Omilia a XII-a

din “Omilii la Epistola catre Filipeni”

„Dar cele ce îmi erau mie câştig, acestea le-am socotit pentru
Hristos pagubă. Ba mai mult: eu pe toate le socotesc că sunt
pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul
meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept
gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc, şi să mă aflu întru El,
nu având dreptatea mea cea din Lege, ci pe aceea care este
prin credinţa în Hristos, dreptatea cea de la Dumnezeu,
pe temeiul credinţei”  (Flp 3, 7 – 9).

Luptelor pe care ereticii le duc împotriva dreptei credinţe noi trebuie să le opunem o cugetare întinerită, pentru ca astfel mintea noastră să fie exactă şi atentă. De aceea începem această convorbire tocmai din acest loc, adică de la sfârşitul celei precedente.

Si care era acel sfârşit? După ce a enumerat tot ce constituia obiect al vanităţii iudeilor de la cele dobândite prin moştenire şi până la cele câştigate prin voinţa proprie, adaugă: „Dar cele ce îmi erau mie câştig, acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă… faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc” (Flp 3, 7 – 8).

În acest punct ereticii sar în sus de necaz. De altfel şi acest lucru izvorăşte tot din înţelepciunea Duhului: să li se insufle speranţă de biruinţă pentru a primi astfel lupta. Dacă Apostolul ar fi vorbit pe faţă, ereticii ar fi făcut ceea ce au mai făcut şi cu alte ocazii: ar fi şters cuvintele, ar fi lăsat la o parte Scriptura, neputând să privească prea mult la ea. Dar ceea ce se întâmplă cu peştii momeala care-i va prinde nu le stă în cale, ci este ascunsă, pentru a-i face astfel să alerge în toate părţile la fel se întâmplă şi în cazul de faţă.

Legea este numită „gunoi”, este numită „pagubă”; pe lângă aceasta Apostolul mai spune şi că nu este cu putinţă a câştiga cineva pe Hristos, dacă mai întâi nu a renunţat la Lege. Toate acestea i-au ademenii pe eretici să primească aceste cuvinte, ca şi cum ar fi în favoarea lor; însă după ce le-au primit, ele i-au înconjurat din toate părţile, aşa cum năvodul împresoară peştele.

Aşadar, ce spun ereticii? «Iată că Legea e pagubă, iată că Legea e gunoi! Cum spuneţi atunci că e opera lui Dumnezeu?» Însă toate acestea sunt spuse în favoarea Legii, aşa cum reiese de acolo. Să ne încordăm deci atenţia la cele spuse. Apostolul n-a spus «Legea este pagubă», ci «socotesc Legea şi toate ale Legii drept pagubă».

Când a vorbit de câştig n-a spus «socotesc drept câştig»( „… cele ce îm erau mie câştig ” – Flp 3, 7), fiindcă aici nu putea fi vorba de socotinţă, căci Legea era, în mod natural, un câştig; în timp ce paguba de care vorbeşte el aici nu e considerată astfel decât în urma aprecierii noastre. Atunci cum? Nu este Legea pagubă? Da, „pentru Hristos” (Flp 3, 7) este pagubă.

Dar atunci cum de fusese oare „câştig” (Flp 3, 7)? Nu mai este socotită câştig; dar atunci cum de fusese aşa? Să înţelegi aici cât de sălbăticită era firea omenească, cât de greu se putea restaura chipul omului! Dacă n-ar fi fost Legea, harul nu ne-ar fi fost dăruit. De ce? Pentru că nu era cu putinţă ca omul să se ridice din adâncul în care se afla la o înălţime atât de mare, de aceea Legea a fost pentru el o scară, sau, mai bine zis, o punte de trecere.

