Omilia a XIII-a

din “Omilii la Epistola catre Filipeni”

„Fraţilor, eu încă nu mă socotesc să fi ajuns, ci doar una fac:
cele din urmă uitându-le şi tinzând la cele dinainte, alerg
la ţintă către răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu
întru Hristos Iisus. ” (Flp 3, 13 – 14)

Nimic nu lipseşte virtuţile de valoarea ce li se cuvine, ca amintirea bunurilor pe care noi le-am săvârşit. Două rele se nasc de aici: pe de o parte devenim mai leneşi, iar pe de alta, alunecăm în uşurătate. Motiv pentru care Pavel, cunoscând natura noastră cea înclinată spre lenevire, după ce a lăudat atât pe Filipeni, ia seama acum la modul în care le înfrânează orice mândrie, prin cele spuse în pasajele de mai sus, dar mai cu seamă în cel de faţă. Ce spune e!?

„Fraţilor, zice, eu încă nu mă socotesc să fi ajuns” (Flp 3, 13). Dar dacă Pavel nu ajunsese şi nici nu avea îndrăzneală spre înviere şi spre bunurile viitoare, apoi cu mult mai puţin ar putea ajunge cei care în viaţa lor n-au săvârşit nici cea mai mică parte din cele săvârşite de el. „Nu mă socotesc să fi ajuns”, adică «nu socotesc că am ajuns la a săvârşi toată virtutea», la fel cum cineva ar spune despre un călător care n-a ajuns încă la sfârşitul călătoriei sale. Pare că afirmă: «încă nu am făcut totul».

Dar în alt loc spune că „Lupta cea bună m-am luptat” (2 Tim 4, 7), pe când aici „nu mă socotesc să fi ajuns”, adică tocmai contrariul. De aceea cel care va citi cu atenţie ambele pasaje, va înţelege bine care e cauza acelor cuvinte, ca şi a acestora. În primul rând, că nu e bine să se învârtă cineva în jurul unei singure idei; iar în al doilea, cuvintele acestea le-a spus cu mult înainte, pe când cele către Timotei cu puţin înainte de moartea lui martirică. «Doar un singur lucru am, zice, acela că tind la cele dinaintea mea.» Acesta este sensul cuvintelor: „Ci doar una fac: cele din urmă uitându-le şi tinzând la cele dinainte, alerg la ţintă către răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu întru Hristos Iisus” (Flp 3, 14).

Ceea ce-l determina să tindă către cele dinainte era dorinţa de a le uita pe cele din urmă. Cel ce crede că deja a ajuns la desăvârşire şi nimic nu-i mai lipseşte pentru fapta bună, încetează de a mai alerga, gândind că a ajuns la ţintă. Dar cel care crede că încă se află departe de capăt, nu va înceta niciodată din alergarea sa. Să nu uităm a medita neîncetat la aceasta, chiar de am fi făcut mii de bunătăţi. Pentru că dacă Pavel, după mii de suferinţe şi după atâtea primejdii, judecă astfel, atunci noi cu atât mai mult!

«Nu numai că n-am căzut, zice, din cauza neputinţei de a alerga atâta şi nu doar că n-am deznădăjduit, ci încă mai şi alerg şi mă lupt cu curaj, şi singurul scop pe care-l am este ca să progresez.» La fel trebuie să facem şi noi: să uităm faptele cele bune pe care le-am făcut şi să le lăsăm în urma noastră. Pentru că şi călătorul nu se gândeşte la distanţa pe care a parcurs-o, ci la cea care i-a mai rămas. La fel si noi, să nu gândim la faptele bune pe care le-am săvârşit, ci la cele care încă ne lipsesc. Căci la ce ne va folosi ceea ce am făcut dacă nu se va completa şi lipsa? Şi nu a spus că «nu mă gândesc», ci că «nu-mi mai amintesc de ele».

Astfel devenim noi iuţi în alergare: însufleţiţi fiind de întreaga dorinţă pentru ceea ce ne lipseşte şi dându-le uitării pe cele din trecut. «Tinzând, zice, spre cele dinaintea noastră, mai înainte de a ajunge să ne gândim la a le dobândi», deoarece acela care tinde se şi gândeşte la dobândire; picioarele lui aleargă înaintea corpului iar el se înclină pe sine tot înainte, înainte-şi întinde şi mâinile pentru ca astfel să parcurgă o mai mare distanţă din drum. Acest lucru vine din marea lui bunăvoinţă, din marele lui dor de a ajunge la capăt. Aşa trebuie să alerge călătorul, cu o astfel de intenţie şi o astfel de bunăvoinţă, pentru a nu cădea.

