Omilia a XVI-a

din „Omilii la Epistola catre Filipeni”

„M-am bucurat mult în Domnul, că a înflorit iarăşi
purtarea voastră de grijă pentru mine, precum o şi
aveaţi, dar v-a lipsit prilejul. N-o spun ca şi cum aş
duce lipsă, fiindcă eu m-am deprins să fiu îndestulat
cu ceea ce am. Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să am şi de
prisos; în orice şi în toate m-am învăţat să fiu şi
sătul, şi flămând, şi în belşug, şi în lipsă. Toate le
pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte, însă bine
aţi făcut că aţi împărtăşit cu mine necazul.” (Flp. 4, 10 – 14).

De multe ori am spus că milostenia n-a fost lăsată pentru cei ce primesc, ci pentru cei ce dăruiesc, nu pentru cei ce iau, ci pentru cei care dau, fiindcă aceştia, în principal, câştigă mai mult. Acest lucru este arătat aici şi de Pavel. Cum? Filipenii aceştia îi trimiseseră mai demult prin Epafrodit nişte ajutoare băneşti. Acum urmând a-l trimite pe Epafrodit cu epistola, priveşte cum îi laudă, arătând că ceea ce au făcut ei trimiţând ajutoare, e lăsat nu atât pentru trebuinţa celor ce primesc, cât, mai ales, pentru folosul celor ce dau.

Aceasta o face Apostolul pentru ca nu cumva ei să se mândrească şi să cadă în uşurătate, ca unii care au făcut binele, ci şi mai osârduitori să devină în facerea binelui, pentru că ei sunt cei ce se folosesc mai mult; iar pe de altă parte şi cei care primesc să nu alerge fără ruşine după milă, ca nu cumva să se facă vinovaţi. „Mai fericit este a da decât a lua” (FA 20, 35), spune el.

Dar ce vrea să spună prin cuvintele: „M-am bucurat mult în Domnul” (Flp. 4, 10)? Adică «nu m-am bucurat cu bucurie lumească întru Domnul, nu pentru că poate aş fi avut vreo odihnă, ci m-am bucurat pentru că voi aţi progresat, căci odihna mea aceasta este». De aceea şi spune „m-am bucurat mult”, fiindcă bucuria aceea nu era trupească şi nici nu se bucura pentru liniştea sau odihna sa, ci pentru progresul lor.

Şi priveşte cu câtă linişte îi mustră pentru cele din trecut, şi cum apoi, iute acoperă aceasta, învăţându-ne că trebuie a face binele necontenit, „…că …iarăşi” (Flp. 4, 10), zice, ceea ce mai arată şi un alt timp, îndepărtat; „a înflorit iarăşi purtarea voastră”, după cum şi copacii înfloresc; aceasta arată că mai înflorise cândva, dar între timp se vestejise, adică aproape se uscase.

Cu alte cuvinte, arată aici că ei pătimiseră tocmai din cauza leneviei lor. Şi se mai arată şi că ei, şi mai înainte avuseseră obiceiul de a se întrece în a-l ajuta pe Apostol. De aceea şi adaugă: „purtarea voastră de grijă pentru mine, precum o şi aveaţi” (Flp 4, 10). Şi pentru ca să nu crezi că şi pe viitor ei vor deveni leneşi şi se vor veşteji, ci doar atunci fuseseră leneşi, priveşte cum adaugă: „purtarea voastră de grijă pentru mine”, ca şi cum ar fi spus: «vorbesc de acel timp trecut când eraţi vestejiţi şi apoi aţi înverzit, iar de alte timpuri nu vorbesc».

Aici ar putea cineva să întrebe: cum, pe de o parte el spune „Mai fericit este a da, decât a lua”, iar pe de alta „Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine” (FA 20, 34)? Şi către corinteni iarăşi: „Dar eu nu m-am folosit de nimic din acestea şi nu am scris acestea, ca să se facă şi cu mine aşa. Căci mai bine este pentru mine să mor, decât să-mi zădărnicească cineva lauda” (Co 9, 15).

Cum se face deci că primind darurile de la filipeni se uită cu nepăsare cum lauda lui se zădărniceşte? Şi cum se zădărniceşte? Luând, primind ajutoare. Deci, dacă lauda lui era de a nu primi de la nimeni nimic, cum de primeşte de această dată? Ce înseamnă aceasta?

Pe drept cuvânt, el nu primea de la corinteni, pentru că printre aceştia erau mulţi apostoli mincinoşi, pe care Pavel îi combătea cu toată puterea, spunându-le: „Dar ceea ce fac, voi face şi în viitor, ca să tai pricina celor ce poftesc pricină, pentru a se afla ca şi noi în ceea ce se laudă” (2 Cor 11, 12). Şi nu a zis «întru ceea ce sunt», ci „în ceea ce se laudă”, de unde se înţelege că acei apostoli mincinoşi luau, primeau asemenea ajutoare, însă pe ascuns. De aceea a zis: „în ceea ce se laudă”. De aceea şi spunea corintenilor: „că lauda aceasta nu-mi va fi îngrădită” (2 Cor 11, 10). Şi priveşte că nu zice simplu „nu va fi îngrădită”, ci adaugă „în ţinuturile Ahaei” (2 Cor 11, 10).

