din „”Margaritare”
7. LA PROOROCESCUL CUVÎNT CE ZICE:
“ ÎN DEŞERT ŞI TULBURĂ TOT OMUL VIU”
ŞI PENTRU MILOSTENIE.
Pe vânătorul de peşte îl îndeamnă spre lucru unghiul mării, când să arunce mrejele şi să cuprindă mulţime de peşte, atâta cât cu multă osteneală să poată trage năvodul la uscat.
Iar pe vânătorul de fiare sălbatice îl îndeamnă desimea şi pădurea care hrăneşte fiarele cele sălbatice când umblă munţi şi dealuri multe se află vreun vârf plin de copaci mulţi şi se întoarce acasă cu vânat mult şi frumos. Deci de vreme ce cei ce poftesc agonisitele cele trecătoare şi vânătorile li se par dulci cu osteneala care o fac pentru dânsele, cu cât mai mult cei ce vânează în sânurile Bisericii, a căror dobândă nu este trecătoare sau pământească ci este singură Împărăţia cerului.
Deci, vino, iubitule şi dulce să cântăm şi noi versul cel cânăreţ a lăutei lui David, şi cu David să ocărâm bisnicia omenească şi să zicem : Însă în deşert se tulbură tot omul viu, clăteşte-se până în sfârşit, va pieri şi se va stinge, clăteşte-se şi mai înainte până a nu se aşeza, se va cufunda, ca focul se aprinde şi se-nalţă şi ca o trestie arde ca o volbură de vânt se-nalţă şi ca praful piere, ca para focului se-nalţă şi ca un fum se topeşte şi se stinge, ca o floare se-mpodobeşte şi ca iarba se usucă, ca un nor se măreşte şi lăţeşte şi ca o picătură de ploaie se zbiceşte ca băşica ce se face pe apă, se umflă şi se mândreşte şi ca o scânteie se stinge. Clăteşte-se şi din lăcomie agoniseşte împuţiciunea. Tulbură-se şi se duce şi nu ia nimic din agonositele tulburării. El petrece tulburările şi alţii bucuriile. El ostenelile şi alţii avuţiile. El grijile şi alţii veseliile. El scârbele şi alţii dobânzile. El blestemele şi alţii vindecările. La dânsul suspinele şi la alţii avuţiile cele multe. La dânsul lacrimile şi la alţii banii. El se munceşte în iad, iar alţii de multe ori muncind şi bând ale lui, se bucură şi cântă.
Ce dar în deşert se tulbură tot omul viu. Omul care este datoria vieţii celei trecătoare, datoria morţii celei nepărăsite, fiară ce din voia ei e neînduplecată, vicleşugul de nimeni învăţat, care de sine a învăţat vicleşug.
Cel iscusit spre răutate şi isteţ spre strâmbătate.
Cel gata spre lăcomia averii şi nesăţios spre lăcomia pântecelui, cel isteţ întru necredinţă, duhul cel mândru şi îndrăznirea cea cu mărire deşartă, înălţimea cea prea uşor risipitoare şi coborâtă, tina cea obraznică, cenuşa cea tulburătoare, praful cel mărit în deşert cenuşa cea semeaţă, scânteia cea prea lesne stinsă, lemnul cel ce putrezeşte în curând, iarba ceea ce se usucă în curând, verdeaţa ceeace se vestejeşte în grabă, firea care prea lesne strică, care astăzi înfricoşează iar mâine moare.
Astăzi este bogat, iar mâine se pune în groapă.
Astăzi cu stemă, iar mâine în mormânt.
Astăzi cu cel ce răsfaţă iar mâine cu viermii, omul care astăzi este, iar mâine nu este, care acum se mândreşte, iar peste puţin se tânguieşte, cel ce este rău şi nebiruit în binele lui, iar în sărăcie şi nemângîiat, iar pe sine nu se cunoaşte şi caută cele ce sunt peste puterea lui, care cele ce sunt de faţă nu le ştie şi pentru cele viitoare şi se năluceşte care din fire este putred, iar cu mintea lui cea înaltă îi pare că va fi veşnic, lăcaşul a toată patima şi zăbava a toată boala, osteneala cea de toate zilele, războiul cel fără de dobândă al lingorii şi al frigurilor, lăcaş a tot primitor ce primeşte toată scârba, o, câtă răutate are nevrednicia noastră, o, cât de multă este pedeapsa ticăloşiei omului, o, cât zic şi nici una nu afli mai cuvioasă decât glasul cel proorocesc ce zice : Însă în deşert se tulbură tot omul viu.