Cel ce urcă pe o scară nu e legat de ea, ci îi poartă chiar o oarecare recunoştinţă. Tocmai această scară îl ajută să ajungă acolo unde nu va mai avea nevoie de ea. Şi cu toate acestea, scara aceea l-a slujit, adică l-a ajutat să se ridice, pentru ca apoi să nu mai aibă nevoie de ea; e normal să mărturisească această mulţumire, fiindcă altfel nu ar mai fi putut urca. La fel este şi cu Legea: ne-a ridicat la înălţime, ceea ce dovedeşte că a fost spre câştig; dar după aceasta noi o socotim pagubă. Pentru ce acest lucru? Nu pentru că, în sine, ea ar fi pagubă, ci pentru că harul la care ne-am ridicat este cu mult mai mare decât ea.

Aşa cum se întâmplă cu un sărac pe timp de foamete, se întâmplă şi aici: cât timp săracul ar avea argint, ar scăpa de foame; însă când ar găsi aur şi n-ar putea să le aibă pe amândouă deodată, ar considera argintul pe care-l avea drept pagubă pentru el, şi, renunţând la el, ar alege aurul; tot aşa se întâmplă şi în cazul Legii: nu în sine este ea pagubă, ci părăsirea lui Hristos pentru ea.

Aşadar, când Legea ne depărtează de Hristos este pagubă, iar când ne apropie de Hristos este folos. De aceea si spune „pagubă pentru Hristos” (Flp 3, 7); când însă ne apropia de Hristos nu era pagubă, ci câştig.

Dar oare pentru ce Legea nu-l lasă pe om să se apropie de Hristos?

Fiindcă pentru aceasta a fost dată; împlinirea Legii este Hristos, aşa cum şi sfârşitul Legii este Hristos. Ne dă voie să ne apropiem doar dacă noi voim. „Căci sfârşitul Legii este Hristos” (Rm. 10, 4), spune Pavel. Aşadar acesta, care crede în Lege, lasă sau, mai bine zis, îndepărtează Legea? O lasă dacă vom fi cu atenţie, iar de nu, nu o lasă.

„Ba mai mult: eu pe toate le socotesc că sunt pagubă” (Flp 3, 8). «Dar ce vorbesc eu despre Lege? se întreabă el. Oare lumea nu este un lucru bun? Oare viaţa prezentă nu este un lucru bun? Da, dar dacă toate acestea mă îndepărtează de Hristos, atunci le voi considera pagubă! Pentru ce oare? Pentru „înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu” (Flp 3, 8), fiindcă dacă soarele luminează în înaltul cerului, desigur că pagubă este a sta cu lumânarea aprinsă». Prin urmare pagubă devine după ce sunt comparate, după ce e cunoscută înălţimea uneia faţă de cealaltă.

Ai văzut, deci, că el face aici o comparaţie? „…faţă de înălţimea”, zice, nu pentru că cele două ar fi străine, fiindcă «mai înalt» se poate spune numai despre două lucruri asemănătoare. Astfel încât el arată dobândirea cunoştinţei tocmai de la lucrul cu care se face comparaţia [de la Lege], „…pentru care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc” (Flp 3, 8). Dacă spune despre Lege că o socoteşte gunoi, atunci pe drept cuvânt o spune, pentru că Legea se ocupă de lucruri lumeşti, „…cele ce îmi erau mie câştig, acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă” (Flp 3, 7), spune el şi imediat adaugă: „Ba mai mult: eu pe toate le socotesc pagubă” (Flp 3, 8), adică pe toate cele trecute şi prezente.

Dacă vrei ca în acestea toate să fie cuprinsă şi Legea, fie, pentru că nici aşa nu-i defăimată. Gunoiul se formează din grâu ba el este partea cea mai puternică a grâului şi înţeleg aici paiul grâului. Deci, aşa cum mai înainte gunoiul era folositor, fiindcă noi secerăm grâul deodată cu paiul, iar dacă n-ar fi existat paiul, sau gunoiul, grâul nu s-ar fi făcut, tot aşa se întâmplă şi cu Legea.

