Dar, oare, de ce stricăciunea-i încărcată de atâta plăcere, iar virtutea de-atâta trudă şi sudoare? Şi ce răsplată vi se va da dacă virtutea nu-i întovărăşită de trudă?
Aş putea arăta de îndată o mulţime de oameni care, din firea lor, dispreţuiesc legăturile cu femeile şi care fug de ele ca de ceva dezgustător. Oare, vom zice că toţi aceştia sunt caşti? Le vom da cununi şi le vom striga meritele? De loc.
Castitatea înseamnă să te stăpâneşti şi să biruieşti chemările poftelor trupeşti. Ca şi la război. Când lupta e încrâncenată, atunci prăzile sunt mai pline de strălucire şi nu când duşmanul dă bir cu fugiţii.
Mulţi sunt trândavi de felul lor, vom zice de ei că sunt blânzi? Câtuşi de puţin.
Pentru acelaşi cuvânt, Hristos deosebind trei feluri de fameni, a dat deoparte două feluri, nedându-le cunună, ci numai pe unii i-a lăsat să intre în împărăţie.
Dar, de ce a fost astfel judecat că nu poate fi binele fără trudă? Aşa cugetă cei ce nu se gândesc decât la mâncare şi care şi-au făcut un dumnezeu din burta lor. Ca să vă daţi bine seama că o astfel de vorbire este ieşită din lenevie, ascultaţi-mă: împăratul doarme şi se îmbată. Generalul, cu preţul a grele trude, izbuteşte să câştige trofeele. A cui e izbânda? Cine se va bucura de roadele căpătate? Vedeţi că sufletul e mai simţitor la ceea ce s-a câştigat cu trudă?
Pentru aceasta Dumnezeu a întovărăşit ostenelile cu virtutea, voind a statornici o legătură între virtute şi sufletul nostru. De aceea admirăm virtutea chiar când n-o săvârşim noi, în vreme ce dispreţuim stricăciunea chiar întovărăşită de plăcere. Şi dacă mă întrebaţi de ce nu admirăm pe cei buni din fire, ci, mai degrabă, pe cei care-s buni datorită voinţei lor, vă răspund că e drept să dăm acelora care trudesc, un pas înainte acelora care nu trudesc.