Din
OMILII LA SARACUL LAZAR. DESPRE SOARTA SI PROVIDENTA. DESPRE RUGACIUNE. DESPRE VIETUREA DUPA DUMNEZEU
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC SI DE MISIUNE AL BOR
2005
Cuvântul V – Omilii la săracul Lazăr
l. Patru din aceste zile am cheltuit cu voi, tălmăcindu-vă pe înţelesul vostru parabola lui Lazăr, scoţând din adânc comoara pe care am găsit-o în trupul acoperit de bube, comoară plină nu cu aur, cu argint şi pietre preţioase, ci cu înţelepciune, cu bărbăţie, cu răbdare şi cu multă statornicie a credinţei. După cum comorile acestea din lume sunt acoperite la suprafaţă cu spini, cu ciulini şi cu pământ tare, dar, dacă sapi adânc, dai de mare bogăţie, tot aşa este şi cu Lazăr. Deasupra răni, iar dedesubt bogăţie nespusă; slăbănogit îi era trupul, dar viteaz şi treaz sufletul. Puteai vedea cu el împlinindu-se acel cuvânt apostolic ce zice: Chiar dacă omul nostru cel din afară se strică, cel dinlăuntru însă se înnoieşte .
Aş fi putut şi în această zi să vă vorbesc de aceeaşi parabolă şi să lupt cu ereticii, care atacă Vechiul Testament, care învinuiesc pe patriarhi şi-şi ascut limba împotriva Creatorului, Dumnezeul a toate . Dar, ca să nu vă fie prea săţios cuvântul meu, amânând pe altă dată lupta aceasta, haide să-mi îndrept cuvântul spre alt subiect. Mereu aceeaşi mâncare e săţioasă; dar dacă schimbi mâncărurile, deştepţi pofta. Aşadar, pentru că la fel se întâmplă şi cu predica, să ne întoarcem, după atâta vreme, la Pavel. Că la timp potrivit ni s-a citit astăzi pericopa apostolică; iar predica mea din această zi va merge pe aceeaşi cale ca cele de mai înainte.
Aţi auzit, aşadar, astăzi pe Pavel strigând şi grăind: Fraţilor, despre cei ce au adormit nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi, care n-au nădejde! Parabola lui Lazăr a fost cântecul evanghelic; glasul acesta, glas apostolic; dar cântarea este una. Când am vorbit de parabola aceea, am cugetat multe despre înviere şi despre judecata de dincolo; iar acum cuvintele apostolului ne aduc la acelaşi subiect, încât, chiar dacă săpăm într-o ţarină apostolică, totuşi vom găsi şi aici aceeaşi comoară. Că şi atunci când am vorbit de Lazăr, tot cuvântul meu s-a străduit să înveţe pe cei ce-1 ascultă să nu pună niciun preţ pe lucrurile strălucitoare din lumea aceasta, ci să-şi pună nădejdile mai sus, să se gândească în fiecare zi la sentinţa ce va fi dată acolo, la înfricoşătorul scaun de judecată şi la Judecătorul Care nu poate fi înşelat. Acelaşi lucru ne sfătuieşte şi Pavel astăzi prin cele citite. Dar ascultaţi-le: Despre cei ce au adormit nu voim să fiţi în neştiinţă, fraţilor, ca să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi, care n-au nădejde. Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa şi Dumnezeu pe cei adormiţi întru Iisus îi va aduce împreună cu El.
Cel dintâi lucru pe care trebuie să-1 cercetăm este acesta: Pentru ce Pavel, când vorbeşte despre Hristos, numeşte moartea Lui moarte, iar când vorbeşte de moartea noastră, o numeşte adormire, şi nu moarte. Că n-a spus: “Despre cei ce au murit”.
– Dar cum a spus?
– Despre cei ce au adormit. Şi iarăşi: Tot aşa şi Dumnezeu pe cei adormiri întru Iisus îi va aduce împreună cu El. Şi nici n-a spus: “Pe cei care au murit”. Şi iarăşi: Că noi, cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiţi . Şi nici acum n-a spus: “celor care au murit”. S-a pomenit de cei morţi de trei ori, şi tot de trei ori a numit moartea lor “adormire”.
– Dar despre Hristos nu grăieşte aşa? Cum altfel?
– Pentru că de credem că Iisus a murit… N-a spus: “adormit”, ci a murit.
– Dar pentru ce a numit moartea lui Hristos moarte, iar pe a noastră, adormire?