De aceea zic eu că şi spunea corintenilor: „Alte Biserici am prădat, luând plată ca să vă slujesc pe voi” (11, 8), ceea ce arată că primea ajutoare din alte părţi. Dar dacă Pavel primea, şi pe drept cuvânt, căci îndeletnicirea lui era astfel încât să primească asemenea ajutoare, cum însă de îndrăzneau să primească şi acei apostoli mincinoşi care nu lucraseră nimic? Însă poate că ei ar fi răspuns: «ne rugăm lui Dumnezeu»; dar aceasta nu înseamnă lucrare, pentru că o dată cu rugăciunea este posibil a şi lucra. Poate că ar fi răspuns: «postim», dar nici aceasta nu înseamnă lucrare. Lucrare adevărată este aceea a lui Pavel, deoarece pretutindeni îl vedem pe acest fericit predicând şi lucrând fără odihnă.

„Dar v-a lipsit prilejul” (Flp 4, 10), spune el, ceea ce înseamnă că «nu din cauza nepăsării, sau a lenevirii voastre, ci siliţi de împrejurări; poate că n-aţi avut, poate că nici voi nu aţi fost în belşug». Aceasta înseamnă „v-a lipsit prilejul”, expresie luată din limbajul comun, pentru că astfel se exprimă cei mai mulţi când se află la strâmtoare şi cele necesare nu le prisosesc.

„N-o spun ca şi cum aş duce lipsă” (Flp 4, 11), este ca şi cum ar spune: «v-am spus mai sus „a înflorit iarăşi purtarea voastră” şi v-am dojenit nu cu scopul de a căuta cele ale mele, nu pentru aceasta v-am cerut, nu pentru că am fost în strâmtorare». Şi de unde reiese aşa ceva? Oare nu spui aceasta din laudă, fericite Pavele? Corintenilor le scria: „Căci nu vă scriem vouă altele decât cele ce citiţi şi înţelegeţi” (2 Cor 1, 13), de unde se vede clar că nici faţă de filipeni n-ar fi vorbit aşa încât să fie prins cu neadevărul.

N-a vorbit aşa pentru a se lăuda, fiindcă vorbea unor oameni care cunoşteau împrejurările, şi deci, ruşinea de fi fost prins cu neadevărul ar fi fost încă şi mai mare; „…fiindcă eu m-am deprins să fiu îndestulat cu ceea ce am” (Flp 4, 11), de unde se vede că vorbele lui sunt pentru învăţătură, pentru exerciţiu şi meditaţie. De altfel, nici nu-i lucru uşor de a fi cineva stăpân pe o astfel de virtute, ba chiar foarte greu şi însoţit de multe osteneli. „Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să am şi de prisos; în orice şi în toate m-am învăţat” (Flp 4, 12), adică ştiu şi a trăi cu puţin, şi a suferi foamea şi lipsa; „să fiu şi sătul şi flămând, şi în belşug şi în lipsă”, zice el. «Dar a fi în belşug, spui tu, nu poate fi un exemplu pentru învăţătură şi virtute».

Ba chiar pentru o virtute înaltă, iubitule. Cum aşa? După cum strâmtorarea pricinuieşte multe rele şi neajunsuri, la fel şi belşugul. Mulţi după ce au ajuns a avea de prisos, sau chiar din belşug, de multe ori au devenit mai leneşi, nu au  ştiut să se folosească de acea îmbelşugare, ba încă cei mai mulţi dintre ei, văzându-se cu avere multă, nu au mai vrut să facă nimic, însă nu aşa făcea Pavel, pentru că ceea ce primea de la unii cheltuia cu alţii, împărţind cu ei ceea ce avea.

Aceasta înseamnă a şti cineva să întrebuinţeze bine ceea ce are. Nici risipa şi nici că se bucura mult când avea din belşug, ci el acelaşi era şi în sărăcie, şi în prisosinţă, nici simţindu-se strâmtorat în primul caz şi nici îngâmfându-se prosteşte şi moleşindu-se în cel din urmă; „şi sătul, şi flămând, şi în belşug şi în lipsă” (Flp 4, 12). «Mulţi nu ştiu a se sătura, ca de exemplu iudeii în pustie, care după ce mâncau mana, dădeau cu piciorul.(A se vedea Ieşirea cap. 16. ş.u. – n. tr) Eu însă acelaşi sunt întotdeauna.»

Aici arată că nici acum nu se veselea atât de tare şi că nici mai înainte nu se întristase sau, dacă se întristase, nu din cauza trebuinţelor lui proprii se întristase, ci din cauza trebuinţelor altora, el acelaşi era în orice împrejurare.

„…în orice şi în toate m-am învăţat”, adică «am experienţa tuturor câştigată de-a lungul timpului, astfel că astăzi toate acestea le pot suporta». Şi ca nu cumva să-i se considere aceasta drept laudă de sine, priveşte cum completează imediat ideea pe care o avea: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte”. «Nu este meritul meu, spune el, ci al Celui ce-mi dă această putere». Şi pentru că cei care fac bine, când văd că cel ce primeşte nu este bucuros, ba chiar dispreţuieşte darul primit şi cu timpul devin mai neglijenţi în facerea binelui pentru a nu se întâmpla aşa şi nici să spună cineva că, deoarece Pavel dispreţuieşte darul atunci şi el poate să fie mai nepăsător în facerea de bine, priveşte cum corectează imediat, pentru că prin cele spuse el le clătinase, aşa zicând, cugetul lor, iar prin cele ce le adaugă face ca bucuria lor să reînvie: „însă bine aţi făcut că aţi împărtăşit cu mine necazul” (Flp 4, 14).

