Din
OMILII LA SARACUL LAZAR. DESPRE SOARTA SI PROVIDENTA. DESPRE RUGACIUNE. DESPRE VIETUREA DUPA DUMNEZEU
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC SI DE MISIUNE AL BOR
2005
Omilie la titlul Faptelor Apostolilor
(La începutul Faptelor Apostolilor — II)
1. După multă vreme, ne-am întors din nou la mama noastră, la această biserică dorită între toate şi vrednică de iubit, mamă a noastră şi a tuturor bisericilor. E mamă nu numai pentru că e mai veche în ani, ci şi pentru că a fost întemeiată de mâinile apostolilor. De aceea, cu toate că a fost dărâmată de multe ori pentru numele lui Hristos, totuşi a fost iarăşi ridicată prin puterea lui Hristos. Că n-au întemeiat-o numai mâinile apostolilor, ci a întărit-o şi hotărârea Stăpânului apostolilor, cu un fel de zid nou şi nemaiauzit. N-a zidit Biserica făcând-o din pietre şi lemne, n-a întărit-o înconjurând-o cu şanţ pe dinafară, ridicându-i ziduri şi înălţându-i turnuri, ci a rostit numai două cuvinte, şi acestea i-au slujit de ziduri, de turn, de şanţ de întărire.
– Şi care sunt cuvintele acestea care au avut atâta tărie?
– Pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui! Acestea sunt zidul, acestea clădirea, acestea întărirea, acestea limanul şi scăparea. Vezi şi din aceste cuvinte cât de puternic e zidul! Hristos n-a spus că numai uneltirile oamenilor nu o vor birui, ci că nici chiar meşteşugirile iadului. Porţile iadului, spune El, nu o vor birui. N-a spus nu o vor ataca, ci: nu o vor birui. Da, o vor ataca, dar nu o vor birui.
Dar ce înseamnă porţile iadului ? Poate că nu-s clare cuvintele acestea. Să vedem ce înseamnă poarta oraşului, şi atunci vom şti ce este şi poarta iadului. Poarta oraşului este un loc de intrare în oraş, deci şi poarta iadului este o primejdie care duce în iad. Cu alte cuvinte, Hristos spune aşa: “Biserica rămâne neclătinată, chiar dacă se vor ridica împotriva ei şi o vor ataca primejdii de aşa fel, încât să ne ducă chiar în iad”.
– Dar Hristos ar fi putut să nu lase să vină peste ea rele. Pentru ce-a lăsat?
– Pentru că este o faptă cu mult mai mare să îngăduie să vină încercări peste Biserică, dar să nu lase să sufere răul în urma atacului lor, decât să împiedice încercările. De aceea a lăsat să vină peste ea toate încercările! Ca s-o facă mai încercată! Că necazul aduce răbdare, iar răbdarea, încercare . Şi ca să arate cu mai multă tărie puterea Lui, o smulge chiar din porţile morţii. De aceea a lăsat să vină peste ea furtuna, dar n-a lăsat să se scufunde vasul. Tot aşa, pe un căpitan de corabie îl admirăm nu când stă la cârmă pe vreme bună, nici când scapă corabia bătută de vânt în pupă, ci când marea e furioasă, când valurile sunt sălbatice, când se dezlănţuie furtuna, când el smulge corabia din mijlocul vijeliei, punând împotriva furiei vânturilor meşteşugul său. Aşa şi Hristos. Ca pe o corabie în mare a lăsat Hristos Biserica în lume; n-a potolit furtuna, dar a smuls-o din furtună; n-a liniştit marea, dar a întărit corabia. De pretutindeni se năpusteau asupra ei popoare, ca valurile sălbatice; o atacau duhurile cele rele, ca vânturi furioase; de pretutindeni se ridica furtuna, dar Hristos dădea Bisericii vreme tare frumoasă. Şi lucru minunat nu-i că furtuna n-a scufundat vasul, ci că vasul a pus capăt furtunii. Prigoanele cele dese nu numai că n-au înecat Biserica, ci au fost risipite de Biserică.
– Cum, în ce chip, prin ce?