– Nu s-a folosit de aceste cuvinte la întâmplare şi fără temei, ci ca să ne arate un gând înţelept şi mare. Moartea lui Hristos a numit-o moarte, ca să te încredinţezi de patimile Sale. Moartea noastră a numit-o adormire, ca să ne uşureze durerea. Acolo unde a avut loc învierea, moartea o numeşte curajos moarte; dar acolo unde învierea e în nădejde, o numeşte adormire, prin acest nume mângâindu-ne şi dându-ne bune nădejdi. Cel adormit va învia negreşit, iar moartea nu-i altceva decât un somn lung. Nu-mi spune mie că mortul nu aude, nu vede, nu vorbeşte, nu simte; acelaşi lucru îl spunem şi de cel ce adoarme. Dar dacă trebuie să spun ceva minunat, apoi află că sufletul celui ce doarme, doarme şi el oarecum, pe când sufletul celui ce a murit nu doarme, ci priveghează. Vrei să-mi spui că cel mort putrezeşte şi se strică, se face praf şi cenuşă? Şi ce-i cu asta, iubite? Tocmai pentru aceasta trebuie mai cu seamă să te bucuri! Şi un om care vrea să zidească o casă stricată şi veche, scoate mai întâi afară pe cei ce locuiesc în ea şi numai aşa dărâmă casa şi apoi o clădeşte din nou mai frumoasă. Pe cei scoşi afară nu-i întristează dărâmarea casei. Dimpotrivă, chiar îi bucură mai mult; că nu se uită la dărâmătura care se vede, ci au în minte viitoarea clădire, care nu se vede. Vrând şi Dumnezeu să facă tot aşa, dărâmă trupul nostru, după ce mai întâi a scos afară, ca dintr-o casă, sufletul care locuia în el, ca, zidind casa noastră mai strălucitoare, să aducă iarăşi în ea sufletul nostru, cu mai multă strălucire. Să nu ne uităm dar la dărâmarea trupului, ci la viitoarea lui strălucire!
2. Iarăşi, un altul are o statuie mâncată de rugină şi de vreme, cu multe părţi din ea zdrobite; o sfărâmă, o bagă în cuptor, o topeşte bine, şi aşa o face mai strălucită. După cum topirea în cuptor a statuii nu înseamnă dispariţia ei, ci înnoirea ei, tot aşa şi moartea trupurilor noastre nu înseamnă pieire, ci înnoire. Când vezi dar că trupul nostru se topeşte ca în cuptor şi putrezeşte, nu-ţi opri gândul doar la priveliştea aceasta, ci aşteaptă turnarea lui din nou. Nu te mulţumi însă cu măsura acestei pilde, ci mergi mai departe cu gândul. Cel care face statui, bagă în cuptor aramă, şi nu-ţi dă înapoi o statuie de aur şi nemuritoare, ci face tot una de aramă. Dumnezeu însă nu face aşa, ci bagă în pământ un trup de lut şi muritor, şi-ţi dă înapoi o statuie de aur şi nemuritoare. Că stricăcios şi pieritor e trupul pe care-1 primeşte pământul, dar Dumnezeu îţi dă înapoi acelaşi trup, nestricăcios şi nepieritor. Nu te uita dar la cel care stă cu ochii închişi, fără de glas, ci la cel înviat, la cel ce a primit slavă nespusă, înfricoşătoare şi minunată! De la priveliştea de acum du-te cu gândul la nădejdea viitoare!
Mai spui că te obişnuiseşi cu cel plecat de pe lumea aceasta, că-ţi era drag şi că de aceea plângi şi boceşti? Dar nu-i oare nesocotit ca, atunci când îţi dai fata după mire şi ea pleacă într-o ţară depărtată şi o duce bine acolo, să nu socoteşti despărţirea asta un lucru cumplit, din pricină că tristeţea plecării e uşurată de gândul că are s-o ducă bine în ţara aceea depărtată, iar aici, la plecarea pe lumea cealaltă, să te jeleşti şi să te văicăreşti, când pe cel plecat nu-1 ia un om, nici un rob ca tine, ci Însuşi Dumnezeu?
– Dar cum e cu putinţă, m-ar putea întreba cineva, să nu te întristezi atunci când eşti om?
