Omilia a III-a

din “Omilii la Epistola catre Filipeni”

„ Căci martor îmi este Dumnezeu, căci vă doresc pe voi toţi,
cu dragostea lui Hristos Iisus. Şi aceasta mă rog, ca iubirea voastră
să prisosească tot mai mult şi mai mult, întru cunoştinţă şi întru orice
pricepere ca să cercaţi voi cele ce sunt mai de folos, ca să fiţi curaţi şi
fără poticnire în ziua lui Hristos, plini de roadă dreptăţii, care este prin
Iisus Hristos, spre slava şi lauda lui Dumnezeu. ” (Flp 1, 8 – 11).

Apostolul nu-L ia de martor pe Dumnezeu, ca şi cum n-ar fi fost crezut, ci face acest lucru din marea iubire ce le-o purta, îndemnându-i să creadă şi să se încurajeze. Şi fiindcă a spus că au fost împreună părtaşi cu el la Evanghelie, pentru a nu crede ei că îi iubea pentru virtuţile lor, ci pentru Evanghelie, a adăugat imediat: «întru dragostea lui Hristos». Ce înseamnă aceasta? Cu alte cuvinte vrea să spună: «după Hristos, fiindcă sunteţi credincioşi, fiindcă Îl iubiţi pe Hristos, pentru dragostea cea după Hristos». Şi luaţi aminte că nu a zis „dragoste” folosind cuvântul obişnuit  – ci prin altul, mai sugestiv ca si cum ar fi vrut să zică: «că, prin apropierea voastră de Hristos, El a devenit acum ca un tată al vostru».

Într-adevăr, adevăraţilor robi El le acordă dragostea părintească, dragoste fierbinte şi neîncetată. «Cu acea dragoste, zice, vă iubesc pe toţi», ca şi cum ar spune: «vă iubesc nu cu dragostea firească, ci cu o dragoste mai fierbinte, cu dragostea cea după Hristos». „Căci vă doresc, zice, pe voi toţi” (Flp 1, 8), «fiindcă toţi sunteţi vrednici de dragoste; nu pot spune în cuvinte ce vă doresc şi cât de mult vă iubesc, pentru că nu-i cu putinţă, de aceea las aceasta lui Dumnezeu, Care cunoaşte cele adânci ale inimii». Dacă ar fi vrut doar să-i linguşească, nu L-ar fi luat pe Dumnezeu de martor, lucru pe care dacă l-ar fi făcut, n-ar fi fost deloc fără pericol. „Şi aceasta mă rog ca iubirea voastră să prisosească tot mai mult si mai mult” (Flp 1, 9).

Acest fapt e un bun fără margini, fiindcă ia seama cum Apostolul, fiind iubit de ei atât de mult, dorea totuşi să fie iubit si mai mult.

Cel ce iubeşte pe cel iubit nu vrea nicicând să fie lipsit de iubire, şi nici nu poate suferi vreo piedică pusă iubirii.

Pavel vrea ca iubirea lor să rămână pururea aceeaşi, ba chiar să şi prisosească. „Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul” (Rm 13, 8), spune el, ceea ce înseamnă că dragostea nu se poate măsura şi nici nu are hotare. „Ca iubirea voastră să prisosească tot mai mult si mai mult” (Flp 1, 9).

Ia aminte la măreţia cuvântului: „să prisosească tot mai mult şi mai mult”, zice el, adăugând apoi imediat: „întru cunoştinţă şi întru orice pricepere” (Flp 1, 9). Nu admiră deci prietenia sau dragostea întâmplătoare, ci dragostea „întru cunoştinţă”; deci nu o dragoste obişnuită faţă de toţi oamenii, fiindcă aceasta nu mai e dragoste, ci răceală şi indiferenţă.

Dar ce înseamnă „întru cunoştinţă”?