– Prin hotărârea aceasta care spune: Porţile iadului nu o vor birui! Câte n-au făcut păgânii ca să surpe acest cuvânt, ca să facă neputincioasă hotărârea aceasta, dar n-au putut. Hotărârea era a lui Dumnezeu! După cum năpustindu-se duşmanii asupra unui turn făcut din diamante şi legat bine cu fier, nu şubrezesc clădirea, nici nu-i slăbesc legătura, ci pleacă fără să vatăme turnul, fără să-i facă vreun rău, dar îşi sfărâmă puterea lor, tot aşa şi cuvântul acesta, întărit cu străşnicie, ca un turn, în mijlocul lumii: păgânii 1-au izbit din toate părţile; au văzut că turnul e puternic şi, sfărâmându-şi tăria, au murit. Ce n-au meşteşugit împotriva acestei hotărâri! S-au pregătit oştiri, s-au mânuit arme, s-au înarmat împăraţi, s-au sculat popoare, s-au ridicat oraşe, s-au înfuriat judecători, s-au născocit tot felul de pedepse; niciun chip de chin n-a fost uitat: focul, sabia, dinţii fiarelor, prăpastia, înecul, adâncul, butucul, crucea, cuptorul, şi toate uneltele de chin câte s-au cunoscut au fost aduse-n mijloc. Mulţime nespusă de ameninţări, făgăduieli nespuse de onoruri, pentru ca prin unele să înfricoşeze, iar cu celelalte să atragă, să momească. Nu s-a lăsat de-o parte niciun fel de înşelăciune, nici de silnicie. Părinţii şi-au vândut copiii, copiii nu au mai ştiut de taţi; mamele şi-au uitat durerile naşterii; legile firii au fost răsturnate. Totuşi nici aşa temeliile Bisericii nu s-au clătinat. Războiul se ducea de către rude chiar, dar de zidurile ei nu s-a atins, din pricina cuvântului care spune: Porţile iadului nu o vor birui! Nu te uita că a fost cuvânt! Da, a fost cuvânt, dar cuvântul lui Dumnezeu! Prin cuvânt a întărit Dumnezeu cerul , prin cuvânt a întemeiat pământul pe ape , făcând ca pământul acesta dens şi greu să se poarte pe apele cele nesigure şi curgătoare. Prin cuvânt a întărit de jur împrejur, cu zid slab de nisip, marea cea atât de groaznică prin furiile ei, marea cea cu atâtea valuri. De ce te minunezi dar, dacă Cel Ce prin cuvânt a întărit cerul, a întemeiat pământul, a îngrădit marea, dacă El, tot prin acest cuvânt, a întărit Biserica, mai de preţ ca cerul, pământul şi marea?
2. Dar pentru că e atât de neclătinată clădirea, pentru că e atât de nesfărâmat zidul, să vedem cum i-au pus apostolii temeliile, cât de adânc au săpat ca să fie clădirea de neclintit. N-au săpat adânc! N-au avut nevoie de atâta osteneală!
– De ce?
– Pentru că au găsit temelie veche, temelia proorocilor. După cum un om care vrea să-şi zidească o casă foarte mare, dacă găseşte în pământ o temelie veche, tare, de nesfărâmat, nu strică temelia aceea, nici nu mişcă pietrele, ci lasă temelia să stea nemişcată şi aşează pe ea clădirea cea nouă, tot aşa şi apostolii, vrând să zidească această mare clădire, Biserica aceasta care-i ridicată în întreaga lume, n-au săpat adânc, ci găsind temelie veche, cea pusă de prooroci, n-au stricat-o, n-au mişcat zidirea şi învăţătura, ci au lăsat-o neclintită şi pe ea au turnat învăţătura lor, credinţa aceasta nouă a Bisericii. Şi ca să vezi că n-au mişcat vechea temelie, ci au zidit pe ea, ascultă-1 pe Pavel, zidarul cel înţelept, că ne arată cu de-amănuntul chipul zidirii. Că el este zidarul cel înţelept! Ca un înţelept zidar, spune el, am pus temelia . Dar să vedem cum a pus temelia! “Am pus-o, spune el, peste altă temelie veche, pe temelia proorocilor”.
– De unde ştim asta?
– Nu mai sunteţi străini, spune el, ci împreună cetăţeni cu sfinţii, deasupra fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi a proorocilor . Ai văzut temelie şi temelie; una a proorocilor, cealaltă a apostolilor, aşezată deasupra celeilalte. Şi, într-adevăr, e de mirare că n-au venit apostolii după prooroci îndată, ci după multă curgere de vreme.
– Pentru ce?