– Nici eu nu spun să nu te întristezi. Nu opresc tristeţea, ci tristeţea peste măsură. Tristeţea ţine de fire, dar a ajunge să faci asta peste măsură este o nerozie, o nebunie, arată că ai suflet de femeie. Fii trist, plângi, dar nu te descuraja, nu te mânia, nu te răzvrăti! Mulţumeşte lui Dumnezeu, Care a luat pe cel plecat, ca astfel să-1 împodobeşti pe cel plecat şi să-i faci prin aceasta şi mai strălucitoare înmormântarea. Dar dacă te superi şi te necăjeşti, aduci ocară şi celui mort, mânii şi pe Dumnezeu Care 1-a luat, şi te vatămi şi pe tine; dar dacă mulţumeşti lui Dumnezeu, 1-ai împodobit şi pe cel mort, L-ai slăvit şi pe Cel Ce 1-a luat şi te-ai folosit şi tu prin aceasta. Plângi aşa cum a plâns Stăpânul tău pe Lazăr , Care ne-a pus nouă măsură, îndreptare şi hotar, pe care cuvine-se să nu le depăşeşti. Aşa a spus şi Pavel: Iar despre cei ce au adormit nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi, care n-au nădejde! “Întristează-te, spune Pavel, dar nu ca elinul, care n-are nădejde de înviere, care nu nădăjduieşte într-o viaţă viitoare!” Credeţi-mă că mă ruşinez şi roşesc când văd prin piaţă cete de femei că se schimonosesc, îşi smulg părul, îşi frâng mâinile, îşi zgârie obrajii, şi astea toate sub ochii elinilor. Ce nu pot spune aceia despre noi? Ce nu pot grăi? “Aceştia-s cei care filosofează despre înviere? Nu mai spune! Nu se aseamănă faptele lor cu învăţăturile lor. Cu cuvântul filosofează despre înviere, iar cu fapta, actele lor sunt de oameni deznădăjduiţi. Dacă ar fi încredinţaţi că este înviere, n-ar face toate acestea. De-ar fi convinşi că cel mort s-a dus la o viaţă mai bună, n-ar jeli!” Acestea, şi mai multe decât acestea, spun necredincioşii când aud bocetele acelora. Să ne ruşinăm dar, să ne cuminţim şi să nu aducem atâta vătămare şi nouă, şi celor care ne văd!
Spune-mi: pentru ce plângi atâta pe cel mort? Pentru că a fost rău? Dar tocmai pentru aceasta să mulţumeşti lui Dumnezeu, că s-a pus capăt răutăţii lui. Pentru că a fost bun şi blând? Dar tocmai pentru aceasta trebuie să te bucuri, că a fost răpit grabnic, înainte de a schimba bunătatea cu răutatea, că a plecat într-un loc unde este în siguranţă, unde nu este nici bănuială de schimbare. Pentru că a fost tânăr? Dar tocmai pentru aceasta slăveşte pe Dumnezeu Care 1-a luat, că 1-a chemat iute la o viaţă mai bună! Pentru că a fost bătrân? Dar tocmai pentru aceasta mulţumeşte lui Dumnezeu şi dă iarăşi slavă Celui Care 1-a luat. Ruşinează-te de slujba înmormântării! Cântările, rugăciunile, preoţii, atâta mulţime de fraţi! Toate acestea nu sunt pentru ca să plângi, să te tânguieşti şi să te zbuciumi, ci ca să mulţumeşti lui Dumnezeu, Care 1-a luat pe cel mort. După cum oamenii petrec cu urale pe cei chemaţi să ocupe o înaltă dregătorie, tot astfel şi aici, cu toţii petrec pe cei plecaţi dintre sfinţi cu multe cântări şi laude, pentru că au fost chemaţi la o cinste mai mare.
Moartea este odihnă, slobozire de truda şi de grijile lumii. Când vezi dar pe unul dintre cunoscuţii tăi că pleacă de aici, nu te amărî, ci zdrobeşte-ţi inima, apleacă-te asupra vieţii tale, cercetează-ţi conştiinţa, gândeşte-te că acest sfârşit te aşteaptă şi pe tine după puţină vreme. Fii mai înţelept, să te cuprindă frica la moartea altuia, curmă trândăvia, gândeşte-te la faptele săvârşite, îndreaptă-ţi păcatele, schimbă-te în bine! Prin aceea ne deosebim de necredincioşi, că avem o altfel de judecată despre lucruri. Necredinciosul vede cerul şi se închină cerului, socotindu-1 Dumnezeu. Vede pământul şi-i slujeşte şi rămâne uimit în faţa celor materiale. Noi nu facem aşa. Vedem cerul, şi admirăm pe Creatorul lui; nu-1 socotim Dumnezeu, ci lucrarea lui Dumnezeu. Văd toată zidirea, şi prin ea sunt călăuzit spre Cel Ce a creat-o. Vede necredinciosul pe bogat şi rămâne năucit; îl văd şi eu pe bogat, şi râd. Vede necredinciosul sărăcia şi plânge; văd şi eu sărăcia, şi mă veselesc. Altfel văd eu lucrurile, şi altfel le vede acela. Aşa stau lucrurile şi în ce priveşte moartea. Vede necredinciosul pe mort şi socoate că este mort; văd şi eu pe mort, şi văd somn în loc de moarte. Şi după cum şi cei ce ştiu carte, şi cei ce nu ştiu carte văd literele cu aceiaşi ochi, dar nu cu acelaşi înţeles, căci cei ce nu ştiu carte socot că totul se mărgineşte numai la literele ce se văd, pe când cei ce ştiu carte culeg cu multă pricepere înţelesul cuprins în litere, tot aşa şi cu morţii: şi credincioşii, şi necredincioşii văd cu aceiaşi ochi cele ce se întâmplă, dar nu cu acelaşi înţeles şi gând. Când ne deosebim dar de ei în judecarea tuturor celorlalte lucruri, am putea să avem aceleaşi gânduri despre moarte?