Ai văzut cum în şirul vorbelor se despărţise de dânşii şi cum iarăşi s-a unit? Aceasta este adevărata prietenie duhovnicească. «Să nu credeţi, spune el, că dacă n-am căzut în vreo strâmtorare mare, n-am nevoie de ajutor; am trebuinţă de ajutorul vostru». Dar cum s-au făcut oare părtaşi la necazul său? Tocmai prin aceasta, prin ajutorul pe care i l-au dat, fapt pe care el îl zicea şi atunci când era legat: „V-aţi făcut părtaşi harului”, pentru că har este a pătimi pentru Hristos, după cum spune: „Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Flp 1, 29).

Dar pentru că aceste vorbe luate separat ar fi putut să-i ducă în lenevire, de aceea corectează, aprobă şi laudă iarăşi, deşi cu multă cumpătare. Nu a spus „dând”, ci „v-aţi făcut părtaşi”, arătând astfel că, făcându-se părtaşi luptelor lui, ei au avut de câştigat. N-a zis «uşurându-mi necazurile mele», ci „aţi împărtăşit cu mine necazul”, ceea ce e cu mult mai înalt.

Ai văzut umilinţa lui Pavel? Ai văzut nobleţea lui? Când a arătat că, pentru el personal, de nimic nu a avut nevoie din partea lor, ia priveşte cum le foloseşte cuvinte umilite şi fără sfială. Aşadar nimic nu trece cu vederea: nici de a nu face ceea ce trebuie, nici de a nu spune ceea ce trebuia să le spună. «Să nu luaţi ca o ruşine cuvintele prin care s-ar părea că vă acuz: „că a înflorit iarăşi purtarea voastră de grijă pentru mine” (acest „iarăşi” arată că această purtare de grijă mai fusese cândva, dar lipsise un timp; la această lipsă pare a se referi şi mustrarea – n. edit.) pentru că acum sunt în strâmtoare; eu nu spun acestea ca şi cum m-aş ruga de voi; cum atunci? din dorinţa mea de a vă încuraja; iar la aceasta voi sunteţi cauza». Ai văzut cum îi face să rodească, vreau să zic: ai văzut cum îi laudă? «Cum sunteţi voi cauza? Pentru că voi, mai înainte de toţi, aţi alergat cu fapta şi ne-aţi dat curajul de a vă aminti de aceasta». Şi priveşte la seriozitatea lui! După ce ei îi trimiseseră ajutor, el îi mustră pentru trecut, dar ei rabdă, pentru că el nu căuta interesele lui personale.

„Doar şi voi ştiţi, filipenilor, că la începutul Evangheliei, când am plecat din Macedonia, nici o Biserică nu s-a unit cu mine, când era vorba de dat şi de primit, decât voi singuri.” (Flp 4, 15). Vai! Câtă laudă le aduce, şi pe drept cuvânt!  Pentru că dacă romanii şi corintenii, auzind aceste cuvinte ale lui Pavel, căpătau îndemn pentru a-i imita pe filipeni, atunci filipenii, care nu avuseseră vreo altă Biserică drept exemplu, cu cât mai mult nu sunt vrednici de laudă?

Ei, care încă de „la începutul Evangheliei” avuseseră atâta grijă pentru sfânt, încât, deşi nu aveau nici nu exemplu, ei, cei dintâi şi din propria lor iniţiativă, începuseră strângerea de ajutoare. Nu se poate spune nici măcar că făcuseră această colectă în timp ce el se afla deja printre ei şi nici că o făcuseră în urma trimiterii vreunor fraţi.

„… când am plecat din Macedonia, nici o Biserică nu s-a unit cu mine, când era vorba de dat şi de primit, decât voi singuri.” (Flp 4, 15). Dar ce înseamnă oare „dat”? Şi ce înseamnă „nu s-a unit cu mine”? De ce n-a zis «nici o Biserică nu mi-a dat», ci „nu s-a unit cu mine, când era vorba de dat şi de primit”? Într-adevăr, faptul acesta se numeşte împărtăşire, după cum şi spune: „Dacă noi am semănat la voi pe cele duhovniceşti, mare lucru este oare dacă pe cele pământeşti ale voastre le vom secera?” (1 Cor 9, 11). Şi iarăşi: „prisosul vostru în ceasul de acum să împlinească lipsa acelora” (2 Cor 8, 14). Cum s-au făcut părtaşi? Prin faptul că au dat cele trupeşti şi au primit cele duhovniceşti. După cum cei ce vând şi cei care cumpără se fac părtaşi între ei, adică, făcând schimb între ei, au aceleaşi interese, la fel şi în cazul de faţă.

Aceasta deci este împărtăşirea despre care vorbeşte Apostolul. Şi nimic nu este cu mai mult câştig decât acest mod de vânzare şi de cumpărare. Pentru că asemenea învoială se face aici, pe pământ, dar se realizează în ceruri. Cei care cumpără sunt pe pământ, însă cad de acord cu cei ce vând să pună valoarea pământească a lucrului în ceruri.