– Zidarii cei meşteri fac tot aşa. După ce-au pus temelia, nu încep îndată clădirea, pentru ca nu cumva, fiind zidăria temeliei proaspătă şi slabă, să nu poată ţine greutatea zidurilor. De aceea lasă vreme îndelungată să se întărească pietrele temeliei; când văd că s-au întărit bine, atunci pun şi greutatea zidurilor. Tot aşa a făcut şi Hristos: a lăsat să se întărească bine temelia proorocilor în sufletele ascultătorilor, să se întărească învăţătura lor; când a văzut că zidăria temeliei este neclintită, când a văzut că dogmele cele sfinte sunt întărite ca să poată ţine cugetarea cea nouă, atunci a trimis pe apostoli, care pe temelia proorocilor au ridicat zidurile Bisericii. De aceea şi apostolul n-a spus: “fiind zidiţi pe temelia apostolilor”, ci deasupra fiind zidiţi, adică zidiţi peste ceva. Dar să vedem cum au zidit apostolii.
– De unde vom şti?
– De unde din altă parte decât din cartea Faptelor, despre care v-am vorbit şi zilele trecute? Vă rămăsesem dator cu ceva în ziua aceea. Trebuie neapărat să vă plătesc datoria astăzi.
– Care-i datoria?
– Să vă tălmăcesc titlul cărţii! Titlul nu-i simplu şi clar, după cum socotesc mulţi; ci are nevoie de cercetare.
– Care este titlul cărţii?
– “Faptele Apostolilor”! Nu-i aşa că pare clar? Nu-i aşa că pare cunoscut şi pe-nţelesul tuturor? Dar dacă veţi urmări cele ce spun, veţi vedea cât e de mare adâncul titlului acestuia. Pentru ce nu se intitulează cartea: “Minunile Apostolilor”? Pentru ce nu poartă titlul “Semnele Apostolilor” sau “Puterile şi minunile Apostolilor”, ci “Faptele Apostolilor”? Că nu-s totuna faptele cu semnele, nu-s totuna faptele cu minunile, nu-s totuna faptele cu puterile, ci mare este deosebirea dintre acestea două. Fapta este rezultatul propriei strădanii; minunea, harismă a dumnezeiescului dar. Ai văzut cât de mare este deosebirea dintre faptă şi minune? Fapta este o urmare a sudorilor omeneşti; minunea este o dovadă a dărniciei dumnezeieşti. Fapta îşi are început în viaţa noastră, minunea îşi ia începutul de la harul lui Dumnezeu; una se datorează ajutorului de sus, alta, voinţei de jos. Fapta este ţesută din amândouă: şi din râvna noastră, şi din har dumnezeiesc; minunea nu este decât o manifestare a harului de sus, fără să aibă nevoie de sudorile noastre. Faptă înseamnă să fii blând, să fii curat la suflet şi la trup, să fii cumpătat, să-ţi stăpâneşti mânia, să biruieşti pofta, să faci milostenii, să fii iubitor de oameni, să săvârşeşti orice virtute. Asta este o faptă. Osteneala şi sudoarea noastră. Minune înseamnă să alungi demonii, să deschizi ochii orbilor, să curăţeşti trupurile leproşilor, să întăreşti mădulare slăbănogite, să învii morţi sau să faci altele la fel cu acestea. Ai văzut cât e de mare deosebirea între fapte şi minuni, între vieţuire şi semne, între râvna noastră şi harul lui Dumnezeu?
3. Vrei să-ţi arăt şi altă deosebire? Că pentru voi ţin astăzi tot cuvântul acesta, ca să cunoaşteţi ce este minunea, ce este semnul. Minunea este mai mare, mai înfricoşătoare, depăşeşte firea noastră. Fapta şi vieţuirea sunt mai mici decât minunile, dar mai folositoare, cu mai mult câştig; sunt o răsplată a ostenelilor, plată a strădaniei. Şi ca să vezi că fapta este mai folositoare şi cu mai mult câştig decât minunea, află că fapta bună, chiar neînsoţită ,de minuni, duce în cer pe cei ce-o săvârşesc, dar minunea şi semnele, neînsoţite de fapte, n-au puterea să-i ducă pe săvârşitori nici în pridvorul cerului. Eu vă voi arăta cum, iar voi să observaţi că faptele au întâietatea potrivit răsplăţii date lor. Să vedeţi că minunile singure nu mântuie pe cei ce le fac, dar fapta singură nu are nevoie de nimic altceva pentru mântuirea celui ce o face. Mulţi Îmi vor spune în ziua aceea, zice Hristos: „Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit?” Adică au făcut semne şi minuni! „Au nu în numele Tău am scos mulţi demoni şi am făcut multe minuni?” Vedeţi? Peste tot semne şi minuni! Să vedem acum ce spune Dumnezeu. Pentru că aceştia au făcut numai minuni, şi nicio faptă, le spune: Depărtaţi-vă de la Mine, nu vă ştiu pe voi, lucrători ai fărădelegii!
