 1-a crescut. Căci socotea îndestulată răsplătire ca să se ostenească pentru un preot al lui Dumnezeu(40). „Şi vin şi băutură ameţitoare nu va bea”, zice [Scriptura]. Nu a cugetat în sine: „Dar dacă va fi plăpând şi se va vătăma din pricina băutului de apă? Dar dacă va cădea în neputinţă? Dar dacă va muri, cuprinzându-l o boală cumplită? (41). [Nu gândea astfel], ci, cugetând că Cel Care i l-a dat, însuşi va putea să Se îngrijească de sănătatea [copilului], de la naştere şi din scutece l-a întărit în sfinţenie(42), aruncând totul asupra lui Dumnezeu. Şi mai înainte de a-1 naşte, pântecele ei s-a sfinţit, având în sine un proroc, purtând un preot, ducând o jertfa [pentru Dumnezeu], dar jertfa însufleţită(43) .
Pentru aceea a lăsat-o Dumnezeu în deznădăjduire, pentru aceea i-a dat [copilul] cu întârziere, ca mai strălucită să o facă prin felul naşterii, ca să arate filosofia ei. Căci şi când a stat la rugăciune nu a pomenit de potrivnica ei, nu a vorbit de batjocoririle ei, nu a adus în discuţie ocările ei, nu a zis: „Răzbună-mă faţă de aceea femeie rea şi pângărită”. Aceste lucruri le fac multe femei. Însă ea nepomenind nimic de acele ocări, doar pentru necazurile ei s-a rugat. Aceasta fa-o şi tu, omule; şi când vezi pe vrăjmaşul tău întristându-te, nu-i arunca nici o vorbă amară, nici nu te ruga împotriva lui chiar dacă el te duşmăneşte. Ci intră în [cămara ta] şi pleacă genunchii; varsă lacrimi şi roagă-L pe Dumnezeu să dezlege mâhnirea şi să stingă întristarea. Asta a făcut şi Ana; şi a dobândit cele mai mari roade [tocmai] de la vrăjmaşa ei. Căci potrivnica ei a lucrat împreună la naşterea pruncului. Cum anume, îţi spun eu.
Pe când aceea o îndurera [pe Ana] şi o necăjea şi mai mare îi făcea durerea, din acea durere, mai încordată devenea rugăciunea; iar rugăciunea Îl trăgea pe Dumnezeu [către femeie] şi îl făcea să fie binevoitor; şi aşa s-a născut Samuel. Aşadar, dacă suntem treji, nu numai că duşmanii nu pot să ne vatăme cu nimic, ci chiar ne folosesc foarte mult, căci ne fac mai râvnitori către orice. Şi nu numai că nu ne pornim pe noi înşine la a-i batjocori sau a-i înjosi, ci din întristarea provocată de aceia, ne [mişcăm] spre rugăciune.
Şi născând copilul, i-a pus numele Samuel, ceea ce se tâlcuieşte: „Dumnezeu ascultă”. Şi fiindcă din rugăciunea ei cea ascultată [de Dumnezeu] l-a primit pe el, iar nu de la fire, a înscris spre dăinuire, ca pe un stâlp de aramă, pomenirea acelei fapte prin numele [copilului] (44) Nu a zis: „Să-i dăm numele tatălui sau al bunicului sau al străbunicului”, ci: „însuşi Cel Ce mi l-a dat. El să fie cinstit şi prin numele copilului”. Acesteia să-i râvniţi, femeilor! Pe aceasta să o urmăm, bărbaţilor! [Precum ea], atâta grijă să purtăm de copii! Aşa să ne creştem odraslele! Şi pe lângă toate celelalte, să le [sădim] înţelesul întregii înţelepciuni (45).
De nimic, nu trebuie aşa să ne sârguim şi să ne îngrijim şi să ne frământăm ca de întreaga lor înţelepciune ] şi cuviinţă.
Această stare (46) mai cu seamă se tulbură în acea vârstă a copilăriei Şi ceea ce facem cu sfeşnicele, aceasta să facem şi când ne
Păzim copiii. Că adeseori când o slujnică aprinde sfeşnicul, îi poruncim să nu-l ducă unde este vreo trestie sau iarbă uscată sau ceva de acest fel, ca nu cumva uitând noi de el, să cadă vreo scânteie şi pornind de la acea uscătură, să se aprindă toată casa.
