Omilia a VI-a

din “Omilii la Epistola catre Filipeni”

„Deci, dacă este vreun îndemn în Hristos, dacă este
vreo mângâiere a dragostei, dacă este vreo
împărtăşire a Duhului, dacă este vreo milostivire şi
îndurare, faceţi-mi bucuria deplină ca să gândiţi la
fel, având aceeaşi iubire, aceleaşi simţiri, aceeaşi
cugetare. Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din
slavă deşartă, ci cu smerenie unul, pe altul
socotească-l mai de cinste decât el însuşi. ”
(Flp 2, 1 – 3)

Nimic nu e mai de preţ, nimic mai dătător de bucurie ca părintele duhovnicesc, a cărui dragoste şi atenţie către cel pe care-l iubeşte o întrece pe cea a oricărui părinte trupesc. Priveşte ce fel de rugăminte întrebuinţează fericitul Pavel către Filipeni spre folosul lor. Ce spune el îndemnându-i la bună înţelegere pricină a tuturor bunătăţilor? Ia seama cu câtă stăruinţă îi roagă, cât de fierbinte şi cu cât patos! „Dacă este vreun îndemn în Hristos” (Flp 2, 1), zice el; cu alte cuvinte, «dacă aveţi vreun îndemn în Hristos», ca şi cum ar spune cineva: «dacă ai vreo consideraţie pentru mine, dacă îţi pasă de mine, dacă ai primit vreo binefacere din partea mea, fă aceasta!», în acest fel procedăm si noi atunci când stăruim pentru vreun lucru ce ni se pare mai de preţ decât celelalte şi astfel ne arătăm dorinţa.

Noi, cei pământeşti, invocăm drepturi trupeşti; e ca şi cum un tată ar spune către fiul său: «Dacă ai vreun respect pentru tatăl tău, dacă-ţi aminteşti că el este cel ce te-a crescut, dacă mai nutreşti dragoste pentru mine, dacă ţi-am purtat de grijă, dacă ţi-am făcut vreodată vreun bine, atunci te rog: nu purta duşmănie fratelui tău!», adică «în locul tuturor, îţi cer această favoare».

Pavel însă nu face aşa, el nu invocă nici un motiv trupesc, ci numai pe cele duhovniceşti. E ca şi cum le-ar spune: «Dacă voieşte cineva să-mi arate vreo mângâiere în ispitele mele şi să mă încurajeze întru Hristos, dacă voieşte cineva să-mi aline sufletul cu iubirea lui, dacă voieşte să-şi arate părtăşia lui în Duh cu mine, dacă, în sfârşit, are cineva milă şi îndurare, împliniţi-mi bucuria, faceţi-mi plăcerea aceasta.»

„Dacă este vreo milostivire si îndurare” (Flp 2, 1).

Pavel numeşte îndurare buna înţelegere dintre ucenici şi arată că, dacă nu vor fi în armonie, vor fi ameninţaţi de mari primejdii. «Dacă e cu putinţă să am vreo bucurie din partea voastră, dacă pot avea de la dragostea voastră vreo mângâiere, dacă aş putea să am cu voi vreo împărtăşire în Duh, dacă aş avea cu voi vreo împărtăşire întru Domnul, dacă e cu putinţă să fiu miluit şi să vă înduraţi de mine, atunci arătaţi-mi, rogu-vă, dragostea voastră; de toate acestea mă voi bucura dacă vă veţi iubi unul pe altul.»

„Faceţi-mi bucuria deplină” (Flp 2, 2). Priveşte ce spune el aici: ca să nu se creadă că sfatul lui li se adresează ca unora care nu şi-au făcut datoria, nu spune doar «faceţi-mi», ci «faceţi-mi deplină»; adică «aţi început deja a sădi în mine faptele bune, mi-aţi dat deja liniştea, însă eu doresc să mergeţi până la capăt». Dar ce voiesti, spune-mi: să te scăpăm de primejdii? Să te ajutăm? «Nimic din toate acestea», zice el, ci „să gândiţi la fel, având aceeaşi iubire” (Flp 2, 2) în care v-aţi aflat de la început. „Având… aceleaşi simţiri, aceeaşi cugetare” (Flp 2, 2). Vai! De câte ori, din pricina marii iubiri pe care le-o poartă, nu spune el acelaşi lucru!