– Dar dacă nu-i ştie, cum de ştie că au lucrat fărădelegea?
– Ca să afli că aceste cuvinte: Nu vă ştiu pe voi!, nu arată neştiinţa, ci dezgustul.
Nu vă ştiu pe voi!
– Spune-mi, pentru ce? Oare, nu în numele Tău am scos demoni?
– „Mi-e silă de voi, le spune Hristos, că n-aţi ajuns mai buni, cu toate darurile Mele, că aţi rămas tot aşa de răi, cu toată cinstea ce v-am dat.” Depărtaţi-vă de la Mine, nu vă ştiu pe voi!
– Cum se poate asta? Cum s-a făcut că în vremea veche oameni nevrednici au primit harisma, oameni cu viaţă păcătoasă au făcut minuni şi s-au bucurat de daruri dumnezeieşti, fără să se îngrijească să ducă o viaţă îmbunătăţită?
– Da, s-au bucurat datorită iubirii de oameni a lui Dumnezeu, nu a vredniciei lor. Trebuia să se răspândească pretutindeni cuvântul bunei credinţe, că era la început şi în faşă credinţa. După cum un vrednic lucrător de pământ dă multă îngrijire unui puiet de curând sădit în sânurile pământului, pentru că-i plăpând, şi îl împrejmuieşte cu pietre şi cu spini, ca să nu fie smuls de vânturi, să nu fie stricat de vite sau să sufere vreo altă vătămare, iar când vede că s-a întărit şi a crescut mare, scoate gardul din jurul lui, pentru că pomul e destul de puternic să nu mai sufere vreo vătămare, tot aşa s-a întâmplat şi cu credinţa. Când era sădită de curând, când era plăpândă, când era proaspăt semănată în sufletele oamenilor, cerea de pretutindeni multă purtare de grijă; dar când s-a întărit, când a prins rădăcini şi a crescut în înălţime, când a umplut toată lumea, Hristos i-a luat apărătorile, a dat la o parte întăririle. De aceea la început se dădeau harisme şi celor nevrednici; era nevoie în vremea aceea veche de acest ajutor, din pricina credinţei; acum însă, nici celor vrednici nu li se dau; tăria credinţei nu mai are nevoie de acest ajutor. Şi ca să vezi că aceia nu minţeau când spuneau că au făcut minuni, ci cu adevărat au făcut minuni, şi ca să vezi că se dădeau harisme unor oameni nevrednici pentru ca să se săvârşească pe lângă cele spuse şi altceva, adică pentru ca aceia, ruşinaţi de darul lui Dumnezeu, să se depărteze de răutatea lor, iată-1 de pildă pe Iuda, unul din cei doisprezece. Toţi dau mărturie că făcea minuni, scotea demoni, învia morţi, curăţa leproşi. Cu toate acestea, a căzut din împărăţia cerurilor. N-au putut minunile să-1 mântuie, pentru că era tâlhar şi hoţ şi a vândut pe Stăpânul. Că minunile nu pot mântui fără o vieţuire bună, fără o viaţă curată şi desăvârşită, am dovedit-o cu cele ce am spus; dar că o vieţuire care nu are mângâierea facerii de minuni, care nu-şi ia minunile întru ajutor, ci rămâne singură ea, are puterea să ducă cu îndrăznire în împărăţia cerurilor, ascultă că o spune Hristos: Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii! Pentru ce? Pentru că au înviat morţi, pentru că au curăţit leproşi, pentru că au alungat demoni? Nu! Dar pentru ce? Pentru că M-aţi văzut flămând, zice Hristos, şi M-aţi hrănit; însetat, şi Mi-aţi dat să beau; gol, şi M-aţi îmbrăcat; străin, şi M-aţi primit! Nu-i vorba deloc de minuni, ci peste tot de fapte. După cum dincolo, peste tot minuni, şi îndată osânda, pentru că erau minuni fără de fapte, tot aşa şi aici, peste tot fapte şi deloc minuni, şi îndată mântuirea. Pentru că o vieţuire desăvârşită poate mântui ea singură pe cei ce-o au. De aceea şi fericitul acesta, vrednicul şi minunatul Luca, de aceea şi-a intitulat cartea sa aşa: Faptele Apostolilor, ci nu: Minunile Apostolilor. Minunile lor s-au făcut în timp şi au trecut; faptele lor însă trebuie să fie pildă totdeauna tuturor celor ce au să se mântuiască. Pentru că de aceea a fost intitulată aşa cartea aceasta, ca să imităm faptele apostolilor, nu minunile lor. Pentru ca să nu zici, dar, mai bine spus, ca să nu spună trândavii, când îi îndemnăm să imite pe apostoli şi când le spunem: “Imită pe Petru, calcă pe urmele lui Pavel, fii ca Ioan, urmează lui Iacov!”, deci ca să nu spună: “Nu putem, nu suntem în stare! Aceia au înviat morţi, au curăţit leproşi!”, şi să ne închidă gura cu această apărare neruşinată a lor, să le spunem: “Taci, închide gura! Nu i-au dus pe aceia în împărăţia cerurilor minunile, ci faptele!” Imită deci vieţuirea apostolilor, şi nu vei avea mai puţin decât apostolii! Nu minunile i-au făcut pe ei apostoli, ci viaţa lor curată! Şi că viaţa curată e semnul după care cunoaştem icoana de apostol, că ea e trăsătura ucenicilor, ascultă pe Hristos, că ne arată semnul după care putem să-i cunoaştem! Zugrăvind icoana ucenicilor Săi şi arătând care-i semnul de recunoaştere a unui apostol, a grăit aşa: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei!