Nu te descuraja, iubitule, fiindcă cele cereşti nu sunt de vânzare şi nici nu se câştigă cu bani. Nu banii în sine cumpără, ci intenţia celui ce depune bani, cugetul lui, faptul de a se pune mai presus de cele pământeşti, iubirea lui de oameni, milostenia. Pentru că dacă argintul ar fi cel care cumpără, atunci acea văduvă din Evanghelie care şi-a dat ultimii doi bănuţi, cu siguranţă că n-ar fi putut cumpăra mare lucru. Dar pentru că nu argintul, ci intenţia ei a avut putere, ocazia a scos la lumină cugetul cel bun al inimii ei şi ea a câştigat totul. Să nu spunem deci că Împărăţia cerurilor se poate cumpăra cu bani; nu cu bani, ci cu buna intenţie dovedită sau arătată prin bani.

«Aşadar, este nevoie de bani?» întrebi tu. Nu de bani, iubitule, ci de cuget bun. Dacă-l ai pe acesta vei putea cumpăra cerul chiar cu numai doi bănuţi iar dacă nu-l ai, atunci nici miile de talanţi de aur nu vor putea face ceea ce pot cei doi bănuţi. De ce? Pentru că atunci când tu ai bani mulţi şi dai puţini, ai făcut, desigur, milostenie, însă nu atât cât a făcut acea văduvă, căci ea s-a lipsit pe sine şi nu numai că s-a lipsit, ci a dat tot ce avea cu sine. N-a făgăduit Dumnezeu Împărăţia cerurilor în schimbul unui pahar de apă rece, ci intenţiei celui ce s-a sacrificat. Pentru că a muri cineva nu este lucru mare. Ce dacă cineva s-a sacrificat? Moartea a eliberat un om, dar un singur om nu are acelaşi preţ cu Împărăţia cerurilor.

„Pentru că şi în Tesalonic, o dată şi a doua oară, mi-aţi trimis ca să am cele trebuincioase” (Flp. 4, 16). Iarăşi îi laudă mult, pentru că deşi se găsea în marele oraş al Macedoniei, i se trimiteau totuşi cele de trebuinţă din orăşelul Filipi. Priveşte acum înţelepciunea Apostolului: pentru ca să nu se excludă pe sine de la acea trebuinţă, după cum am spus şi mai înainte şi să-i facă astfel să devină leneşi şi nepăsători, după ce a arătat prin atâtea cuvinte că nu are nevoie, face un singur lucru: spune „mi-aţi trimis cele spre trebuinţă”, şi nu „spre trebuinţa mea”, ci simplu „spre trebuinţă” având mare grijă cu seriozitatea şi gingăşia problemei (traducerea românească din ediţia de la Buzău a ultimei propoziţii «cele spre trebuinţa mea aţi trimis» nu este exactă, deoarece dativul pronumelui personal se referă la verbul aţi trimis şi nicidecum la substantivul trebuinţă. În concluzie, traducerea corectă este: „Ca şi în Tesalonic, o dată şi de două ori, cele spre trebuinţă mi-aţi trimis” – n. tr.).

Şi nu doar atât, căci ceea ce urmează este demn de admirat. După ce a zis cuvintele de mai sus, ca şi cum s-ar fi simţit parcă umilit, adaugă iarăşi, pentru a-şi completa ideea: „Nu că doar caut darul vostru, dar caut rodul care prisoseşte, în folosul vostru” (Flp. 4, 17). Ceea ce a spus mai sus „N-o spun ca şi cum aş duce lipsă” (Flp 4, 11) este cu mult mai însemnat decât aceasta din urmă, pentru că altceva este să fie cineva lipsit şi să nu ceară, şi altceva să fie lipsit şi totuşi nici măcar să nu se creadă astfel.

„Nu că doar caut darul vostru, dar caut rodul care prisoseşte, în folosul vostru” şi nu în folosul meu, zice el. Ai văzut că rodul acela este în folosul lor? «Nu pentru mine zic acestea, ci pentru voi şi pentru mântuirea voastră, fiindcă eu nimic nu câştig primind de la voi ajutoare pentru că darul este al celor ce dăruiesc. Celor ce dăruiesc li se va da recompensa acolo, pe când cei care primesc cheltuiesc totul aici.»

Iarăşi le vorbeşte cu laude, cu simpatie şi cu dorinţa ca ei să prospere. Şi pentru că a zis „nu caut”, ca nu cumva să-i facă leneşi şi neinteresaţi, adaugă: „Am de toate şi am şi de prisos; m-am îndestulat primind de la Epafrodit cele ce mi-aţi trimis” (Flp 4, 18), adică «aţi plătit prin acest dar şi pe cele trecute cu vederea», fapt care-i făcea şi mai exacţi în împlinirea datoriilor lor. Şi pentru că oricât de înţelepţi ar fi cei ce fac binele, aşteaptă totuşi oarecare mulţumire de la cei care au primit binefacerea, Apostolul spune: „m-am îndestulat primind…”, adică «nu numai că aţi împlinit lipsurile din trecut, dar aţi făcut şi mai mult».

