din „”Margaritare”
6. PENTRU NECURATA MÎNDRIE
ŞI MĂRIREA ÎN DEŞERT.
Ce ţi-e voia, iubitule, să smereşti pe omul cel mândru, nu-l învăţa nici nu-l certa cu cuvinte multe ci cu puţine şi înţelepte. Adu-i aminte numai de neputinţa firii omeneşti şi-i zi, omule, ce te măreşti în deşert şi te mândreşti fiind şi tu pământ şi cenuşă. Iar de va zice că de va muri, aşa se va face, să-i zici că şi acum când este om viu, pământ şi ţărână este, însă nu cunoaşte că este aşa de vreme ce-şi vede frumuseţea trupului, vede puterea şi cinstea, vede laudele mincinoşilor şi pe cei ce stau şi slujesc la mese şi spun basme, această nălucire a hainelor celor scumpe îl înşeală şi-l face să-şi uite firea.
Nu merge niciodată la mormânturi să vadă sicriile pline de împuţiciune şi de putoare ci numai caută spre cele trecătoare, iar nu spre cele ce vor să fie şi iarăşi îi zi lui: “ce te mândreşti omule care eşti pământ şi cenuşă şi putrejune? Caută şi vezi neputinţa şi vremea cea trecătoare scurtă şi pieritoare a vieţii tale. Nu aştepta ziua morţii tale ca să te pocăieşti, pentru că moartea vine fără de nădejde şi o ştiţi când vine, că de este omul pământ şi fum şi zice iarăşi cutezând că mă voi sui la cer să mă fac şi eu Dumnezeu. Şi de n-ar fi avut ca un frîu neputinţa firii lui ce n-ar zice, unde n-ar fi căzând cu gândul lui?
Deci când vezi vreun mândru că-şi înalţă grumajii lui ca un taur şi fiindu-i sprâncenele ridicate sus zi către dânsul: ce se mândreşte pământul şi pulberea, că viaţa lui se va ocărî şi cele dinlăuntru ale lui? Acestea le zi şi împăratului şi nu te teme de cununa lui, nici de îmbrăcămintea lui cea de aur ce o poartă, pentru că zice Sf. Scriptură, toată slava omului ca floarea ierbii este, dar tu, omule mândru, ce te măreşti? Oare tu ai făcut cerul? Coboară-te din înălţimea rîpei şi i-a aminte neputinţa firii cea trecătoare că este pulbere şi umbră şi fum şi iarbă şi floarea ierbii, ce gândeşti lucruri mari şi te mîndreşti în deşert? Ce este alta mai de rîs decât aceasta? Că ce stăpâneşti oameni? Ce folos ai? Mai bine să te stăpânească decît să stăpâneşti şi să biruieşti? Că ce folos este aceasta? Că eşti începător oamenilor şi de păcate şi de patimi eşti supus şi robit ca şi când ar fi cineva stăpân şi puternic şi apoi să-l bată robii lui şi să fie tot trupul plin de răni şi dacă merge în târg să se mărească cu gândul că stăpâneşte oameni.
Mai bine ar fi să-ţi stăpâneşti patimile şi să nu fii rob păcatelor, pentru că de vreme ce este defăimat cel ce se mândreşte în lucrurile cele adevărate şi bune şi pierde acele osteneli ale bunătăţii, dar cu cât mai mult se va defăima cel ce se mândreşte în lucrurile cele rele şi pentru slava cea trecătoare se-nalţă pe sine, unul ca acela cum nu va fi batjocorit şi de râsul tuturor?
Ticălos şi sărman om, sufletul tău este rău stricat şi muncit de boala păcatelor şi tu cu mărire te slăveşti că ai atâţia galbeni, sau că ai atîtea slugi, dar acestea nu sunt ale tale ci ale altora şi de nu mă crezi cunoaşte din bogaţii cei mai dinainte de tine; iar de nu te vei pedepsi nici de Scriptură, nici dintr-alţi oameni ce au păţit acestea, aşteaptă puţină vreme că vei cunoaşte singur. Când? Când nu vei avea de avuţia ta nici un folos şi nici un ajutor, când te vei bate cu moartea şi atunci nu vei fi stăpânul unui ceas măcar, nici măcar puţinei cinsti, atunci şi fără de voia ta le vei da acestea la cel care nu vrei nici să-i vezi, că starea şi folosul bunurilor omeneşti nu este alta fără decât pulbere şi fum şi umbră şi încă decât acestea mai putred este omul.
