Omilia I-a

din “Omilii la Epistola catre Filipeni”

Filipenii sunt din Macedonia, din oraşul Filipi, numit de către Luca şi „cetatea Colonia”. Aici a fost convertită şi botezată Lidia (FA 16, 14 – 15), vânzătoarea de porfiră, femeie foarte evlavioasă şi cu multă luare aminte; aici mai marele sinagogii a venit la credinţă[1], aici Pavel şi Sila au fost biciuiţi, aici judecătorii oraşului îi sileau să plece pentru că se temeau de ei şi tot aici cuvântul lui Pavel a avut un început strălucit. De aceea îi şi numeşte „cununa sa” şi mărturiseşte că multe au suferit pentru credinţă: „Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci şi să pătimiţi pentru El.” (Flp 1, 29).

Când le scria această epistolă, el se afla în lanţuri la Roma. De aceea şi spune: „în aşa fel că lanţurile mele pentru Hristos au ajuns cunoscute în tot pretoriul si tuturor celorlalţi.” (Flp 1, 13). Prin „pretoriu” el înţelege tribunalul împărătesc al lui Nero. Fiind legat, a fost însă eliberat după o vreme, după cum îi mărturiseşte lui Timotei: „La întâia mea apărare, nimeni nu mi-a venit în ajutor, ci toţi m-au părăsit. Să nu li se ţină în socoteală! Dar Domnul mi-a stat într-ajutor şi m-a întărit.” (2 Tim 4, 16-l7).

Deci lanţurile despre care vorbeşte în epistola de faţă sunt cele de dinaintea primei lui apărări. Iar că Timotei nu fusese de faţă atunci, reiese limpede din pasajul: „La întâia mea apărare nimeni nu mi-a venit în ajutor” (2 Tim 4, 16), ceea ce, desigur, n-ar fi scris dacă ar fi fost cineva de faţă. Când scrie însă această epistolă, Timotei era cu el, după cum ne încredinţează şi cuvintele: „Ci nădăjduiesc întru Domnul Iisus, că voi trimite pe Timotei la voi, fără de zăbavă” (Flp 2, 19) şi de asemenea: „Pe el deci nădăjduiesc să-l trimit îndată.” (Flp 2, 23). Aşadar el a fost eliberat atunci din lanţuri, iar apoi iarăşi legat, după ce Timotei s-a dus la ei. Şi dacă spune: „Şi chiar dacă mi-aş vărsa sângele pentru jertfa şi slujirea credinţei voastre” (Flp 2, 17), n-o spune ca si cum acest fapt ar fi avut deja loc, ci că dacă, se va întâmpla aşa, el se va bucura. „Ci mă bucur şi vă fericesc pe voi pe toţi” (Flp 2, 17) spune el, încurajându-i în tristeţea ce-i cuprinsese de frica lanţurilor.

Iar că nu era atunci în pragul morţii, reiese clar din ceea ce zice: „Sunt însă încredinţat în Domnul că eu însumi voi veni în curând” (Flp 2, 24); şi încă: „Si având această încredinţare, ştiu că voi rămâne şi împreună voi petrece cu voi cu toţi.” (Flp 1, 25).

Deci Filipenii, iubindu-l foarte mult, trimiseseră pe Epafrodit pentru a-i aduce o colectă de bani şi pentru a afla veşti despre el. Că într-adevăr îi trimiseseră bani, ascultă-l chiar pe el spunând: „Am de toate şi am şi de prisos; m-am îndestulat primind de la Epafrodit cele ce mi-aţi trimis” (Flp 4, 18), iar că Epafrodit era însărcinat să afle cele despre el, se vede chiar de la începutul epistolei: „Voiesc ca voi sa ştiţi, fraţilor, că cele petrecute cu mine s-au întors mai degrabă spre sporirea Evangheliei” (Flp 1, 12); si la fel: „ci nădăjduiesc întru Domnul Iisus, că voi trimite pe Timotei la voi, fără de zăbavă, ca şi eu să fiu cu inimă bună, aflând vesti despre voi.” (Flp 2, 19).