3. Gândeşte-te unde s-a dus cel mort şi mângâie-te! S-a dus acolo unde-i Pavel, unde-i Petru, unde-i toată ceata sfinţilor! Gândeşte-te cum are să învie, cu ce slavă şi strălucire! Gândeşte-te că, dacă te jeleşti şi te vaiţi, nici nu poţi îndrepta cu bocetele ceea ce s-a făcut şi te vatămi şi pe tine amarnic. Gândeşte-te pe cine urmezi când faci astfel şi fugi de părtăşia cu păcatul. Pe cine urmezi? Pe necredincioşii care n-au nădejde, după cum a spus şi Pavel: … ca să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi care n-au nădejde! Ia seama cât de clar e cuvântul lui Pavel! N-a spus: “ca cei ce n-au nădejde în înviere”, ci simplu: ca cei ce n-au nădejde. Într-adevăr, cel ce nu are nădejde în judecata de pe lumea cealaltă, n-are niciun fel de nădejde; acela nu ştie că există Dumnezeu, nici că Dumnezeu poartă grijă de lucrurile de pe lumea aceasta, nici că dreptatea dumnezeiască veghează asupra tuturor celor din lume. Iar cel care nu ştie acestea, nici nu se gândeşte la ele, este mai lipsit de judecată decât o fiară, căci a alungat din sufletul lui şi legile, şi judecata, şi poruncile şi, într-un cuvânt, tot binele. Cel care nu se aşteaptă să dea socoteală de faptele sale, se îndepărtează de virtute şi se alipeşte păcatului. Gândindu-ne la toate acestea, gândindu-ne şi la nerozia şi sminteala elinilor, la care suntem şi noi părtaşi prin bocetele aduse celor morţi, să fugim de asemănarea cu ei! De aceea şi Pavel ne-a amintit de ei, pentru ca, gândindu-te la ruşinea în care poţi cădea, să scapi de asemănarea cu ei şi să te întorci iarăşi la vrednicia ta. Şi nu numai când vorbeşte de moarte ne dă Pavel astfel de sfaturi, ci face asta foarte des şi cu alte prilejuri din viaţa noastră. Când vrea să ne depărteze de păcate, arată cu cine ne asemănăm noi prin păcate, ca, atinşi de această asemănare, să fugim de asemenea părtăşie. Scriindu-le tesalonicenilor, le grăia aşa: Fiecare dintre voi să-şi stăpânească vasul său în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftei, ca şi păgânii care nu cunosc
pe Dumnezeu! Şi iarăşi: Să nu mai umblaţi voi precum umblă neamurile celelalte, în deşertăciunea minţii lor! Tot aşa şi aici: Nu voim să fiţi în neştiinţă voi, fraţilor, despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi, care n-au nădejde! Nu firea lucrurilor, ci gândul nostru face să ne întristăm; nu moartea răposatului, ci slăbiciunea celor ce jelesc. Pe cel credincios nu-1 poate întrista nimic din cele de aici. Se deosebeşte de necredincioşi chiar din viaţa aceasta, înainte de bunătăţile cele ce au să fie, căci primeşte aici, pe pământ, nu mici bunătăţi de pe urma învăţăturii lui Hristos, ci culege datorită ei foarte mare fericire şi necontenită bucurie. De aceea şi Pavel zice: Bucuraţi-vă pururea întru Domnul; şi iarăşi zic: bucuraţi-vă! Prin urmare, chiar înainte de înviere, primim mare răsplată, prin aceea că nu cădem doborâţi de nenorocirile ce ne lovesc, ci avem multă uşurare prin nădejdea bunătăţilor ce au să fie. După cum noi câştigăm din două părţi, tot aşa necredinciosul este vătămat din două părţi: şi prin aceea că are să fie pedepsit mai târziu, din pricină că nu crede în înviere, şi prin aceea că a căzut doborât de necazurile de aici, din pricină că nu aşteaptă după acestea nimic bun. Aşadar nu numai pentru înviere suntem datori să mulţumim lui Dumnezeu, ci şi pentru nădejdea învierii, care poate să ne mângâie şi sufletul îndurerat, şi să ne şi convingă cu tărie despre cei morţi că vor învia iarăşi şi vor fi împreună cu noi. Că de trebuie