Vezi cum acelaşi lucru el nu-l numeşte peste tot pagubă, ci numai pentru Hristos? „Ba mai mult: eu pe toate le socotesc că sunt pagubă” – faţă de ce? „faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate” (Flp 3, 8). Ai văzut cum pretutindeni se sprijină pe Hristos şi nicăieri nu dă voie ca Legea să fie prigonită sau lovită, ci peste tot o protejează?

„Şi să mă aflu întru El, nu având dreptatea mea cea din Lege” (Flp 3, 9). Dacă şi el, care avea dreptatea cea din Lege, a alergat către această nouă dreptate, fiindcă cea dintâi nu-i era de folos, atunci cei care nu au acea dreptate oare n-au cu mult mai mult datoria de a alerga către Hristos? Bine a zis «nu mai vreau „dreptatea mea”, aceea pe care o împlineam prin faptele mele şi prin sudoarea mea; vreau, spune el, pe aceea pe care am câştigat-o nu prin ostenelile mele, ci prin har. Deci, dacă cel ce are fapte bune este mântuit prin har, cu atât mai mult voi [care nu aveţi faptele Legii]!»

Şi fiindcă era firesc ca ei să creadă că dreptatea care vine din faptele noastre e cu mult mai mare, el arată aici că, dimpotrivă, dreptatea cea după Lege este asemeni gunoaielor în comparaţie cu dreptatea cea din har.

«Dacă aş fi progresat, spune el, prin dreptatea cea după Lege, niciodată n-aş fi părăsit-o şi nici n-aş fi alergat către cealaltă». Şi care este aceasta din urmă? Aceea care vine prin credinţa în Dumnezeu, care e dăruită de Dumnezeu, fiind, prin urmare, darul Fiului Său. Iar darul lui Dumnezeu covârşeşte peste măsură sărăcia faptelor rezultate din sârguinţa noastră.

Dar oare ce înseamnă: „pe temeiul credinţei, ca să-L cunosc pe El” (Flp 3, 9 – 10)? Înseamnă că prin credinţă vine cunoştinţa şi că, prin urmare, nu e cu putinţă a-L cunoaşte pe El fără credinţă. Cum aşa? Prin credinţă noi trebuie să cunoaştem puterea învierii Lui din morţi, fiindcă altfel, prin ce raţionament am putea-o înţelege? Prin nici unul, ci numai prin credinţă. Dar dacă Învierea lui Hristos este cunoscută prin credinţă, atunci cum vom înţelege prin raţionamente naşterea lui Dumnezeu Cuvântul, când Învierea este un fapt mai mic decât această naştere?

Pentru că exemple despre înviere sunt multe, dar din cea de-a doua nici unul. Înainte de Hristos mulţi morţi au înviat, cu toate că după aceea au murit din nou, dar nimeni nu s-a născut vreodată din fecioară fără de bărbat. Dacă ceea ce e cu mult mai mic decât naşterea cea după trup trebuie să fie apropiată de minte numai prin credinţă, atunci ceea ce e mai mare şi chiar incomparabil mai mare, cum s-ar putea înţelege prin raţionamente? Tocmai acest lucru îl arată dreptatea cea prin credinţă şi tocmai acest lucru trebuie crezut că a fost cu putinţă. Dar cum a fost cu putinţă, nu poate fi înţeles.

Din credinţă vine apoi şi împărtăşirea de patimile lui Hristos. Cum aşa? Dacă n-am fi crezut, n-am fi pătimit. Dacă n-am fi crezut că pătimind împreună cu El, vom şi împărăţi împreună cu El, n-am fi suferit ceea ce am suferit. Aşadar, şi naşterea Lui, şi învierea, numai prin credinţă pot fi înţelese.