Iar mai apoi de toate caută iubitule de vezi de nu se aseamănă lucrurile omeneşti cu marea, de nu cu valurile ei se-mpleteşte viaţa noastră, de nu petrecem mai multă nevoie decât pe mare fiind pe uscat, de nu cădem unul peste altul mai rău decât vânturile, de nu ne lovesc banii unul de altul mai rău decât valurile cele mari şi furtunile, de nu ne învârtim încoace şi-n colo ca şi întunericul mării, unul din noi a luat cutăruia plugul şi altul a răpit robii celuilalt, unul se sfădeşte cu vecinul pentru apă, iar altul se luptă pentru vânt cu cei ce locuiesc cu dânsul şi unii umblă la judecăţi pentru măsurarea pământului, iar unii îi necăjesc pe alţii pentru zidiri şi unul pofteşte să ia ce n-a luat, iar altul umblă la judecăţi să nu dea cea luat, şi unul lăcomeşte la dobânzi şi camete, iar altul se sileşte să taie şi din capete.
Acesta fiind sărac îi pare rău, iar celălalt fiind bogat se tulbură, cel ce nu are se mustră, iar cel ce are se vicleneşte. Cel ce are stăpânia se zavistuieşte şi cel ce are putere se urăşte şi cel ce este puternic se găteşte.
Războaile se-nmulţesc şi zavistiile prisosesc, nesaţiul biruieşte şi lăcomia silniceşte; minciuna se-nalţă şi credinţa unuia faţă de altul a fugit, adevărul lipseşte de tot de pe pământ, hotarul prieteniei este numai până se trece masa, deci nici pământul nu poate să sufere aceste răutăţi, văzduhul se pîngăreşte până în cer, stihiile cele slobode se vând pe bani, că ele se vămuiesc, pământul se-mparte, apele se stăpânesc vântul se cumpără, zeciuitorii şi harapcii ţin oraşele, bogaţii se topesc de grijă multă, datornicii se vestejesc de grija datoriilor, răpitorii tulbură lumea, iubitorii de argint adesea umblă la judecăţi, negustorii negustoresc primejdiile oamenilor, năpăstuitorii vând minciunile, minţând unul către altul, sfârşit-am jurămintele şi nu ştim alta fără decât a ne jura pe Dumnezeu.
Deci văzându-i proorocul pe toţi aşa că s-au abătut spre rău şi defăimând viaţa noastră zicea: în deşert se tulbură tot omul cel viu; dar numai omul se clăteşte, o proorocule?
Numai zidirea cea cuvântătoare se huleşte? Aşa zice, n-am aflat nici una din dobitoacele sau din stihii să se tulbure.
Tulbură-se şi apele dar se liniştesc, clăteşte-se şi pământul dar se aşează, se întăreşte, umblă şi vânturile dar iar se aşează. Tulbură-se fiarele toate dar dacă se satură se aşează. Înalţă-se şi focul, dar dacă arde toată materia ce se află, se stinge.
Iar omul tulbură-se pentru bani nu încetează niciodată. Aceasta a luat şi spre aceia caută, stăpâneşte una şi spre altă se nevoieşte. Suta ce se nevoieşte să o îndoiască şi peste ea să îngrămădească altele, şi niciodată nu se opreşte de a mai grămădi până când îi vine sfârşitul.
Şi de setea iubirii de argint vînîndu-se se face mai galben decât aurul pentru avuţia cea multă pe care o pofteşte. Prietenul cel mincinos şi neadevărat, pofta cea vicleană batjocorirea cea de mult, stăpânită, înşelătorul cel mult îndrăcit, legatul cel zburător, războinicul cel mort, vântul cel zburător în lume, adică avuţia care este născătoare a toată fărădelegea, care află toată răutatea care este soaţă nesaţiului celui stricător de suflet şi vrăjmaş postirii şi războinică curăţiei şi fur tainic al tuturor bunătăţilor.
Dar ce pârăsc eu avuţia şi am lăsat pe cei ce o au pe ea? Că are strâmbătate şi ea că o ţin legată cu lanţuri şi-mi pare să strige şi ea către dânşii să zică o iubitorilor de bani pentru ce mă legaţi pe mine, pe avuţie, pentru ce mă strângeţi cu mii de legături ca pe un rob fugar? Pentru ce mă îmbrăţişaţi şi mă sărutaţi ca pe un prieten şi apoi mă legaţi ca pe un făcător de rău vreţi să mă odihniţi ceva cât de puţin măcar mai pe uşor decât visele, lăsaţi-mă să merg şi la mâinile săracilor, ce zici să strângă avuţiile pentru copii ca să nu rămâie moşteni sărăciei şi bine este bogatul cel mult nălucitor că acestea ce se văd nu le ştie şi grijeşte de cele viitoare, de sine nu ştie şi de copii îi este grijă, nu ştie îngropa-se-va sau nu, şi se sfătuieşte pentru moştenire.