Expresia „ca şi eu” dezvăluie dorinţa lui de a şti cele cu privire la acestea, părând a spune: «că precum voi, din multa voastră dragoste aţi vrut să aflaţi cele despre mine, tot aşa şi eu vreau, ca să mă bucur aflând cele despre voi». De altfel trecuse mult timp de când aceştia nu mai trimiseseră pe nimeni la el, după cum şi spune: „M-am bucurai mult în Domnul că a înflorit [2] iarăşi purtarea voastră de grijă pentru mine” (Flp 4, 10), adică atunci când auziseră că e pus în lanţuri. Dacă deci ei s-au tulburat auzind că Epafrodit  se îmbolnăvise, cu toate că nu era o persoană atât de însemnată ca Pavel, cu atât mai firesc era să se tulbure auzind de lanţurile lui. De aceea şi Pavel aminteşte chiar de la început de lanţuri, arătând că nu doar că nu trebuie să se tulbure de aceasta, ci chiar să se bucure.

Apoi îi sfătuieşte să trăiască în bună înţelegere şi îi îndeamnă la umilinţă, arătându-le că prin aceasta vor fi în cea mai deplină siguranţa şi că vor putea cu uşurinţă să-şi biruie vrăjmaşii.

«Pentru învăţătorii voştri, spune el, a se afla în lanţuri nu poate fi atât de trist pe cât de trist ar fi faptul că ucenicii lor nu sunt în bună înţelegere; cele dintâi grăbesc răspândirea Evangheliei, iar aceasta din urmă o împiedică».

Îndemnându-i, deci, să trăiască în bună înţelegere, arătând că aceasta se naşte din umilinţă, se adresează apoi iudeilor de pretutindeni, care, pretinzându-se creştini, lovesc în credinţă; de aceea îi numeşte „câini” şi „lucrători răi”, sfătuindu-i pe filipeni să se ferească de ei. Arătându-le apoi la ce anume trebuie să ia aminte, spunându-le în plus şi multe altele privitoare la morală şi la viaţa lor în general şi aducându-i la dreaptă judecată prin cuvântul: „Aproape este Domnul” (Flp 4, 5), le aminteşte, cu acea bună cuviinţă proprie lui, despre cele pe care aceştia i le-au trimis şi astfel termină epistola, trimiţându-le mulţumiri şi mângâieri.

După cum se vede, Apostolul le-a scris această epistolă cu multă cinste şi respect, pentru că nicăieri nu găsim vreo mustrare adresată lor ceea ce dovedeşte vrednicia lor şi faptul că nu dăduseră învăţătorului lor nici o pricină de nemulţumire. După cum am spus şi la început, acest oraş a dovedit încă de la început o mare râvnă în credinţă, iar ca pildă ne poate fi temnicerul (FA 16, 27 ş.u.). Luaţi aminte la acest temnicer care, la primul semn, a alergat iute şi s-a botezat cu toată casa lui. Minunea petrecută atunci doar el a văzut-o, însă nu singur s-a folosit, ci împreună cu femeia şi cu toată casa lui.

Chiar şi judecătorii care porunciseră ca Pavel şi Sila să fie biciuiţi sunt mai mult decât uimiţi în mod cu totul sincer şi fără nici o răutate – fapt pentru care au şi trimis îndată să-l elibereze pe Apostol, temându-se după aceea de el. În epistolă deci el nu mărturiseşte numai despre credinţa filipenilor si nici doar despre primejdiile prin care treceau, ci si despre binefacerea lor, după cum si spune: „Doar şi voi ştiţi, filipenilor, că la începutul Evangheliei… o dată şi a doua oară, mi-aţi trimis ca să am cele trebuincioase” (Flp 4, 15-l6). Nimeni n-a mai făcut astfel. „Nici o Biserică nu s-a unit cu mine, când era vorba de dat şi de primit” (Flp 4, 15). În alt loc însă mărturiseşte că aceste lipsuri se datorau mai degrabă lipsei de timp decât intenţiei lor: ,,M-am bucurat mult în Domnul că a înflorit iarăşi purtarea voastră de grijă pentru mine, precum o si aveaţi, dar v-a lipsit prilejul.” (Flp 4, 10).

