Omilia a IX-a

din “Omilii la Epistola catre Filipeni”

„Drept aceea, iubiţii mei, precum totdeauna m-aţi ascultat, nu numai
când eram de faţă, ci cu atât mai mult acum când sunt departe, cu frică
şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră; căci Dumnezeu este Cel ce
lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi după a Lui bunăvoinţă.
Toate să le faceţi fără de cârtire şi fără de îndoială, ca să fiţi fără de
prihană şi curaţi, fii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unui neam
rău şi stricat şi întru care străluciţi ca nişte luminători în lume, ţinând cu putere cuvântul vieţii, spre lauda mea în ziua lui Hristos.” (Flp 2, 12 – 16).

Sfaturile trebuie date întotdeauna împreună cu laudele pentru că atunci devin bine primite, deoarece îi îndemnăm pe cei sfătuiţi în propriul lor interes, ceea ce a făcut aici şi Pavel. Şi ia aminte cu câtă înţelepciune! „Drept aceea, iubiţii mei” (Flp 2, 12), zice el. Nu le-a spus simplu că «aţi ascultat», ci, mai întâi i-a lăudat, zicând: „precum totdeauna m-aţi ascultat” (Flp 2, 12), adică «imitaţi, vă rog, nu pe alţii, ci pe voi înşivă». ,,…nu numai când eram de faţă, ci cu atât mai mult acum când sunt departe” (Flp 2, 12). «Şi de ce oare cu mult mai vârtos când sunt departe? Fiindcă pe atunci credeaţi poate că e bine să faceţi totul pentru respectul şi ruşinea faţă de mine, dar acum nu mai e aşa. Dacă se adevereşte, deci, acum că voi continuaţi şi chiar cu putere îndoită să faceţi faptele cele bune, de aici se învederează că nici înainte nu vă supuneaţi pentru mine, ci pentru Dumnezeu. Nu faceţi acestea pentru a asculta de mine, ci pentru a lucra, cu frică şi cu cutremur, la mântuirea voastră. Nu e cu putinţă ca fără frică să realizeze sau să facă cineva vreun lucru măreţ şi nobil». Şi nu a spus doar „cu frică”, ci şi „cu cutremur”, ceea ce sporeşte mărimea fricii. O astfel de frică avea Pavel, de aceea şi zicea: mă tem „ca nu cumva altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (1 Co 9, 27).

Dacă în cele pământeşti reuşita nu este posibilă fără de frică, atunci cu cât mai mult nu va fi aceasta în cele duhovniceşti? Pentru că spune-mi: cine a învăţat vreodată carte fără de frică? Cine a ajuns meşter desăvârşit fără de frică? Deci, dacă acolo unde nu pândeşte diavolul, ci numai lenea, e nevoie de frică pentru a o birui, atunci aici, unde e nevoie de atâta luptă, unde sunt atâtea piedici, cum să fie cu putinţă a ne mântui lipsiţi fiind de frică?

Cum şi în ce fel este această frică? Dacă vom avea în minte că Dumnezeu este de faţă, că pe toate le aude, pe toate le vede, nu doar pe cele săvârşite sau vorbite, ci şi pe toate cele din inimă şi din adâncul cugetului nostru fiindcă „destoinic este Dumnezeu să judece simţirile şi cugetările inimii” (Evr 4, 12) atunci nimic rău nu vom face, nimic rău nu vom vorbi şi chiar nimic rău nu vom cugeta.

Spune-mi, te rog, dacă ai fi veşnic lângă rege, oare nu ai sta cu frică? Atunci cum de şezi lungit în faţa lui Dumnezeu şi râzi şi nu te ruşinezi şi nici nu tremuri? Nu dispreţui răbdarea Lui, pentru că El rabdă îndelung pentru a te aduce la pocăinţă.

Când mănânci, închipuieştcţi-L pe Dumnezeu înaintea ta, pentru că într-adevăr chiar este de faţă!

Când voieşti să te culci, când te înfurii, când te desfătezi, când răpeşti lucrul altuia, când în sfârşit faci orice dintre acestea, închipuieşte-ţi-L pe Dumnezeu de faţă şi niciodată nu te vei face de râs, niciodată nu te vei aprinde de mânie.