Câtă distanţă este între cel care aleargă şi cel care zace pe jos, căzut în brânci, atâta este şi între Pavel şi noi. El murea în fiecare zi şi avea biruinţe în fiecare zi. Nu era timp, nu era minut în care să nu progreseze şi să nu meargă înainte pe drumul pe care-l făcea. El nu vroia să capete premiul, ci vroia să-l răpească, să-l ia cu sila, căci acesta este adevăratul sens al lui a lua. Cel ce oferă premiul stă sus; sus, prin urmare, este şi premiul. Priveşte ce distanţă mare trebuie să alerge! Priveşte ce mare este înălţimea! Într-acolo trebuie, prin urmare, să întindă aripile duhului, nefiind altfel cu putinţă să parcurgă drumul până la acea înălţime.

Acolo trebuie să călătorească, de vreme ce e cu putinţă, şi cu corpul. „Căci petrecerea noastră, zice, este în ceruri”, acolo este premiul. Vezi pe cei care aleargă cum trăiesc după lege? Vezi cum nimic din ceea ce ar putea să-i sustragă sau să le slăbească forţele nu se apropie de ei? Zi după zi ei se exercită luptându-se în arenă sub privegherea dascălului, şi după lege.

Imită deci şi tu pe aceştia şi arată chiar mai multă bunăvoinţă decât ei, căci nici premiul nu este la fel. Mulţi sunt cei ce te împiedică în această călătorie, însă tu trăieşte după lege. Multe sunt împrejurările care slăbesc puterea, însă tu iuţeşte-ţi picioarele, căci este posibil. Nu e vorba aici de natură, ci de voinţă. Să le învăţăm sprintene la mers, ca nu cumva să poată fi împiedicate de ceva.

Exersează-ţi picioarele ca să meargă fără şovăire, căci multe alunecuşuri sunt în cale, şi, căzând cumva, pierzi totul. Dar tu, chiar dacă ai căzut, ridică-te, pentru că şi atunci e posibil a birui. Nu te ocupa nicicând cu lucruri nestatornice şi nesigure şi nu vei cădea. Aleargă şi te ocupă cu lucrurile sigure. Sus să-ţi ţii capul, sus ochii! Acest lucru este poruncit de către învăţători celor ce aleargă în stadion şi aceasta susţine puterea. Iar de vei căuta spre pământ, te vei moleşi, căzând apoi jos, la pământ. Tu priveşte drept în sus, unde se află şi premiul, pentru că această vedere a premiului îţi va incita şi mai mult voinţa! Nădejdea câştigării premiului nu te va lăsa să simţi vreo oboseală şi distanţa aceea mare ţi se va părea scurtă.

Şi ce este premiul? Desigur, nu vreo ramură de finic, dar ce? Împărăţia cerurilor, neîncetata odihnă, slava cu Hristos, moştenirea bunurilor, frăţietatea şi alte mii de bunuri, cu neputinţă de înşirat. Nu e cu putinţă a descrie frumuseţea acelui premiu. Ştie doar cel care-l are deja, iar cel care-l va dobândi va şti şi el la vremea lui. Nu este aur, nici vreun colier cu pietre preţioase, şi totuşi cu mult mai mult decât acestea! Aurul în comparaţie cu acel premiu este noroi rău mirositor, iar pietrele preţioase, în comparaţie cu frumuseţea acelui premiu, sunt ca tina drumurilor.

Dacă deci cu o astfel de atenţie călătoreşti către cer, vei putea să păşeşti acolo cu multă demnitate şi cinste, iar îngerii se vor sfii de tine, care deja porţi premiul, şi te vei apropia de toţi cu cel mai mare curaj.