Dobândită, adică, după o judecată serioasă, după un anumit raţionament şi izvorâtă dintr-un sentiment. Sunt unii care iubesc fără judecată şi la întâmplare, dar astfel de iubiri sunt sterpe şi de scurtă durată, „întru cunoştinţă şi întru orice pricepere, ca să cercaţi voi cele ce sunt mai de folos” (Flp 1, 9 – 10), zice, adică «cele care sunt în interesul vostru. Nu pentru mine spun acestea, ci pentru voi, pentru că mă tem ca nu cumva cineva să se întineze cu pretinsa dragoste a ereticilor». La aceasta se referă aici, şi iată ce mai spune: «Nu zic aceasta pentru mine, ci ca să fiţi voi curaţi, adică să nu primiţi nici o credinţă falsă, chiar de-ar veni ea sub forma dragostei». De ce afirmă însă în alt loc: „Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii” (Rm 12, 18)? «Trăiţi în pace, a zis, adică să nu vă iubiţi în aşa fel încât să vă vătămaţi prin această iubire», fiindcă spune: „Dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine.” (Mt 5, 29).

„Ca să fiţi curaţi, zice, şi fără poticnire” (Flp 1, 10). Pentru că de multe ori prieteniile pe mulţi îi vătăma, iar dacă pe tine nu te vătăma nimic, celălalt însă întîmpină piedici, „în ziua lui Hristos” (Flp 1, 10), adică atunci să vă aflaţi curaţi şi fără să fi smintit pe cineva.

„Plini fiind de roadă dreptăţii, care este prin Iisus Hristos spre slava şi lauda lui Dumnezeu” (Flp 1, 11), adică împreună cu credinţa având şi viaţa curată şi nu la întâmplare, ci plină de roadele dreptăţii; pentru că se poate ca dreptate să existe, dar nu dreptatea cea după Hristos, cum, de exemplu, ar fi o simplă viaţă virtuoasă. „Care este prin Iisus Hristos, spre slava şi lauda lui Dumnezeu” (Flp 1, 11) e ca şi cum ar spune: «Iată că nu vorbesc de slava mea, ci de slava şi lauda lui Dumnezeu», în multe locuri însă, prin dreptate el înţelege milostenia. «Să nu vă rănească dragostea pentru cunoaşterea celor de trebuinţă, ca nu cumva să cădeţi din cauză că iubiţi pe cineva.  Voiesc, desigur, ca dragostea voastră să sporească, dar nu în aşa fel încât să vă rănească. Şi nu voiesc să credeţi asta din prejudecată, ci vreau să cercetaţi de grăiesc bine».

Vedeţi că nu zice: «pentru a prefera cuvintele mele», ci „să cercaţi” (Flp 1, 10). Şi nici nu a zis «nu vă apropiaţi de o anumită persoană», ci «voiesc ca dragostea voastră să fie spre folos, iar nu să vă aflaţi nepăsători».

Într-adevăr e o mare greşeală faptul de a nu face dreptate pentru Hristos şi „prin Hristos”. Întâlnim aici cuvântul „prin”, înţelege el pe Hristos ca pe un slujitor al lui Dumnezeu? Să nu fie! «Spun asta, nu cu scopul de a fi eu cel lăudat, ci pentru ca Dumnezeu să Se slăvească; cu alte cuvinte nu caut dreptatea mea, nu mă gândesc la milostenia pe care mi-aţi făcut-o mie, ci la slava ce se cuvine a se aduce lui Dumnezeu.» Acesta e înţelesul cuvântului fiindcă deseori Pavel prin dreptate înţelege milostenia.

„Voiesc ca voi să ştiţi, fraţilor, că cele petrecute cu mine s-au întors mai degrabă spre sporirea Evangheliei, în aşa fel că lanţurile mele pentru Hristos, au ajuns cunoscute în tot pretoriul şi tuturor celorlalţi” (Flp 1, 12 – 13). Era firesc ca, auzind ei că e legat, să se întristeze şi să creadă că din acest motiv s-ar fi oprit propovăduirea Evangheliei. Ce face el însă? Risipeşte această bănuială, dovadă a iubirii lui către aceştia, arătându-le cele privitoare la el. Ce spui? Ai fost împiedicat în lucrarea ta apostolică şi tu spui că toate acestea au contribuit la sporirea Evangheliei? „În aşa fel că lanţurile mele, pentru Hristos, au ajuns cunoscute în tot pretoriul” (Flp 1, 13).