Apoi, ca nu cumva să pară că prin cele spuse i-ar acuza, priveşte cum pecetluieşte, aşa zicând, cele spuse: după ce a zis „nu că doar caut darul vostru” şi că „a înflorit iarăşi”, şi după ce a arătat, prin cuvântul „am primit”, că faptul acesta este o datorie, arată iarăşi că au făcut chiar mai mult decât le-o cerea datoria. „Am de toate şi am şi de prisos; m-am îndestulat primind” (Flp. 4, 18); priviţi că nu spune numai atât, ca şi cum ar fi vrut doar să hiperbolizeze lucrurile, pentru că imediat adaugă: „primind de la Epafrodit cele ce mi-aţi trimis, miros cu bună mireasmă, jertfă primită, bineplăcută lui Dumnezeu” (Flp 4, 18).

Vai! Unde a ridicat el darul lor! «Nu eu, spune el, am luat, ci Dumnezeu prin mine. Astfel încât, dacă eu nu am trebuinţă de ajutoarele voastre, vouă ce vă mai pasă?» Nici Dumnezeu nu are nevoie şi totuşi primeşte darurile ce I se aduc şi Sf. Scriptură nu ocoleşte să spună că: „Iar Domnul Dumnezeu a mirosit mireasmă bună” (Fc 8, 21), ceea ce înseamnă că se bucura de acea ofrandă. Voi ştiţi foarte bine ce încântat este sufletul nostru când mirosim vreun miros frumos, ce mulţumiţi şi bucuroşi rămânem.

Ei bine, iată că Sf. Scriptură nu se fereşte să spună chiar despre Dumnezeu cuvinte omeneşti atât de înjositoare, pentru a arăta că darurile pe care noi I le aducem sunt primite. Nu fumul arderilor de tot, nici carnea arsă nu făceau ca jertfa să fie primită, ci cugetul cel bun al celui ce o aducea, pentru că dacă nu ar fi aşa, atunci Dumnezeu ar fi primit şi jertfa lui Cain. Am spus că Dumnezeu se bucură de ofrandele noastre şi cum că se bucură noi n-am fi ştiut niciodată dacă Sf. Scriptură nu ne-ar fi arătat.

Dacă cel ce nu are nevoie de dar spune că se bucură de el, atunci negreşit că o spune pentru a nu deveni noi leneşi şi nepăsători. Şi pentru ca nu cumva să neglijeze ei celelalte virtuţi şi să se încreadă numai în mirosul sacrificiului lor, priveşte cum Sf. Scriptură îi îndreptă iarăşi: „Oare carne de taur voi mânca, sau sânge de ţapi voi bea?” (Ps 49, 14). La fel face si Pavel când spune: „Nu că doar caut darul vostru” (Flp 4, 17).

„Iar Dumnezeul meu să împlinească toată lipsa voastră după bogăţia Sa, cu slavă, întru Hristos Iisus” (Flp. 4, 19). Acum priveşte la cum se roagă el, mulţumind întocmai ca şi săracii când primesc de la noi milostenie.

Deci dacă Pavel se roagă astfel pentru cei ce i-au dat, atunci noi cu atât mai mult să nu ne ruşinăm să facem la fel când primim binefaceri. Să nu primim gândindu-ne că avem nevoie, nici să ne bucurăm pentru că ni s-a dat, adică, vreau să spun, să nu ne bucurăm pentru noi, ci să ne bucurăm pentru cei ce au dăruit. Astfel vom avea plată, dacă ne bucurăm pentru cei ce dăruiesc; astfel nici nu ne vom întrista, nici nu vom fi nemulţumiţi când nu vor mai voi să ne dea, ba încă îi vom compătimi; astfel vom deveni si noi mai binevoitori cu oamenii, dacă vom învăţa să credem că toate acestea le facem pentru ei şi nu pentru noi.

„Iar Dumnezeul meu să împlinească toată trebuinţa voastră” (Flp 4, 19) sau toată mulţumirea sau toată bucuria voastră. Dacă însă e vorba de „toată mulţumirea”, atunci nu numai despre milostenia de pe pământ este vorba, ci şi despre orice faptă bună; dar dacă e vorba de „toată trebuinţa”, ceea ce şi cred mai cu seamă că spune, atunci se referă la ce am arătat mai sus. Într-adevăr, după ce spusese mai înainte „dar v-a lipsit prilejul” (Flp 4, 10), adaugă aici ceea ce de altfel le spunea şi corintenilor: „Iar Cel ce dă sămânţă semănătorului şi pâine spre mâncare, vă va da şi va înmulţi sămânţa voastră şi va face să crească roadele dreptăţii voastre” (2 Cor 9, 10); adaugă, zic, mulţumirea sa şi rugăciunea către Dumnezeu pentru ei, ca să fie în îndestulare şi să aibă de unde semăna.

Şi priveşte că nu se roagă simplu ca ei să fie în belşug, ci mai mult, „după bogăţia Sa” (Flp 4, 19), zice el, adică după măsura şi în raport cu bogăţia Sa. Dacă ei ar fi fost la fel ca el, adică la fel de înţelepţi, la fel de crucificaţi, nu s-ar fi comportat aşa faţă de ei. Deoarece însă cei mai mulţi dintre ei se ocupau cu diferite meserii, muncind cu mâinile, săraci şi având femei, crescând copii, cu case şi greutăţi şi cu toate acestea dăduseră Apostolului din puţinul pe care-l aveau, de aceea şi Apostolul se roagă făcând pogorământ faţă de ei, mai ales că poate unii dintre ei le doreau şi pe cele prezente. Aşadar, nu e nimic absurd că se roagă pentru îndestularea şi îmbelşugarea unora ca aceştia. Acum ia aminte şi la cum s-a exprimat el, căci n-a spus că Dumnezeu să-i facă bogaţi şi înotând în averi, ci „să împlinească toată lipsa voastră”, adică «să nu fiţi în lipsă, să aveţi cele de trebuinţă».