„Ca să gândiţi la fel” (Flp 2, 2) şi mai cu seamă „având…aceeaşi cugetare” (Flp 2, 2). Şi mai multă putere are acest cuvânt decât cel dinainte „Ca să gândiţi la fel”. „Având aceeaşi iubire” (Flp 2, 2), adică nu doar în credinţă, ci în toate celelalte, pentru că se poate avea aceeaşi cugetare, dar fără de dragoste. „Având aceeaşi iubire”, adică deopotrivă iubind si fiind iubiţi, ca nu cumva tu să te bucuri de mai multă dragoste decât dăruieşti, ca nu cumva să devii hrăpăreţ chiar şi în acest caz. Să nu suferi una ca asta! „Având…aceleaşi simţiri [acelaşi suflet]” (Flp 2, 2), adică unind şi înfrăţind într-un suflet toate corpurile. Deci nu în esenţa, nu în substanţa lor, căci aceasta nu e cu putinţă, ci în buna voinţă, în cuget; cu alte cuvinte ca totul să fie făcut ca pornind dintr-un singur suflet.

Ce înseamnă „având aceleaşi simţiri”?

A arătat-o în cuvântul: „având aceeaşi cugetare”, adică să fie într-un cuget sau ca şi cum ar izvorî dintr-un singur suflet.

„Nu faceţi nimic din duh de ceartă” (Flp 2, 3). Credea aşadar că e bine să le arate si mijlocul prin care puteau ajunge la acel rezultat. „Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă” (Flp 2, 3), duh care, vă mărturisesc, este întotdeauna pricina tuturor relelor. De aici vin luptele si certurile, de aici invidia şi scandalul, de aici răcirea dragostei, pentru că iubim slava oamenilor, pentru că ne robim onorurilor celor mulţi. Nu e cu putinţă să fii şi rob al onorurilor şi în acelaşi timp şi rob al lui Dumnezeu.

Dar cum să fugim de slava deşartă când tu nu ne-ai arătat nici o cale? Aceasta-i întrebarea pe care tu i-o pui Apostolului.

Ei bine, ascultă cele ce urmează: „Cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi” (Flp 2, 3). Vai! Cum ne arată el aici o învăţătură plină de înţelepciune pentru mântuirea noastră! «Dacă presupui, spune el, că cineva este mai presus decât tine şi aceasta n-o spui doar în cuvinte, ci te şi convingi pe tine însuţi, adică dacă ai aflat toate cele despre el, desigur că-i acorzi toată cinstea cuvenită şi acordându-i-o nu te vei tulbura când îl vei vedea cinstit şi de altcineva. Să nu-l consideri însă mai mare decât tine aşa, pur şi simplu, ci să crezi că într-adevăr îţi este mai presus, că te întrece în toate privinţele (fapt care poate părea un exces de umilinţă); făcând astfel, slava pe care el o va primi nu ţi se va mai părea nepotrivită şi nici nu te va mai întrista.

Chiar de te-ar vorbi de rău, chiar de te-ar cleveti, chiar de ţi-ar face orice  atunci nu ai decât răbda cu bărbăţie, pentru că îl vezi mai de cinste mai tine.  Când sufletul tău se va convinge ca acela este mai mare decât tine atunci nicicând nu se va mai mânia, nici nu va mai purta invidie, oricâte rele ar pătimi de la el.

Nimeni nu i-ar invidia pe cei ce cu adevărat sunt mai mari decât el. Iar când şi cel ce se bucură de tine, vei înţelege cum acest lucru e un zid puternic de îngăduinţă şi de concesii reciproce. Când tu ai ceva vrednic de cinste şi el consideră tot aşa, niciodată nu va urma ceva trist.

Când o asemenea purtare doar din partea unuia ajunge să împrăştie toate clevetirile, atunci, când va fi din partea amândurora, cine va putea să strice această bună înţelegere, această reciprocă încredinţare a dragostei? Nimeni, nici chiar diavolul, căci întreit şi împătrit, ba chiar înmiit este zidul dimprejurul cetăţii.