Dacă neîncetat ai în cugetul tău acest lucru, neîncetat vei fi cu frică şi cu groază de păcat, ca unul ce te afli alături de împăratul a toate. Arhitectul, fie el cât de priceput, fie el chiar cel mai priceput dintre arhitecţi, stă totuşi cu frică pentru ca nu cumva să cadă de pe clădirea pe care o ridică. Şi tu ai ajuns la credinţă, şi tu ai făcut multe fapte bune, te-ai ridicat la înălţime. Păzeşte-te deci în siguranţă, veghează şi fii cu frică să nu cazi, căci multe sunt duhurile cele viclene care voiesc să te arunce jos!

„Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de El cu cutremur” (Ps 2, 11).

Însă cum este cu putinţă ca cineva să fie şi vesel, şi cuprins de frică?

Cum e cu putinţă ca veselia să se afle laolaltă cu cutremurarea? Aceasta este singura bucurie: numai atunci ne bucurăm când facem binele ca şi cum am face ceva cu cutremur. „Cu frică şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră” (Flp 2, 12) Vedeţi că n-a zis doar lucraţi, ci lucraţi cu multă luare-aminte, cu multă sârguinţă. Şi fiindcă a spus „cu frică şi cu cutremur”, priveşte cum linişteşte frica lor, căci iată ce spune: „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi” (Flp 2, 13), ca şi cum ar spune «nu te teme c-am zis „cu frică şi cu cutremur”, căci n-am spus aceasta pentru a vă pune piedici, pentru a vă închipui că virtutea ar fi greu de îndeplinit, ci pentru a fi cu luare-aminte, iar nu distraţi. Când se întâmplă aşa Dumnezeu este Cel ce le lucrează pe toate, tu trebuie doar să fii curajos!» „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi” (Flp 2, 13).

Aşadar, dacă El lucrează, trebuie ca şi voi să conlucraţi cu El, înarmându-vă pentru asta cu voinţa cea bună care neîncetat caută binele, cu hotărâre şi stăruinţă. „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca „să voiţi, şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă” (Flp 2, 13). «Dar dacă El lucrează în noi ca să voim sau, mai bine zis, dacă până şi a vrea Îi aparţine tot Lui, atunci pentru ce ne mai îndeamnă la aceasta? Dacă chiar şi a vrea este lucrarea Lui, degeaba ne mai spui că „aţi ascultat”, fiindcă nu ascultăm, ci suntem mişcaţi fără voie, degeaba ne mai spui să fim „cu frică şi cu cutremur”, când totul aparţine voinţei lui Dumnezeu!» Acest lucru s-ar putea obiecta şi în cazul de faţă, dar priveşte ce răspuns dă Apostolul: «Nu pentru asta am spus că El „este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi, şi ca să săvârşiţi” (Flp 2, 13), ci pentru a risipi frica voastră. Numai dacă vei vrea şi tu va lucra şi Dumnezeu. Nu te teme şi nici nu te lenevi, pentru că El ne dăruieşte şi bunăvoinţă pentru a împlini lucrul, şi în acelaşi timp şi puterea.» În sfârşit, dacă noi vom vrea atunci şi El va spori voinţa noastră, cum de exemplu, atunci când vreau să fac un bine oarecare, El e Cel ce mi-a insuflat acest gând şi tot El e Cel ce lucrează pentru a-mi ajuta şi voia.

Sau poate că spune aceste cuvinte din multa-i evlavie, aşa cum face şi atunci când numeşte faptele noastre cele bune „daruri”. Deci, aşa cum nu ne lipseşte de liberul arbitru nici când le numeşte daruri, la fel nu ne lipseşte nici când zice că „Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi”, ci arată că de la reuşita unui lucru căpătăm înclinarea de a voi şi mai mult acel lucru. Pentru că aşa cum a face ceva provine din deprinderea de a face, la fel şi a nu face provine din deprinderea de a nu face.

Ai făcut milostenie? Ţi-ai întărâtat şi mai mult dorinţa de a face milostenie. Nu ai făcut? Mai mult te vei întări în deprinderea de a nu da.

Ai fost serios într-o zi? Parcă şi a doua zi eşti îndemnat să faci la fel. Te-ai trândăvit? Ai sporit prin aceasta trândăvia. „Când vine cel nelegiuit, vine şi defăimarea şi o dată cu ruşinea şi batjocura” (Pr 18, 3).

