din „”Margaritare””
Încep prin a aduce mulţumită lui Dumnezeu, care m-a învrednicit să am în faţă această mult dorită carte ajunsă în ziua de azi o raritate; dar pe cât este de rară pe atât este de bună. O adevărată comoară de învăţături. Cunoscând deci marea bogăţie ce se ascunde în ea, m-am îndemnat şi eu cu smeritele mele mijloace, dar mai mult cu nădejdea la Bunul Dumnezeu să înmulţesc şi eu după putere cuvântul adevărului, spre folosul tuturor ce îl vor citi.
Căci deşi suntem într-o epocă a maximei dezvoltări ştiinţifico-tehnologice, totuşi pe plan spiritual, duhovnicesc nu am progresat cu nimic. Căci tot acelaşi patimi şi păcate stăpânesc pe oameni ca şi pe vremea Sf. Ioan celui cu gură “de aur”. Şi fiecare din noi poate constata acest lucru, această stare de fapte. Totuşi oare ce s-a schimbat? Doar forma păcatului, fondul în sine rămânând acelaşi. Ca urmare şi astăzi după 16 veacuri aceste cuvinte au rămas valabile. Ne par vii cu o mare putere de înrîurire în sufletele noastre. Ele ne ating le simţim puterea de parcă ni s-ar adresa şi nouă în chip profetic. Mari bărbaţi trăitori ai cuvântului au fost sfinţii. Ei au ştiut să deosebească fondul de formă să pună accentul pe rădăcina păcatului şi nu pe formele lui care nu au număr.
Rădăcina este voinţa pătimaşă iar frunzişul, mulţimea de forme ale păcatului, ca voinţă pătimaşă materializată. Căci desăvârşirea nu-i altceva decât stârpirea acestei rădăcini (voinţa pătimaşă ca potenţă a libertăţii voinţei), îndreptându-ne cu toată libertatea spre Virtutea supremă – Dumnezeu iubire.
Şi pentru că nu toţi avem darul pătrunderii raţiunilor lucrurilor, să ne punem nădejdea în călăuzele pe care ni le-a dat Dumnezeu, şi anume pe Sf. Părinţi, care se fac prezenţi peste veacuri în lume prin cuvânt, şi prin rugăciunea lor neîncetată pentru noi către Dumnezeu.