„Întru Hristos Iisus”, zice. Priveşte câtă recunoştinţă! În Hristos, afirmă el, sau mai bine zis, „prin Hristos Iisus fac aceasta”. E cu neputinţă a parcurge o aşa de mare distanţă fără ajutorul Lui, pentru că e nevoie de o legătură strânsă cu El şi de mult ajutor. El a vrut ca tu să lupţi aici jos, iar încununat să fii acolo sus; ca lupta şi cununa să nu fie laolaltă aici, pe pământ.

Nu vedeţi chiar şi aici că pe luptătorii distinşi cu premii sau pe călăreţii de la hipodrom împăratul îi încununează nu jos în stadion, ci sus? La fel şi în cazul nostru: premiul îl vei primi în ceruri.

„Aşadar, câţi suntem desăvârşiţi pe aceasta s-o gândim; şi dacă gândiţi ceva în alt fel Dumnezeu v-o va descoperi şi pe aceasta.” (Flp 3,  15) Care? Faptul că cele din urmă trebuie uitate, adică datoria celui desăvârşit este de a nu se crede pe sine niciodată desăvârşit.

Dar atunci cum afirmi tu, Pavele, „câţi suntem desăvârşiţi”? Spune-mi: sunt oare cugetele noastre ca ale tale? Dacă nu ai primit şi nici nu le-ai desăvârşit, atunci cum de îndemni pe cei desăvârşiţi să gândească astfel, tu, care gândeşti că nu eşti încă desăvârşit? «Aceasta este adevărata desăvârşire», zice el. „Şi dacă gândiţi ceva în alt fel Dumnezeu v-o va descoperi şi pe aceasta” (Flp 3, 15), adică dacă cineva îşi închipuie că a făcut totul.

Priveşte cu câtă înţelepciune le spune aceasta. «Dumnezeu vă va învăţa pe voi», zice, adică Dumnezeu vă va convinge pe voi şi nu doar vă va învăţa – căci Pavel v-a învăţat pe voi – ci vă va şi îndemna. Nu a întrebuinţat vorba «vă va îndemna», ci «vă va descoperi», pentru a se părea că lucrul se petrece în neştiinţa lor. Nu cu privire la dogme sunt spuse acestea, ci cu privire la desăvârşirea vieţii şi pentru a nu crede că au ajuns la ea. De altfel e neîndoielnic că cel care crede că are totul nu are nimic. „Dar de acolo de unde am ajuns, să urmăm acelaşi dreptar, să gândim la fel.” (Flp 3, 16)

Dar ce înseamnă „de acolo de unde am ajuns”? Înseamnă ceea ce am realizat până acum, ceea ce stă în puterea noastră, cele cu privire la dragoste, comuniune şi pace. Aceasta deja ne aparţine. Ai văzut că el numeşte „dreptar” poruncile date deja? Dar acel dreptar (sau canon, sau regulă de urmat) nu primeşte nici adăugiri şi nici scăderi, de vreme tot după canon se dă şi pedeapsa (Pasajul Sf. Hrisostom este citat din Socrat. În citatul acesta cuvântul „canon” este luat în sens de lege, în sens metaforic. Sensul acestui pasaj pare a fi o ameninţare contra celor ce calcă legea, care nu primeşte nici adăugiri şi nici scăderi, deoarece tot prin lege se dau şi pedepsele). „De acolo de unde am ajuns, să urmăm acelaşi dreptar”, adică aceeaşi credinţă şi aceeaşi regulă.

„Fiţi laolaltă următorii mei, fraţilor, şi uitaţi-vă la aceia care se poartă aşa cum aveţi voi pildă de la noi.” (Flp 3, 17). Spusese mai înainte : „Păziţi-vă de câini”, prilej cu care i-a îndepărtat pe toţi de legăturile cu aceia, iar aici îi arată pe cei care trebuie imitaţi. «Dacă cineva voieşte să ne imite pe noi, spune el, dacă cineva doreşte să urmeze aceeaşi cale, să ia seama la noi; deşi nu sunt acolo, de faţă, totuşi voi cunoaşteţi felul călătoriei mele, adică purtarea şi viaţa mea». Nu numai prin cuvânt a învăţat el, ci şi prin fapte. La fel cum la dans sau în tabără e absolut necesar ca toţi ceilalţi să-l imite pe conducătorul jocului, respectiv, pe comandant, pentru ca toţi să fie astfel în ordine, la fel şi în cazul de faţă. De altminteri e posibil ca ordinea să fie stricată din cauza mişcărilor neregulate ale dansatorilor, sau ale ostaşilor, şi atunci totul devine dezordine.