Precum când ajunge în adâncul răutăţilor nu bagă de seamă şi dispreţuieşte totul, tot aşa şi când ajunge în adâncul bunătăţilor el se sileşte şi încearcă să înainteze şi mai mult în bine. După cum acela, împietrindu-se, devine şi mai trândav, la fel şi acesta, înţelegând mulţimea bunătăţilor devine şi mai serios, de teamă ca nu cumva să piardă totul.

„După a Lui bunăvoinţă” (Flp 2, 13), zice Pavel, adică pentru dragostea de Dumnezeu, pentru a-L mulţumi, pentru ca astfel să se împlinească, după voinţa Lui, ceea ce El doreşte. Aici arată că El lucrează mult şi, prin urmare, ne face să prindem curaj. El vrea ca noi să vieţuim după voia Lui; iar dacă vrea, negreşit că şi lucrează în acest scop şi va lucra în orice mod; cu alte cuvinte vrea ca noi să vieţuim corect. Ai văzut acum că nu vi se răpeşte liberul arbitru?

„Toate să le faceţi fără de cârtire şi fără de îndoială” (Flp 2, 14). Fiindcă diavolul nu vă poate împiedica să faceţi binele, atunci alege alt mod pentru a-şi descărca ura împotriva voastră. Dacă nu iubirea de slavă deşartă, dacă nu lipsa de minte, dacă nu poate nimic din acestea, atunci pune cel puţin în sufletul celor slabi cârtirea, iar dacă nici pe aceasta, atunci măcar cearta.

Şi priveşte acum cum pe toate le risipeşte Pavel! A vorbit despre smerenie ceea ce a spus, combătând uşurătatea şi lipsa de seriozitate; a vorbit despre slava deşartă căci la aceasta se referă când spune: „nu numai când eram de faţă” (Flp 2, 12), iar aici vorbeşte despre cârtire, analizând faptele în mod amănunţit. Însă pentru ce, oare, în Epistola către Corinteni, combătând această patimă, aduce ca exemplu pe israeliţi, în timp ce aici nu spune nimic din toate acestea, ci doar îi atinge prin cuvinte? Pentru că acolo faptul era deja împlinit şi de aceea a fost necesar să le deschidă rana şi să-i mustre printr-o dojană mai mare, în timp ce aici le dă doar un sfat, pentru a nu se ajunge până acolo. Pe cei care nu greşiseră cu nimic ar fi fost de prisos să-i atingă mai tare; de aceea, îndemnându-i la smerenie, nu le înfăţişează exemplul acela din Evanghelie în care cei mândri sunt pedepsiţi, ci sfalul pe carc li-l dă aici se bazează pe însăşi iubirea lui Dumnezeu către om, fapt pentru care vorbeşte cu ei ca şi cu nişte fiinţe libere, ca şi cu nişte fii adevăraţi şi nu ca şi cu nişte sclavi.

Cel recunoscător şi nobil este îndemnat să facă faptele cele bune prin exemplele celor deja făcute de el; cel nerecunoscător e ameninţat nu prin astfel de exemple [bune], ci cu exemple luate din faptele cele vrednice de pedeapsă; deci unul prin fapte de cinste, celălalt prin fapte vrednice de pedeapsă. De aceea, scriind evreilor, Apostolul îl dădea pildă pe Isav, spunând: „Care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut” (Evr 12, 16); şi iarăşi: „Şi de se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru ei” (Evr 10, 38). Şi între corinteni erau mulţi care curveau, de aceea le şi spune: „Mă tem ca nu cumva, venind iarăşi, să mă umilească Dumnezeu meu la voi ori să plâng pe mulţi care au păcătuit înainte şi nu s-au curăţit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făctut” (2 Co 12, 21).

„Ca să fiţi fără prihană şi curaţi” (Flp 2, 15), adică fără greşeală şi nevinovaţi, fiindcă nu puţin pătează cârtirea un astfel de suflet.

Ce înseamnă oare „fără de îndoială” (Flp 2, 14)? Înseamnă fără întrebări de felul: «Oare este bine aceasta? Oare nu este bine? Să nu vă îndoiţi, zice, să nu iscodiţi faptele în zadar, chiar de-ar fi vorba de durere, de oboseală sau de orice de acest fel.»