Această purtare de grijă să o avem şi pentru copii şi să nu le ducem privirile unde sunt slujnice desfrânate(47), fete destrăbălate ori roabe neînfrânate, ci să poruncim cu tărie ca, şi dacă avem o asemenea slujnică, sau vecină, sau pur şi simplu orice fată care este astfel(48) , să nu vină nici sub privirile, nici să nu aibă convorbiri cu cei tineri, ca nu cumva căzând din acelea vreo scânteie, sa aprindă întreg sufletul copilului şi nefericirea să devină nemângâiată.
Şi nu numai de imagini, ci şi de auziri dulci şi desfrânate să-i ferim(49) ca să nu li se vrăjească(50) prin acestea sufletul. Nici la spectacole să nu-i ducem, nici la ospeţe şi beţii, ci mai degrabă tinerii să fie păziţi mai tare decât fecioarele în cămările lor(51). Că nimic nu împodobeşte aşa de mult vârsta lor precum cununa întregii înţelepciuni ] şi a veni la nuntă curat de toată desfrânarea(52). Iar dacă sufletul nu a cugetat mai înainte ] la desfrâu(53), nici nu s-a stricat, ci tânărul a cunoscut doar pe femeia cu care s-a unit prin nuntă, atunci soţiile le vor deveni dorite. Când tinerii vor păşi spre căsătorie cu o asemenea pază. atunci şi pornirile drăgăstoase vor fi mai calde şi dragostea ](54) mai adevărată şi prietenia [] lor mai adâncă şi mai strânsă. Iar cele ce se întâmplă acum nu sunt nuntă ci pur şi simplu înavuţire şi negoţ. Căci atunci când tânărul este stricat dinainte de nuntă, iar după nuntă iarăşi se uită la altă femeie, care mai este folosul nunţii, spune-mi(55)?
[Să ştii] că mai mare este pedeapsa, de neiertat păcatul, când având soţie te uiţi fără ruşine la desfrânate şi faci adulter. Că după ce ţi-ai luat soţie, chiar dacă cea care îl strică pe cel căsătorit este desfrânată, tot adulter este acest lucru. Şi se întâmplă acestea – că aleargă şi după cununie la femeile uşuratice – tocmai pentru că înainte de căsătorie nu s-au îngrijit de întreaga înţelepciune. De aici ies luptele, batjocoririle, întoarcerea pe dos a caselor, certurile zilnice. De aici se micşorează dorirea ] de soţie şi se veştejeşte; iar petrecerea şi convorbirile cu desfrânatele îl moleşesc. Pe când dacă ar învăţa să aibă întreagă înţelepciune, şi-ar socoti soţia mai dorită decât toate şi o va privi cu multă dragoste ] şi va păstra mare şi bună armonie](56) cu ea.
Iar fiind pace şi armonie , toate bunătăţile vor intra în casa aceea. Aşadar, pentru ca şi în cele de aici să avem bună rânduială şi spor şi să avem parte după aceea şi de împărăţia cerurilor, să purtăm de grijă – şi faţă de noi şi faţă de copii – ca mai ales această poruncă să o plinim spre a intra la acea nuntă duhovnicească: să nu ne îmbrăcăm în haină pătată(57) . Şi aşa cu multă îndrăznire ne vom bucura de cinstea păstrată acolo celor vrednici. De care fie ca noi toţi să avem parte cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, cinste şi putere acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
NOTELE EXPLICATIVE
(1) Înainte de a deveni părinţi trebuie ca noi înşine să avem experienţa purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru a şti cum să ne purtăm cu copiii noştri. Singurul adevărat şi iubitor Părinte este Dumnezeu. Deci părinţi pot fi doar acei oameni care imită cât mai fidel cu putinţă pedagogia dumnezeiască.
(2) Etimologic: cu minte iubitoare, în orice act mai mult contează dispoziţia lăuntrică, nu atât fapta ca atare.
(3) Vieţuirea cât mai lipsită de confort şi pofte.
(4) Analogia cu cei dragi şi această atitudine faţă de post au sens doar dacă iubim postul şi cele legate de el. Arareori mai iubim astăzi postul. Dar există realmente o iubire a postirii care este dar de sus pe măsura doririi şi ostenelii noastre.