Partea morală:

Trebuie a face milostenie toată viaţa si a dispreţui averea,
ca pe un izvor al tuturor relelor (n.tr.)

Acestea ştiindu-le şi noi, iubiţilor, şi astfel de modele având înaintea noastră, să căutăm a-i imita pe filipenii din epistola de faţă. Că Pavel îi iubea foarte mult, e limpede din următoarele: „Căci nu am pe nimeni altul, la un gând cu mine şi care să vă poarte grija cu adevărat” (Flp 2, 20); şi de asemenea, „căci vă port în inima mea si în lanţurile mele” (Flp 1, 7).

Acestea ştiindu-le, zic, şi având astfel de modele de iubire, să ne arătăm vrednici de ele şi să fim gata întotdeauna să suferim pentru Hristos.

Dar astăzi nu mai este vremea persecuţiilor. Deci, în lipsa lor, să imităm cel puţin binefacerea acestora făcută cu atâta inimă, iar dacă o dată sau de două ori am făcut milostenie să nu cumva să fim încredinţaţi că am îndeplinit totul; pentru că întreaga noastră viaţă trebuie să facem binele. Necontenit trebuie să mulţumim şi nu numai o dată. Cel care aleargă, dacă se opreşte după ce a parcurs douăzeci şi patru de stadii în zadar a alergat. Deci şi noi, dacă am început cu faptele bune, iar după aceasta ne moleşim, pe toate le-am pierdut, pe toate le-am stricat.

Ascultă acea povaţă folositoare: „Mila şi credinţa adevărată să nu te părăsească.” (Pr 3, 3) Nu a spus „fă o dată” sau de două ori, sau de o sută de ori, ci pentru totdeauna «să nu te părăsească». Şi nu a zis «să nu le părăseşti», ci «acestea să nu te părăsească», arătând astfel că noi avem nevoie de ele şi nu ele au nevoie de noi şi învăţându-ne totodată că suntem datori să facem totul pentru a le câştiga. „Leagă-le pe ele împrejurul gâtului tău” (Pr 3, 3), altfel spus, după cum copiii celor bogaţi au podoabe de aur împrejurul gâtului lor şi niciodată nu le leapădă, ci le poartă ca o dovadă a nobleţei lor, la fel şi noi trebuie să ne îngrădim totdeauna cu milostenia, dovedind astfel că suntem fiii Celui îndurător, Care răsare soarele Său deopotrivă peste cei răi şi peste cei buni.

Dar dacă cei necucernici nu cred? Ei bine, vor crede, dacă vor vedea că săvârşim faptele cele bune şi că avem milă de toţi, fără deosebire, pentru că vor cunoaşte atunci că le facem pentru a-L imita pe Acela pe care-L numim Învăţătorul nostru.

„Mila şi credinţa adevărată”, zice el, şi pe bună dreptate. „Adevărată”, adică nu din răpire sau din furtişag, pentru că aceasta n-ar mai fi credinţă şi nici milostenie adevărată. Dacă tâlharul este împins de diavol să spună minciuni şi să se jure fals, nu face şi tu la fel, ci să fii împreună cu milostenia şi credinţa.

Să ne îmbrăcăm, aşadar, cu această podoabă, să dobândim această brăţară de aur pentru suflet câtă vreme mai suntem aici – şi am numit aşa milostenia – pentru că dacă va trece această vreme nu vom mai avea nevoie de ea. De ce? Pentru că acolo nu sunt nici săraci, nici sărăcie şi nici bogăţie. Să nu ne lipsim de această podoabă cât timp suntem copii şi ne găsim încă aici. Pentru că după cum, de îndată ce devin bărbaţi, copiii îşi leapădă de la gât podoabele de aur pentru a le înlocui cu altă podoabă, la fel se va întâmpla şi cu noi, de vreme ce acolo nu se va mai face milostenie prin bani, ci altceva cu mult mai mare. Să nu ne lipsim, aşadar, de milostenie, ci prin ea sufletul nostru să se arate împodobit.