Iar aceasta nu doar că nu le-a închis gura celorlalţi, făcându-i să se teamă, ci, din această cauză, i-a încurajat şi mai mult. «Căci dacă cei ce sunt lângă mine şi, prin urmare, alături de aceleaşi primejdii cu mine, nu doar că n-au fost vătămaţi cu nimic, ci au câştigat şi mai mult curaj, atunci cu atât mai mult ar fi trebuit să vă încurajaţi voi.» Pentru că dacă el ar fi răbdat lanţurile în taină, fără a spune nimic, era firesc ca si ei să facă la fel. Pentru că fiind legat şi încurajându-se şi mai mult, au căpătat si ei mai mult curaj.

Cum însă lanţurile au dus mai degrabă la sporirea Evangheliei? «Dumnezeu, zice el, aşa a rânduit lucrurile, ca să nu fie ascunse lanţurile mele, lanţuri întru Hristos şi pentru Hristos, nici în pretoriu şi nici în întreg oraşul». „Şi cei mai mulţi dintre fraţii întru Domnul, îmbărbătaţi prin lanţurile mele, au mai multă îndrăzneală să propovăduiască fără teamă cuvântul lui Dumnezeu” (Flp 1, 14). Aici arată că şi mai înainte aveau curaj, vorbind fără teamă, dar acum au un curaj şi mai mare. «Deci, dacă alţii se încurajează prin lanţurile mele, eu cu atât mai mult. Dacă pentru alţii ele sunt motiv de încurajare, cu atât mai mult sunt pentru mine însumi».

„Şi cei mai mulţi dintre fraţii întru Domnul” (Flp 1, 14). Fiindcă a spus un lucru mare că lanţurile lui le-a dat curaj de aceea adaugă „întru Domnul”. Ai văzut cum el având nevoie să mărească lucrurile ştie în acelaşi timp şi să fie cumpătat în vorbă? „Au mai multă îndrăzneală, spune el, să propovăduiască fără teamă cuvântul lui Dumnezeu” (Flp 1, 14). Expresia „mai mult” arată că ei începuseră deja propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu.

„Unii, e drept, vestesc pe Hristos din pizmă si din duh de ceartă, alţii însă din bunăvoinţă” (Flp 1, 15). Merită să ne reţină atenţia aceste cuvinte. Acum când Pavel era arestat, mulţi, chiar dintre necredincioşi – voind să-l aţâţe şi să-l întărâte şi mai mult pe împărat Îl propovăduiau pe Hristos pentru ca astfel mânia împăratului să crească şi mai mult din cauza răspândirii propovăduirii şi totul să se întoarcă împotriva lui Pavel. Deci lanţurile sale au devenit cauză a două lucruri: unora le-a insuflat un mare curaj, iar pe alţii care-i doreau sfârşitul i-a făcut să-L propovăduiască pe Hristos.

„Unii, e drept, vestesc pe Hristos din pizmă” (Flp 1, 15), adică «sau pizmuind slava şi purtarea mea şi dorind să mă piardă din diferite pricini, lucrează împreună cu mine, sau că doresc să fie şi ei slăviţi, crezând că vor putea astfel să se împărtăşească şi ei din slava mea». „Alţii însă din bunăvoinţă” (Flp 1, 15), adică fără ipocrizie sau fără făţărnicie, cu toată bunăvoinţa. „Ceilalţi însă din zavistie vestesc pe Hristos, nu cu gânduri cu¬rate” (Flp 1, 17), adică nu cu sinceritate. De ce oare? „Socotind să-mi sporească necazurile în lanţurile mele” (Flp 1, 17), adică «crezând că dacă voi ajunge în mai mare primejdie vor înmulţi asupra mea necaz peste necaz».

O, ce sălbăticie! O, ce plan demonic! Îl vedeau legat şi aruncat în temniţă şi tot îl mai pizmuiau! Prin răutatea lor vroiau să-i sporească şi mai mult nenorocirile pentru a-l lăsa astfel pradă unei mânii şi mai mari. De altfel bine a spus „socotind”, fiindcă planurile lor nu s-au realizat. «Ei credeau că prin aceasta mă vor întrista, dar eu mă bucuram că propovăduirea Evangheliei se răspândea».