(5) Ce să mai vorbim de noi, care şi vremea postului o prefacem în prilej de desfătări culinare (şi nu numai), chipurile, „de post”. Aici este toată cheia. Noi facem cele duhovniceşti pentru ca să ne fie îngăduite cele trupeşti. Or, această atitudine este un foarte subtil mod de a ne depărta inconştient de Hristos. Duhul postului trebuie păstrat în fiecare clipă. Abia postirea duhovnicească din afara postului ne dă mărturie despre sinceritatea postirii din vremea postului.
(6) Toate problemele sociale nu se rezolvă din exterior. Niciodată societatea nu va fi în pace dacă nu se va începe de la pacea persoanei, pe care o dobândeşte doar prin nevoinţă şi dăruire către celălalt. Această pace adâncă se va răsfrânge asupra familiilor fiecăruia şi abia apoi familiile se vor pune în acord unele cu altele generând binele cetăţenesc.
(7) După cum se observă, Sfântul Ioan arată că dispoziţia lăuntrică, dragostea aprinsă pentru viaţa duhovnicească şi mijloacele ei este singura capabilă să ne izbăvească de împătimirea lumii.
(8) Probabil sfântul Flavian, episcopul Antiohiei.
(9) Poate catehumenilor dintre păgâni; sau poate e vorba despre discuţiile apologetice cu păgânii.
(10) Uimirea sfântului este cum de o zidire stricăcioasă are în sine capacitatea de a perpetua atâta timp viaţa şi puterile de zămislire. Orice lucru stricăcios are un sfârşit, căci se descompune. Ceea ce face ca zidirea, odată ajunsă stricăcioasă, să nu piară în nefiinţă este tocmai acţiunea energiilor necreate / care o susţin şi infuzează puterea dătătoare de viaţă în creaţie.
(11) Primul efect al păcatului adamic a fost vătămarea minţii, ieşirea ei din cadrele firii. Starea lui Adam dinaintea căderii este caracterizată de acelaşi sfânt Ioan Gură de Aur ca (întreaga înţelepciune, mintea întreagă, firea deplină şi plină de har). Revenirea minţii () din nebunie sau lipsa de minte () în cadrele ei fireşti () se face prin pocăinţă sau schimbarea minţii ).
(12) Pasajul se construieşte pe înlănţuirea existenţă – existenţă bună – existenţă fericită şi veşnică, mult aprofundată de sfântul Maxim Mărturisitorul. Sfântul Ioan cu geniul său oratoric, arată legătura dintre aceste trei tipuri de existenţă, modul cum derivă una din alta, prin folosirea unui joc de : demnităţii simplei existenţe îi este specifică starea biologică a trupurilor noastre: omul, prin efortul liber spre viaţa virtuoasă se verticalizează, trece de la etajul simplei existenţe la unul superior; această adevărată înviere duhovnicească se permanentizează şi se răsfrânge şi asupra trupului care se va muta, va trece la un mod de vieţuire veşnică şi fericită.
(13) Dă un ritm, un mod de vieţuire, minţii şi voinţei noastre.Educarea voinţei se face de mic copil. Părintele transmite fiului modul său de a fi, cu toate aspectele de simţire, gândire etc. Nu putem noi înşine. Voinţa gnomică este componenta fundamentală a persoanei. Prin urmare, copilul trebuie învăţat, prin poruncile lui Hristos, să devină persoană. Educaţia nu se referă doar la intelect sau deprinderi sociale şi profesionale, ci are în vedere omul ca persoană totală, în acest context materialul de care trebuie să se folosească creştinul trebuie să fie extrem de selectiv şi acceptat doar dacă este în acord cu Duhul lui Hristos. Oare mai oferă societatea de azi o astfel de educaţie? Este cu totul îndoielnic acest fapt.
