Omilia a VII-a

din “Omilii la Epistola catre Filipeni”

„ Gândul acesta să fie în voi, care era şi în Hristos Iisus, Care,
Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu
Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se
asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om,
S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte,
şi încă moarte de cruce. ” (Flp 2, 5 – 8).

Domnul nostru Iisus Hristos, îndemnând pe ucenicii Săi la lucrarea faptelor mari, Se dă pe Sine drept exemplu, şi, de asemenea, pe Tatăl şi pe prooroci, spunând: „că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi” (Mt 5, 12); sau: „Dacă M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni” (In 15, 20); sau când spune: „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Mt 11, 29); sau: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Lc 6, 36).

La fel a procedat şi fericitul Pavel, căci îndemnând pe ucenicii săi la smerenie, a adus pe Hristos în mijloc, dându-L drept exemplu. Iar acest lucru nu-l face numai aici, ci şi acolo unde vorbeşte despre iubirea de sărăcie, spunând: „Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Iisus Hristos, că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi” (2 Co 8, 9).

Nimic nu poate aprinde un suflet mare şi înţelept spre săvârşirea faptelor bune, ca atunci când află că prin aceasta se aseamănă cu Dumnezeu. Ce se poate măsura cu aceasta? Nimic. Aceasta ştiind-o Pavel şi îndemnându-i la smerenie, mai întâi i-a rugat iar mai apoi le-a aprins sfiala sau smerenia, spunând: „având aceeaşi iubire, aceeaşi simţire, aceeaşi cugetare” (Flp 2, 2).

Mai sus spusese: „ceea ce pentru ei este un semn de pierzare, iar pentru voi de mântuire” (Flp 1, 28), iar acum: „Gândul acesta să fie în voi, care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu” (Flp 2, 5 – 6).

Fiţi cu luare aminte, vă rog, şi chiar cu cea mai mare. Precum sabia ascuţită pe amândouă muchiile, oriunde ar cădea, chiar şi în rânduri multe şi dese, le taie şi le nimiceşte cu uşurinţă pentru că este ascuţită peste tot şi nimic nu poate sta împotriva tăişului ei, tot aşa şi cuvintele Duhului.

Prin aceste cuvinte deci şi ucenicii lui Arie din Alexandria, şi cei ai lui Pavel de Samosata, şi cei ai lui Marcel al Galatiei, şi ai lui Sabelie Libianul, şi ai lui Marcion Ponticul, şi ai lui Valentin, şi ai lui Manes, şi ai lui Apolinarie din Laodiceea, şi ai lui Fotinos şi Sofronie, şi, într-un cuvânt, toate ereziile au fost răsturnate. Deci, văzând voi o astfel de privelişte şi atâtea rânduri de eretici răniţi cu o singură tăietură de sabie, ridicaţi-vă pentru a privi, ca nu cumva terminându-se defilarea să fiţi lipsiţi de bucuria acestei privelişti.

Fiindcă dacă la hipodrom, unde sunt întrecerile de cai, nimic nu este atât de plăcut ca atunci când un cal, izbindu-se de alţii, îi trânteşte la pământ cu tot cu vizitiii lor, iar el aleargă singur mai departe către punctul hotărât şi, prin urmare, către sfârşitul luptei, în timp ce privitorii aplaudă şi strigătele lor se ridică înspre cer; dacă, într-un cuvânt, întregul stadion (loc de luptă, dar şi publicul considerat laolaltă) participă la această alergare a cailor, asemenea unei păsări ce sare de pe o creangă pe alta de bucurie, atunci cu atât mai mare va fi în cazul nostru bucuria, când toate ereziile şi toate acele meşteşugiri drăceşti vor fi răsturnate la pământ împreună cu vizitiii (ereziarhii) lor, cu ajutorul şi cu harul lui Dumnezeu.

De voiţi, vom înşira toate aceste erezii în ordine. Vreţi s-o facem după gradul lor de împietate, sau în ordine cronologică? Să le înşirăm, zic, cronologic, pentru că după gradul lor de împietate e mai greu a le cunoaşte.

Vine mai întâi Sabelie Libianul. Ce afirmă el? Că Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt sunt numai nişte simple nume date uneia şi aceleiaşi persoane.

Marcion Ponticul spune că Dumnezeu, Care le-a făcut pe toate, nu este nici bun şi nici părinte al bunului Hristos, ci un altul oarecare; iar Hristos nu S-a întrupat pentru noi.

Marcel, Fotinos, şi Sofronie pe Cuvântul Îl numesc „energie”, şi spun că această energie este cea care a locuit într-un om din sămânţa lui David, iar nu fiinţa enipostatică.

Arie din Alexandria Îl numeşte pe Hristos fiu al lui Dumnezeu, dar numai cu vorba, pentru că Îl consideră creatură şi mai mic decât Tatăl.

Alţi eretici nu cred că Hristos a avut suflet.

În sfârşit, ai văzut convoiul acesta defilând? Priveşte acum şi cadavrele lor care zac la pământ şi cum doar cu o lovitură de sabie toţi deodată au fost doborâţi.