Ai văzut că nu trebuie să ai doar credinţă simplă, ci însoţită de fapte? Acela crede că a înviat Hristos, care se dă pe sine primejdiilor, care se împărtăşeşte de patimile Lui, fiindcă acela care e părtaş Celui înviat, este părtaş şi Celui Viu. De aceea spunea: „Şi să mă aflu întru El, nu având dreptatea mea cea din Lege, ci pe aceea care este prin credinţa în Hristos, dreptatea cea de la Dumnezeu, pe temeiul credinţei, ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi să fiu primit părtaş la patimile Lui, făcându-mă asemenea cu El în moartea Lui, ca, doar, să pot ajunge la învierea cea  din  morţi.”  (Flp  3,  9 – 11).

„Conformându-mă morţii Lui”, adică făcându-mă părtaş; aşa cum a pătimit El pentru oameni, la fel şi eu, pentru aceea a zis „conformându-mă”. Şi iarăşi mai spune undeva: „împlinesc în trupul meu lipsurile necazurilor lui Hristos” (Col. l, 24), iar aici prin persecuţiile şi prin patimile lui este înţeleasă tocmai moartea.

El nu a căutat ale sale, ci pe cele ale multora, aşa că şi persecuţiile, şi necazurile, şi supărările, nu numai că nu trebuie să ne alarmeze, ci chiar să ne bucure, pentru că prin ele noi ne conformăm morţii Lui, ca şi cum ar fi zis că «devenim o copie fidelă a chipului Său», fapt pe care-l şi spune într-un loc: „Purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus” (2 Cor. 4, 10).

Dar acest lucru izvorăşte dintr-o mare credinţă! Noi nu credem doar că a înviat, ci că şi după înviere are o mare putere. De aceea şi noi călătorim pe aceeaşi cale ca şi El, adică, prin aceasta, devenim fraţi ai Lui; e ca şi cum ar fi spus că, astfel, devenim Hristoşi ca şi El! Vai! Cât de mare este însemnătatea patimilor! Noi credem că prin patimi ne facem asemenea Lui, sau după cum s-a spus undeva, credem că: „ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui,…, căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui” (Rm. 6, 4 – 6); acelaşi lucru îl înţelegem şi aici prin „conformându-ne morţii Lui”. Acolo pe drept cuvânt a zis „prin asemănarea morţii Lui”, căci nu am murit cu trupul, ci cu păcatul. Şi una şi cealaltă se numesc moarte, dar El a murit cu trupul, iar noi cu păcatul; acolo a murit omul cel din trupul nostru pe care El l-a luat şi l-a ridicat, iar aici a murit omul păcatului. De aceea şi spune „prin asemănarea morţii Lui”.

Pavel însă n-a murit doar păcatului, ci datorită persecuţiilor a murit chiar cu trupul, suferind astfel aceeaşi moarte ca şi Hristos. „Ca, doar, să pot ajunge la învierea cea din morţi” (Flp 3, 11). Dar ce spui? Pentru că noi toţi vom ajunge acolo. „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba” (1 Cor 15, 51) şi nu numai că ne vom bucura de Înviere, dar şi de nestricăciune; unii însă spre necinste, alţii spre veşnica pedeapsă.

Dar dacă toţi ne vom învrednici de Înviere şi nu doar de Înviere, ci şi de nestricăciune, de ce vorbeşte atunci Apostolul ca şi cum cu sine s-ar putea întâmpla şi altfel şi spune „…ca doar să pot ajunge” (Flp 3, 11)? «De aceea pătimesc toate acestea, spune el, „ca, doar, să pot ajunge la Învierea cea din morţi” (Flp 3, 11)». Dar după ce vei muri, nu vei învia? Ba da; dar atunci despre ce să fie vorba aici? Eu cred că se face aluzie la ceva mare, şi încă atât de mare că nici nu îndrăzneşte să se pronunţe cu siguranţă, ci „doar să pot ajunge”, spune el. «Am crezut în El, spune, şi în Învierea Lui; chiar pătimesc pentru El şi totuşi nu pot îndrăzni că voi ajunge la înviere.»