De altfel şi Hristos, prin rugăciunea pe care ne-a lăsat-o, a arătat limitele cererilor noastre zilnice, învăţându-ne să zicem: „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi” (Mt 6, 11). „…după bogăţia Sa”, adică după marele Său dar, fapt uşor şi lesne de îndeplinit pentru El. „…după bogăţia Sa, cu slavă, întru Hristos Iisus” (Flp 4, 19), adică astfel să vă prisosească vouă toate, încât să aveţi întru slava Sa; sau poate că vrea să spună «să nu fiţi lipsiţi de nimic». „Şi mare har era peste ei toţi. Şi nimeni nu era lipsit între ei” (FA 4, 33 – 34), zice Luca, ceea ce şi Pavel poate vrea să zică aici, înţelegând «să faceţi totul întru slava Sa», ca şi cum ar zice «să folosiţi averea voastră întru slava Sa».

„Iar lui Dumnezeu şi Tatălui nostru, slavă în vecii vecilor! Amin” (Flp 4, 20). Această slavă însă nu numai Fiului I se cuvine, ci şi Tatălui, fiindcă atunci când Fiul este slăvit, este slăvit şi Tatăl. Pentru că mai înainte spusese că aceasta trebuie să se facă întru slava lui Hristos, pentru ca să nu creadă cineva că numai întru slava Lui să se facă, a adăugat: „Iar lui Dumnezeu şi Tatălui nostru, slavă în vecii vecilor”, adică acea slavă a Fiului.

„Îmbrăţişaţi în Hristos Iisus pe toţi sfinţii.” (Flp 4, 21). Nici acesta nu e lucru puţin, ci o dovadă de mare cinste, de a fi salutaţi, prin epistolă, cei de acolo.

„Vă îmbrăţişează pe voi fraţii care sunt împreună cu mine” (Flp 4, 21). Şi totuşi, tu singur spuneai că nu ai pe nimeni de un cuget cu tine care să se îngrijească de ei cu adevărat (Flp 2, 20), deci cum spui tu aici „fraţii care sunt împreună cu mine”? Aici sau că numeşte fraţi pe cei care erau cu el, sau că atunci când zice că „nu am pe nimeni altul la un gând cu mine”(Flp 2, 20) nu vorbeşte despre cei din oraş, pentru că de ce şi-ar fi luat aceia asupra lor lucrări apostolice? sau că poate nu ezită să-i numească chiar şi pe aceştia fraţi.

„Vă îmbrăţişează pe voi toţi sfinţii, mai ales cei din casa Cezarului. Harul Domnului Iisus Hrislos să fie cu duhul vostru!” (Flp 4, 22 – 23). Prin aceasta i-a deşteptat şi le-a dat aripi, ca să zic aşa, arătându-le că predica lui a rodit chiar şi în palatul împărătesc. Deci, dacă cei din palatul împărătesc dispreţuiseră totul pentru Împărăţia cerurilor, atunci ei cu atât mai mult trebuiau să facă la fel. Şi aceasta era o dovadă de dragoste din partea lui Pavel, ca să povestească despre ei celor din palatul împărătesc şi să le spună lucruri mari pentru a le spori astfel dragostea şi pentru a trimite prin Pavel filipenilor, pe care nici nu-i văzuseră, salutări şi închinăciuni.

Dragostea aceasta mare se explică aici prin faptul că, aceia care credeau se aflau în mari necazuri, astfel încât suferinţa lor comună îi făcea, chiar departe fiind, să fie uniţi unii cu alţii, ca membre adevărate ale aceluiaşi trup. Bogatul era deopotrivă cu săracul, săracul deopotrivă cu bogatul, şi nu era nici o întâietate care să-i facă să se urască unii pe alţii. După cum nişte prizonieri aflaţi în diferite oraşe, dacă ar fi ridicaţi şi aduşi într-un singur oraş, s-ar amesteca între ei şi s-ar alipi unii de alţii din cauza nenorocirii lor comune, tot aşa şi atunci, când aceleaşi suferinţe şi nenorociri îi apropiaseră pe unii de alţii, se stabilise între ei o dragoste mare.

Nenorocirea şi necazul sunt legături de nedezlegat, întărire a dragostei, dobândire a smereniei şi a evlaviei. Ascultă-l pe David când zice: „Bine este mie că m-ai smerit, ca să învăţ îndreptările Tale” (Ps 118, 71); sau pe alt prooroc care spune: „Bine este omului să poarte un jug din tinereţile lui” (Plg 3, 27); şi încă: „Fericit este omul pe care îl vei certa, Doamne, şi din legea Ta îl vei învăţa pe el” (Ps 93, 12); sau pe altul care zice: „Căci Domnul ceartă pe cel pe care-l iubeşte” (Ps 3, 12); sau altul: „Când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteste-ţi sufletul tău spre ispită” (Sir 2, 1).

Dar şi Hristos spunea ucenicilor Săi: „în lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi” (In 16, 33); şi iarăşi: „Voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura” (In 16, 20); de asemenea: „Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea” (Mt 7, 14).