Cum? „Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu” (Flp 2, 5 – 6) şi iată că au căzut şi Pavel de Samosata, şi Marcel, şi Sabelie!

„Dumnezeu fiind în chip”, zice, şi atunci cum de spui tu, necuratule, că şi-a luat începutul din Maria şi că înainte de aceasta nu exista? Cum de spui că era energie? Pentru că dacă, fiind El Dumnezeu în chip, a luat chipul robului, atunci chipul robului înseamnă energia sau natura robului? Bineînţeles că natura. Deci şi chipul lui Dumnezeu este natura lui Dumnezeu şi, prin urmare, nu este energie.

Iată-l şi pe Marcel al Galatiei căzut, deodată cu Sofronie şi cu Fotinos, iată-l apoi şi pe Sabelie.

„N-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu”, spune, dar cuvântul întocmai, adică egal, nu se poate întrebuinţa doar în cazul unei singure persoane, pentru că a fi întocmai, sau a fi egal, presupune cu necesitate şi existenţa modelului cu care este realizată egalitatea. Vedem aici substanţa, ipostasul celor două persoane şi nu doar nişte simple nume, lipsite de acţiuni. Ai auzit de existenţa din vecie a unicului Fiu al lui Dumnezeu? Ce vom spune deci lui Arie care spune că Fiul este de o altă natură?

Deci, spune-mi, ce înseamnă „chip de rob luând”? «S-a făcut om», zici tu. Aşadar, şi în chipul lui Dumnezeu fiind, era Dumnezeu desăvârşit pentru că aceeaşi expresie – chipul – e zisă pentru ambele cazuri, şi dacă e adevărată într-un caz, atunci e adevărată şi în cel de-al doilea.

Om prin natură – chipul robului, Dumnezeu prin natură – chipul lui Dumnezeu. Şi nu numai atât, dar este mărturisită chiar şi egalitatea Lui cu Tatăl, după cum spune şi Ioan că întru nimic nu este mai mic decât Tatăl. „N-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu”, zice.

Care poate fi sensul acestor cuvinte? Păi cu toate acestea, cuvintele arată tocmai contrariul, spui tu, pentru că dacă era Dumnezeu, cum mai putea fi vorba de „ştirbire”? A spus că în chipul lui Dumnezeu fiind, nu a ştirbit demnitatea de a fi egal cu Dumnezeu. Însă cum se poate spune că aceste cuvinte nu sunt mai presus de minte? Cine ar spune vreodată că cineva, om fiind, n-a socotit o ştirbire a fi om? Pentru că în ce fel ar putea fi cineva ştirbire pentru ceea ce deja este? «Nu, spui tu, ci fiind un Dumnezeu mai mic, inferior, nu a socotit o ştirbire a fi întocmai cu Dumnezeul cel mare, cel superior». Dar Dumnezeu mare şi Dumnezeu mic este oare cu putinţă?!  Oare introduceţi în dogmele bisericii creştine absurdităţile eline? Dumnezei mari şi mici numai la ei sunt de găsit, iar dacă sunt şi la voi, atunci nu mai am ce spune!

În Sf. Scripturi nu vei găsi nicăieri aşa ceva; peste tot vei găsi vorbindu-se de Dumnezeul cel mare, iar de cel mic, nicăieri. Pentru că dacă e mic, cum mai poate fi Dumnezeu?…

Dacă nici omul nu este nici mic, nici mare, ci o singură natură, iar nefiind această natură nu mai poate fi vorba nici de om, atunci cum ar putea exista Dumnezeu mare şi Dumnezeu  mic?

Sf. Scriptură Îl numeşte pretutindeni mare: „Mare este Domnul şi lăudat foarte” (Ps 47,  1). Iată acum şi despre Fiul, Care pretutindeni este numit Domn: „Că mare eşti Tu, Cel ce faci minuni. Tu eşti singurul Dumnezeu” (Ps 85, 9); şi iarăşi: „Mare este Domnul nostru şi mare este tăria Lui şi priceperea Lui nu are hotar” (Ps 146, 5).

«Dar toate acestea sunt spuse cu privire la Tatăl, spui tu, însă Fiul este inferior Tatălui». Tu singur spui aşa, pe când Scriptura spune dimpotrivă, căci aşa cum vorbeşte despre Tatăl, la fel vorbeşte şi despre Fiul. Ascultă-l pe Pavel spunând: „Şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu” (Tit 2, 13). Însă nu cumva oare se referă şi aici tot la Tatăl ? Nu, ci pentru a vă răsturna şi mai mult eresurile, după ce vorbeşte despre arătarea slavei marelui Dumnezeu, adaugă: „şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos” (Tit 2, 13). Iată, deci, că şi Fiul este mare. Atunci cum vorbeşti tu despre Dumnezeu mic şi Dumnezeu mare?