Partea morală

Având noi model pe Apostoli şi pe cei ce au strălucit în
fapte bune, totul ne va fi mai uşor

Aşadar, apostolii au fost modele adevărate, căci ei ne-au transmis neschimbată icoana originară [a credinţei], creştinismul în toată puritatea lui. Înţelegeţi ce viaţă curată au avut ei dacă această icoană [chip] originară ne stă şi astăzi înainte prin exemplul şi prin legile ei vii. Ceea ce scripturile spuneau, ei arătau tuturor prin fapte.

Aceasta este învăţătura cea demnă de toată lauda şi numai o astfel de învăţare ar putea atrage discipoli. Dacă însă el (cel care învaţă pe alţii) se mărgineşte numai la a vorbi şi la a filosofa, iar prin fapte face tocmai contrariul, atunci nu e încă învăţător adevărat. A filosofa numai prin cuvinte este un lucru uşor şi pentru discipol, dar învăţătorul trebuie să îndemne şi prin fapte, prin conduita sa, pentru că mai ales acest lucru îl face pe învăţător respectabil, iar pe discipol îl pregăteşte de supunere. Cum? Când va vedea că învăţătorul său porunceşte doar prin cuvânt va zice că cere imposibilul; iar că este aşa se va vedea chiar din faptele celui ce-i porunceşte, că nici el însuşi nu face ceea ce zice.

Când va vedea însă că vorbele sunt puse în practică prin fapte, nu va mai avea ce să spună. Dar noi, chiar dacă viaţa învăţătorului ar fi cam neîngrijită, să luăm seama la noi înşine şi să ascultăm pe proorocul care spune: „Şi vor fi fiii tăi învăţaţi de Dumnezeu” (Is. 14, 15) şi „Nu se vor mai învăţa unul pe altul şi frate pe frate, zicând: «Cunoaşteţi pe Domnul», că toţi de la sine Mă vor cunoaşte, de la mic până la mare” (Ier. 31, 34).

Nu ai învăţător virtuos? Dar ai pe adevăratul Învăţător, pe singurul care trebuie să fie numit învăţător, învaţă de la Acela, căci a zis: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Mt. 11, 29).

Nu da deci atenţie învăţătorului tău, ci priveşte către Hristos, adevăratul învăţător, şi fii ascultător poruncilor Lui. De acolo ia model de purtare, căci ai în El un model excelent şi după Acesta orânduieşte-ţi viaţa. Se află în scripturi mii de modele de viaţă virtuoasă. Ia pe care vei voi, şi după Învăţător intră în vorbă şi cu ucenicii Lui.

De exemplu: unul a strălucit prin sărăcie, un altul prin bogăţie, precum Ilie prin sărăcie, iar Avraam prin bogăţie; ia deci ca exemplu una din aceste vieţi, care ţi se va părea mai uşoară şi mai la îndemână.

Unul a strălucit prin căsătorie, un altul prin feciorie Avraam a strălucit prin căsătorie, Ilie prin feciorie; ia ca exemplu pe care vrei şi mergi pe calea unuia sau a altuia, căci ambele căi duc la ceruri.

Unul a strălucit prin post, altul prin lipsa postului. Ioan de exemplu, a strălucit prin post, iar Iov prin lipsa lui. În afară de aceasta Iov mai avea şi femeie, fii şi fiice, case de care se îngrijea.

Însă este cu putinţă a se lucra virtutea chiar fiind cineva în scaunul împărătesc, deşi palatul împărătesc e împovărat cu mai multe afaceri decât orice casă particulară. David a strălucit pe tron, dar porfira împărătească şi diadema întru nimic nu l-au moleşit.

Lui Moise i s-a încredinţat însă grija întregii comunităţi, ceea ce e cu mult mai greu. Aici puterea era cu mult mai mare, de unde rezultă că şi greutatea era mai mare.

Ai văzut cum unii au progresat în fapte bune fiind bogaţi, iar alţii fiind săraci?

Ai văzut pe unii progresând fiind căsătoriţi, iar pe alţii păstrându-şi fecioria?