„Unii o fac din iubire, ştiind că stau aici pentru apărarea Evangheliei” (Flp 1, 16). Dar ce înseamnă „pentru apărarea”? «Mi s-a poruncit să propovăduiesc. Voi da răspuns şi mă voi justifica pentru lucrul ce mi s-a poruncit să-l fac, iar această justificare îmi va fi mai uşoară de voi fi ajutat de ei. Pentru că dacă mulţi vor fi cei catehizaţi şi cei care au crezut, justificarea îmi va fi mai uşoară.»

Aşadar, nu e cu putinţă să facem un lucru bun dacă nu izvorăşte dintr-un gând bun. Iar pentru un astfel de lucru nu numai că nu există răsplată, ci pe deasupra mai eşti şi pedepsit. Pentru că cei ce voiau să-l ducă în primejdii şi mai mari pe propovăduitorul lui Hristos, îl propovăduiau ei înşişi pe Hristos; pentru aceasta nu numai că nu vor primi răsplată, ci se vor afla si răspunzători şi vrednici de pedeapsă. „Unii o fac din iubire” (Flp 1, 16), cu alte cuvinte aceştia, ştiu că trebuie să răspundă pentru Evanghelie.

„Dar ce este? Nimic altceva decât că, în tot chipul, fie din făţărie, fie în adevăr, Hristos Se propovăduieşte” (Flp 1, 18). Ia seama la înţelepciunea acestui bărbat, cum pe nimeni n-a acuzat cu putere, ci doar a amintit faptul întâmplat. «Ce şi cum îmi este indiferent, pentru că fie într-un fel, fie într-altul, Hristos se propovăduieşte». Nu spune „propovăduiască-se” [oricum s-ar întâmpla], aşa cum cred unii, zicând că introduce eresuri, ci „se propovăduieşte”. Şi, în primul rând, el nu zice „propovăduiască-se” ca şi cum ar porunci, ci vesteşte, doar, faptul care s-a întâmplat; iar în al doilea rând, chiar dacă ar fi spus-o ca pe o poruncă, nici în acest caz nu ar fi fost vorba de eresuri.

Haideţi să cercetăm aceasta: dacă el ar fi predicat la fel ca aceia, nici aşa n-ar fi introdus eresuri. De ce? Pentru că aceia propovăduiau, ce-i drept, într-un mod destul de sănătos, şi numai scopul şi cugetul cu care făceau aceasta era corupt, de aceea adevărul cuvântului nu suferea cu nimic. De altfel era chiar necesar să propovăduiască altfel, pentru că predicând în alt mod şi învăţând în alt mod, şi nu asemenea lui Pavel, nu ar fi pornit şi mai mult mânia împăratului, însă aşa, venind în ajutorul propovăduirii lui, învăţau în acelaşi fel, făcându-şi ucenici la fel cu ai lui Pavel şi, reuşind astfel, din cauza mulţimii acestor ucenici, să-l întărâte pe împărat.

Dar un netrebnic şi un lipsit de simţire, agăţându-se de acest pasaj, poate spune: «Totuşi, dacă voiau într-adevăr să-l supere, ar fi lucrat cu totul dimpotrivă, adică i-ar fi alungat pe cei care deja crezuseră şi n-ar fi contribuit în nici un fel la răspândirea creştinismului». Ce vom răspunde, deci? Că ei un singur lucru urmăreau: de a-l duce în primejdii şi mai mari, pentru a-l avea astfel la dispoziţia lor; credeau prin aceasta că-l vor întrista şi mai mult, sperând că propovăduirea lui se va stinge.

Dacă ar fi lucrat altfel, ar fi potolit mânia împăratului, Apostolul ar fi scăpat din închisoare şi ar fi propovăduit din nou. De aceea credeau că e bine să facă orice pentru a-l putea nimici, însă acest mod de a gândi nu era împărtăşit de mulţi, ci doar de câţiva dintre cei rău intenţionaţi.

„Şi mereu mă voi bucura” (Flp 1, 18). Ce înseamnă „mă voi bucura”? Înseamnă că chiar dacă s-ar întâmpla şi mai rău, el se va bucura. «Căci ei lucrează împreună cu mine şi fără voia lor, iar pentru ostenelile lor vor primi osândă; pe când eu, care n-am avut de gând să lucrez împreună cu ei, voi primi plată».