Despre ce înviere vorbeşte el aici? De cea care duce la Hristos. «Am spus că am crezut în el şi în puterea învierii Lui, că sunt părtaş patimilor Lui şi, în sfârşit, că mă conformez morţii lui; şi cu toate acestea încă nu îndrăznesc»; aşa cum spune şi altundeva: „…celui căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (1 Co 10, 12); şi iarăşi: „ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (1 Co 9, 27).

„Nu (zic) că am şi dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit; dar o urmăresc ca doar o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Hristos Iisus” (Flp 3, 12). Ce înseamnă „am şi dobândit”? E vorba despre răsplată. Deci, dacă cel ce pătimea atâtea, cel ce era persecutat, cel ce în fiecare zi murea pentru Hristos nu îndrăznea să creadă că a dobândit îndreptarea, noi ce să mai spunem? Ce înseamnă „ca doar o voi prinde”? Ceea ce spusese mai înainte: „Ca, doar, să pot ajunge la învierea cea din morţi” (Flp 3, 11), adică «aş fi fericit dacă ar ajunge la învierea lui Hristos, dacă aş putea să pătimesc atât cât a pătimit şi El, dacă aş putea să-L urmez şi dacă aş putea să mă fac părtaş Lui».

De exemplu, mult a pătimit Hristos: a fost scuipat, a fost lovit, a fost torturat iar la urmă a pătimit ceea ce a pătimit [moartea]. Aşadar aceasta este calea care duce la El. Prin toate acestea trebuie să ne silim să ajungem la învierea Lui, răbdând toate încercările. Căci spune el: «de m-aş învrednici cumva şi eu învierii Lui cea mult dorită şi neîndoielnică; de aş putea suporta toate luptele şi să pot dobândi învierea Lui, să înviez adică întru slavă, fiindcă până acum n-am fost vrednic; „dar o urmăresc ca doar o voi prinde” (Flp 3, 12), adică viaţa mea este o grea luptă şi încă departe de sfârşit sunt, încă departe de răsplată, încă mai alerg şi încă mai fug…».

Şi nu a spus „alerg”, ci „o urmăresc”; cel ce o urmăreşte ştie cu câtă greutate o urmăreşte; pe nimeni nu vede şi pe toţi cei întâlniţi în calea lui îi dă iute la o parte; şi cugetul său, şi privirea, şi puterea, şi sufletul, şi trupul, în sfârşit, toate le are aţintite spre răsplată şi spre nimic altceva. Aşadar dacă chiar Pavel care a pătimit atât vorbeşte astfel – „ca doar o voi prinde” atunci noi, cei căzuţi, ce-am mai putea spune? Însă, pentru a arăta că toate acestea sunt de datoria lui, adaugă: „întrucât şi eu am fost prins de Hristos Iisus” (Flp 3 12).

«Eu eram dintre cei pierduţi, spune el, mă înecam, eram pe punctul de a sfârşi. Dumnezeu însă, care ne urmăreşte în timp ce fugim, m-a prins.» Aşadar prin aceste cuvinte el înfăţişează tot ce s-a întâmplat; fiindcă prin cuvântul „şi eu am fost prins” (Flp 3, 12) arată şi graba îndepărtării lui de Hristos, dar şi dorinţa lui de a fi prins; în acelaşi timp arată şi rătăcirea în care căzuse, precum şi marele dispreţ pe care-l avea faţă de Hristos de vreme ce fugea de El.

Aşadar noi suntem mult răspunzători înaintea lui Dumnezeu şi totuşi nimeni nu se tânguieşte, nimeni nu plânge, nimeni nu oftează pentru a căuta să se reîntoarcă în starea de mai înainte.