Ai văzut cum pretutindeni laudă El necazul şi suferinţa? Cum peste tot o arată ca fiind necesară nouă? Dacă în luptele exterioare nimeni nu ar putea dobândi cununa fără necaz, adică dacă nu va suferi oboselile şi lipsurile de mâncare, dacă nu va lăsa deoparte legea dietei, şi, în sfârşit, dacă nu se va îngrădi pe sine cu privegherea şi cu mii de alte măsuri de apărare, atunci cu atât mai mult în luptele duhovniceşti.

Pe cine vrei să-ţi dau ca exemplu? Pe împărat? Dar nici el nu duce o viaţă fără griji, ba chiar geme din cauza atâtor necazuri şi griji. Nu te uita la diadema pe care o poartă pe cap, ci la uraganul de griji ce se află deasupra capului său şi prin care tocmai i se împleteşte cununa. Nu te uita nici la porfira care-l acoperă, ci uită-te la sufletul său care este cu mult mai negru decât porfira. Nu înfăşoară cununa capul în asemenea măsură, pe cât grija leagă şi înfăşoară sufletul. Nu te uita nici la mulţimea ostaşilor care-l înconjoară, ci la mulţimea supărărilor şi scârbelor care-l consumă. Nu vei afla nici o casă plină de griji ca palaturile împărăteşti. Omoruri neaşteptate în fiecare zi, de se vede sângele şi înainte de masă, şi înainte de ospăţ! Iar în timpul nopţii, nici nu se poate spune sau închipui măcar de câte ori nu tresare sufletul împăratului şi de câte ori nu-şi imaginează lucruri poate inexistente.

Şi acestea se petrec în timp de pace. Dar dacă vine războiul, ce oare ar putea fi mai de plâns decât viaţa lui? Dar cele ce se întâmplă din cauza celor din casa lui? Vorbesc de guvernanţii de pe lângă împărat. Să nu te miri dacă şi locul pe care calcă împăratul prin palatele sale este murdar de sângele rudelor sale! Şi dacă vreţi, vom povesti câteva din acestea, dar poate că le veţi fi ştiind şi voi; eu mai cu seamă vă voi spune din cele vechi, căci acestea petrecute în timpurile noastre le păstrăm în minte.

Se spune că un împărat (în povestirea aceasta se face aluzie la cele petrecute în palatul Marelui Constantin, cu Fausta şi Crisp, ca şi la cele ce au urmat după acestea – n. tr.), bănuindu-şi soţia – care era deja mamă a mai multor fii de împărat – de preacurvie, ar fi legat-o în pielea goală în munţi şi ar fi lăsat-o pradă fiarelor sălbatice. Vă închipuiţi cam ce fel de viaţă a putut avea el? Nu ar fi ajuns să dea o astfel de pedeapsă femeii sale dacă n-ar fi fost topit de patimă. Tot acest împărat a masacrat pe fiul său, sau, mai bine zis, nu împăratul, ci fratele celui ucis. Dintre fii săi, unul s-a sinucis fiind prins de tiran, altul a avut ca tovarăş de domnie pe nepotul său, după ce singur îşi văzuse femeia omorâtă prin medicamente, luate cu scopul de a rămâne grea, deoarece era stearpă. Cum ea nu năştea, o femeie oarecare nenorocită şi proastă – nenorocită şi ticăloasă, zic, pentru că gândea că poate avea darul lui Dumnezeu prin propria ei înţelepciune – dând împărătesei medicamente, a omorât-o, iar apoi s-a sinucis şi ea. Tot despre acest împărat se spune că şi-a ucis fratele. Iarăşi un altul după acesta a fost omorât prin băuturi otrăvite şi paharul cel de pe urmă fîindu-i plin nu cu vin, ci cu moarte; iar fiul său i-a scos ochii de teama împrejurărilor viitoare, fără să fi fost nedreptăţit cu ceva. Iar altul a avut un sfârşit atât de tragic, încât nu este bine nici a pomeni cauza morţii lui. Dintre cei ce au urmat unul a ars de viu, ca un nenorocit şi ca un ticălos, împreună cu caii şi cu toate celelalte, lăsându-şi femeia văduvă.

Iar despre supărările pe care acesta le-a avut în viaţa lui nici că se poate spune. Iar împăratul care domneşte acum, oare de când şi-a pus diadema pe cap nu se află necontenit în necazuri, primejdii, supărări, nemulţumiri, nenorociri si intrigi?

Însă Împărăţia cerurilor nu este aşa, ci, după luarea ei în stăpânire domneşte pacea, viaţa, bucuria şi veselia sufletească, însă, după cum am spus, aici, pe pământ, nu este cu putinţă a duce o viaţă lipsită de necazuri şi supărări. Dar dacă în cele pământeşti până şi cel crezut cel mai fericit, cel din palatul împărătesc, geme sub povara atâtor nenorociri, atunci ce crezi că se petrece de cealaltă parte, în casele fiecăruia? Câte alte rele, pe care nici nu trebuie a le mai spune! Şi după aceea, câţi n-au plăsmuit şi mituri din asemenea peripeţii! Aproape toate tragediile de pe scena teatrului sunt împânzite cu cele petrecute prin palatele împărăteşti. La fel şi cu miturile şi cu poveştile din popor, cele mai multe sunt plăsmuite tot cu cele petrecute pe la curţile împărăteşti. Multe dintre ele sunt chiar încântătoare, ca de exemplu, povestirea cu cina thyestică şi altele de acest fel.