(14) Singura educaţie creştină este cea a virtuţii. Dacă părinţii nu sunt virtuoşi, nu pot educa la fel pe copii. Adevărata iubire care este de la Dumnezeu, după cum spune sfântul, constă în a-i educa pe copii după Dumnezeu, nu după criteriile lumii. Altfel iubirea părinţilor este pătimaşă, oricât ar părea de jertfelnică. Dacă un om nu este virtuos, adică dacă nu are adevărată dăruire de sine către Dumnezeu şi aproapele, are în sine în ascuns sau pe faţă egoismul, sau iubirea de sine ], izvorul tuturor răutăţilor, după Sfinţii Părinţi, în acest mod, felul său egoist de a fi se transmite şi copilului. Oare nu spunea Mântuitorul despre farisei că înconjură marea şi uscatul să facă un ucenic şi apoi îl fac fiu al gheenei de două ori mai mult decât ei (Mt. 23,15). Iar această „înconjurare a mării şi uscatului” se face, desigur, la arătare, cu foarte multă osteneală, ostenitorul fiind convins că el se jertfeşte pentru cel în cauză şi că o face cu un scop bun însă rezultatul este pieirea împreună a celor doi. La fel este şi cu părinţii care nu şi-au dat mai întâi inima şi fiinţa cu totul lui Hristos. Rezultatul este, în cel mai bun caz, o închidere în clanul familial aici pe pământ, dar a cărei consecinţă veşnică este cumplită. Totuşi există un element bun al legăturii jertfelnice dintre părinte şi copil, chiar la nivelul biologic, care, în cazurile de conştientizare târzie a deşertăciunii acestei lumi, poate deveni un ferment pentru pocăinţa familiei în întregul ei, dacă este exploatat duhovniceşte.
(15) Este limpede că sfântul nu acordă importanţă faptului biologic de a fi părinte. Degeaba avem copii dacă nu îi creştem pentru şi împreună cu Hristos. Simpla paternitate sau maternitate biologică, deşi pare scandalos, nu este un lucru bun în sine. Doar paternitatea asumata creştineşte, adică dacă ea devine şi duhovnicească, are sens. Altfel, faptul de a avea copii, de a-i creşte în patimi şi duh lumesc, devine un prilej de osândire veşnică. Desigur, pronia lui Dumnezeu, ţinând cont de libertatea omului şi de potenţialitatea reală a pocăinţei şi conlucrănd cu omul, poate întoarce spre bine, deşi cu multe suferinţe, orice situaţie nefavorabilă. Dar acestea sunt excepţii care nu ne îndreptăţesc de la regulă (a se vedea pe aceeaşi temă şi Sf. Simeon Noul Teolog, Epistola 4, în Scrieri – partea III, Ed. Deisis, 2001 pg. 346-348).
(16) Scrierile Părinţilor şi Evanghelia nu au fost date pentru a face filosofie goală pe marginea lor, ci pentru a ne transforma în mod real vieţuirea pe baza lor.
(17) Iubirea firească este potenţialul care poate fi direcţional bine sau rău prin voinţa părinţilor. Dacă ar lipsi elementul de afecţiune din relaţia părinte-copil, toată educaţia s-ar reduce la o seacă militărie şi un regim de cazarmă. Totuşi severitatea în anumite cazuri poate fi o componentă reală a adevăratei iubiri. Relaţia dintre copil şi părinte se regăseşte la nivel de preot şi credincios şi, uneori, chiar între credincioşi ori soţ şi soţie. Deşi acest fapt este aparent paradoxal, să nu uităm totuşi că Hristos ne este şi prieten şi mamă şi frate, dar şi copil (a se vedea predica Sf. Nicodim Aghioritul la praznicul Sf. Simeon Noul Teolog, în Slujba Sf. Simeon Noul Teolog, Ed. Deisis 2002)
(18) Dumnezeu împreunează în dragostea părintească firea şi comportamentul copiilor. Cea dintâi îi face iertători pe părinţi pentru greşelile uşoare ale fiilor. Cea din urmă îi scoate pe părinţi de sub tirania firii şi le dă puterea ca voinţa să le fie mai puternică decât dragostea firească.
(19) Măsura e dată de comportamentul copiilor. Oare ce legătura mai au legile de azi, care împiedică pe părinte să-şi „urecheze” copilul dacă a făcut ceva rău, cu duhul creştin care urmăreşte sporirea duhovnicească şi nu social-psihologică a copilului?
(20) În antichitate, mai cu seamă de la 6-7 ani în sus, rolul hotărâtor în educaţie îl avea tatăl.
(21) După cum se observă, traducerile româneşti nu redau sensul textului, în textul românesc, rămânerea în credinţă şi dragoste se referă la femeia, pe când textul grecesc şi comentariul sfântului Ioan Gură de Aur se referă la copiii femeii.