Pentru că pare că eşti mare în vrednicie şi porţi haine luminate şi apoi mori ca un sărac şi aceasta este în visuri. Că în ce chip se ivesc visurile ca şi cum ar fi nimic dacă se face ziuă, aşa iarăşi dacă vine noaptea şi acestea ca nu-s adevărate toate se ocărăsc şi se defaimă. Făcutu-te-ai vizir adică ispravnic împărăţiei şi eu m-am făcut în somn voievod zice el. Dar că eu am fost boier ziua, iar tu ai fost noaptea; dar de am fost noaptea ce este? Că tu nu ai mai mult decât numele. Că ziceam cutare a fost voievod, iar cutare patriarh şi numai cuvântul are darul şi îndată trece cu vorba.
Aşa sunt toate lucrurile lumii să zicem de trei, patru ori.
Dar unde sunt cei ce au stat acum zece ani ca şi boieri şi stăpâni, nicăieri nu se văd? Dar Apostolul Pavel nu a fost aşa? Pentru că şi viu a fost vestit ani mulţi şi s-a săvârşit şi au trecut patru sute de ani şi încă şi acum este luminat şi vestit mai mult decât era viu pe pământ; dar strălucirea ce o are în cer ce cuvânt are să o spună? Nici unul.
Însă în ce chip valurile mării uneori se înalţă alteori se coboară aşa vedem şi pe cei mândri că se trufesc şi-şi ridică pe sus sprâncenele lor. Pentru care zice proorocul David, nu te teme când se îmbogăţeşte omul, sau când se va îmbogăţi omul, sau când se va înmulţi slava casei lui. Bine a zis proorocul nu te teme, adică să nu te tulbure nălucirea şi slava bogăţiei şi a mândriei. Pentru că-l vedea în scurtă vreme zăcând mort şi gol şi mâncare viermilor şi neputând lua nimic din avuţiile lui, că toate le lăsăm aici şi mergem numai cu sărăcia păcatelor celor ce le-am strâns şi îmbrăcaţi cu răutatea.
Adevărat cu cale au numit dascălii cei bătrâni pe mândrie, mărire deşartă.
Pentru că cela ce se măreşte în deşert nu are nici o bunătate înăuntru inimii lui, ci ca şi feţele cele zugrăvite se văd luminate, iar înăuntru sunt seci, aşa şi încă mai rău este slav la mulţi oameni, că nimic altceva nu este care-l înstrăinează pe om de la mila lui Dumnezeu ca tirania mândriei şi-l dă la pedeapsa focului şi cine o are pe dânsa măcar post să aibă, chiar feciorie, chiar rugăciune, chiar milostenie sau orice fel de binefacere în viaţa noastră.
Că zice Sf. Scriptură : necurat este tot cel cu inima înaltă, şi atâta este de rea trufia că nu numai spre răutate şi în râpa pieirii ne împinge pe cei ce o au pe ea, şi încă îl păzeşte pe om şi în bunătăţi fiind şi când nu poate să strice în alt chip, în bunătatea pe care o facem ne face multă pagubă şi ne îndeamnă să răbdăm ostenelile iar de roadă ne lipseşte.
Că nu este cu putinţă să aibă cineva şi bunătatea smereniei şi să aibă şi mândria. Ce zic, să poftim fericita smerenie cea cerească. Pentru că cine pofteşte slavă şi laudă de la oameni, ori ce bine ar face pierdut este, căci îşi ia aici plata. Deci acolo la judecat lui Dumnezeu nu va lua nici un bine. Pentru că a cinstit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu.
Că cel ce slujeşte şi place lui Dumnezeu, atunci ia de la Dînsul plăţi bogate; cum şi în ce fel ia?
Când defăimăm slava oamenilor, când nu o dorim, că pe cei ce aleargă la cursele de cai mulţi care laudă dar ei nu se-ntorc să ia niciodată de la aceia, ci numai pe împăratul îl văd şezând pe scaun şi dacă-i încununează atunci se înalţă cu gândul şi se bucură de laudele celorlaţi.