Toate acestea le cunoaştem din scrierile celor profani, dar dacă voiţi, vom vorbi şi de cele din Sf. Scripturi. Saul a fost cel dintâi împărat şi ştiţi cum s-a pierdut trecând prin mii şi mii de rele. După el, David, Solomon, Abia, Ezechia şi Iosia, iarăşi s-au pierdut în urma diferitelor întâmplări. Nu e cu putinţă a trece prin această viaţă fără supărări, fără dureri şi fără nemulţumiri. Noi suntem trişti şi nemulţumiţi nu pentru astfel de lucruri, pentru care sunt trişti împăraţii, ci pentru lucruri de pe urma cărora avem şi un câştig mare.

„Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (2 Cor 7, 10). Pentru acestea, deci, trebuie să ne întristăm, pentru acestea să simţim durere, pentru acestea să ne scârbim! Astfel se întrista Pavel pentru cei ce păcătuiau, astfel îi plângea: „Căci din multă supărare şi cu multă inima strânsă de durere, v-am scris cu multe lacrimi” (2 Cor. 2, 4). Şi fiindcă el nu avea de plâns pe casnicii săi, deoarece nu-i avea, făcea aceasta pentru cei străini, considerându-i pe aceştia mai mult chiar decât pe ai săi, după cum zic cei ce plâng pe alţii. Alţii se scandalizau, iar el se aprindea; alţii se îmbolnăveau, iar el, la rându-i, se îmbolnăvea.

O astfel de întristare este bună şi mai presus de orice bucurie lumească. Pe un om întristat cu o asemenea întristare eu îl consider cel dintâi dintre toţi oamenii, şi chiar Însuşi Dumnezeu îi fericeşte pe cei ce plâng astfel, pe cei ce pătimesc împreună cu cei în suferinţă. Nu îl admir pe el într-atât din cauza primejdiilor prin care trecea – ba pentru aceste primejdii pe care le înfrunta zilnic şi pentru care murea în fiecare zi îl admir chiar mai puţin – faţă de cât îl admir pentru acest lucru.

Compătimirea izvorăşte dintr-un suflet iubitor de Dumnezeu şi iubitor de aproapele, din dragostea pe care Hristos o cere de la noi, din simpatia frăţească şi părintească; iar acestea sunt chiar mai înalte decât celelalte.

Astfel trebuie, deci, să fim faţă de aproapele, astfel trebuie să plângem şi să ne întristăm. Astfel de lacrimi sunt pline de o fericire nespusă iar o asemenea plângere dă naştere la o negrăită bucurie. Chiar dacă nu vom folosi cu nimic pe cei întristaţi, ne vom folosi totuşi pe noi înşine. Cel care se întristează atât de mult şi în aşa măsură pentru cei străini, cu atât mai mult se va întrista pentru ale sale proprii. Cel ce lăcrimează pentru greşelile altora, desigur că nici pe ale sale nu le va trece cu vederea fără să lăcrimeze, ba chiar unul ca acesta nici nu va greşi atât de repede, însă ceea ce este mai dureros este faptul că, deşi ni se cere a plânge astfel pe cei ce greşesc, noi nu arătăm vreo căinţă nici chiar pentru propriile noastre greşeli, ci păcătuim fără să simţim vreo remuşcare şi ne îngrijim mai mult de ale altora decât de ale noastre. De aceea ne bucurăm noi cu o bucurie prostească, cu bucuria lumii care iute se stinge şi care dă naştere la mii de supărări.

Deci să ne întristăm cu acea întristare care este maica bucuriei şi să nu ne bucurăm cu bucuria care naşte întristarea. Să vărsăm lacrimi care aduc multă dulceaţă şi să nu râdem cu râsul din care se va ivi scrâşnirea dinţilor. Să ne întristăm cu acea întristare din care răsar pacea şi odihna veşnică şi să nu căutăm dezmierdările, din care se nasc multe dureri şi supărări. Să suferim puţin pe pământ, pentru a ne desfăta în ceruri. Să ne întristăm în această viaţă vremelnică, pentru a ne bucura de veşnica odihnă. Să nu risipim în zadar acest timp scurt, ca nu cumva să suspinăm în acea viaţă fără de sfârşit. Nu vedeţi câţi se întristează aici din cauza lucrurilor pământeşti?

Înţelege acum că şi tu eşti unul din aceştia şi poartă deci întristarea şi durerea în sufletul tău, hrănindu-te cu nădejdea celor viitoare. Nu eşti tu mai bun decât Pavel, nici decât Petru, care niciodată nu s-au bucurat de linişte, ci au trăit în foame, în sete şi în sărăcie. Dacă deci voieşti să te bucuri de bucuriile de care se bucură ei, pentru ce umbli pe căi opuse? Dacă voieşti să înaintezi spre acea cetate de care ei s-au învrednicit, atunci umblă pe drumul care duce într-acolo. Nu drumul odihnei şi al lipsei de necazuri ne duce acolo, ci drumul scârbelor şi al suferinţelor. Primul este larg şi încăpător, dar acesta este strâmt.

Aşadar, iubiţilor, pe acest drum să călătorim, pentru a ne învrednici de viaţa veşnică, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.