O fără de minte, bogatule, spune-mi sfârşitul tău întâi şi apoi grijeşte-te de copii tăi.
Spune-mi cele de azi şi din acestea te vei crede şi pentru cele de mâine, ce te rătăceşti pe tine şi după moarte? Pentru ce iubeşti să fii mort şi înşelat? Pentru ce porunceşti tu lui Dumnezeu şi-L înveţi ce să facă? Pentru ce tocmeşti tu pronia lui Dumnezeu? În ce chip va chivernisi cele ce ţi s-au dat ţie? N-ai tu nici o treabă cu cei ce rămân în urmă, nici nu biruieşti nici nu stăpâneşti nimic din cele ce rămân după moarte.
Nu poţi să fii şi mort şi-mpărţitor celor vii şi judecător morţilor ca să dai fiecăruia ce i se cuvine. Dar ce te trudeşti în deşert o, bogatule, şi iei fărîmile săracilor şi le grămădeşti peste ale tale? Nu ştii cui le strângi acestea fiindcă iei cele puţine ale săracilor?
Căci te mânii când îţi cer ale lor ca şi când ai cheltuieli dintru ale tale? Ale lor le cer pe care le ai luat de la ei, iar nu ale tale. Nu-ţi cer cele ce s-au născut cu tine, ci dă-le pe cele ce le-ai luat. Ai şi tu omenie de dă, ca să le dai ţi s-a poruncit, iar nu tot lua, ajungă-ţi pentru că prin sărac întinde Hristos dreapta Sa şi primeşte ce dai.
Cel ce plouă cere de la tine puţin.
Cel ce tună şi fulgeră îţi zice să miluieşti.
Cel ce acoperă cerul cu nori, ce ia de la tine haină veche, ajungă-ţi că ţi se roagă săracii ca lui Dumnezeu şi zic, dă, fie-ţi milă, miluieşte, acestea-ţi zic ca să te înduri, să miluieşti, iar tu nici ochii nu ţi-i ridici că să-i vezi, şi te roagă şi nu ţi se face milă.
Dă-le cele ale lor mai înainte până a nu se face întrebare şi cercetare de Împăratul.
Dă-le cele ale lor şi ia de la Tatăl lor mângîiere. Care? Aceasta: “ Întrucât aţi făcut unuia din aceştia fraţi mai mici ai mei, Mie Mi-aţi făcut” pentru că cela ce miluieşte săracul şi necăjitul, nu rupe numai zapisul păcatelor lui ci încă ia şi alt zapis de mărturie care mărturiseşte şi zice: ”Cel ce miluieşte pe sărac împrumută pe Dumnezeu”.
Să dau dar milostenia lui Dumnezeu împrumut ca să luăm de la El răsplătirea cea de iubire de oameni, o, prea înţelept cuvânt, cel ce miluieşte pe sărac, zice, împrumută pe Dumnezeu; ce zice împrumută?
Ştiind Scriptura lăcomia noastră cunoscuse că nesaţiul nostru pururea caută spre lăcomie şi cere adaos, deci pentru aceia nu zice numai, cel ce miluieşte săracul dă lui Dumnezeu, ca să nu socoteşti numai singură darea şi răsplătirea dării, ce zice cela ce miluieşte săracul, împrumută pe Dumnezeu, ca să audă iubitorul de dobândă numele împrumutării şi să se aplece pe sine spre milostenie: cel ce milieşte săracul împrumută pe Dumnezeu.
Deci de vreme ce Dumnezeu ia împrumut de la noi, iată că nu este dator, deci ce pofteşti să ai pe Dumnezeu datornic sau judecător? Datornicul se smereşte de cel ce l-a împrumutat, iar judecătorului nu-i este ruşine de cel ce se judecă.
Însă trebuie să vedem pentru care pricină spune Dumnezeu că “cel ce miluieşte pe sărac pe Mine Mă împrumută”. Zice aşa pentru că ştie lăcomia noastră, că tot la adaus caută lăcomia noastră, precum am mai zis, şi ştia că nimeni din cei ce au bani nu vreau să dea fără temei şi credinţă bună, pentru că cel ce împrumută cere zapis sau zălog sau chezaş şi cu aceste trei tocmeli se încrede şi dă banii, luând sau chezaş precum am zis sau zălog sau zapis.