Poate fi aşadar ceva mai împotrivă decât diavolul? Ai văzut cum el a născocit pedeapsă pentru propovăduire şi osândă pentru osteneli? Ai văzut în câte răutăţi îi amestecă cel rău pe slujitorii lui? Ai văzut cum a aranjat el totul ca un adevărat duşman, ca unul care luptă împotriva mântuirii  acelora? Ai văzut apoi cum cel ce se războieşte împotriva adevărulului  nu se foloseşte cu nimic, ci mai mult, se loveşte singur, ca unul ce dă cu piciorul în ţepuşă?

“Căci ştiu că aceasta îmi va fi mie spre mântuire. Prin rugăciunile voastre şi cu ajutorul duhului lui Iisus Hristos” (Flp 1, 19). Nimic nu e mai spurcat ca diavolul. Astfel el îngrădeşte din toate părţile pe ai săi  cu osteneli zadarnice, şi nu doar că nu-i lasă să se bucure de recompense, ci îi mai face şi răspunziători”. A găsit el mijlocul nu numai de propovăduire, ci şi să născocească o asemenea înfrânare şi feciorie, care nu doar că-i va lipsi de răsplată, ci va aduce asupra lor un rău şi mai mare, despre care  se şi spune undeva: „care sunt înfieraţi în cugetul lor” (l Tim 4, 2).

De aceea, vă rog, să mulţumim lui Dumnezeu că nouă ne-a uşurat ostenelile şi în acelaşi timp ne-a sporit şi răsplata. Fiindcă de recompensele de care se vor bucura aceia dintre noi care sunt căsătoriţi şi au familie nu se vor bucura aceia dintre ei care trăiesc în feciorie, ci vor fi deopotrivă de vinovaţi, ca cei ce se desfrânează. Oare cum aşa?

Pentru că ei nu lucrează cu un scop curat, ci împotriva făpturilor lui Dumnezeu şi a negrăitei Sale înţelepciuni.

Aşadar să nu ne lenevim. Dumnezeu ne-a lăsat lupte pe măsura noastră şi nu a lăsat peste puterile noastre nici o durere sau osteneală. De aceea să nu le dispreţuim. Căci dacă ereticii se chinuiesc cu osteneli zadarnice, noi cum vom putea să ne justificăm dacă nu suferim nici măcar nişte osteneli mici, şi totuşi vrem să câştigăm cele mai mari recompense? Îţi este greu? Şi care dintre poruncile lui Iisus Hristos sunt cu anevoie de îndeplinit?

Nu poţi trăi în feciorie? Ţi se îngăduie a te căsători.

Nu te poţi lipsi de toate averile tale? Ţi se îngăduie să dai celor lipsiţi din averea ta. „Prisosinţa voastră să împlinească lipsa acelora” (2 Co 8, 14). Iar cele greu de îndeplinit par a fi: dispreţuirea averilor şi înfrânarea poftelor trupeşti, însă celelalte n-au nevoie de osteneala, ce pricină te poate face să vorbeşti de rău pe fratele tău şi să-l defaimi?

Ce te face să pizmuieşti bunurile altuia?

Ce te împinge să umbli după slavă?

A-şi ţine cineva în frâu trupul său este rezultatul înfrânării; a cugeta cu înţelepciune în toate lucrurile Sale e rezultatul înfrânării; a răbda cineva lipsa celor de trebuinţă, a se lupta cu foamea şi cu setea, e rezultatul înfrânării.

Dar când nu suferi nimic din toate aceste şi-ţi este îngăduit să te bucuri de avutul tău, după cum se cuvine unui creştin, ce motiv te poate face să-i invidiezi pe alţii?