– Întru aceasta, întru ce? Întru facerea de minuni? Întru învierea morţilor?
– Nu! răspunde Hristos.
– Dar întru ce?
– Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă vă iubiţi unii pe alţii . Iar prin dragoste nu se înţeleg minunile, ci faptele. Că dragostea este plinirea legii Ai văzut semnul de recunoaştere a ucenicilor? Ai văzut icoana de apostol? Ai văzut chipul? Ai văzut pilda? Nu căuta mai mult! Stăpânul a hotărât că dragostea îi caracterizează pe ucenici. Deci dacă ai dragoste, ai ajuns apostol, primul dintre apostoli.
4. Vrei să afli asta şi din altă parte? Adresându-Se Hristos lui Petru, îi spune: Petre, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? Nimica nu are atâta putere să ne ducă în împărăţia cerurilor, ca dragostea de Hristos, dacă-L iubim aşa cum trebuie. Şi a spus şi cum putem cunoaşte pe cel care iubeşte pe Hristos cu adevărat.
– Cum? Şi prin ce fapte putem să-L iubim pe Hristos mai mult decât apostolii? Oare înviind morţii sau făcând alte minuni?
– Deloc!
– Atunci, prin ce fapte?
– Să ascultăm, că ne-o spune Însuşi Hristos Cel iubit! Dacă Mă iubeşti mai mult decât aceştia, spune El, păstoreşte oile Mele!
Iată că şi aici este lăudată fapta. Grija de cei din jur, mila, ajutorul, căutarea folosului altuia şi toate celelalte însuşiri pe care trebuie să le aibă un păstor, toate acestea sunt fapte, nu minuni, nici semne.
– Dar apostolii, mi se poate răspunde, au ajuns apostoli din pricina minunilor.
– Nu din pricina minunilor, ci din pricina vieţuirii lor. Prin ea mai cu seamă au strălucit: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă nu minunile, ci faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl Vostru Cel din ceruri! Vezi că peste tot sunt puse în lumină faptele? Vezi că peste tot este admirată viaţa virtuoasă? Vrei să ţi-1 arăt chiar şi pe Petru, pe acest verhovnic al apostolilor, care a avut o viaţă foarte îmbunătăţită, care a făcut minuni ce depăşesc firea omenească? Ei bine, dacă le-am pune alături pe cele două, minunile şi viaţa, vei vedea că este cinstit mai mult pentru viaţa sa decât pentru minunile făcute! Ascultă istoria aceasta: Petru şi Ioan s-au suit la templu pentru rugăciunea de la ceasul al nouălea . Să nu treci cu nepăsare pe lângă istoria aceasta, ci opreşte-te îndată, chiar la începutul ei, şi află cât era de mare dragostea, şi înţelegerea, şi unirea între apostoli! Află că în toate erau împreună, fiind legaţi cu legătura prieteniei celei după Dumnezeu; toate le făceau împreună şi se arătau împreună şi la masă, şi la rugăciune, şi în călătorie, în toate. Dacă stâlpii şi turnurile acelea, care aveau multă îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, simţeau nevoia să se ajute unii pe alţii şi se îndreptau unii pe alţii prin acest ajutor, cu mult mai mult noi, cei slabi şi nemernici, noi, care nu suntem vrednici de niciun cuvânt (de laudă), vom avea nevoie să ne ajutăm unii pe alţii. Frate ajutat de frate este ca o cetate întărită ; şi iarăşi: Iată acum: ce este atât de bun şi atât de frumos decât a locui fraţii împreună? Erau Petru şi Ioan şi aveau pe Iisus în mijlocul lor. Că unde sunt adunaţi doi sau trei în numele Meu, spune Hristos, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor! Ai văzut ce mare lucru este să fim împreună? Dar ei nu erau de formă împreună – că şi voi acum sunteţi toţi împreună -, ci trebuie să fii împreună prin legătura dragostei şi dispoziţia voinţei. Aşa precum trupurile noastre stau acum unele lângă altele şi se strâng împreună, tot aşa trebuie să se strângă şi inimile împreună.