să plângem şi să jelim, trebuie să-i plângem şi să-i jelim pe cei care trăiesc în păcate, nu pe cei care mor trăind în virtute. Aşa face şi Pavel; scriindu-le corintenilor, zice: Ca nu cumva, venind, să mă umilească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi . N-a vorbit de cei morţi, ci de cei care păcătuiseră şi nu se pocăiseră de desfrânarea şi necurăţia ce le săvârşiseră. Pe aceştia trebuie să-i plângem. Tot aşa şi un altul ne îndeamnă, zicând: Plânge pe mort, că i-a lipsit lumina; plânge pe nebun, că i-a lipsit înţelegerea! Plânge puţin pentru mort, că s-a odihnit, dar viaţa nebunului e mai rea decât moartea. Dacă merită să fie jelit mereu cel lipsit de pricepere, apoi cu mult mai mult cel lipsit de dreptate, care a căzut din nădejdea cea după Dumnezeu. Pe aceştia să-i jelim noi; această jale are câştig. De multe ori ne aflăm îndreptare când plângem pe unii ca aceştia; pe când lacrimile pentru cei morţi sunt şi fără folos, şi vătămătoare. Să nu răsturnăm dar rânduiala, ci să plângem numai păcatul; iar pe toate celelalte, sărăcia, boala, moartea timpurie, paguba, calomnia, orice necaz omenesc ce vine peste noi, pe toate să le suportăm cu curaj. Necazurile şi suferinţele acestea ne sunt pricină de mai multe cununi, dacă suntem cu mintea trează.
4. Dar poate că ai vrea să mă întrebi:
– Cum se poate ca, om fiind, să nu jeleşti?
Eu însă îţi întorc întrebarea şi te întreb:
– Dar cum se poate să jeleşti, om fiind, înzestrat cu minte, cu judecată şi cu nădejdea celor viitoare?
– Dar care om, mă întrebi mai departe, n-a fost stăpânit de această nevoie? Mulţi, şi pe tot cuprinsul pământului, şi pe vremea noastră, şi pe vremea strămoşilor noştri.
– Dar ascultă ce spune Iov, când i-au murit toţi copiii lui: Domnul a dat, Domnul a luat; cum a hotărât Domnul, aşa s-a făcut! Minunate sunt cuvintele acestea, chiar numai auzindu-le. Dar dacă le cercetezi cu luare-aminte, atunci vei vedea că minunea e şi mai mare. Gândeşte-te că diavolul nu i-a luat numai jumătate din copiii lui, şi jumătate i-a lăsat, nici nu i-a luat mai mulţi, şi i-a lăsat mai putini, ci a cules tot rodul, dar n-a doborât pomul; a dezlănţuit marea cu valurile ei, dar n-a înecat corabia; şi-a pus toată puterea, dar n-a clintit turnul. Stătea în picioare, era asaltat din toate părţile, dar rămânea neclintit; nori de săgeţi se porneau împotriva lui, dar nu-1 atingeau; dar, mai bine spus, erau trimise împotriva lui, însă nu-1 puteau răni. Gândeşte-te ce grozăvie este să-ţi vezi atâţia copii cum se prăpădesc. Ce nu era în stare să-1 doboare? Ce? Moartea tuturor copiilor lui, moartea lor deodată, într-o singură zi, tinereţea lor, că erau în floarea vârstei, marea lor virtute, faptul că s-a curmat firul vieţii lor într-un chip aşa de groaznic, această ultimă lovitură după atâtea alte lovituri, dragostea sa de părinte, dorul de cei morţi? Când un părinte pierde nişte copii răi, suferă, dar nu cu atâta tărie, căci răutatea celor morţi nu îngăduie ca durerea să-i fie mai mare; dar dacă sunt virtuoşi, rana ţine multă vreme, amintirea lor e neştearsă, răul fără mângâiere, îndoit boldul, pricinuit şi de glasul sângelui, şi de virtutea celor morţi. Că fiii lui Iov erau virtuoşi, iată dovada: tatăl purta foarte multă grijă de ei; se scula dis de dimineaţă şi aducea jertfe pentru ei; se temea şi pentru păcatele lor neştiute, şi nicio îndeletnicire nu-i era mai dragă ca aceasta . Aceasta arată nu numai virtutea copiilor lui, ci şi dragostea lui de părinte. Dar cum el era şi tată, şi când îşi iubea atâta copiii, şi