Aşa cum fugeam de Dumnezeu mai înainte de venirea lui Hristos, tot aşa facem şi acum. E cu neputinţă însă să fugim de Dumnezeu în timp sau în spaţiu, pentru că El este pretutindeni şi veşnic; ascultaţi ce mărturiseşte şi proorocul: „…de la faţa Ta unde voi fugi?”(Ps 138, 7). Cum e cu putinţă să fugi de Dumnezeu? Cum e cu putinţă să fii departe de Dumnezeu şi să te îndepărtezi de El? „Că iată, cei ce se depărtează de Tine vor pieri” (Ps 72, 26); şi la fel: „Ci nelegiuirile voastre au pus despărţire între voi şi Dumnezeul vostru” (Ps 59, 2). Aşadar cum poate cineva să se îndepărteze de El? Desigur, nu altfel, decât numai cu sufletul şi cu voinţa, căci o depărtare spaţială de El nu e cu putinţă, pentru că El e prezent pretutindeni. Cel păcătos fuge de la faţa Lui, lucru mărturisit şi de Sf. Scriptură: „Cel nelegiuit fuge fără ca nimeni să-l urmărească, iar dreptul stă ca un pui de leu, fără grijă” (Ps 28, 1).

Mult mai fugim noi de Dumnezeu, cu toate că El neîncetat ne urmăreşte!

Apostolul Îl alunga pentru a se afla aproape de El, iar noi Îl alungăm pentru a fi tot mai departe de El. Oare nu-i acest lucru vrednic de plâns? Unde fugi, nemernicule şi nenorocitule? Unde fugi de la viaţa şi de la mântuirea ta? Dacă fugi de Dumnezeu, unde-ţi vei mai găsi scăparea? Dacă fugi de lumină, cum vei mai vedea? Dacă fugi de viaţă, cum vei mai putea trăi? Ei bine, să fugim de duşmanul mântuirii noastre şi nu de Dumnezeu. Când păcătuim, noi fugim de Dumnezeu, dezertăm de la faţa Lui şi ne ducem în ţară străină ca şi fiul risipitor care, vânzându-şi moştenirea părintească, s-a dus în ţară străină, iar acolo şi-a cheltuit toată averea, rămânând muritor de foame. Şi noi avem o avere părintească!

Oare care să fie?… Ne-a izbăvit de păcate, ne-a dăruit putere spre lucrarea virtuţii, ne-a dat înclinaţia pentru faptele bune şi pentru răbdare, în sfârşit, prin botez ne-a dăruit Duhul Sfânt. Aşadar, dacă pe toate acestea le vom cheltui, vom rămâne muritori de foame. Aşa cum se întâmplă cu cei bolnavi care atâta vreme cât sunt chinuiţi de friguri şi de suferinţe, încât nu pot nici să se scoale din pat şi nici să lucreze sau să facă ceva, iar dacă cineva îi scapă de boală şi le redă sănătatea dorită, ei totuşi nu lucrează şi nu fac nimic pe la casele lor fapt ce se cheamă trândăvie tot aşa se întâmplă şi cu noi.

Şi boala noastră a fost grea, şi frigurile noastre au fost grozave, dar noi nu zăceam pe pat, ci pe răutatea însăşi, aruncaţi ca pe o grămadă de gunoi, răniţi, mirosind urât, nespălaţi, chinuiţi de boală şi mai mult schelete, decât oameni, în acest timp mulţi demoni ne-au înconjurat şi râzând de noi şi dispreţuindu-ne, şi chiar stăpânitorul lumii acesteia.

A venit Fiul lui Dumnezeu Unul Născut, luminându-ne cu strălucitoarele raze ale venirii Lui şi întunericul s-a împrăştiat numaidecât! A venit la noi Împăratul, Cel care stă pe tronul părintesc, lăsând de bună voie acel tron; când spun „lăsând”, să nu-ţi închipui vreo mutare din loc – fiindcă El umple şi cerul, şi pământul, şi universul întreg, ci înţeleg prin aceasta iconomia Lui pentru mântuirea neamului omenesc.