Petru şi Ioan s-au suit la templu.
– S-a sfâşiat catapeteasma , s-au pustiit Sfintele Sfintelor, s-a desfiinţat închinarea doar într-un singur loc . Pavel striga spunând: În tot locul ridicaţi mâini sfinte! Pentru ce atunci se duc să se închine la templu? S-au întors iarăşi la slăbiciunea iudaică?
– Doamne, fereşte! Ci s-au coborât la cei mai slabi, împlinind acel cuvânt al lui Pavel: M-am făcut pentru iudei ca un iudeu . S-au pogorât la cei slabi, ca să nu rămână aceia slabi. De altfel, acolo era adunat tot oraşul. După cum pescarii cei meşteri caută acele ochiuri de apă unde se adună toţi peştii, ca să-i pescuiască mai uşor, tot aşa şi apostolii aceştia, pescarii cei duhovniceşti, s-au grăbit spre ochiul acela unde era adunat tot oraşul, ca să arunce acolo plasa Evangheliei şi să pescuiască mai uşor. Făceau aceasta imitând pe Dascălul lor. Că şi Hristos a spus: În fiecare zi eram cu voi în templu .
– Pentru ce în templu?
– Pentru ca să-i prindă pe cei din templu.
Tot aşa şi aceşti doi apostoli, se suiau la templu ca să se roage, dar ei aveau să semene acolo învăţătura.
S-au suit la templu ca să se roage, la ceasul de rugăciune cel al nouălea .
Nu fără socoteală păzeau ei ceasul acesta. De multe ori v-am vorbit despre ceasul acesta, al nouălea. V-am spus că în ceasul al nouălea a fost deschis raiul şi a intrat tâlharul ; în ceasul al nouălea s-a surpat blestemul, în ceasul al nouălea s-a adus jertfa lumii, în ceasul al nouălea s-a pus capăt întunericului, în ceasul al nouălea a strălucit lumina, şi cea materială, şi cea spirituală.
Pe la ceasul al nouălea . Când alţii sunt cufundaţi în somn adânc din pricina îmbuibării sau beţiei, aceia erau atunci treji, deştepţi şi zoreau, clocotind de dor, la rugăciune. Dacă apostolii aveau nevoie de rugăciune, de rugăciune stăruitoare, de rugăciune atât de desăvârşită, ei, care aveau atâta îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, ei, care nu se ştiau cu niciun păcat pe cuget, ce vom face noi, care suntem plini cu totul de răni şi nu luăm doctoria rugăciunii? Vrei să vezi ce mare armă e rugăciunea? Apostolii au lăsat în seama altora grija pentru săraci, numai ca să aibă mai mult răgaz pentru rugăciune: Rânduiţi dintre voi, spune Scriptura, şapte bărbaţi cu nume bun; iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului .
5. Dar după cum spuneam, să nu ne depărtăm de la subiect, anume că Petru a făcut şi fapte şi a făcut şi minuni, dar a fost lăudat mai mult pentru fapte decât pentru minuni – s-au suit dar la templu ca să se roage. Şi iată un bărbat, olog din pântecele mamei sale, fusese adus la uşa templului . Din naştere-i era beteşugul trupului, iar boala era mai mare decât ştiinţa doctorului, pentru ca să se arate cu mai multă măreţie harul lui Dumnezeu. Aşadar, ologul acesta şedea la poarta templului. Şi văzându-i pe apostoli intrând, s-a uitat la ei, căutând să ia de la ei milostenie . Ce a făcut Petru? Priveşte la noi! , i-a spus el. Privindu-i pe ei, te convingi deplin de sărăcia lor. Nu mai e nevoie de cuvinte, de dovadă, de întrebare, de răspuns! Îmbrăcămintea ţi-1 arată pe sărac. Aceasta este cu totul faptă de apostol, ca să grăieşti aşa unui sărac, ca să nu alini numai sărăcia, ci să spui: “Vei vedea mai mare bogăţie! Argint şi aur n-am; dar ce am, îţi dau: în numele lui Iisus Hristos, scoală-te şi umblă! Ai văzut sărăcie şi bogăţie? Sărăcie de bani, bogăţie de haruri! Nu a pus capăt sărăciei de bani, dar a îndreptat sărăcia firii. Uită-te la blândeţea lui Petru! A spus ologului: Priveşte la noi! Nu 1-a insultat, nu 1-a ocărât, aşa cum facem noi adeseori cu cei care ne cer de pomană, învinuindu-i că-s leneşi şi trândăvesc. Nu ţi s-a poruncit, omule, asta! Nu ţi s-a poruncit să osândeşti tu lenea, ci să alini sărăcia! Nu ai fost pus să învinuieşti păcatul, ci să vindeci suferinţa! Nu să ocărăşti trândăvia, ci să întinzi mână de ajutor celor căzuţi! Nu să ţii de rău viaţa cerşetorului, ci să-1 scapi de foame! Dar noi facem dimpotrivă. Nu uşurăm cu datul din averi sărăcia celor ce întind mâna, dar zgândărim cu noianul învinuirilor rănile săracilor. Petru n-a făcut aşa, ci-şi cere iertare de la sărac, şi-i grăieşte cu blândeţe, – că spune Scriptura: Pleacă-ţi fără scârbă urechea spre cel sărac şi răspunde-i cu blândeţe, paşnic! -: Argint şi aur n-am, dar ce am îţi dau: în numele lui Iisus Hristos, scoală-te şi umblă! Două lucruri sunt aici: fapta şi minunea. Fapta: Argint şi aur n-am. Că faptă este să dispreţuieşti lucrurile cele pământeşti, să lepezi averile, să te ridici deasupra deşertăciunii de-aici! Iar minune: să ridici pe olog, să îndrepţi mădularele cele schilodite. Să vedem cu ce se laudă Petru! Ce-a spus el? A spus că a făcut minuni? Că doar atunci, pe când se lăuda, făcuse minuni! Nu s-a lăudat însă cu minunile! Dar cu ce? Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie! , spunea el. Ai văzut dar şi fapta lui Petru, şi minunea făcută de el! Încununată însă a fost numai fapta! Fapta a fost lăudată şi primită de Hristos! Vă spun vouă, zice Hristos, că voi, care aţi lăsat case… şi celelalte . N-a spus: “Voi, care aţi înviat morţii”, ci: Voi, care aţi lăsat averile voastre, veţi şedea pe cele douăsprezece tronuri! Şi oricine şi-a lăsat toate averile lui, se va bucura de această cinste. Nu poţi să vindeci un olog, cum a făcut Petru? Dar poţi să spui ca el: Argint şi aur n-am! De ai spus asta, aproape eşti de Petru. Dar, mai bine spus, nu dacă spui, ci dacă faci! Nu poţi îndrepta o mână uscată? Dar poţi face ca mâna ta, ajunsă uscată din pricina neomeniei, să ţi-o îndrepţi prin dragostea de oameni. Să nu fie mâna ta, spune Scriptura, întinsă la luat şi strânsă la dat! Vezi că nu uscăciunea, ci neomenia zgârceşte mâna? Întinde-o dar cu milostenie şi iubire de oameni! Nu poţi izgoni duhurile rele? Izgoneşte păcatul, şi vei primi mai mare răsplată! Ai văzut că pretutindeni viaţa şi fapta au mai multă laudă decât minunea şi mai multă răsplătire? Dar dacă vrei, îţi voi arăta asta şi din altă parte. Şi s-au apropiat de El, spune Scriptura, cei şaptezeci de ucenici şi se bucurau şi ziceau: „Doamne, în numele Tău şi demonii ni se supun!” … Şi le-a spus lor: “Fiu vă bucuraţi că duhurile vi se supun, ci bucuraţi-vă că numele voastre au fost scrise-n ceruri” . Vezi că pretutindeni viaţa e lăudată?