Cauza tuturor bunătăţilor este smerenia. Iar pentru a afla că aşa este, ascultă-l pe prooroc care spune: „Că de-ai fi voit jertfă, ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu – duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 17 – 18).

Nu e vorba aici doar de simpla smerenie, ci de smerenia prin excelenţă. După cum se întâmplă cu corpurile – un corp moale nu se înfinge în altul mai tare, ci mai degrabă se nimiceşte decât să pătrundă în celălalt la fel se întâmplă şi cu sufletul umilit: va prefera mai degrabă să pătimească întotdeauna rele şi chiar să moară, decât să se ridice asupra altuia şi să se răzbune.

Până când oare ne vom îngâmfa cu acea îngâmfare vrednică de râs? Aşa cum ne apucă râsul, când îi vedem pe copii întinzând mâna şi ameninţând, sau luând pietricele de pe jos şi aruncându-le, la fel e vrednică de râs şi prostia omenească, care e rezultatul unei cugetări copilăreşti, a unei judecăţi imperfecte.

„Pentru ce se trufeste cel ce este pământ si cenuşă?” (Sir. 10, 9). Cugeti lucruri mari, omule? De ce? Spune-mi, care-i câştigul? De unde-ţi vine să cugeti lucruri mari împotriva fratelui tău? Oare nu ai şi tu aceeaşi fire? Oare nu acelaşi suflet? Oare nu aţi fost deopotrivă cinstiţi de Dumnezeu? Dar poate eşti înţelept. Atunci eşti dator să-I mulţumeşti lui Dumnezeu, iar nu să te trufeşti.

Cea dintâi nerecunoştinţa este uşurătatea minţii omului faţă de Dumnezeu, motiv pentru care se va lua de la el darul oferit prin harul. Cel care se trufeste se poartă ca şi cum ar fi reuşit prin propriile sale puteri, însă cel care gândeşte astfel e nerecunoscător faţă de Cel care a dat darul.

Ai vreun bun oferit de Dumnezeu? Mulţumeşte Celui ce ţi-a oferit acel bun.

Ascultă ce spune Iosif, ascultă ce spune şi Daniil.

Împăratul Egiptului a trimis să-l aducă din temniţă pe Iosif pentru a-l întreba de visul pe care-l avusese, pentru că nici unul din învăţaţii Egiptului – dintre cei ce se pricepeau la asemenea lucruri – nu reuşise să-l tălmăcească. Ce a răspuns Iosif când s-a găsit în faţa împăratului care urma să-l ridice în cinste peste toţi şi să-l arate mai înţelept decât toţi astrologii şi ghicitorii, magii si vrăjitorii, într-un cuvânt mai presus decât toţi înţelepţii de pe atunci, pe el, care era copil încă şi în robie (de altfel atunci e slava mai mare, când vine fără de veste, fapt care şi pe Iosif  l-a făcut mai demn de admiraţie)?

A răspuns oare «Da, ştiu, împărate!»? Nu, deşi nu a fost nimeni care să-l fi contrazis, ci cu multă modestie şi din multa lui recunoştinţă a spus: „Oare tâlcuirile nu sunt ele de la Dumnezeu?” (Fc 40, 8) (Răspunsul lui Iosif nu a fost dat împăratului, ci dregătorului. Răspunsul către împărat e următorul: „Nu eu, ci Dumnezeu va da răspuns pentru liniştirea lui Faraon” (Fc. 41, 16) – n. tr.).

Priveşte cum L-a slăvit el numaidecât pe Stăpânul a toate şi de aceea a fost şi este slăvit la rându-i; şi nu puţin lucru este să-L descoperi pe Dumnezeu şi să-L arăţi drept săvârşitorul unor astfel de fapte.

Căci cele vorbite le-a arătat demne de credinţă şi în acelaşi timp şi dovadă a prieteniei lui cu Dumnezeu. Şi nici că poate exista vreun lucru mai mare decât cel de a fi prieten cu Dumnezeu. „Căci dacă Avraam s-a îndreptat din fapte, are de ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu” (Rm 4, 2). Dacă cel care se învredniceşte de har se laudă că este iubit fiindcă i s-a acordat acel har şi are laudă, însă nu înaintea Dumnezeu, ca şi Iosif – ceea ce e o dovadă a marii noastre slăbiciuni – cu cât mai mult nu va fi de admirat cel care a primit şi înţelepciune de la Dumnezeu? Iosif L-a slăvit pe Dumnezeu şi a fost slăvit de El. „Eu preamăresc pe cei ce Mă preaslăvesc pe Mine” (1 Rg 2, 30).