Căci de nicăieri nu vine invidia decât din faptul de a te lipi cu trupul şi cu sufletul de cele de aici, sau mai bine zis, de toate relele. Pentru că dacă ai crede cu adevărat că averea, ca şi slava lumii acesteia, nu-nseamnă nimic, nu i-ai invidia pe cei care au. Dar, fiindcă priveşti acestea cu lăcomie, le admiri şi-ţi tremură inima gândindu-te la ele, de aceea te şi munceşte gândul de slavă deşartă, iar toate acestea vin din faptul că tu le admiri pe cele din viaţa de aici. Priveşti cu ochi răi că cineva s-a îmbogăţit? Totuşi un astfel de om e vrednic mai mult de milă şi de lacrimi decât de invidiat. Tu însă răspunzi râzând: «Eu sunt vrednic de plâns, iar nu el».

Desigur că şi tu eşti vrednic de plâns, dar nu pentru că eşti sărac, ci pentru că te crezi pe tine însuţi vrednic de jale.

Noi îi plângem pe aceia care, deşi nu pătimesc nici un rău, sunt totuşi veşnic nemulţumiţi, şi îi plângem nu pentru că nu pătimesc nimic ci pentru că deşi, nu suferă, ei cred totuşi că suferă. E ca şi cu un om care s-a izbăvit de friguri şi totuşi se mai răsuceşte şi se mai zbate încă în aşternut, cu toate că e sănătos; şi care e vrednic de plâns nu fiindcă are friguri, ci fiindcă, neavând nimic, el totuşi crede că are. Pentru această cauză eşti şi tu vrednic de plâns, iar nu pentru că eşti sărac; pentru că vrednic eşti, pentru sărăcia ta să te fericească ceilalţi.

Deci pentru ce învinuieşti pe cel bogat? Pentru că de bună voie s-a afundat în griji mai numeroase decât tine şi într-o sclavie dintre cele mai urâte? Pentru că e înfăşurat în banii săi ca în mii de lanţuri? A venit seara, l-a ajuns noaptea şi iată că timpul acesta de linişte şi odihnă e pentru el un timp de dezgust, de întristare şi de griji. Se aude vreun zgomot afară? Imediat aleargă pentru a vedea ce se întâmplă. A fost prădat cineva? Se îngrijeşte şi mai mult decât cel păgubit; fiindcă, în vreme ce acela, pierzând averea, a scăpat de grijă, el neîncetat se afundă în ea. A venit noaptea, acest liman la care aflăm adăpost după relele din timpul zilei, mângâiere a nenorocirilor şi leac al rănilor noastre şi cu toate acestea el nu se bucură nicicum de venirea ei. Pentru că şi cei cuprinşi de vreo supărare rămân nepăsători la cuvintele de mângâiere pe care le aduc prietenii, rudele şi cei din casa lor, ba chiar şi la cele ale părinţilor; rămân reci, zic, la sfaturile şi mângâierile tuturor acestora, ba încă se mai şi scandalizează de cuvintele lor.

Cât despre somnul, care pare a le porunci să contenească odată cu grijile, ei nici nu vor să audă. Amărăciunea supărării tulbură sufletul nostru mai mult decât orice altceva. Precum un trup cuprins de fierbinţeală se alină şi cu cea mai mică adiere a vântului, la fel se întâmplă noaptea şi cu sufletul nostru: se predă somnului ca unui paradis cu multe izvoare, de la care îşi află mângâierea. Mai bine zis nu noaptea sau somnul alină sufletul, ci Dumnezeu, Care cunoscând slăbiciunea neamului omenesc, a hotărât astfel, însă noi nu avem milă de noi înşine, ci ca nişte vrăjmaşi am născocit pe duşmanul cel mai mare al odihnei şi al trebuinţelor noastre fireşti: privegherile de noapte din cauza bogăţiilor. „Privegherea celui bogat topeşte trupul lui si grija lui strică somnul” (Sir 31, 1).

Şi ia aminte la cât de mare este grija lui Dumnezeu: nu a lăsat somnul în puterea noastră şi nici trebuinţa lui la voia noastră, ci l-a legat de necesităţi fireşti, pentru ca şi fără voia noastră să primim binele, fiindcă a dormi este cerut de natură, însă noi, ca cei ce ne urâm foarte mult de parcă ne-am lupta şi am necăji pe alţii – am născocit un tiran mare si puternic împotriva odihnei şi a necesităţilor naturale: privegherile din timpul nopţii, zic, pentru paza bogăţiilor. Când se face ziuă, unul ca acesta se teme de clevetitori; când vine noaptea se înspăimântă şi tremură de frica tâlharilor. Vine moartea?