6. Haide acum să strângem la un loc cele spuse până acum! Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă vă iubiţi unii pe alţii . Iată dovada că faptele, şi nu minunile, sunt semnul de recunoaştere a ucenicilor lui Hristos! Petre, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? Păstoreşte oile Mele! Iată alt semn de recunoaştere, şi acesta tot din fapte! Acum, al treilea semn de recunoaştere: Nu vă bucuraţi că duhurile vi se supun, ci bucuraţi-vă că numele voastre au fost scrise-n ceruri! Că şi aceasta e tot o faptă a vieţii. Vrei să ştii şi a patra dovadă? Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri . Iată că şi aici tot despre fapte e vorba! La fel când spune: Oricine a lăsat casă, sau fraţi, sau surori pentru Mine, însutit va lua şi viaţa veşnică va moşteni! , laudă faptele, viaţa desăvârşită. Ai văzut că ucenicii lui Hristos se cunosc după dragostea dintre ei; cel care iubeşte pe Hristos mai mult decât apostolii se cunoaşte după păstorirea fraţilor. Cei care trebuie să se bucure au primit poruncă să se bucure pentru că li s-au înscris numele lor în ceruri; cei care slăvesc pe Dumnezeu sunt arătaţi de lumina faptelor lor, iar cei care moştenesc viaţa şi primesc însutit au parte de acest dar, pentru că le-au dispreţuit pe toate cele din lumea aceasta.
Imită-i pe toţi aceştia, şi vei putea fi ucenic şi tu, vei fi numărat între prietenii lui Dumnezeu, vei slăvi pe Dumnezeu şi te vei bucura de viaţa cea de veci! Nu-ţi va fi piedică, pentru dobândirea bunătăţilor toate, că n-ai făcut minuni, dacă ai viaţă desăvârşită.
Dar chiar numele de Petru nu 1-a primit apostolul de la minuni şi semne, ci de la viaţa lui zeloasă, de la dragostea lui curată. N-a fost numit aşa pentru că a înviat morţi, nici pentru că a îndreptat ologi, ci a moştenit numele acesta pentru că, o dată cu mărturisirea, a arătat credinţă curată. Tu eşti Petru, îi spune Hristos, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea! . Pentru ce? Nu pentru că a făcut minuni, ci pentru că a spus: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Cel viu! Iată dar că şi numele de Petru îşi are începutul nu de la minuni, ci de la zelul lui înflăcărat.
Dar, pomenind de Petru, mi-a venit în minte un alt Petru, părintele şi dascălul nostru cel de obşte , care, moştenind virtutea aceluia, a primit şi scaunul lui. Şi este un privilegiu al oraşului nostru că a avut la început dascăl pe verhovnicul apostolilor. Că trebuia să aibă păstor pe întâiul dintre apostoli oraşul care, mai înaintea întregii lumi, a fost încununat cu numele de creştin . Dar noi, primindu-1 pe acest învăţător, nu 1-am ţinut până la sfârşit, ci 1-am dat împărătesei Romei. Dar, mai bine spus, l-am ţinut până la sfârşit. E drept, nu ţinem trupul lui Petru, dar ţinem credinţa lui Petru, ca şi cum 1-am ţine pe Petru. Şi pentru că ţinem credinţa lui Petru, îl avem chiar pe Petru. Tot astfel, văzând pe cel râvnitor ca Petru, ni se pare că-1 vedem pe Petru. Şi Hristos a numit pe Ioan Ilie , nu pentru că Ioan era Ilie, ci pentru că a venit cu duhul şi puterea acestuia. După cum Ioan a fost numit Ilie pentru că a venit în duhul şi cu puterea lui Ilie, tot aşa şi acesta poate fi numit pe drept cuvânt Petru, pentru că a venit cu mărturisirea şi credinţa lui Petru. Înrudirea vieţii duce la înrudirea numelor. Să ne rugăm dar cu toţii ca să ajungă şi el bătrân ca şi Petru. Că şi apostolul la bătrâneţe şi-a sfârşit viaţa. Când vei îmbătrâni, spune Hristos, atunci te vor încinge şi te vor duce unde tu nu vrei . Să cerem lui Dumnezeu şi pentru el viaţă îndelungată. Prelungindu-i-se bătrâneţea, va face să înflorească mai mult tinereţea noastră cea duhovnicească, pe care facă Dumnezeu să o păstrăm în floare mereu, cu rugăciunile aceluia şi ale acestui Petru, dar şi cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, împreună cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.