dragostea lui de copii era pricinuită nu numai de glasul sângelui, ci şi de evlavia copiilor, iar când şi cei plecaţi de pe lumea aceasta erau atât de virtuoşi, ei bine, atunci focul tristeţii era întreit. Şi iarăşi, când copiii sunt luaţi pe rând, unul câte unul, durerea mai are oarecare mângâiere, căci cei rămaşi micşorează tristeţea pentru cei plecaţi; dar când pleacă pe lumea cealaltă toată ceata de copii, la cine poate să se mai uite cel cu mulţi copii, ajuns deodată fără de copii? Pe lângă aceste lovituri, se poate vorbi iarăşi şi de a cincea.
– Care este aceasta?
– Că i-au fost răpuşi toţi copiii într-o clipă. Dacă cineva se prăpădeşte în trei sau cinci zile, femeile şi toate rudele se tânguiesc mai ales pentru aceea că răposatul a fost răpit aşa de iute şi de neaşteptat din ochii lor; cu mult mai mult a suferit Iov, căruia i-au fost răpiţi copiii nu în trei zile, în două, în una, ci deodată, toţi. Durerea la care te gândeşti din vreme, oricât ar fi de puternică, ajunge repede uşoară datorită aşteptării; dar cea care vine pe neaşteptate şi deodată este de nesuferit. Gândeşte-te acum cât de cumplită trebuie să fie durerea aceea care, nu numai că e cumplită prin ea însăşi, dar mai sporeşte şi prin aceea că vine pe neaşteptate! O durere ca aceasta întrece orice cuvânt. Vrei să auzi şi a şasea lovitură? I-a pierdut pe toţi în floarea vârstei. Ştiţi cum ustură o moarte timpurie şi câtă jale aduce. Moartea copiilor lui Iov nu era numai timpurie, ci şi silnică, pentru a i se da cu asta a şaptea lovitură. Nu i-a văzut murind şi dându-şi sufletul în pat, ci acoperiţi toţi de dărâmăturile casei . Gândeşte-te cine era acela care dădea la o parte dărâmăturile casei! Aici dădea la o parte o piatră, dincolo scotea mădularul unui copil; vedea o mână care avea încă în mână cupa, o altă mână aşezată pe farfurie şi tot trupul zdrobit; nasul strivit, capul turtit, ochii scoşi, creierii împrăştiaţi, tot chipul stâlcit, iar mulţimea rănilor nu îngăduia tatălui să recunoască chipul feţei copiilor lui iubiţi. La auzul acestora, v-aţi tulburat şi plângeţi? Gândiţi-vă însă ce se petrecea în sufletul lui Iov când vedea acestea! Dacă noi, după atâta vreme, nu putem suporta fără să lăcrimăm istorisirea acelei tragedii, şi doar ni se vorbeşte de suferinţe străine, ce fel de inimă trebuie să fi avut Iov? O inimă tare, negreşit, ca la vederea acelei privelişti să fie în stare să cugete, suferind nu nenorociri străine, ci propriile lui nenorociri! Nici nu s-a mâniat , nici n-a grăit aşa: „Ce înseamnă asta? Aceasta îmi este răsplata bunătăţii mele? Pentru aceea am deschis casa mea străinilor, ca s-o văd ajunsă mormânt copiilor mei? Pentru aceea am căutat să fie virtuoşi, ca să sufere o astfel de moarte?” N-a spus aşa, nici n-a gândit astfel! Ci le-a suportat pe toate cu bărbăţie, deşi i se luaseră copiii după ce avusese atâta purtare de grijă de ei. Ca un sculptor minunat, care face o statuie de aur şi o lucrează cu foarte mare grijă, aşa lucra şi Iov sufletul copiilor, formându-1 şi împodobindu-1. Şi ca un plugar vrednic, care udă, apără şi împrejmuieşte trunchiurile finicilor sau ale măslinilor şi-i îngrijeşte în tot chipul, aşa şi Iov nu lasă nimic la o parte pentru a creşte, ca pe un măslin plin de rod, sufletul fiecărui copil cu un spor mai mare de virtute. Şi a văzut trunchiurile smulse de atacul duhului celui rău, aruncate la pământ şi frânte de o moarte vrednică de milă, dar n-a rostit cuvântul de hulă. Dimpotrivă, a mulţumit lui Dumnezeu, dând diavolului lovitura de moarte.