(22) Oare cum va fi în stare o mamă care nu are ea însăşi experienţa virtuţii şi a vieţii adevărate în Hristos să conducă pe copiii ei la Hristos şi să-i crească ca ostaşi ai lui Hristos. Cu adevărat pentru lumea aceasta, smintită pare atitudinea maicilor mucenicilor care îşi îndemnau copiii la moarte pentru Hristos. Dar aceea era adevărata dragoste de mamă, căci realiza ca prin martiraj, şi ea şi fiii ei vor fi împreună în veşnicie în împărăţia lui Hristos.
(23) În antichitate, fetele erau mai mult sub ocrotirea mamelor, iar băieţii a taţilor.
(24) Iată cât de importantă este prezenţa mamei acasă. Azi, când femeia caută carieră, cum îşi mai poate îndeplini real rolul de educatoare întru virtute a copiilor. Pentru aceea, aceştia sunt lăsaţi pe mâna grădiniţelor şi a şcolilor, unde se dă în general o educaţie uniformizatoare după standardele şi concepţiile necreştine şi anti-creştine ale societăţii. Oare mai poate ieşi un creştin adevărat dintr-un astfel de copil? Oare nu e preferabil să trăim mai degrabă în sărăcie şi să avem copii afierosiţi lui Hristos decât să ne ostenim să le asigurăm doar cele lumeşti şi aşa să îi pierdem şi pe ei şi cele pe care le-am agonisit pentru ei?
(25) Dacă în schimb femeia începe să se gândească la haine şi coafură, la zeci de feluri de mâncăruri şi la distracţii, la telenovele sau alte feluri de a petrece timpul, e limpede că nu mai are acest răstimp de care vorbeşte aici sfântul.
(26) Filosofia înseamnă la sfântul Ioan, şi nu numai la el, ci în general la Sfinţii Părinţi, modul concret de vieţuire al creştinului în virtute.
(27) În general, compararea cu alţii ne duce la deznădejde, mai ales dacă
socotim că suntem lipsiţi de anumite lucruri care nouă ni se par bune şi de dorit şi de care vedem că alţii se îndestulează. Această atitudine nu este duhovnicească, de vreme ce nu ar trebui să ne dorim nimic decât pe Hristos. Iar El, ştiind ce avem trebuinţă, ne va da cu siguranţă tot ceea ce ne poate ajuta să creştem în dragostea Lui.
(28) După versiunea Septuagintei, care nu este prezentă în ediţiile mai noi ale Bibliei româneşti.
(29) Adică fără intenţia de a le pune în aplicare. Să nu le ascultăm doar ca pe nişte poveşti vrednice doar de istorisit, căci cuvintele Scripturii sunt viaţă şi ne dau putere, dacă ne deschidem, să urmăm după putere pe cei ce le-au îndeplinit.
(30) Toate mijloacele de procreere artificială nu sunt oare o sfidare a proniei şi voinţei lui Dumnezeu şi o dovadă a necredinţei şi neîncrederii în purtarea Sa de grijă?
(31) Dacă ne lăsăm în mâna lui Dumnezeu, toate cele ce par defavorabile se vor întoarce în prilejuri de mai mare înaintare în comuniunea cu Dumnezeu.
(32) Traducere după Septuaginta. în continuare facem referire le textul din Septuaginta, care uneori se potriveşte cu cel românesc, eventual decalat cu un verset sau două.
(33) Constanţa, stăruinţa până la sânge este cheia oricărei nevoinţe smerite şi încrezătoare în Dumnezeu..
(34) Sfântul Ioan argumentează mai jos că singurul motiv pentru care Ana voia copil era ca să-l poată oferi Domnului cu toată inima şi să ia răsplata de la Dumnezeu pentru această făgăduinţă, în nici un caz ea nu avea dorinţa de a ,,poseda” un copil şi cu atât mai puţin de a face din el un idol, cum adesea se întâmplă azi. Copilul trebuie crescut exclusiv pentru Dumnezeu, deşi acest lucru nu suprimă coordonatele orizontale, omeneşti, ale educaţiei sale.
(35) În sensul de mare cinstire, de care se bucurau doar oamenii liberi, nu şi sclavii sau slugile.