Acum priveşte şi contrariul, adică priveşte pe aceia care s-au pierdut fiind în căsătorie sau în feciorie, în bogăţie sau în sărăcie, în căsătorie mulţi oameni s-au pierdut, precum Samson şi alţii, şi nu atât din cauza căsătoriei, cât din cauza voinţei lor.

În feciorie ia seama la acele cinci fecioare nebune, în bogăţie la acel bogat care trecea cu vederea pe Lazăr, iar în sărăcie ia seama cum şi astăzi se pierd mii de oameni. Iar în tronurile împărăteşti si printre mai marii lumii vă pot arăta mult pierduţi.

Vrei să vezi apoi pe cei mântuiţi din rândul ostaşilor? Iată-l pe sutaşul Corneliu (FA cap.  10). Vrei să vezi pe cei mântuiţi care se aflau sub stăpânirea altora? Priveşte la eunucul împărătesei etiopienilor.

În concluzie, dacă noi întrebuinţăm averea în scopuri bune, oricare-ar fi ele, averea noastră nu ne va pierde, iar de nu, nici un folos nu vom avea, pentru că şi bogăţia, şi împărăţia, şi sărăcia, şi căsătoria si fecioria ne pot duce la pierzanie prin voinţa noastră.

Pe cel care priveghează şi este sobru nimic nu-l poate vătăma.

Spune-mi, te rog, cu ce a vătămat robia? Cu nimic, închipuie-ţi, de exemplu, pe Iosif devenit rob şi totuşi păstrând virtutea; pe Daniel şi pe cei trei tineri deveniţi robi şi cu toate acestea strălucind cu mult mai mult decât alţii.

Pretutindeni virtutea străluceşte şi e neînvinsă şi nimic nu o poate împiedica.

Dar ce zic eu de sărăcie şi de sclavie?

Nici foamea, nici rănile cele învechite şi nici chiar boala cea mai grea nu o poate împiedica.

Astfel a fost Lazăr, astfel a fost Iov şi astfel a fost şi Timotei cel adeseori bântuit de boală.

Ai văzut că nimic nu poate împiedica pe cineva de la virtute?

Nici bogăţia, nici sărăcia, nici puterea, nici dorul de a stăpâni, nici boala, nici înjosirea, nici dispreţul, căci pe toate acestea virtutea le lasă jos, pe pământ, şi se urcă la ceruri. Doar sufletul să fie curajos şi nimic nu-l poate împiedica pe omul care lucrează virtutea.

Când lucrătorul e sănătos şi puternic, nimic din cele exterioare nu-l poate împiedica.

Când meşterul are experienţă şi stăruinţă şi îşi cunoaşte perfect meseria, chiar bolnav fiind, el posedă această meserie şi chiar de ar fi sărac, de ar avea sau nu uneltele în mâinile sale, chiar de ar lucra sau nu, cu nimic nu poate fi mai prejos, deoarece cunoaşterea meşteşugului său este cu el.

La fel să întâmplă şi cu omul virtuos şi iubitor de Dumnezeu: chiar de l-ai îmbogăţi el îţi va arăta meşteşugul (virtutea), şi chiar de l-ai aduce la sărăcia cea mai neagră, de ar fi bolnav sau sănătos, de ar fi în slavă sau în necinste, el acelaşi va fi, adică stăruitor în virtute.

Oare apostolii nu lucrau în multe feluri? Oare nu „prin slavă şi necinste, prin defăimare şi laudă” (2 Co 6, 8)? Aceasta înseamnă a fi luptător, adică a fi îndemânatic în toate. Aceasta este şi natura virtuţii.

Dacă vei zice: «eu nu pot să fiu mai mare peste alţii ci sunt făcut spre a locui singur», ai batjocorit virtutea, deoarece ea poate să fie a tuturor, poate străluci oriunde. Este de ajuns ca ea să fie deja în suflet.

Poate e foamete? Sau belşug? Ea în ambele împrejurări îşi arată puterea ei, după cum zice şi Pavel: „Ştiu şi să fiu smerit, ştiu şi să am de prisos” (Flp 4, 12). Era nevoie ca el să lucreze? Ei bine, el nu s-a ruşinat, ci doi ani a lucrat. Trebuia ca să sufere de foame? Ei bine, el n-a ezitat s-o facă şi nici nu s-a topit din această cauză. Trebuia să moară? Ei bine, el nu se umilea [ca să afle scăpare], ci prin toate îşi manifesta prudenţa şi curajul lui cel mare.