A venit la duşmanul său care-L ura şi-L dispreţuia, care nu putea suferi nici măcar să-L vadă şi care, în sfârşit, Îl defăima în fiecare zi; l-a văzut pe cel care şedea pe grămada de gunoi, cu rănile pline de viermi, cuprins de friguri, pe cel suferind de tot felul de boli. Frigurile care-l torturau nu erau altceva decât pofta cea rea; umflăturile pe care le avea nu erau decât ignoranţa; pe lângă acestea, foamea cumplită care-l stăpânea nu era altceva decât lăcomia iar rănile pline de puroi care-i acopereau corpul nu erau altceva decât curvia; boala ochilor era idolatria; surzenia urechilor şi guta nu erau altceva decât închinarea la pietre, la lemne şi la toate celelalte; iar duhoarea aceea cumplită era răutatea, boală foarte grea şi cu totul dezgustătoare. Ai văzut cum noi, mai răi chiar decât nebunii, numeam lemnele şi pietrele „Dumnezeu”? Ne-a găsit într-o aşa de mare răutate, şi totuşi nu S-a scârbit de noi, nu S-a îngreţoşat, nu ne-a respins, nu ne-a urât, fiindcă era Stăpânul nostru şi nu putea să urască propria Sa creaţie.

Aşadar ce face? Ca şi un doctor iscusit prepară medicamente de mult preţ, El gustă cel dintâi din ele, fiindcă El, mai înaintea noastră, a dat dovadă de bărbăţie şi abia apoi ne-a dat-o şi nouă. Şi mai întâi de toate ne-a dat drept antidot baia renaşterii după care am lepădat imediat toată răutatea. Toate au fost alungate: şi frigurile au încetat, şi umflătura a dat înapoi, şi rănile cele cu puroi au fost arse, şi toate cele născute din lăcomie şi din mânie, precum şi toate celelalte rele; toate au fost alungate prin Duhul!

Ochii s-au deschis, urechile s-au destupat, limba a grăit cu o voce încântătoare, sufletul s-a întărit, trupul a căpătat o aşa frumuseţe şi strălucire că se asemăna celei pe care o avea Fiul lui Dumnezeu născut din harul Duhului, o slavă asemănătoare cu cea a unui fiu de împărat de curând născut şi îmbrăcat în porfiră în porfiră împărătească. Vai, şi câtă nobleţe nu ne-a dat!… Ne-am născut, am crescut şi am primit de la El toate binefacerile; acum fugim iarăşi de binefăcătorul nostru?

El le-a făcut pe toate, El ne-a dat puterea, fiindcă dacă nu ne-ar fi dat puterea ceruta noi n-am fi putut răbda puterea bolii; tot El ne-a dat şi iertarea păcatelor; însă cu toate acestea noi am pierdut totul! Ne-a dat putere, iar noi am pierdut-o! Ne-a dăruit harul Său, iar noi l-am stins! Cum? L-am cheltuit în fapte nefolositoare, ne-am folosit de el acolo unde nu era nevoie şi toate acestea ne-au dus la pierzanie.

Iar ceea ce e şi mai cumplit e faptul că fiind în ţară străină şi mâncând roşcove, nu spunem nici măcar ca acel fiu rătăcit – „Sculându-mă, mă voi duce la Tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta!” (Lc. 15, 18) – cu toate că avem un Tată atât de bun, Care doreşte mult întoarcerea noastră. Dacă ne vom întoarce, El nu ne va mai acuza pentru cele de mai înainte, numai să ne întoarcem, fiindcă aceasta este cea mai bună justificare. Nu numai că nu ne-ar acuza, dar dacă altcineva ar îndrăzni să ne acuze, El l-ar face să tacă, oricât de priceput ar fi acuzatorul.

Aşadar să ne întoarcem, iubiţilor! Oare până când vom sta departe de El? Să simţim necinstea, să simţim înjosirea în care ne aflăm! Răutatea îl transformă pe om în animal, răutatea înfometează sufletul. Să ne reculegem, aşadar, şi să ne înălţăm acolo unde trebuie, să ne reîntoarcem la starea de mai înainte pentru a ne învrednici astfel de bunurile viitoare, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia Se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.