Nu a spus «să nu fiţi pedepsiţi», pentru că pedeapsa stă în fapta cea rea, lucru arătat în Epistola către Corinteni, aici însă nimic de acest fel nu a zis, ci „ca să fiţi fără prihană şi curaţi, fii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unui neam rău şi stricat şi întru care străluciţi ca nişte luminători în lume, ţinând cu putere cuvântul vieţii, spre lauda mea în ziua lui Hristos” (Flp 2, 15 – 16).

Partea morală

Toate cele ce ajută la mântuirea noastră să le facem fără cârtire (n, tr)

Ai văzut cum îi învaţă să nu cârtească? Astfel deci, a cârti este fapta celor nerecunoscători şi fără simţire. Spune-mi, care fiu care s-ar osteni în lucrările tatălui său ar cârti când s-ar osteni şi cu ale sale proprii? Să înţelegi foarte bine că pentru tine însuţi te oboseşte şi pentru tine aduni. Cârtirea aparţine celor ce se ostenesc şi muncesc pentru alţii, însă tu, care aduni pentru tine însuţi, pentru ce cârteşti? Nu-ţi sporeşte averea? Pentru ce cârteşte cel care lucrează de bună voie, iar nu silit? Mai bine i-ar fi să nu mai lucreze deloc, decât să lucreze cu cârtire, deoarece se pierde şi ceea ce a făcut până atunci. Nu vezi cum şi în casele noastre facem la fel şi zicem: «Mai bine nu mai făceam acest lucru decât să ajung la cârtire»? Şi de multe ori preferăm mai degrabă şi ne lipsim de slujba vreunora decât să le răbdăm cârtirile.

Urât lucru este cârtirea, fiindcă ea e vecină cu blasfemia. Cârtirea este o mare nerecunoştinţa, de aceea cei ce suni stăpâniţi de ea sunt vrednici de pedeapsă. Cel ce cârteşte e nerecunoscător faţă de Dumnezeu, iar cel nerecunoscător faţă de Dumnezeu este hulitor de Dumnezeu. Mai înainte existau neîncetate ispite, primejdii care se ţineau lanţ, nu era nici un fel de linişte, nici o mulţumire şi din toate părţile curgeau nenorocirile; acum însă e linişte şi uşurinţă în toate. Şi atunci pentru ce cârteşti? Că eşti sărac? Dar gândeşte-te la Iov. Că eşti bolnav? De ce te miri, fiindcă şi tu ai cunoscut bunurile şi reuşitele lui, iar acum eşti bolnav, la fel ca si el. Gândeşte-te la el cum mult timp fiind acoperit cu bube stătea afară pe gunoi şi ştergea cu un ciob puroiul din bubele sale. „Atunci nevasta lui a zis către el: «Te ţii mereu în statornicia ta? Blesteamă pe Dumnezeu şi mori!»” (Iov 2, 9).

Sau poate a murit copilul tău. Ce dacă i-ai pierdut pe toţi printr-o moarte cumplită, la fel ca Iov? Ştiţi că e o mare mângâiere pentru cel bolnav, aflat pe patul morţii, să stai lângă el, să-i închizi gura şi ochii, să te atingi de barba lui şi să-l mângâi şi, în sfârşit, să asculţi cele din urmă cuvinte ale muribundului. Dar de nimic din toate acestea n-a avut parte dreptul Iov, căci toţi ai săi au fost deodată îngropaţi sub dărâmăturile caselor!

Dar ce spun eu? Ţi s-a poruncit oare să-l sfâşii pe fiul tău şi să-l sacrifici şi să-l vezi arzând pe altar aşa cum i s-a poruncit acelui fericit patriarh? Cine a clădit altarul? Cine a pus pe el lemne şi cine l-a împiedicat să-l sacrifice? Dar poate că unii îl iau în râs? Ce dacă prietenii care au venit să te mângâie se poartă aşa? Noi acum avem multe păcate şi pe drept cuvânt suntem luaţi în râs; dar acel om drept, acel iubitor de Dumnezeu, acel om fară de răutate, el, care fugea de orice faptă rea, auzea de la prietenii săi tot cuvinte de împotrivire. Spune-mi, ce dacă auzi pe femeia ta luându-tc în râs şi zicându-ţi: «nu vezi cum rătăcesc ca o slujnică, umblând din loc în loc şi din casă în casă, aşteptând până va apune soarele, pentru a mă odihni de ostenelile mele»? De ce vorbeşti astfel, femeie lipsită de minte? Nu cumva bărbatul tău este cauza acestor rele? Nu el, ci diavolul!