5. Iar dacă vrei să-mi spui că Iov a avut mulţi copii, iar altul şi-a pierdut singurul copil pe care-1 avea, şi că nu-i la fel durerea, bine zici, că şi eu sunt de acord că nu este la fel durerea, ci cu mult mai mare a lui Iov. Căci ce folos a avut el de pe urma copiilor mulţi? S-a făcut mai mare nenorocirea şi mai amară durerea, pentru că şi rana era mai mare, pricinuită de moartea atâtor copii.
Iar dacă vrei să vezi şi un alt sfânt, care a avut un singur copil şi a dat dovadă de aceeaşi bărbăţie, dacă nu chiar de mai multă, adu-ţi aminte de patriarhul Avraam! Acesta n-a văzut pe Isaac mort, dimpotrivă – şi aceasta-i cu mult mai amar şi mai dureros -, el însuşi primise poruncă să-1 ucidă. Nu s-a împotrivit poruncii, nu s-a revoltat, nici n-a grăit aşa: “Pentru ce mai m-ai făcut tată, ca să mă faci ucigaşul copilului meu? Mai bine ar fi fost să nu mi-1 fi dat decât să mi-1 iei în acest chip! Vrei să-1 iei? Pentru ce îmi porunceşti mie să-1 ucid şi să-mi mânjesc cu sânge mâna? Nu mi-ai făgăduit Tu că urmaşii acestui copil vor umple lumea? Cum are să mai dea roade, când tai rădăcina? Cum îmi făgăduieşti urmaşi, când îmi porunceşti să-mi ucid fiul? Cine a mai văzut aceasta, cine a mai auzit asta? Am fost amăgit, am fost înşelat!” N-a grăit şi nici n-a gândit aşa! Nu s-a împotrivit Celui Ce i-a poruncit, nici nu I-a cerut socoteală. Ci, când a auzit: Ia pe fiul tău cel iubit, pe care l-ai iubit, pe Isaac, şi-l adu pe un munte pe care ţi-l voi spune! , a împlinit porunca atât de grabnic, că a făcut chiar mai mult decât i se poruncise. S-a ferit de femeia sa, a lăsat slugile la un loc, ca să nu afle, şi s-a urcat pe munte luând cu el numai jertfa. Aşa că nu fără voie, ci cu multă râvnă a făcut ce i s-a poruncit. Gândeşte-te cât de mare era furtuna din sufletul tatălui! Tatăl stătea de vorbă singur, numai el cu copilul; şi nu era nimeni de faţă când inima i se încălzea mai mult şi dragostea de fiu era mai puternică; şi aceasta nu ţinuse o zi sau două, ci mai multe zile. Mare şi minunat lucru este că a făcut îndată ce i s-a poruncit, dar nu atât de minunat ca aceea că n-a avut niciun simţământ omenesc faţă de copil, deşi sufletul lui a fost chinuit şi torturat vreme de multe zile. Pentru aceea şi Dumnezeu 1-a pus la o încercare mai lungă şi i-a mărit arena de luptă, ca să-1 vadă mai bine pe atlet. Şi era atlet cu adevărat; nu lupta cu un om, ci cu însăşi tirania glasului sângelui.
Ce cuvânt va putea zugrăvi bărbăţia lui Avraam? L-a suit pe copil pe munte, 1-a legat, 1-a pus pe lemne, şi-a scos cuţitul şi era gata să-1 lovească. Cum să spun asta şi în ce chip, nu pot. Numai acela o poate spune, care a făcut-o. Niciun cuvânt nu-i în stare să spună cum nu i-a amorţit mâna, cum nu s-a slăbit tăria nervilor, cum nu 1-a tulburat chipul drag al copilului.