Ei bine, el se întristează şi mai mult, pentru că banii lui vor încăpea pe mâna altora. Are copii? Pofta de bani încă şi mai mare, părându-i-se chiar că este sărac. N-are copii? Şi mai tare se scârbeşte. Şi pe un asemenea om îl fericeşti tu, când el nu are mulţumire şi bucurie din nici o parte? Pe un asemenea om, nenorocit şi bântuit de valuri îl invidiezi tu, tu, care stai liniştit la limanul sărăciei? Cu adevărat că acesta se numără printre lipsurile naturii umane: a nu suferi cu curaj cele bune, ba chiar a le dispreţui !

Şi toate acestea se petrec aici, pe pământ, pentru că ajungând dincolo, ia ascultă ce spune bogatul, stăpânul a mii de bunuri, după cum zici tu, cu toate că eu nu le-aş numi bunuri, ci lucruri indiferente. Ascultă aşadar ce spune acest stăpân a mii de bunătăţi şi vei pricepe cine este cu adevărat sărac: „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie” (Lc 16, 24). Dar dacă acel bogat nu suferise nimic din cele de mai sus, dacă-şi petrecuse fără griji şi în linişte întreaga lui viaţă, dar ce zic eu întreaga viaţa, acea clipire de ochi căci viaţa noastră este o clipire de ochi în raport cu viaţa viitoare – dacă deci totul îi izbutise după dorinţă, nu-i oare, după cum arată cuvintele lui, vrednic de plâns?

Nu era oare masa ta încărcată cu băuturi? Iar acum nu eşti stăpân nici peste o picătură de apă.

Oare altădată nu erai tu acela care nici nu voia să se uite la acest sărac? Iar acum ceri să-l vezi, dar nimeni nu încuviinţează. Era pe lângă uşile casei tale, iar acum în sânul lui Avraam; tu trăiai sub largile acoperişuri ale caselor tale, iar acum în focul gheenei.

Să ia aminte cei bogaţi sau, mai bine, nu cei bogaţi, ci cei milostivi, pentru că acela nu pentru că fusese bogat era pedepsit, ci pentru că fusese nemilostiv. E cu putinţă să fie cineva bogat şi totodată pentru că este milostiv, să se bucure de bunătăţile veşnice. Tocmai de aceea bogatul nu vede pe nimeni altcineva, decât pe săracul care-i ceruse ajutor, pentru ca tu să-ţi dai seama că pe drept suferea chinurile. Oare nu erau acolo mii de săraci drepţi? Cu toate acestea tocmai săracul care stătuse la uşa casei sale i se arată, învăţându-l şi pe el şi pe noi cât de bine este să nu ne încredem în averi.

Pe sărac cu nimic nu l-a împiedicat sărăcia să se bucure de împărăţia lui Dumnezeu, la fel cum bogatului nemilostiv cu nimic nu i-a folosit bogăţia pentru a scăpa de gheenă.

Până când vei vorbi, deci, de săraci? Până când de cei lipsiţi? Căci sărac nu este cel care nu are nimic, ci acela care la multe râvneşte, la fel cum şi bogat nu se poate numi acela care a dobândit multe bogăţii, ci acela care nu are trebuinţă de nimic.

Şi ce folos ar avea cineva dacă ar câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar petrece toată viaţa în necazuri si în supărări, mai mult decât cel ce nu are nimic?

Aşadar, nu averea sau sărăcia îi face pe oameni bogaţi sau săraci, ci gândul cel bun [care-i călăuzeşte].

Vrei să devii bogat, tu, care eşti în sărăcie? Îţi stă la îndemână şi nimeni nu te împiedică: dispreţuieşte bogăţiile lumii; consideră-le a fi nimic – cum nici nu sunt, de altfel alungă din inima ta pofta bogăţiilor şi atunci te vei îmbogăţi!