Milostenia este o mare şi aleasă virtute, un mare dar şi mai mult decât atât, este începutul tuturor bunătăţilor. Căci iată câte bunătăţi se nasc de aici: cel ce face milostenie aşa cum se cade se învaţă să dispreţuiască averile, iar cel care dispreţuieşte averile a tăiat deja rădăcina relelor. Şi el nu numai că face bine altora, ci şi suferă; nu doar că prin milostenie şi-a câştigat dreptul la răsplată, ci si sufletul i-a devenit înţelept, înalt şi bogat. Cel ce face milostenie învaţă să nu fie admirator al averilor sau al aurului, iar dacă a învăţat aceasta, a pus deja începutul pentru călătoria lui către ceruri şi a tăiat toate pricinile de mânie, ceartă, invidie şi deznădejde.

Căci ştiţi şi voi: toate relele apar din cauza averilor, şi de asemenea multe dintre războaie. Ei bine, cel care a învăţat să dispreţuiască averile, iată că a ajuns să se bucure de linişte. El nu se teme de lipsuri, nu invidiază pe cel bogat, căci aşa l-a învăţat pe el milostenia. Nu râvneşte la avutul aproapelui; cum ar face aceasta cel ce voieşte să devină sărac? Cum ar face aceasta cel ce se desparte de averea sa pentru a o da săracilor? Şi toate acestea pentru că ochiul sufletului său este luminat. Pe acestea le va avea aici; cât despre cele la care se va face părtaş în viaţa viitoare, nu-i cu putinţă a grăi. Nu va rămâne afară împreună cu fecioarele cele nebune, ci va intra împreună cu cele înţelepte în cămara de nuntă a Mirelui, având în mâini făclii strălucitoare, într-un cuvânt, va deveni mai fericit chiar decât cei ce s-au ostenit şi şi-au petrecut viaţa în feciorie, cu toate că nimic din toate durerile şi amărăciunile acelora n-a gustat.

Aceasta este puterea milosteniei! Şi cu multă îndrăzneală îi călăuzeşte spre ceruri pe cei care o cunosc. Pentru că ea este apropiată şi cunoscută celor ce păzesc uşile cămării de nuntă, şi nu doar cunoscută, ci şi ţinută la mare cinste; iar pe cei care au cinstit-o îi va conduce cu îndrăzneală şi toţi se vor da în lături, fără a se opune. Căci dacă ea L-a pogorât pe Dumnezeu pe pământ şi L-a înduplecat să se facă om, cu cât mai mult nu-l va putea ridica pe om la cer? Cu adevărat mare este puterea milosteniei! Dacă din milă şi din iubire de oameni Dumnezeu s-a făcut om, ba încă s-a înduplecat a Se face chiar rob, cu cât mai mult nu-i va aşeza pe robi în cămara Lui?

Aşadar, fraţilor, să iubim milostenia, şi să o săvârşim după puterile noastre nu doar o zi, nici două, ci în toată vremea cât ne aflăm aici, ca şi ea să ne cunoască atunci când ne vom înfăţişa înaintea Dreptului Judecător. Dacă ea ne cunoaşte pe noi, şi Domnul ne va cunoaşte, iar dacă ea nu ne cunoaşte, nici Domnul nu ne va cunoaşte, ci va zice: „Nu vă cunosc pe voi!” Să nu se-ntâmple însă una ca aceasta! Departe de noi auzirea acestor cuvinte! Fie însă a ne învrednici de auzirea acelei râvnite voci: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.” (Mt 25, 34)

Căreia binevoiască a ne învrednici şi pe noi prin Hristos Iisus, Domnul nostru, căci Lui I se cuvine toată slava, stăpânirea şi cinstea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

1 Este vorba de temnicer (FA 16, 27 – 34) si nu de Crispus, mai-marele sinagogii. Convertirea acestuia s-a petrecut în Corint, şi nu în oraşul Filipi (FA 18, 8) (n. tr.).

2 Verbul luat aici în sens metaforic, ar însemna „a redobândi puterile”. Aşadar, traducerea corectă ar fi: „că aţi avut puterea de a-mi purta de grijă”.(n. tr.)