„Blesteamă pe Dumnezeu, zice ea, şi mori!” (Iov 2, 9). Dar dacă el ar blestema pe Dumnezeu şi ar muri, ai fi tu într-o stare mai bună?

Nu e boală mai cumplită decât cea a lui Iov, chiar dac-ar fi să înşirui mii de boli. Astfel era boala lui, că nu putea trăi nici în casă şi nici în mansardă astfel încât toţi se păzeau de cel bolnav. Dacă n-ar fi avut o boală de nevindecat, fiind într-o stare cu mult mai rea decât cei loviţi de lepră, n-ar fi stat în afara cetăţii. Aceştia pot intra şi în case şi pot vorbi, dar Iov şedea mereu sub cerul liber, pe o movilă de gunoi, gol cu desăvârşire, pentru că nu se putea acoperi cu nici o haină. „Trupul meu e plin de păduchi şi de solzi de murdărie; pielea crapă şi se zbârceşte” (Iov 7, 5). Oare toate acestea nu-i sporeau durerile pe care le suferea? Corpul lui scotea din el viermi şi puroi şi acest lucru nu se întâmpla doar uneori, ci încontinuu.

Vedeţi cum vă simţiţi parcă amorţiţi doar auzind aceste lucruri? Dacă acestea sunt de nesuferit doar auzindu-le, cu cât mai mult nu vor fi aşa dacă le vom vedea? Iar dacă sunt de nesuferit pentru vedere, cu cât mai mult nu vor fi dacă noi înşine am fi suferinzi de o astfel de boală? Şi cu toate aceste dreptul Iov a răbdat nu timp de două sau trei zile, ci multă vreme, fără să păcătuiască totuşi nici măcar cu buzele sale. Tu însă ce fel de boală de acest fel poţi să-mi arăţi? O aşa boală n-ar fi cu mult mai grea decât mutilarea membrelor trupului? „Sufletul meu n-a voit să se atingă de ele; inima mea s-a dezgustat de pâinea mea” (Iov 6, 7). Şi nu doar atât, dar chiar noaptea şi somnul, care pentru alţii sunt date spre odihnă, lui nu-i aduceau nici o linişte, ci dimpotrivă, erau mai groaznice decât orice tortură.

Căci ascultă-l pe el ce spune: „Atunci Tu mă spăimântezi cu vise şi mă îngrozeşti cu năluciri” (Iov 7, 14); şi iarăşi: „Dacă mă culc, zic: când va veni ziua? Dacă mă scol, mă întreb: când va veni seara?” (Iov 7, 1). Şi nu era numai asta, ci şi părerea multora despre el îi aducea suferinţă, pentru că îl găseau vinovat de nenumărate rele. Ascultă cum îi vorbeau până şi prietenii lui: «Încă nu ai pătimit după dreptate pentru greşelile tale!» De aceea şi spunea el: „Iar acum am ajuns de batjocură pentru cei mai tineri decât mine şi pe ai căror părinţi îi preţuiam prea puţin ca să-i pun alături cu câinii turmelor mele” (Iov 30, 1).

Oare nu-i acest lucru mai cumplit decât a muri de mii de ori? Dar cu toate că era înconjurat de o asemenea furtună grozavă ce se ridica mereu împotriva lui, într-un astfel de întuneric, de nori, de tunete şi fulgere, veşnic cuprins de ameţeală ca cel învârtit de un ciclon sau de un vârtej, el totuşi a rămas neîncovoiat, stând în mijlocul acelei furtuni cumplite în cea mai desăvârşită linişte, fără să cârtească vreun pic. Iar toate acestea s-au petrecut înainte de har, înainte de a se vorbi ceva despre înviere, mai înainte de a se vorbi de gheenă şi de pedeapsă.