Bogat e acela care nu voieşte să se îmbogăţească, precum şi sărac e acela care nu voieşte să fie sărac. Pentru că, aşa cum bolnav este cel care se zvârcoleşte în deplină sănătate, iar nu cel ce suferă boala mai mult decât cel sănătos, tot aşa şi în cazul de faţă: sărac e cel ce nu poate suferi sărăcia, ci în mijlocul bogăţiilor se crede mai sărac decât cei săraci, în timp ce acela care suferă sărăcia mai uşor decât cei bogaţi, acela este într-adevăr cel mai bogat.

Spune-mi, te rog, de ce te înspăimânţi de sărăcie? De ce tremuri? Nu de teama foamei? Nu de teama setei, a frigului? Oare nu pentru toate acestea? Dar nimeni nu e lipsit cu desăvârşire de ele. „Uitaţi-vă la neamurile cele din început şi vedeţi cine a nădăjduit spre Domnul şi s-a ruşinat?” (Sir 2, 10); şi iarăşi: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte” (Mt  6, 26).

Nimeni nu poate arăta pe cineva care ar fi murit de foame sau de frig. Şi atunci de ce tremuri şi de ce te temi de sărăcie? Nu poţi răspunde nimic. Dacă ai cele de trebuinţă, pentru ce această teamă? Că nu ai la îndemână acea mulţime de servitori? Aceasta înseamnă că te-ai scăpat de stăpâni, aceasta înseamnă fericirea neîncetată şi eliberarea de griji. Poate duci lipsa mobilei, a paturilor şi a vaselor de argint? Dar cel ce le are, prin ce e mai mare decât tine? Prin nimic, căci toate acestea sunt egale în modul de întrebuinţare, fie că sunt făcute dintr-un material, sau din altul. Dar poate că nu eşti considerat destul de grozav în ochii oamenilor? Nici să nu fii vreodată! Pentru că ce plăcere poate fi faptul că alţii se tem de tine şi tremură de frica ta? Sau poate că alţii se vor sfii de tine? Să nu fie nici aceasta! Sau poate că-ţi închipui că, bogat fiind, nu te vei mai teme de legile ţării şi de stăpânire? Ei bine, ascultă ce spune Apostolul în altă parte: „Voieşti, deci, să nu-ţi fie frica de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea” (Rom 13, 3). Poate că suntem nebăgaţi în seamă şi de aceea pradă multor necazuri şi multor rele, după cum judecă cei mai mulţi? Da, însă nu sărăcia aduce aceasta, ci răutatea.

Fiindcă mulţi săraci şi-au petrecut întreaga viaţă fără griji sau supărări, şi dimpotrivă, mulţi bogaţi, stăpânitori şi puternici, au avut întreaga lor viaţă plină de necazuri şi de suferinţe, mai grozave chiar decât ale tâlharilor şi făcătorilor de rele. Cum cei ce te dispreţuiesc pe tine aici, fac rău, la fel de rău face şi acela care invidiază [pe bogaţi], ba chiar mai rău. Într-adevăr, cel ce invidiază, invidiază cu tot sufletul, pe când cel ce dispreţuieşte, de multe ori a făcut milostenie, chiar şi celui dispreţuit – şi poate că acesta a fost motivul sărăciei lui. E de ajuns să-l îmblânzeşti cu câteva cuvinte, zicându-i, bunăoară: «Grozave fapte mai faci dacă-l vei nimici pe cutare sau dacă vei omorî pe săracul cutare!… Ce de recom¬pense te mai aşteaptă!» Şi iată că astfel i-ai potolit mânia. Pe când invidia nu se sfârşeşte mai înainte de a-şi vărsa tot venitul ei asupra aproapelui.

Vezi că nu sărăcia şi nici bogăţia în sine nu este un bine absolut, ci voinţa liberă cu care noi suntem înzestraţi.

Această voinţă liberă s-o punem, deci, în rânduială şi să ne deprindem a cugeta cu înţelepciune. Dacă aceasta va fi bine întocmită, nici bogăţia nu va putea să ne scoată din împărăţia cerurilor şi nici sărăcia nu ne va face să avem mai puţin; ci vom suferi în linişte sărăcia, fără a pune în primejdie dobândirea bunurilor viitoare şi fără a ne pricinui aici vătămare. Ci vom fi mulţumiţi şi aici şi ne vom învrednici şi de bunurile cereşti, cărora fie a ne învrednici cu toţii, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.