Merită să ne minunăm acum şi de Isaac. După cum Avraam a ascultat de Dumnezeu, aşa a ascultat Isaac de tatăl său. După cum tatăl său n-a cerut socoteală lui Dumnezeu când i s-a poruncit să-1 jertfească pe fiul său, tot aşa şi Isaac n-a spus tatălui său, când acesta îl lega şi-1 urca pe altarul de jertfă: “Pentru ce faci asta?” Nu a spus aşa, ci s-a supus mâinii părinteşti. Puteai vedea că acelaşi om era şi tată, şi preot, că se aducea o jertfă fără de sânge, o ardere de tot fără foc, iar ceea ce se făcea pe altar era chip al morţii şi al învierii. Că 1-a junghiat, şi nu 1-a junghiat pe fiul său; nu 1-a junghiat cu mâna, ci cu voinţa. Dumnezeu nu poruncise lui Avraam să jertfească pe fiul său pentru că voia să vadă vărsare de sânge, ci pentru că voia să arate voinţa lui Avraam, să-1 propovăduiască pe acest bărbat viteaz în mijlocul întregii lumi şi să înveţe pe toţi cei mai de pe urmă că trebuie să pună poruncile lui Dumnezeu mai presus de copii, de glasul sângelui, de tot ceea ce este, mai presus chiar de viaţă. S-a coborât dar Avraam de pe munte având cu el pe Isaac mucenic viu.
Ce iertare mai putem avea noi, spune-mi, rogu-te, ce cuvânt de apărare, când vedem pe acel bărbat viteaz ascultând de Dumnezeu cu atâta râvnă şi supunându-I-se în toate, iar noi ne supărăm din toate? Să nu-mi vorbeşti mie de durerea ta şi de suferinţa ta cumplită, ci ia seama cum că Avraam a fost mai puternic decât cumplita lui durere. Porunca ce i s-a dat era în stare să-i tulbure mintea, să-1 lase nedumerit şi să-i zdruncine credinţa în făgăduinţele făcute mai înainte. Cine dintre oameni n-ar fi socotit înşelăciune cuvintele despre mulţimea urmaşilor pe care îi făgăduise Dumnezeu? Avraam însă n-a gândit aşa. Şi pe Iov trebuie să-1 admirăm mult pentru înţelepciunea arătată de el în nenorociri, dar trebuie să-1 admirăm mai cu seamă pentru aceea că, după atât de mare virtute, după milosteniile sale, după iubirea sa de oameni, după ce nu se ştia nici pe el, nici pe copiii săi cu vreun păcat pe cuget, după ce a suportat o durere atât de nouă şi nemaiîntâlnită, pe care n-au îndurat-o nici cei mai ticăloşi făcători de rele, după toate acestea, Iov n-a făcut ce fac oamenii, nici n-a socotit fără de folos virtutea, nici n-a gândit de rău viaţa sa de mai înainte.
Nu trebuie dar să-i admirăm pe acei bărbaţi numai pentru aceste două pricini, ci să şi căutăm să fim ca ei şi să le urmăm virtutea. Să nu-mi spună nimeni că aceia au fost oameni deosebiţi. Erau, într-adevăr, oameni deosebiţi şi mari; dar nouă, celor de azi, ni se cere mai multă înţelepciune decât acelora şi decât tuturor celor ce au trăit pe vremea Vechiului Testament. Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor! , spune Hristos.
Să ne înţelepţim dar prin toate; să adunăm în sufletul nostru cele ce am spus despre înviere şi despre sfinţii aceştia; să le căutăm mereu în sufletul nostru, nu numai în vreme de durere, ci şi când n-avem nicio durere. De aceea şi eu v-am grăit aceste cuvinte acum, când nimeni n-are pe nimeni de jelit, pentru ca atunci când vom cădea în vreo nenorocire, aducându-ne aminte de cele spuse, să avem destulă mângâiere. Aşa fac şi ostaşii: în timp de pace fac exerciţii de război, ca atunci când începe bătălia şi împrejurarea cere îndemânare, ei să-şi arate la vreme potrivită dibăcia pe care au dobândit-o în timp de pace. Şi noi dar să ne facem în timp de pace arme şi doctorii, pentru ca, de va veni asupra noastră războiul patimilor celor ticăloase, sau jalea, sau durerea, sau orice altă suferinţă, fiind bine înarmaţi şi întăriţi din toate părţile, să respingem cu multă îndemânare atacurile celui viclean. Să ne întărim prin orice mijloace cu gânduri bune, cu poruncile lui Dumnezeu, cu pildele bărbaţilor îmbunătăţiţi. Că aşa vom putea străbate cu bucurie şi viaţa aceasta, şi vom dobândi şi împărăţia cerurilor, în Hristos Iisus. Căruia slava şi puterea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor! Amin.