Deci ce este mai rău şi mai ocărât decât aceia care iau laudele oamenilor pentru bunătăţile pe care le fac?
Când postesc îşi posomorăsc feţele lor şi se roagă pe la drumuri şi osteneli suferă, iar de plată se lipsesc. Ce pui murdărie lucrurilor pe care le faci? Pe unul îl ia judecător şi pe altul îl pui de şade să te vadă iar pe Împăratul îngerilor care vede ostenelile bunătăţii tale şi a nevinovăţiei tale pe acela îl laşi şi alergi la feţele slugilor ca să te vadă.
Pentru aceasta cu acele osteneli multe şi cu sudorile bunătăţilor te duci neîncununat şi deşert de la cei ce încununează, deci să învăţăm mintea cea bună a slugii, ca atunci când face slujba stăpânului său nu vrei să placă nimănui la altul.
Dar noi stăpân ca acesta avem pe Domnul nostru Iisus Hristos şi Dumnezeu şi umblăm să ne vadă alţii care nu pot să folosească nimic, şi de pierde toată osteneala lui cela ce se mândreşte la isprăvile lui cele bune.
Dar cel ce se măreşte în păcate cum să nu fie vrednic muncii şi pedepsei şi cel ce păcătuieşte şi se laudă mult, aceasta este mai rea decât toate şi mare nebunie, pentru că nimic nu face pe oameni fără de lege şi fără de minte decât când iubesc slava şi lauda oamenilor şi iarăşi nu fac alta pe oameni sfinţi şi fericiţi, decât când urăsc şi hulesc mărirea cea deşartă a multora.
Dar tu, iubite, ce ridici nasul tău? Ce-ţi înalţi sprâncenele şi te umfli adesea în piept, tu nu poţi să faci un păr alb sau negru şi ca şi cum ai umbla deasupra văzduhului şi de-ai putea ţi-ai face şi aripi să nu calci pe pământ. Acum vrei să te mai laud? Ce am zis, cenuşă, pulbere, praf, fum ce încă am zis toate fiinţa firii omeneşti şi starea icoanei, iar eu zic că omul mândru se aseamănă câlţilor că aceia dacă se aprind se arată numai văpaia iar alta nimic. La fel şi băşicile cele de apă prea lesne se fac şi iar prea lesne crapă şi se fac apă, aşa se fac şi mândrii şi prea lesne pier.
Deci alt lucru nu este mai rău decât mândria şi mărirea deşartă pentru că şi diavolul întâi nu a fost aşa, ci mai înainte de a se mândri era înger. Iar dacă se mândri se făcu diavol şi din lumină se făcu întuneric. El l-a pus şi pe Adam în închipuire şi se mândri să fie Dumnezeu şi a pierdut nemurirea ce a avut-o, şi s-a făcut muritor, pentru care lucru şi Dumnezeu mustrând nebunia lui cu batjocură îi zice lui: “ Iată Adam s-a făcut ca şi unul dintre Noi”, zice Dumnezeu către Adam. Iată că te-ai făcut ca unul dintre Noi, adică începătoare de viaţă Treimi de vreme ce Fiul Meu cel fără de început se va face om ca şi tine şi se va numi dumnezeirea Noul Adam şi tu o să fii după dar Dumnezeu precum ai poftit să fii.
Şi asupra lui Iov puţină voie luă diavolul de la Dumnezeu, şi din temeiul pământului răsturnă casa lui, trupul lui de tot îl răni şi de poveste l-a făcut neiertatul în toată lumea că avuţia lui i-a stricat-o şi i-a prăpădit-o şi copii lui i-au omorât şi i-a îngropat şi trupul lui îl găuri cu viermi, pe femeia lui o puse să-l hulească cumva împotriva lui Dumnezeu şi pe prietenii lui i-a făcut vrăjmaşi. Deasemenea şi pe slugile casei lui i-a îndemnat să-l mustre.
Deci, de nu ar opri Dumnezeu pe diavol, toate cele bune ale lumii le-ar strica şi chiar şi lumea toată, pentru că vicleană fiară şi nesăţioasă este diavolul şi drept aceea nu i-a dat lui Dumnezeu, putere asupra tuturor, căci este din fire iubitor de oameni a Căruia este slava în vecii vecilor. Amin.