Ascultă acum şi despre strănepotul acestuia, Daniel, care a fost mai înţelept decât toţi. „Iată, tu îţi închipui că eşti mai înţelept decât Daniel” (Iz 28, 3). Acest Daniel, deşi a fost mai presus decât toţi înţelepţii, astrologii, ghicitorii, magii, vrăjitorii şi mai presus decât toată înţelepciunea, totuşi, venind înaintea împăratului şi trebuind să dea răspuns la întrebare, nici el nu se îngâmfă, ci atribuie totul lui Dumnezeu, zicând: „Şi mie, nu prin înţelepciunea care ar fi în mine mai mult decât la toţi cei vii, mi s-a descoperit taina aceasta” (Dn 2, 30).

Iar împăratul a căzut înaintea lui şi i s-a închinat, poruncind apoi să i se aducă daruri. Ai văzut smerenia? Ai văzut recunoştinţa? Ai văzut viaţa neîngâmfată?

Ascultă acum şi pe apostolii Domnului cum au spus odată: „Bărbaţi israeliţi, de ce vă miraţi de acest lucru, sau de ce staţi cu ochii aţintiţi la noi, ca şi cum cu a noastră putere sau cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble?” (FA 3, 12); iar altă dată: „Doar şi noi suntem oameni, asemenea pătimitori ca voi” (FA 14, 15).

Aşadar, dacă ei respingeau în această manieră onorurile ce li se aduceau, ei, care prin smerenia lor întru Hristos au făcut fapte cu mult mai mari chiar decât Hristos  – desigur, cu puterea primită de la El – căci „cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face” (In. 14, 12), atunci nu sunt cu adevărat vrednici de plâns şi de o mie de ori nenorociţi cei care nu pot speria nici măcar ţânţarii, necum pe demoni? Cei care nu pot fi folositori nici măcar unui singur om, iar nu lumii întregi, şi cu toate acestea cugetă lucruri atât de mari încât îl întrec până şi pe diavol?

Nimic nu poate fi mai străin de sufletul creştinului ca uşurătatea minţii. O numesc uşurătate şi nu sinceritate sau curaj, pentru că altceva este prima şi altceva acestea din urmă; la fel, altceva este smerenia şi altceva servilismul, slugărnicia sau linguşeala.

Şi, dacă vreţi, am să vă dau exemple privitoare la toate acestea. S-ar părea că cele contrare sunt apropiate, cum grâul de neghină şi trandafirul de spini. Copiii s-ar amăgi, desigur, destul de uşor, dar cei ce sunt bărbaţi desăvârşiţi, cu experienţă şi creştere duhovnicească, ştiu să aleagă cele cu adevărat bune de cele rele. Să dăm deci exemple de astfel de rele, chiar din Sf. Scriptură.

Aşadar ce sunt servilismul, slugărnicia şi linguşeala?

Siva îl linguşea pe David, iar pe stăpânul său îl defăima; la fel făcea si Ahitofel către Abesalom. Însă David nu era aşa, ci smerit. Linguşitorii sunt vicleni, ca de pildă când magii zic către împăratul Babilonului: „O, rege Darius, să trăieşti în veac!” (Dn 6, 6); aşadar, magii aceştia erau linguşitori. Ba şi-n Faptele Apostolilor am găsi multe exemple cu privire la Pavel, când era în dispută cu iudeii, nu linguşind, ci cu smerenie.

De altfel, el ştia când e necesar a se vorbi cu curaj, de aceea, de exemplu, spunea: „Bărbaţi fraţi, deşi eu n-am făcut nimic împotriva poporului (nostru) sau a datinilor părinteşti, am fost predat de la Ierusalim, în mâinile romanilor” (FA 28,  17), dovedind prin aceste cuvinte smerenia lui.