(36) Nimic nu este pus în plus sau în minus în Scriptură, ci dacă se cugetă cu stăruinţă şi cuviinţă se poate trage folos din orice amănunt.
(37) Etimologic „lipsă de frică”. Omul în asemenea momente socoteşte că nu mai are de cine să se teamă. Aceasta a fost şi starea lui Adam pentru care a căzut, într-un cuvânt, este lipsa de prevedere şi veghere, în ea este un oarecare fel de neseriozitate şi de încredere ascunsă în sine.
(38) Această permanentă trezvie ne ajută să nu mai pierdem nici o clipă, ci toate să le răscumpărăm pentru împărăţia cerurilor. Omul duhovnicesc nu are respiro, ci este permanent cu inima aţintită către Dumnezeu. De noi ţine transfigurarea calitativă a clipelor şi prilejurilor care ni se oferă, chiar dacă ele ne sunt date cu încărcături duhovniceşti negative. Aici în text, timpul mesei şi al sărbătorii, pe care majoritatea oamenilor îl socotesc ca îngăduinţă la veselie şi desfătare culinară, la vorbe multe şi uneori uşuratice, Ana îl fructifică prin rugăciune.
(39) Iată avantajul „limbilor sacre”. Orice traducere slăbeşte puterea şi bogăţia textului original.
(40) Cu adevărat minunat mod de a cugeta la creşterea copilului: să socoteşti ca singura ta răsplată bucuria ostenelii de a creşte un om pentru Dumnezeu. Dintr-o astfel de dispoziţie se arată că Ana era în stare de orice sacrificiu şi nevoinţă necondiţionată pentru Dumnezeu. Dacă încărcată cu povara copilului nu se sătura de osteneală pentru Dumnezeu, oare cât nu se ostenea când era singură. Dovada este însăşi stăruinţa ei în rugăciune cu durere ani de zile. Şi asta doar spre slava lui Dumnezeu şi nicidecum pentru plăcerea proprie.
(41) Vinul are efectul vitaminelor. Era folosit în boli şi slăbiciuni. Ar trebui să se gândească şi mamele de azi, care tot timpul îşi cocoloşesc copiii şi îi înfundă cu vitamine şi hrană de tot felul, neştiind că mai mult le dăunează decât îi ajută. Ana nu folosea nici întăritor natural, chiar dacă ar fi fost bolnav Samuel, iar noi azi, chiar nefiind bolnavi copiii, le dăm hrană şi vitamine care le stimulează hormonii de creştere, dar care îi şi predispun mult mai repede la desfrâu şi dezechilibre fizice şi psihice (asta ca să nu vorbim de cele duhovniceşti care sunt cele mai importante şi cu bătaie mai lungă), în principiu, copilul trebuie crescut şi puţin mai aspru şi învăţat să se adapteze.
(42) Copilul trebuie crescut pentru Dumnezeu, fără absolut nimic lumesc, chiar când nu este conştient şi depinde întru totul de mamă. Nu trebuie lăsat lumii şi diavolului nici o secundă să se infiltreze în prunc, cu atât mai mult cu cât ştim că primele impresii şi reflexe, până la înţărcare (dar şi după aceea), îşi lasă o amprentă foarte adâncă în caracterul şi personalitatea copilului.
(43) Ana nu-l ţinea pasiv pe Samuel în pântece, ci necontenit se gândea la faptul că el este o jertfă vie pentru Dumnezeu. Gândurile mamei în timpul sarcinii influenţează foarte mult copilul şi drumul lui ulterior. De fapt, gândurile sunt cele care îl influenţează mai mult decât orice. Aşa încât o mamă responsabilă trebuie în timpul sarcinii să aibă mintea mult mai mult la Dumnezeu decât în mod normal. Iar dacă o femeie, când nu are o povară in plus, nu este cu mintea la Dumnezeu în toată vremea, cum o va putea face în vremea sarcinii? De aceea mamele să vieţuiască în post şi rugăciune multa spre a putea duce nevoinţă şi când le va fi mai greu şi lupta mai mare. Iar lucrul esenţial este să se înveţe să se lase cu totul în mâna lui Dumnezeu, căci dacă copilul e jertfa Domnului, El se va îngriji cum ştie mai bine de el. Mamele însă să fie unelte reale în mâna lui Dumnezeu. Să nu pună dorinţele lor posesive mai presus de binele adevărat (nu cel pe care cred ele că e bine, după concepţiile lumii) al odraslelor lor.