Noi însă auzindu-i şi pe profeţi, şi pe apostoli, şi pe evanghelişti, văzând totodată şi mii de exemple şi învăţând toate cuvintele cele despre învierea morţilor, suntem totuşi nemulţumiţi, deşi poate nimeni dintre noi nu are a arăta atâtea nenorociri ca acela. Dacă cineva şi-a pierdut averea, nu a pierdut însă şi aţâţi feciori şi fete câte a pierdut el; iar dacă totuşi a pierdut, poate că a păcătuit, pe când acela a pierdut dintr-o dată totul fiind în mijlocul jertfelor şi în timpul ce-I slujea lui Dumnezeu. Dacă totuşi ţi-ai pierdut la rândul tău averea şi la fel ca el, tot aţâţi feciori şi fete lucru oarecum imposibil nu te-ai târât însă pe pământ şi nici nu ai sfărâmat bulgării de ţărână cu puroiul ieşit din bubele de pe trupul tău! Iar dacă totuşi ai suferit şi aceasta, nu ţi-ai văzut însă prietenii batjocorindu-te, ceea ce este cu mult mai cumplit decât toate nenorocirile din lume!… Dacă noi ne supărăm pe cei care ne mângâie în nenorociri şi ne îmbărbătează, ce nu suntem în stare să facem atunci cu cei ce ne batjocoresc?

Dar dacă ceea ce spune Psalmistul  –  „şi am aşteptat pe cel ce m-ar milui şi nu era şi pe cei ce m-ar mângâia şi nu i-am aflat” (Ps 68, 24) – este cumplit şi de nesuferit, atunci cu atât mai cumplit nu este faptul de a avea parte de batjocoritori în loc de mângâietori? „Sunteţi toţi nişte jalnici mângâietori” (Iov 16, 2). Dacă neîncetat am avea în mintea noastră aceste lucruri, dacă ne-am gândi la ele, ne-ar întrista nimic din cele de aici, gândindu-ne la acel atlet, la acel suflet mai tare decât diamantul, la acea judecată vârtoasă şi tare ca oţelul. Ca şi cum ar fi avut un trup de oţel sau de piatră, aşa le răbda pe toate cu curaj şi cu răbdare.

Acestea înţelegându-le noi, iubiţilor, toate să le facem fără cârtiri şi fără de îndoială. Faci un bine apoi cârteşti. De ce? Ce silă te face să cârteşti? «Dar spui tu, cei dimprejurul meu mă silesc să cârtesc», fiindcă la aceasta a făcut aluzie când a spus: «în mijlocul neamului celui îndărătnic şi răzvrătit»; dar tocmai acest lucru e de admirat: să nu îngădui nimic de acest fel care te-ar putea întărâta. Şi stelele strălucesc pe timpul nopţii şi se văd pe întuneric, iar aceasta nu le vatăma cu nimic frumuseţea lor, ci se arată încă şi mai strălucitoare, pe când  dacă ar fi lumină, nu s-ar vedea atât de frumoase. La fel şi tu: trăind împreună cu cei vicleni şi rămânând totuşi cinstit şi corect, vei străluci şi mai mult.

Demn de admirat aceasta este: să devii fără prihană. De aceea Apostolul îi întâmpină spunându-le să fie fără prihană, pentru ca să nu aducă ei asemenea împotriviri.

Dar ce înseamnă „ţinând cu putere cuvântul vieţii” (Flp 2, 16)? Înseamnă a vieţui ca unii care vor fi mântuiţi. Priveşte cât de repede le arată şi recompensa: luminătorii au în ei cuvântul luminii, voi însă aveţi cuvântul vieţii. Ce înseamnă „cuvântul vieţii”? Înseamnă având în voi sămânţa vieţii având adică în voi începutul vieţii. Aşadar, toţi ceilalţi sunt morţi? Da, aşa a vrut să spună, pentru că altfel şi ceilalţi ar avea în ei cuvântul vieţii.