Deci pentrua aceasta de vreme ce ştia Dumnezeu că fără de aceste trei lucruri nimeni pe nimeni nu împrumută, nici nu caută la iubirea de oameni ci numai la dobândă caută, iar săracul fiind pustiu de toate acestea, şi nici zălog n-are să dea, pentru că este gol de tot, nici nu are pe nimeni să-i fie chezaş pentru dânsul, pentru că nu-l crede nimeni pentru multa sărăcie şi lipsă ce are şi aşa pentru neomenia celui ce are bani Se pune Dumnezeu pe Sine la mijloc şi Se făcu săracului chezaş, iar celui ce împrumută zapis şi zice către dânsul: nu îl vezi pe acesta că este sărac, crede-Mă pe Mine care sunt prea bogat.
A văzut Dumnezeu pe sărac şi I s-a făcut milă de dânsul. Văzuse pe sărac şi nu s-a făcut a nu-l vedea şi s-a dat pe Sine zălog pentru cel ce nu avea nimic şi ajută celui lipsit pentru bunătatea Lui cea multă.
Cel ce miluieşte pe sărac împrumută pe Dumnezeu, ai nădejde nu te teme că pe Mine Mă împrumuţi.
Dar ce voi dobândi dacă Te împrumut pe Tine? Cu sutele îţi dau şi-ţi dau şi viaţa de veci.
Dar când o să mi le dai Tu acestea? Mai cercetezi tocmeala ce am făcut-o vrând întăresc schimbul. Spune-mi vremea plăţii în care-mi vei plăti, arată-mi sorocul când am să le iau acestea. Ascultă acum şi înţelepciunea când şi unde-ţi va plăti acea datorie. Acela ce s-a îndatorat pentru sărac.
Când va şedea Fiul Omului în scaunul slavei Sale şi va pune de-a dreapta oile iar în stânga caprele, şi va zice celor de-a dreapta Lui: “Veniţi blagosloviţii părintelui Meu de moşteniţi împărăţia care vă este gătită vouă de la începutul lumii”.
Pentru ce pricină? Pentru că flămând am fost şi M-ai ospătat, însetat am fost şi M-aţi adăpat, gol am fost şi aţi venit către Mine.
Atunci cei ce I-au slujit Lui în acea vreme căutând la neputinţele lor şi vrednicia celui ce se-mprumută, zic: “Doamne când Te-am văzut flămând şi Te-am ospătat? Sau însetat şi Te-am adăpat, la care nădăjduiau ochii tuturor sau când Te-am văzut şi în altă lipsă şi nevoie? Sau când le-am făcut noi acestea? Întrucât aţi făcut unuia din aceştia mai mic ai Mei, Mie aţi făcut. Sau doar nu este adevărat acest cuvânt că cel ce miluieşte săracul împrumută pe Dumnezeu? Dar precum dăruie celui de-a dreapta împărăţie pentru iubirea de oameni: “Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu de moşteniţi împărăţia ce vă este gătită vouă de la întemeierea lumii“. Aşa şi celor din stânga neroditoarea şi nevoia şi neomenia lor îi înfricoşă cu muncă: “Duceţi-vă blestemaţilor în întunericul cel mai dinafară, care este gătit diavolului şi îngerilor lui”.
Pentru ce? Pentru că am fost flămând, şi nu Mi-aţi dat să mănânc, nu zice aţi curvit, că aţi preacurvit că aţi furat sau aţi mărturisit strâmb şi aţi jurat cu strâmbul deşi sunt adevărate acele rele şi pierzătoare, dar tot sunt mai jos decât neomenia şi nemilostivirea.
Dar pentru ce? O, Doamne, nu-ţi aduci aminte şi altceva? Pentru că zici : nu judec păcatul cu nemilostivirea, nu judec pe cei ce au păcătuit, ci pe cei ce nu s-au pocăit.
Pentru neomenia voastră vă osândesc, pentru că având voi milostenia atâta doctorie de mântuire v-aţi lepădat şi aţi lăsat atâta bine, deci neomenia voastră o cer, care este izvor a toată răutatea şi a toată păgânătatea, dar laud iubirea de oameni ca şi cum este rădăcină tuturor bunătăţilor şi pe cei nemilostivi şi fără omenie îi înfricoşez cu focul veşnic şi cu munca cea nesfârşită.
Şi celor iubitori de oameni le dăruiesc împărăţia cerurilor şi viaţa veşnică în Iisus Hristos Domnul nostru a Căruia este slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.