(44) În antichitate, faptele măreţe erau înscrise pe stâlpi cilindrici sau diferite pietre spre a rămâne posterităţii. Inscripţia actualiza pentru privitor măreţia şi puterea acelei fapte anterioare. Noi nu mai sesizăm astăzi puterile ce se ascund în denumirile lucrurilor ce ne înconjoară şi care ne leagă inconştient. Tocmai pe o astfel de repetare a unor sloganuri, reclame, cuvinte etc, se bazează manipularea inconştientă din ziua de azi. Numele proprii de asemenea au în ele puteri. Ana, de fiecare dată când îşi numea fiul, îşi aducea în minte milostivirea lui Dumnezeu Care a ascultat-o. Această deasă aducere aminte sporea relaţia ei cu Dumnezeu. Prin urmare, relaţia ei cu copilul, chiar până în cele mai mici şi mai obişnuite amănunte, era destinată să întărească nu numai legătura sa ci şi a pruncului cu Dumnezeu. Căci dragostea pentru Dumnezeu, de care i se umplea inima când rostea „Samuel” sau când îşi privea copilul, se transmitea şi copilului. De aici rezultă şi importanţa duhului pe care părinţii îl transmit permanent copiilor fie şi prin simpla prezenţă sub acelaşi acoperiş. Un duh de rugăciune necontenită va creşte copilul în pace duhovnicească, un duh de împrăştiere, griji lumeşti, etc., îl va face agitat, neastâmpărat, egoist etc.
(45) Mintea curată trebuie sădită în adâncul copiilor; şi în aşa fel trebuie crescuţi încât ei să aibă şi să înţeleagă ca pe cea mai mare valoare curăţia lăuntrică şi puritatea firii dobândită prin botez. Orice copil trebuie să se păstreze feciorelnic din toate punctele de vedere. El nu trebuie să fie învăţat a se uni cu nici o poftă şi murdărie a lumii. La ora actuală, desfrâul şi poftele de tot felul macină prin intermediul mijloacelor de comunicare inimile firave ale copiilor. Acei copii cărora li se exacerbează foarte mult poftele devin extrem de uşor de manipulat şi condus mai târziu. Azi copilul are mintea plină de imagini sexuale şi dorinţe năstruşnice şi vătămătoare chiar din primii doi-trei ani de viaţă. Oare nu vedem că televiziunea şi computerele etc. tocmai asta urmăresc. Noi spunem: Oare televizorul este rău ? Desigur, nu este râu în sine, dar tocmai astfel acţionează de multe ori demonii, după cum ne arată şi tradiţia Bisericii. La început spun lucruri adevărate şi uimitoare, chiar extrem de folositoare, părând că ajută pe oameni prin pustnicii care le acceptau vedeniile adevărate şi conforme la început cu realitatea. Când însă ascetul se încredea pe deplin în ele şi îi deveneau indispensabile, atunci îl înşelau şi acesta pierdea toată roadă nevoinţelor şi se sălăşluia în iad.
(46) desemnează o stare pasivă. Copilul este mai mult pasiv în prima perioadă, în sensul că el mai mult primeşte din afară decât dă. Prin urmare, perioada primei copilării este cea mai importantă şi atunci trebuie ferit de orice impresie care i-ar putea vătăma puritatea firii primită în botez, „întreaga înţelepciune” este starea lui Adam din rai şi este realmente primită in botez. După cum se observă, tot efortul lumii este să distrugă iarăşi ceea ce creştinul primeşte în botez şi să ne facă să repetăm la nivel personal experienţa căderii din rai.
(47) Părinţii sunt cei care îngăduie copiilor să privească poftele lumii, tocmai pentru că ei înşişi le doresc şi nu au discernământ să le cântărească nocivitatea.
(48) Chiar rude să fie, dacă sunt oameni cu duh lumesc, nu trebuie să îngăduim sub nici un chip să transmită copiilor starea lor.
(49) Este limpede că muzica de azi este cea de care trebuie feriţi copiii, în limba greacă, gama acoperită este mult mai largă: în categoria acestor „cuvinte dulci şi desfrânate” intră orice vorbă deşănţată, orice înjurătură, orice râsete sau sunete cu tentă sexuala, orice flirt etc.