Fiindcă şi proorocul Îl numeşte: „Înger de mare sfat” (Is 9, 5). Iar acest Înger de mare sfat nu este mare? Dumnezeul cel puternic nu e oare mare, ci mic? Ce spun deci cei lipsiţi de ruşine? Că fiind Dumnezeu mic – eu spun aceste cuvinte ale lor de mai multe ori pentru ca astfel să fugiţi şi mai mult de ei – n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu. Atunci cum? Spune-mi – şi să nu credeţi că sunt cuvintele noastre dacă deci, după cum spun ei, era mic, inferior, cum ar fi putut să răpească [demnitatea] de a fi deopotrivă cu Dumnezeu?

Fiind prin natură mai mic, nu ar fi putut răpi, pentru a ajunge într-o demnitate mai mare; de exemplu: omul nu ar putea răpi, chiar de ar voi, ca să fie egal cu îngerul după natură; calul nu ar putea răpi, chiar de ar voi, ca să fie egal cu omul după natură.

Dar în afară de acestea eu întreb următorul lucru: ce voieşte Pavel să zică prin acest exemplu? Desigur că voieşte să-i îndemne pe filipeni la umilinţă. Atunci pentru ce ne propune acest model? Fiindcă nimeni, dorind să îndemne la smerenie, nu spune în felul acesta: «Fii umilit si cugetă lucruri mai mici decât cei deopotrivă cu tine, pentru că nici cutare, care e rob, nu s-a ridicat împotriva stăpânului său; aşadar, imită-l pe acel rob». Dar aceasta nu e smerenie, ar putea spune cineva, ci uşurătate.

Aflaţi atunci ce este smerenia, voi, cei care sunteţi stăpâniţi de trufie demonică.

Ce este, deci, smerenia?

A cugeta cele smerite. Dar pe cele smerite le cugetă nu cel silit de împrejurări să fie smerit, ci acela care se smereşte pe sine. Fiţi atenţi la ceea ce voi spune. De exemplu: când cineva ar putea să se gândească la lucruri mari şi totuşi se smereşte, acesta e cu adevărat smerit; când însă e silit să se umilească, atunci nu se poate spune că e smerit. De exemplu, când împăratul se smereşte înaintea guvernatorului, el este în acest caz smerit pentru că s-a coborât din înălţimea demnităţii lui. Iar dacă guvernatorul este cel care face acest lucru, nu se poate spune despre el că este smerit, pentru că nu s-a coborât din înălţimea demnităţii lui pentru a se smeri.

Nu este posibil să se smerească cineva dacă nu este mai mare, şi, prin urmare, având o autoritate asupra altora. Dacă însă necesitatea cere să te smereşti fără voie, atunci faptul acesta nu e rezultatul voinţei, nu este izvorât din cuget, ci din silă şi deci nu poate fi vorba de smerenie. Tocmai de aceea se numeşte smerenie, pentru că de bună voie te cobori mai prejos şi îţi smereşti cugetul.

Spune-mi, te rog, îl vom lăuda oare pentru dreptatea lui pe cel care rămâne în limitele avutului său, dar care nu are nici o posibilitate de a-l răpi pe al altuia? Desigur că nu. Oare de ce? Pentru că fapta făcută din necesitate nu poate primi laudă cum poate primi fapta făcută din voia proprie. Într-adevăr, spune-mi: îl vom putea lăuda pentru că nu se implică în treburile publice pe cel care nu poate împăraţi sau conduce şi rămâne retras în viaţa particulară? Desigur că nu. Tot aşa şi în cazul de faţă, pentru că lăuda-o, voi, care sunteţi mai lipsiţi de carte decât toţi ceilalţi nu se dă pentru o asemenea abţinere, ci pentru săvârşirea faptelor bune. Vrednic de laudă este cineva numai în acest din urmă caz, pentru că în celălalt, despre care am vorbit mai sus, poate cel mult să nu fie blamat.

Priveşte acum şi pe Hristos lăudând în acest fel când spune: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost si Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost si Mi-aţi dat să beau” (Mt 25, 34 – 35). Vedeţi că n-a spus: «veniţi de moşteniţi împărăţia fiindcă nu aţi răpit, sau nu aţi înşelat pe altul – căci acestea sunt fapte mici – ci pentru că fiind flămând, M-aţi hrănit.» Şi cine, vreodată, ar fi lăudat pe prieteni sau chiar pe duşmani, cum ai lăudat tu pe Hristos pentru că nu a luat o stăpânire care nu-I aparţinea?

Însă cum poate fi lucru de lăudat că El n-a răpit cinstea şi stăpânirea ce nu I se cuvenea? „N-a socotit o răpire (ştirbire) a fi el întocmai cu Dumnezeu” (Flp 2, 6). Şi ce înseamnă asta? Luaţi aminte, vă rog, fiindcă lung ne este cuvântul. De altfel, cine oare ar îndemna pe altul la smerenie cu astfel de exemple? Exemplele trebuie să fie cu mult mai înalte decât problema asupra căreia insistăm şi niciodată n-ar îndemna cineva pe altul prin exemple străine de problema pusă.