„Spre lauda mea” (Flp 2, 16), adică «şi eu sunt părtaş bunurilor voastre. Virtutea voastră este atât de importantă, încât nu doar pe voi vă salvează, ci mă face şi pe mine mai strălucit». Dar ce laudă, fericite Pavele? Poate aceea că eşti biciuit, că eşti alungat, că eşti batjocorit pentru noi? De aceea spune: „În ziua lui Hristos, că nu în zadar am alergat, nici în zadar m-am ostenit” (Flp 2, 16), ci «pururea mă voi bucura că nu în zadar am alergat». „Şi chiar dacă mi-aş vărsa sângele” (Flp 2, 17). El n-a spus «chiar de-aş muri» – aşa cum îi spunea lui Timotei, scriindu-i: „că eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat” (2 Tim 4, 6) mângâindu-l pentru despărţirea sa, şi totodată învăţându-l să primească mulţumit moartea pentru Hristos. «Ca o jertfa mă aduc si eu», zice el.

O, fericit suflet! El întoarcerea lor o numeşte jertfa. Aşadar, mult mai mult înseamnă a-ţi aduce sufletul drept jertfa, decât a jertfi boi. «Dacă însă, pe lângă această aducere mă voi adăuga şi pe mine însumi ca jertfă, moartea mea mă va bucura» „Şi chiar dacă mi-aş vărsa sângele pentru jertfa şi slujirea credinţei voastre, mă bucur şi vă fericesc pe voi pe toţi. Asemenea şi voi bucuraţi-vă şi fericiţi-vă” (Flp 2, 17 – 18). Dar de ce te bucuri împreună cu noi? Ai văzut cum arată că şi ei trebuie să se bucure? «Mă bucur că pot fi ca o ofrandă pentru voi şi împreună cu voi mă bucur, căci mă aduc pe mine ca jertfă şi de aceea şi voi vă bucuraţi şi împreună cu mine vă bucuraţi că m-am adus jertfă.  Bucuraţi-vă deci împreună cu mine, cel ce mă bucur pentru aceasta. Ai văzut deci că moartea drepţilor e vrednică nu de moarte, ci de bucurie?

Dacă ei se bucură, atunci trebuie să ne bucurăm şi noi împreună cu ei, pentru că într-adevăr este absurd să plângem în timp ce ei se bucură. Dar poate vei spune: aşa-i obiceiul. Acesta e doar un pretext şi nu motiv nejustificat.

Priveşte ce porunceşte el: „Bucuraţi-vă şi fericiţi-mă” (Flp 2, 18). Aşa este obiceiul? Ce obicei? Dacă ar fi ca tu să rămâi aici, poate cu drept cuvânt ar vorbi aşa. Dar când cu puţină vreme îl vei ajunge din urmă pe cel ce a plecat ce obicei mai împlineşti? Un astfel de obicei îl împlineşte acela care crede că totdeauna va fi despărţit de cel plecat dintre noi. Dar când şi tu vei călători pe aceeaşi cale, ce obicei împlineşti? Pe cei ce sunt în călătorii oare de ce nu-i plângem? După întâia, sau cel mult după a două zi, oare nu încetăm de-a mai fi trişti din pricina despărţirii de ei? Dacă împlineşti obiceiul, atunci să-l plângi doar atâta timp cât cere natura. «Nimic nu sufăr, zice el, ci mai mult mă bucur că mă voi duce la Hristos, iar voi nu vă bucuraţi?» „Bucuraţi-vă”, aşadar!

Să ne bucurăm, deci, şi noi, iubiţilor, când vedem vreun drept plecând dintre noi şi cu atât mai mult să ne bucurăm când îl vedem plecând pe cel deznădăjduit. Unul pleacă pentru a primi plată pentru ostenelile sale, iar celălalt pentru că o dată cu plecarea lui a tăiat din păcatele pe care urma să le mai facă.

Dar poate s-ar fi schimbat în viaţa pe care ar mai fi trăit-o, spui tu. Dacă ar fi fost să se schimbe desigur că nu l-ar fi luat Dumnezeu dintre cei vii, El care în toate poartă de grijă pentru mântuirea noastră. Deci, dacă el urma să-L mulţumească pe Dumnezeu în viitor, de ce oare nu l-a lăsat? Deci, dacă El îi lasă în viaţă pe cei ce nu se schimbă, atunci cu cât mai mult nu-i va lăsa pe cei ce se schimbă?

Aşadar să piară dintre noi bocetele şi să contenească orice suspin. Pentru toate să-I mulţumim lui Dumnezeu şi să le facem pe toate fără cârtire.

Să fim veseli,  să-I mulţumim, ca astfel să ne bucurăm şi de veşnicele Lui bunătăţi, prin Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I Se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.