(50) O componentă care ne este foarte greu s-o acceptăm, căci ni se pare ridicolă. Totuşi să nu uităm că întreaga vrăjitorie se bazează pe jonglarea cu imaginarul, iar muzica, pe lângă imagistică, avea un rol fundamental în vrăjitorie. De altfel este incredibil de mare numărul pieselor muzicale, al video-clipurilor şi al filmelor ori desenelor animate care reactivează vechi simboluri şi puteri păgâne. De pildă, puţini mai ştiu azi că starurile sexy aduc perfect cu vechile înfăţişări ale vrăjitoarelor şi desfrânatelor.
(51) Pe vremea sfântului, fecioarele erau păzite cu străji şi uşi ferecate. Cămările lor se numeau talamusuri (sau ginecee pentru femeile căsătorite). Unde duce „libertatea” (dacă aceasta se poate numi libertate) oferită copiilor încă din primii ani de viaţă se vede limpede peste tot. Noi trebuie să fim atenţi şi să nu primim conţinutul cuvintelor în sensul pe care îl dă lumea. De pildă libertatea înseamnă pentru lume a-ţi face de cap, a da frâu liber poftelor. Creştinul trebuie să regândească fiecare cuvânt şi să nu accepte nimic, chiar cea mai mică deformare în înţelesurile cuvintelor. Dar pentru a sesiza şi a recupera înţelesul lor real trebuie curăţită mintea prin pocăinţă. Libertatea pentru creştin are alt înţeles şi sens.
(52) Pregătirea pentru căsătorie se face din copilărie. Copilul trebuie păstrat curat de orice poftă şi părere pătimaşă a lumii, oricât ar fi de mică, pentru a avea mai târziu o căsătorie şi o viaţă de familie cu adevărat creştină, în curăţie şi duh evanghelic.
(53) Pentru o adevărată căsătorie, nici măcar mintea mirilor nu trebuie să fi poftit vreodată şi să fi cugetat pătimaş sau cu dorinţă la desfrânare. De desfrâul cu fapta nici nu poate fi vorba. Grea luptă au în căsnicie cei care au avut experienţe sau poftă de desfrâu – cât de mică – înainte de căsătorie. Dar şi aceste neajunsuri se depăşesc tot prin pocăinţă. Poate acum înţelegem mult de ce mirii de la a doua căsătorie erau opriţi de la împărtăşanie o perioadă mai îndelungată.
(54) înseamnă etimologic minte bună. atitudine binevoitoare. De multe ori, ea desemnează la sfântul Ioan Gură de Aur dragostea dintre soţ şi soţie sau dintre Dumnezeu şi om. Doar o minte curată poate iubi cu dragostea cea adevărată. Doar o minte curată şi nepervertită de deformările gestuale şi mentale ale lumii pătimaşe poate să facă gesturi lipsite de orice perversitate. Doar o minte curată nu transformă partenerul în obiect de satisfacere a poftelor sale, ci îl priveşte ca persoană şi i se dăruie. Şi doar în aceste condiţii se adânceşte marea prietenie a celor doi soţi. Exemplu de pervertire a gesturilor este, de pildă, modul cum ne sărutăm partenerul: dacă mintea noastră a fost stricată de imaginile pătimaşe văzute la TV, nu mai putem avea o părere tandră şi duhovnicească asupra acestui gest, ci suntem tentaţi să-1 executăm cum am văzut la alţii. Or, aceste lucruri aparent minuscule sunt cele care încet, dar sigur degradează o relaţie.
(55) Ce folos că doi oameni sunt căsătoriţi dacă ei continuă să privească filme deşănţate etc.
(56) Inseamnă etimologic „acelaşi cuget”. Cei doi trebuie să dobândească mintea lui Hristos. Această armonie este rezultatul faptului că cei doi sunt în acelaşi cuget şi simţire. Dar la această subtilă şi adâncă armonizare nu se poate ajunge dacă fiecare dintre ei nu are mintea întreagă, suflet şi trup feciorelnic [] apoi atitudine de dăruire către celălalt şi bunăvoinţă în sensul cel mai profund [].
(57) Haina curată este întreaga înţelepciune, fecioria sufletească şi trupească, care poate fi pătată prin orice poftă acceptată, fie şi numai la nivel de gând.