Aşa, de exemplu, Hristos îi îndeamnă pe ucenicii Săi să facă bine duşmanilor, iar pentru aceasta aduce un exemplu mare, cel al Tatălui ceresc, Care răsare soarele şi peste cei răi, şi peste cei buni, şi plouă şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi, îndemna pe ucenici la blândeţe, iar ca exemplu S-a dat pildă pe Sine: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând si smerit cu inima” (Mt 11, 29); şi iarăşi: „Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora” (In 13, 14).

Ai văzut cum prin exemplele aduse El nu S-a depărtat de subiect? Şi nici nu trebuie să ne îndepărtăm vreodată aşa de mult, cum facem chiar în convorbirile noastre. Dar aici exemplul nu e câtuşi de puţin apropiat de subiect. Cum? Dacă a luat chip de rob, atunci este şi mai mic şi prin urmare ascultător al celui mai mare. Dar aceasta nu este smerenie şi apostolul trebuia să facă dimpotrivă, să prezinte ceva superior ascultând şi supunându-se inferiorului; dar fiindcă, vorbind de Dumnezeu el n-a găsit mare şi mic, atunci a pus înaintea noastră egalul.

Dacă Fiul ar fi fost inferior Tatălui, exemplul n-ar fi fost suficient pentru a fi îndemn la smerenie. De altfel, priveşte ce spune el înainte de acest exemplu: „cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi” (Flp 2, 3), ca şi cum ar spune: «Fiindcă şi după natură, şi după cinstea acordată de Dumnezeu, una sunteţi, de aceea se cuvine să vă cinstiţi unul pe altul». Dar dacă ar fi fost vorba de mare şi de mic n-ar fi putut spune astfel (adică socotind, considerându-vă ) ci ar fi trebuit să spună: «cinstiţi pe cei mai mari decât voi», după cum şi spune undeva: „Ascultaţi pe mai marii voştri şi vă supuneţi lor” (Evr 13, 17). Aici supunerea este din poruncă, iar acolo e izvorâtă din judecata noastră. „Cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi” (Flp 2, 3), ceea ce şi Hristos a făcut.

Acum, după ce au fost răsturnate toate credinţele ereticilor, trebuie ca la urmă, să vorbim şi de cele ale noastre, fiindcă pe ale acelora le-am expus mai înainte pe scurt, arătând că îndemnul la umilinţă nu ar fi putut să aducă la mijloc ideea de mic, supus şi ascultător al celui mare. Dacă ar fi îndemnat pe robi să asculte de stăpâni, desigur că ar fi putut face aşa; dar când el îndeamnă pe cei liberi să se smerească celor liberi, de ce atunci a adus ca exemplu supunerea robului către stăpân? De ce supunerea celui mic faţă de cel mai mare?

Doar nu a spus: «cei mici supuneţi-vă celor mari», ci, «fiind voi egali, supuneţi-vă unul altuia», „unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi” (Flp 2, 3). Dar pentru ce n-a adus măcar exemplul femeii şi să zică: precum femeia se supune şi ascultă de bărbat, aşa şi voi să vă supuneţi? Dacă n-a adus ca exemplu ceea ce este egal şi liber, fiindcă această supunere este mică şi neluată în seamă, cu atât mai mult exemplul robului nu-şi avea aici locul.

Am spus puţin mai înainte că nimeni nu laudă pe cineva pentru depărtarea lui de rele şi nici nu spune celui pe care voieşte să-l laude că e vrednic de laudă pentru că nu numai că nu a curvit, dar s-a abţinut chiar de la femeia sa. În sfârşit, niciodată, voind a lăuda, nu vorbim de depărtarea de rele, fiindcă ar fi ridicol.

Am zis apoi că chipul robului este adevărat şi cu nimic mai prejos, prin urmare şi chipul lui Dumnezeu este (în el) perfect şi nu este inferior cu nimic. Dar pentru ce oare n-a spus «în chipul lui Dumnezeu făcându-se», ci „fiind”? Acesta este acelaşi lucru cu atunci când spune: „Eu sunt Cel ce sunt” (Iş 3, 14). Arată aici asemănarea exactă a chipului fiindcă este chip. Nu este posibil ca fiind cineva de o altă natură să aibă acelaşi chip. De exemplu, nimeni dintre oameni nu este chip al îngerului, precum nici animalul nu este chip al omului. Atunci, cum este Fiul?

În noi, care suntem compuşi din două substanţe, chipul aparţine corpului; însă în Cel necompus şi simplu chipul aparţine, evident, naturii.

Însă pentru că tu afirmi că, dacă aici Dumnezeu este numit fără articol atunci nu poate fi vorba de Tatăl, ei bine, eu îţi voi arăta că acest lucru se întâlneşte în mai multe locuri. Dar ce spun eu în mai multe locuri, când se întâlneşte chiar în acest pasaj? „N-a socotit o ştirbire (răpire) a fi El întocmai cu Dumnezeu” (Flp 2, 6). Vezi că, vorbind despre Tatăl, nu a spus τώΘεώ ci simplu Θεώ.

Aş dori să adaug aici şi părerile mele, dar mă tem ca nu cumva, din cauza mulţimii cuvintelor, să nu se întunece cugetul vostru. Deci, să vă amintiţi de cele spuse până acum pentru a vă ajuta în îndepărtarea părerilor acelor eretici. Până acum am tăiat spinii, iar acum, după ce spinii au fost scoşi şi pământul se va răcori puţin, vom arunca seminţele cele bune, pentru ca astfel, îndepărtând din el toată răutatea, să poată primi cu multă bunăvoinţă seminţele dumnezeieşti.

Să mulţumim lui Dumnezeu pentru cele spuse, să-L rugăm să ne dea puterea de a le păstra şi de a fi atenţi, pentru ca astfel noi împreună să ne bucurăm, iar ereticii să fie ruşinaţi.

Să-L rugăm ca şi pe viitor să deschidă gura noastră, pentru că tot cu aceeaşi râvnă să le expunem şi pe cele ale noastre.

Să ne rugăm Lui ca să ne dăruiască o viaţă demnă de credinţa în El, ca astfel să viem în slava Lui şi ca nu cumva numele Lui să fie defăimat din pricina noastră. „Vai celor din pricina cărora numele lui Dumnezeu este defăimat”. Dacă noi, pe copilul nostru – şi ce poate fi mai drăgălaş decât copilul? – îl îndepărtăm de la noi, îl urâm şi nu ne atingem de el când suntem defăimaţi din cauza lui, cu cât mai mult Dumnezeu nu va urî şi nu va respinge pe robii cei nerecunoscători, care Îl defăima şi Îl insultă? Iar dacă Dumnezeu îl urăşte şi îl respinge, cine oare îl va mai iubi şi se va mai apropia de unul ca acesta? Nimeni, sau poate doar diavolul sau demonii. Dar cel stăpânit de demoni ce nădejde de mântuire va mai avea?

Câtă vreme suntem în mâna lui Dumnezeu nimeni nu ne va putea răpi, căci mâna Lui este puternică; însă când suntem în afară de mâna Lui şi lipsiţi de ajutor, atunci suntem pierduţi şi gata de a fi răpiţi de oricine va voi, suntem „ca un zid povârnit şi ca un gard surpat” (Ps. 61, 3). Când zidul e povârnit atunci e uşor de trecut pentru fiecare.

Să nu credeţi că ceea ce voi spune se referă numai la Ierusalim, ci şi la fiecare om:

„Vreau să cânt pentru prietenul meu cântecul lui de dragoste pentru via lui.  Prietenul meu avea o vie pe o coastă mănoasă. El a săpat-o, a curăţit-o de pietre şi a sădit-o cu viţă de bun soi. Ridicat-a în mijlocul ei un turn, săpat-a şi un teasc. Şi avea nădejde că va face struguri, dar ea a făcut aguridă. Şi acum voi, locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi ai lui Iuda, fiţi judecători între mine şi via mea. Ce se putea face pentru via mea şi nu am făcut eu? Pentru ce atunci când nădăjduiam să-mi rodească struguri, mi-a rodit aguridă?

Acum vă voi face să ştiţi cum mă voi purta cu via mea: Strica-voi gardul ei şi ea va fi pustiită, dărâma-voi zidul ei şi va fi călcată în picioare. Şi o voi pustii! Nu va mai fi tăiată, nici săpată şi o vor năpădi spinii şi bălăriile. De asemenea şi norilor le voi da poruncă să nu-şi mai verse ploaia peste ea. Dar via Domnului Savaot este casa lui Is¬rael, iar oamenii din Iuda sunt sădirea Sa dragă. El nădăjduia ca acesta să fie un popor fără păcate, dar iată-l plin de sânge. Nădăjduit-a să-I rodească dreptate, dar iată: răzvrătire.” (Is 5,  1 – 7).

Aceasta se poate spune pentru orice suflet. Dacă iubitorul de oameni Dumnezeu a făcut tot ce trebuia să facă, dar via sufletului nostru, în loc de struguri, rodeşte spini, atunci va strica gardul ei şi va surpa zidul ei, iar noi vom rămâne pradă jefuitorilor.

Ascultă acum şi pe un alt prooroc care se plângea, spunând: „Pentru ce ai dărâmat gardul ei şi o culeg pe ea toţi cei ce trec pe cale? A stricat-o pe ea mistreţul din pădure şi porcul sălbatic a păscut-o pe ea” (Ps 79, 13 – 14). Desigur că acolo este vorba de mezi şi de babilonieni, dar aici nu e vorba de ei, ci mistreţul şi porcul sălbatic sunt diavolul cu toată puterea lui, pentru că şi prezenţa lui este necurată şi sălbatică.

Când Sf. Scriptură vrea să exprime lăcomia lui, zice: „ umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru), iar când vrea să arate veninul lor cel ucigător îl numeşte şarpe şi scorpie: „Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului” (Lc 10, 19); iar când vrea să arate puterea şi veninul lui deodată, îl numeşte balaur, după cum spune: „Balaurul acesta pe care l-ai zidit ca să se joace în ea” (Ps 103, 27); în sfârşit, pretutindeni îl numeşte balaur, şarpe viclean şi aspidă.

Toate aceste numiri dovedesc că această fiară este foarte vicleană şi are mare putere, căci toate le unelteşte, toate le mişcă, toate le întoarce pe dos, numai pentru a-şi atinge scopul, «însă nu vă temeţi, spune, nu vă împuţinaţi, privegheaţi numai şi atunci va fi fricos ca un struţ». „Veţi călca peste şerpi si peste scorpii” (Lc 10, 19), zice. Aşadar, a fost făcut pentru ca picioarele noastre să calce peste el, dacă noi vom voi.

Şi acum priveşte câtă ticăloşie, cât râs, că cel ce a fost lăsat pentru a-l călca în picioare, noi îl îngăduim deasupra capului nostru! Cum de se întâmplă astfel? Prin noi înşine: dacă voim el este mare şi puternic, dar dacă voim el devine mic.

Dacă suntem cu luare-aminte la noi înşine şi rămânem împreună cu Împăratul nostru, el se teme şi devine mai neputincios decât un copil în lupta contra noastră. Când ne depărtăm de el gâfâie din cauza mâniei pe care ne-o poartă, mugeşte, scrâşneşte din dinţi pentru că se vede lipsit de tovărăşia noastră, fiindcă el nu se apropie dacă Dumnezeu nu-i va da voie.

Dacă n-a cutezat să intre în turma de porci fără voia lui Dumnezeu, cu atât mai mult nu va intra în sufletele oamenilor. Iar Dumnezeu îi dă voie sau pentru a ne certa, sau pentru a ne pedepsi, sau pentru a ne face mai încercaţi, ca de exemplu pe Iov. Nu vezi că nu se apropie de Iov, că nu cutează a veni lângă el, ci stă la o parte, înspăimântat şi tremurând? Dar ce vorbesc eu de Iov? A năvălit asupra lui Iuda şi încă n-a cutezat a-l lua sub stăpânirea sa până ce nu l-a scos Hristos din ceata sfântă a apostolilor.

Mai înainte îl cucerise pe dinafară, dar a intra înăuntru nu îndrăznea; când însă l-a văzut îndepărtat din ceata sfântă a apostolilor, s-a repezit asupra lui mai grozav decât un lup flămând şi nici că l-a lăsat până nu l-a nimicit cu o moarte îndoită.

Acestea sunt scrise spre povaţa noastră, pentru că altfel care ar putea fi folosul de a şti că unul din cei doisprezece a trădat pe învăţătorul lor?

Deci ce folosinţă şi ce câştig am putea avea de aici?

Mare, iubiţilor! Când vom afla care a fost imboldul care l-a împins să ia acea hotărâre nenorocită, ne vom păzi ca nu cumva să pătimim la fel ca şi el. Aşadar, ce anume l-a împins la o asemenea faptă? Patima iubirii de argint, aceasta l-a făcut să trădeze pe Domnul, atât de tare îl îmbătase această patimă. L-a vândut pe Stăpânul lumii pentru treizeci de arginţi! Ce poate fi mai rău decât această manie? Acela cu Care nimic nu se poate compara, pe care nimic nu-L poate egala, înaintea Căruia neamurile toate laolaltă nu înseamnă nimic, pe Acela L-a vândut el pentru treizeci de arginţi!

Cumplită este această tiranie a iubirii de argint şi totodată este de ajuns pentru a pierde sufletul. Nu se sminteşte cineva atât de tare din cauza beţiei, cât se sminteşte din cauza iubirii de argint! Nu devine nimeni atât de netrebnic din cauza nebuniei, cât devine din cauza iubirii de argint. Pentru că, spune-mi, cum a fost cu putinţă ca pe tine, cel neluat în seamă şi necunoscut de nimeni, El te-a chemat şi te-a făcut unul din cei doisprezece apostoli, te-a făcut părtaş învăţăturii Lui, ţi-a făgăduit mii de bunătăţi, te-a învrednicit să faci minuni, te-ai împărtăşit la masa Lui ca toţi ceilalţi, din cuvintele, din călătoriile şi din aproprierea zilnică de El şi toate acestea nu au fost de ajuns pentru a te împiedica de la acea faptă plină de ruşine? Din ce cauză L-ai vândut? Cu ce L-ai găsit vinovat, o, nenorocitule? Ce bine nu ţi-a făcut? Cunoştea bine cugetul tău şi n-a încetat nicicând de a-l îmboldi şi de a-i insufla cele cu privire la El.

De multe ori a spus înaintea ta: „Adevărat grăiesc vouă, că unul dintre voi Mă va vinde” (Mt 26, 21). De multe ori a mustrat fapta pe care urma s-o săvârşeşti, ba chiar ştiindu-te stăpânit de asemenea gânduri necurate, El te-a cruţat şi nu te-a scos din ceata cea sfântă a apostolilor; încă te mai suferea, încă te mai socotea ca pe unul dintre cei doisprezece apostoli, atât de mult te cinstea, atât de mult te iubea! Iar la urmă, o, de trei ori nenorocitule, luând ştergarul şi încingându-Se, a spălat cu mâinile Sale cele preacurate, picioarele tale cele murdare şi nici prin aceasta n-a putut să te-mpiedice? Furai din banii săracilor, dar a răbdat-o şi pe asta, din dorinţa de a nu se ajunge la un rău şi mai mare, însă nimic nu te-a convins.

Fiară sălbatică să fi fost, piatră, oare n-ar fi trebuit să te schimbi în faţa binefacerilor Lui, în faţa minunilor şi învăţăturilor Lui? Însă El te chema chiar aşa sălbăticit cum erai şi prin faptele Sale minunate te îndemna mereu pe tine, cel mai nesimţitor decât pietrele! Însă tu cu nici un chip nu te-ai făcut mai bun decât pietrele! Vă miraţi, poate, de atâta sminteală din partea trădătorului? Temeţi-vă mai degrabă de nenorocirea lui! A devenit atât de nesimţitor din cauza iubirii de argint, din cauza dragostei după bani.

Taie, deci, din rădăcină, această patimă, iubitule, pentru că la astfel de boală dă ea naştere. Pe cei stăpâniţi de ea îi face necucernici şi îi aduce la atâta nesimţire încât să nu cunoască pe Dumnezeu, chiar dacă ar fi primit din partea Lui mii de binefaceri.

Tai-o, te rog, pentru că această patimă nu este dintre cele obişnuite, ci dă naştere la mii de nenorociri grozave. Am văzut patima aceluia; deci să ne temem ca nu cumva să cădem şi noi în ea. Pentru acest motiv a fost scrisă istoria trădătorului, ca nu cumva să pătimim şi noi la fel. De aceea toţi evangheliştii au povestit-o, pentru a ne cuminţi.

Fugi, aşadar, departe de ea! Iubirea de argint nu se numeşte doar faptul de a pofti multe, ci cu deosebire de a fi împătimit după bani. A pofti mai mult decât e necesar, aceasta este iubirea de argint cea mai grozavă. Nu cumva vânzătorul a fost ademenit cu talanţi de aur? Nu, ci L-a vândut pe Stăpânul a toate pe treizeci de arginţi! Vă mai amintiţi ce am spus mai înainte, că lăcomia nu se dezvăluie în a fura multe, ci, mai ales, în a fura cele puţine?

Iată acum, ia aminte la ce mare rău a făcut acesta pentru puţin aur, ba nu pentru puţin aur, ci pentru puţin argint! Nu e cu putinţă să vadă vreodată faţa lui Hristos omul iubitor de argint, acesta e un lucru cu neputinţă! Iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor. Dacă cineva cade din slava aceea chiar şi pentru un singur rău, atunci cu cel ce are în el rădăcina tuturor relelor ce se va întâmpla? Cel ce este rob al banului nu poate fi în acelaşi timp şi rob adevărat al lui Dumnezeu.

Însuşi Hristos a arătat că acest lucru este cu neputinţă: „nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Mt 6, 24) si „nimeni nu poate să slujească la doi domni” (Mt 6, 24), fiindcă dau porunci care se împotrivesc una alteia. Hristos, de exemplu, spune: «fie-ţi milă de cei ce sunt flămânzi», pe când mamona spune: «dezbracă-l pe cel sărac şi ia-i ceea ce are»; Hristos spune: «lipseşte-te de ceea ce ai», în timp ce mamona spune: «ia şi ceea ce nu ai».

Ai văzut contrarietatea? Ai văzut războiul? Ai văzut cum nu poate cineva asculta  de amândoi, ci pe unul trebuie să-l dispreţuiască? Dar despre acest lucru mai că nu e nevoie de vorbă. Mă întrebaţi cum aşa? Dar nu vedem oare acest lucru petrecându-se şi în realitate, adică nu-L vedem pe Hristos dispreţuit şi pe mamona cinstit? Vedeţi că deşi cuvintele sunt grele, faptele sunt cu mult mai grele. Acum desigur că sufletul, dacă ar fi curat de patimă câtuşi de puţin, ar putea să judece cu dreptate, pentru că se află de partea aceasta (în slujba lui Dumnezeu), însă trecând el de cealaltă parte (în slujba lui mamona) şi fiind cuprins de pofta banilor ca de friguri, şi găsindu-se el în toiul plăcerii, nu are judecată curată, nici limpede, iar tribunalul lăuntric nu-i deloc imparţial.

Hristos spune de pildă: „Aşadar oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu” (Lc 14, 33), iar mamona zice: «ia de la cel flămând până si pâinea cea de toate zilele».

Hristos zice: «pe cei din sângele şi din neamul tău să nu-i treci cu vederea» (Isaia 58, 7), iar mamona zice: «să nu miluieşti pe cei din sângele şi din neamul tău, ba dispreţuieşte chiar şi pe mama şi pe tatăl tău». Dar ce spun eu de mamă si de tată când el se leapădă până şi de sufletul său? Şi toate acestea sunt ascultate cu supunere! Vai! Cum cel care porunceşte să fie cineva barbar, neîmblânzit şi crud faţă de aproapele său este ascultat mai mult decât cel ce porunceşte blândeţea! De aceea suntem ameninţaţi cu gheena, de aceea cu focul cel nestins, cu viermele cel neadormit…

Ştiu, iubiţilor, că mulţi dintre voi, auzind aceste cuvinte, nu ne ascultă cu plăcere. Dar nici eu nu le spun cu plăcere, fiindcă de ce aş vorbi despre ele? Aş fi voit să vă povestesc pururea despre Împărăţia cerurilor, despre repausul de acolo, despre acea apă a odihnei, despre locul cel înverzit. „La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit” (Ps 22, 2). Aş fi dorit să vorbesc despre locul de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea. Aş fi voit să vă povestesc despre dulceaţa petrecerii cu Hristos – deşi toate acestea sunt mai presus de judecata omenească – dar totuşi aş fi voit să vă spun numai despre acestea, după puterile mele.

Dar ce mă voi face? Nu e cu putinţă a vorbi despre împărăţia cerurilor celui bolnav de friguri sau celui ce stă rău cu sănătatea; cu unul ca acesta trebuie a vorbi despre sănătate. Nu trebuie să-i vorbeşti despre cinste celui acuzat de o faptă urâtă, ci trebuie să cauţi a-l scăpa de osândă şi de pedeapsă. Dacă aceasta nu este împlinită atunci cum va fi împlinită cealaltă?

De aceea vorbesc eu necontenit despre aceste lucruri, pentru ca fără întârziere să ajungem şi la celelalte. De aceea şi Hristos a vorbit despre gheena, pentru ca nimeni să nu cadă în ea, ci cu toţii să câştigăm Împărăţia cerurilor. Iar noi de aceea vă amintim neîncetat de gheenă, pentru a vă îndrepta către Împărăţia cerurilor, ca prin frică să se smerească cugetul vostru şi să vă pregătim astfel pentru lucrarea celor demne de Împărăţia cerurilor.

Să nu vă neliniştiţi deci de greutatea cuvintelor, căci greutatea cuvintelor face mai sprintene sufletele şi mai uşoare pentru a fugi de păcate. De altfel, şi fierul e greu, vreau să zic aici că şi ciocanul e greu, însă confecţionează obiecte din aur şi din argint foarte folositoare, iar pe cele strâmbe le îndreaptă; dacă însă nu ar fi greu nu ar putea îndrepta acele obiecte strâmbe. La fel si cuvântul nostru cel greu va putea îndrepta sufletul.

De aceea, iubiţilor, să nu fugim de greutatea cuvintelor şi nici de rănirile pe care, poate, ni le pricinuiesc. Rana nu este făcută cu scopul de a găuri sau de a face bucăţi sufletul, ci pentru a-l îndrepta. Ştim noi bine cum să lovim şi cum să deschidem rana cu harul lui Dumnezeu, pentru ca astfel să nu sfărâme vasul, ci să-l îndrepte, să-l netezească, pentru a fi de folos Stăpânului; în aşa fel încât bine lustruit, să-l aducă la o sănătate strălucitoare, pentru ca atunci când fluviul de foc îşi va înălţa flacăra peste păcătoşi să nu aibă nevoie de vâlvătaia focului.

Dacă nu vom curăţi aici prin foc sufletele noastre, desigur că vor fi curăţite în mod silit acolo, fiindcă altfel nu e cu putinţă, „…îl va vădi ziua Domnului. Pentru că în foc se descoperă şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia” (1 Co 3, 13). E cu mult mai bine să fiţi arşi prin cuvinte un timp scurt, decât să ardeţi pentru vecie în acea flacără. Cum că aşa va fi e neîndoielnic şi noi de multe ori am adus dovezi clare. Desigur că trebuie să se convingă cineva din scripturi; dar fiindcă unii stăruie în îndărătnicia lor, noi le-am probat şi prin multe raţionamente şi nimeni nu ne împiedică să le înfăţişăm şi acum.

Într-adevăr, orice ar fi ei, elini, iudei, eretici sau creştini, cu toţii mărturisesc acest lucru: că „Dumnezeu este drept”. Dar în această lume sunt mulţi păcătoşi care pleacă dincolo nepedepsiţi, la fel cum şi mulţi virtuoşi pleacă după ce au pătimit aici multe rele. Deci, dacă Dumnezeu este drept, atunci unde-i va recompensa cu bune pe cei buni şi cu rele pe cei răi, dacă gheenă nu există şi nu va fi nici înviere a morţilor? Acest cuvânt repetat fără încetare şi acelora, şi nouă, nu ne va lăsa să ne îndoim despre înviere.

Cel care crede însă în înviere, cu siguranţă că se va sili să trăiască în această viaţă cu multă luare-aminte, pentru a putea să se bucure de bunătăţile cele veşnice. Cărora fie a ne învrednici cu toţii, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum si pururea şi în vecii vecilor. Amin.