Că aceste cuvinte sunt spuse din smerenie, ascultă cum îi mustră cu asprime mai departe, fapt care dovedeşte curajul lui: „Bine a vorbit Duhul Sfânt, prin Isaia proorocul, către părinţii noştri, când a zis: «Mergi la poporul acesta şi zi: Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi uitându-vă veţi privi, dar nu veţi vedea»” (FA 28,  25-26). Ai văzut bărbăţia lui?

Acum ascultă si bărbăţia lui Ioan Botezătorul, pe care a dovedit-o în faţa lui Irod când i-a spus: „Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău” (Mc. 6, 18). Acesta este curaj, aceasta este bărbăţie, iar nu ceea ce a făcut Şimei faţă de David, pe care-l blestema zicând: „Pleacă, pleacă, ucigaşule şi nelegiuitule” (2 Rg. 16, 7), deşi s-ar putea crede că şi acesta a fost curajos. Nu-i aşa, aceasta nu se poate numi curaj, ci insultă şi limbă neînfrânată.

Izabela, când l-a numit pe prooroc „ucigaşul stăpânului său” (4 Rg. 9, 31) nu a arătat bărbăţie, ci obrăznicie, însă Ilie, când a înfruntat pe Ahab zicând: „Nu eu sunt cel ce aduce nenorocire peste Israel; ci tu şi casa tatălui tău, pentru că aţi părăsit poruncile Domnului şi mergeţi după baali” (3 Rg. 18, 18) a arătat bărbăţie, cum bărbăţie a arătat şi când a vorbit către tot poporul: „Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele?” (3 Rg. 18, 21). Aceasta este cu adevărat bărbăţia, pe aceasta o arătau şi proorocii.

Vrei să auzi şi cuvinte smerite? Ascultă-l pe Pavel când spune: „Dar mie prea puţin îmi este că sunt judecat de voi sau de vreo omenească judecată de toată ziua; fiindcă nici eu nu mă judec pe mine însumi. Căci nu mă ştiu vinovat cu nimic, dar nu întru aceasta m-am îndreptat” (1 Cor. 4, 3 – 4). Aceasta este purtarea ce se cuvine a o avea creştinul.

Vrei să vezi acum linguşirea iudeilor? Ascultă-i ce spun: „Nu avem împărat, decât pe Cezarul” (In 19, 15). Vrei să vezi smerenia? Ascultă-l tot pe Pavel când spune: „Căci nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos Iisus, Domnul, iar noi înşine suntem slugile voastre pentru Iisus” (2 Cor. 4, 5).

Vrei să vezi slugărnicie şi obrăznicie? Purtarea lui Abesalom este model de obrănicie, iar cea a zifeilor (vezi 1 Rg. 23, 15 ) model de linguşire, pentru că au trădat pe David destăinuind lui Saul planurile lui. Vrei să vezi înţelepciune şi nu linguşire? Ia aminte la purtarea lui David faţă de Saul, cum l-a biruit şi totuşi l-a cruţat (vezi 1 Rg cap. 24). Vrei apoi să vezi linguşirea celor care l-au ucis pe Memfiboşet (este vorba de Işboşet – 2 Rg, cap. 2, 3, 4; probabil este vorba de un lapsus ), şi pe care i-a ucis David?

În sfârşit, pentru a spune pe scurt, obrăznicie este aceea când cineva se înfurie si insultă fără motiv, sau căutând răzbunare, sau trufindu-se, iar curaj şi bărbăţie sunt atunci când cei ce nădăjduiesc în Dumnezeu înfruntă primejdii de moarte, fără a lua în seamă prietenia sau dispreţul altora. De asemenea, linguşire şi servilism este atunci când cineva îi slugărniceşte şi-i linguşeşte pe unii cu scopul de a dobândi vreun bun pământesc; iar smerenie sau umilinţă este atunci când cineva face acestea doar cu scopul de a fi plăcuţi lui Dumnezeu; cel smerit se coboară singur din demnitatea lui pentru a săvârşi lucruri mari şi minunate.

„Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei care împlinesc legea vor fi îndreptaţi” (Rm. 2, 13); ba acela care ştie şi nu împlineşte faptele bune este chiar condamnat. Pentru a scăpa, deci, de acea condamnare, să facem fapte bune pentru ca astfel să ne bucurăm de bunurile făgăduite prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.