Să-l imităm deci pe el şi nu ne va părea rău. Într-adevăr, ce ar putea oare să întristeze un astfel de om? Nimic. Cât timp nu va fi nimeni în stare să-mi răpească acest bun dumnezeiesc, eu voi fi cel mai fericit dintre toţi oamenii, nu doar acolo, ci şi aici.

Să zicem că omul virtuos ar avea femeie şi copii, şi bani, şi slavă multă; ei bine, între toate acestea, el tot virtuos va rămâne. Chiar dacă vei lua de la dânsul toate cele enumerate mai sus, el tot acelaşi va fi. El nu se pleacă nici sub povara scârbelor, nici nu se îngâmfă când se află înotând în prosperitate, ci, asemenea pietrei care fie că e lovită de valurile mării, fie că nu, tot nepăsătoare stă, fără a suferi că a fost tocită de valuri sau că a păţit altceva, şi sufletul tare stă drept şi pe timp de furtună, şi pe timp frumos.

La fel cum copiii aflaţi pe corabie se înspăimântă de valuri, iar căpitanul corăbiei, stând drept, râde şi se amuză de spaima aceea a lor, tot aşa şi sufletul înţelept: în timp ce unii sunt înspăimântaţi iar alţii râd şi se amuză de schimbările lucrurilor din lume, el stă drept şi nemişcat, sprijinindu-se pe evlavie ca pe cârma unei corăbii.

Căci, spune-mi: ce poate oare tulbura un suflet cucernic?

Moartea? Dar acesta e începutul unei vieţi cu mult mai bune.

Poate sărăcia? Dar aceasta îl ajută în fapta cea bună.

Poate boala? Dar nici că o consideră ca existând, şi nu numai boala, ci chiar de ar zace la pat, sau de ar fi scârbit, el pe toate, preîntâmpinându-le, le înlătură.

Poate că necinstea? Dar în el e răstignită lumea întreagă.

Poate pierderea copiilor? Dar el nu se înspăimântă, mai ales când este iniţiat în dogma învierii celei de obşte.

Aşadar, ce ar putea să clatine un astfel de suflet? Nimic din toate acestea.

Poate că bogăţia îl îngâmfă? Nicidecum, căci el ştie că averile sunt nimic înaintea sa.

Poate îl îngâmfă slava? Dar a învăţat si ştie că „Toată slava omului este ca floarea câmpului”(Is 40, 6).

Poate că desfătarea? Dar el a auzit deja pe Pavel, care zice: „cea care trăieşte-n desfătări, deşi trăieşte, e moartă” (1 Tim 5, 6).

Aşadar, când un astfel de suflet nici nu se îngâmfa, nici nu se împuţinează, ce ar putea egala o astfel de sănătate? Însă nu la fel se întâmplă cu celelalte suflete care se vânzolesc şi se schimbă mai repede decât marea şi decât şopârla aceea care-şi schimbă deseori culoarea pielii. De aceea este ridicolă purtarea lor, căci acum îl vezi râzând, acum plângând, acum îl vezi luând seama la sine şi imediat distrat peste măsură şi plin de nepăsare. De ceea şi zice Pavel: „Nu vă potriviţi acestui veac” (Rm 12, 2), pentru că noi petrecem în ceruri, unde nu este schimbare. Ni s-au făgăduit premii nestricăcioase şi nu stricăcioase şi schimbătoare.

De aceea tot o astfel de petrecere să arătăm şi noi, căci încă de aici câştigăm bunurile făgăduite. Pentru ce ne aruncăm noi înşine în primejdii şi în furtuni, în tulburări şi în nelinişte? Pentru a fi liniştiţi. Dar liniştea nu o dobândim nici de la bogăţie, nici de la sărăcie, nici de la slavă, nici de la necinste, nici de la boală, nici de la sănătate, ci numai de la sufletul nostru. Când el este puternic, bine învăţat şi pregătit în ştiinţa virtuţii, toate i se vor părea uşoare, încă de aici va vedea odihna de acolo şi limanul cel fericit; şi ajungând acolo se va învrednici de mii de bunătăţi.

De care fie să ne învrednicim şi noi, cu toţii, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt I se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin.