din „Predicile despre statui”
PREDICA a IX-a
LAUDA CUVENITĂ CELOR CE S’AU LĂSAT DE NĂRAVUL DE A JURA; APOI CĂ NU TREBUiE CINEVA SĂ CREADĂ CĂ DUPĂ MASĂ NU SE CADE SĂ ASCULŢI CUVÂNTĂRI DUHOVNICEŞTI; DE CE S’AU DAT SCRIPTURILE DUPĂ MULTĂ VREME; DESLUŞIREA VORBELOR: „CERURILE SPUN SLAVA LUI DUMNEZEU”. ICOANA LUMII, ŞI LA SFÂRŞIT DATORIA DE A NE FERI DE JURĂMINTE
Ţinută la ziua de 15 Martie
1. Şi mai deunăzi v’am spus, şi acum vă spun: O de aş fi totdeauna cu voi! Ba, sunt totdeauna cu voi, dacă nu cu trupul, cel puţin prin puterea dragostei; căci vieaţa pentru mine nu e altceva decât voi şi grija mântuirii voastre. Şi după cum plugarul nu se gândeşte la altceva decât la seminţe şi la ogoarele lui, iar corăbierul, la port şi la valuri; tot astfel şi acel care vorbeşte, se gândeşte la ascultători şi la propăşirea lor, precum şi eu acuma. De aceea vă şi port pe voi toţi în inima mea, şi nu numai aici, ci şi acasă. Căci măcar că norodul e mult, iar măsura inimii mele e mică, dragostea mea e însă largă, şi (II Corint. 6, 12): „în inima noastră voi nu vă aflaţi la strâmtoare” ; nu voiu adăoga şi cele ce urmează, căci şi despre voi eu nu am nici o teamă.
De unde se vede aceasta? Cunosc pe mulţi cari spun: Am făcut ce ne-ai poruncit, punându-ne noi înşine regulă, şt hotărînd pedepse pentru cei ce o calcă, — pedeapsă potrivită fireşte cu voi, ceea ce e semnul celei mai mari dragoste. Nu mi-e ruşine să vă descos despre asemenea lucruri, pentru că în asta nu e nici o iscodire, ci e o grijă a dragostei mele. Căci dacă pentru doftor nu e o ruşine să întrebe despre bolnav, nici pentru mine nu e o vină să cercetez mereu despre sănătatea voastră. Astfel, aflând ce aţi isprăvit şi ce a mai rămas nefăcut, după această cuvenită ştire vă voiu da celelalte leacuri. Am aflat acestea iscodind cu luare aminte, şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că n’am semănat pe piatră, nici n-am aruncat sămânţa între spini şi nici n’am avut nevoie de mult răstimp ca să secerăm lanurile. De aceea vă port mereu în inimă, de aceea nu simt oboseala de a vă vorbi, fiind înviorat de câştigul ascultătorilor. Această răsplată ne poate întrema, întraripa şi întări, înduplecându-ne să răbdăm orice osteneală pentru voi.
Pentru că aţi dat multe dovezi de recunoştinţă, hai să ne plătim şi noi datoria pe care o făgăduisem, deşi nu văd aici pe toţi acei care erau de faţă când vă făcusem făgăduiala. Care poate să fie pricina? Ce i-a îndepărtat de la masa noastră? Cel care şi-a luat masa trupească, a socotit, pasă-mi-te, că e nevrednic să vie să asculte cuvântările dumnezeieşti după hrănirea trupească. Dar n’au dreptate să judece astfel; căci dacă acest lucru ar fi fără rost, Hristos n’ar fi ţinut acele numeroase şi lungi cuvântări după cina cea de taină; şi dacă acest lucru nu s’ar fi căzut, El nu ar fi şi împărtăşit din cuvântările sale mulţimea, după ce adesea o hrănise în pustiu. Dacă mi-e îngăduit să spun o vorbă să vă miraţi, apoi aş spune că tocmai atunci e pentru noi cel mai mare folos să ascultăm cuvântările dumnezeieşti. Căci dacă te-ai încredinţat că după mâncare şi băutură trebue să vii şi la adunarea religioasă, fără voie ai să păzeşti cumpătarea şi n’o să aluneci niciodată nici spre beţie nici spre lăcomie; grija şi aşteptarea de a te aduna în biserică te învaţă să guşti cu o măsură cinstită din mâncare şi băutură, ca nu cumva intrând-şi amestecându-te cu fraţii, şi apoi mirosind a vin şi râgâind fără sfială, să n’ajungi de râsul tuturor celor de faţă. Acestea vi le spun nu vouă celor de faţă, ci celor ce lipsesc, ca să le afle de la voi. Nu mâncarea ne împiedică de a asculta (cuvântările duhovniceşti), ci lenea; ci tu, socotind că e un păcat să nu posteşti, cazi într’un alt păcat mult mai mare şi mai greu, fiindcă nu iei parte la această masă sfântă şi pentru că, hrănindu-ţi trupul, laşi sufletul să moară de foame. Şi ce îndreptăţire vet avea când e vorba să scapi de post, poţi să aduci ca temeiu slăbiciunea trupului; dar ce vei putea spune, când e vorba să vii să asculţi? Căci nevolnicia trupului nu te împiedică să iei parte la cuvântările dumnezeieşti. Dacă aş zice: Nimeni să nu vie la adunare, nimeni să nu asculte (predicile) după masă, ai fi avut poate un temeiu; dar acum când vă tragem şi vă târim şi vă chemăm încoace la noi, ce îndreptăţire aveţi să vă daţi înapoi? Căci ascultător nepotrivit ar fi, nu acel care a băut şi a mâncat, ci acel care nu ia seama la cuvintele (noastre), ci rătăceşte.cu mintea aiurea; acesta, chiar dacă posteşte, nu e de niciun folos ca ascultător; cel deştept însă şi treaz, chiar de-ar fi mâncat şi ar fi băut, va fi pentru noi cel mai bun auditor. La judecătoriile şi sfaturile păgânilor a căpătat putere această lege; căci ei nu mănâncă spre a se hrăni, ci ca să plesnească, şi deseori beau chiar peste saţiul lor; de aceea, făcându-se nedestoinici pentru rânduirea trebilor, închid judecătoriile şi;sfaturile după amiazi şi seara. Dar la noi nu e aşa ceva, Doamne, fereşte! Cel care mănâncă, prin smerenia sufletului său va fi deopotrivă cu cel ce posteşte; căci el nu mănâncă şi bea ca să-i plesnească burta sau să-şi întunece mintea, ci ca să-şi întremeze trupul slăbit.
2. Dar destulă povaţă; e vremea să trecem la subiectul (vorbirii noastre), măcar că cugetul meu se dă îndărăt şi nu vrea să dea această învăţătură din pricina acelor ce n’au venit. Şi după cum o mamă iubitoare, când pune masa, plânge şi se îndurerează când nu sunt de faţă toţi copiii; acelaşi lucru păţesc şi eu acum, iar când mă gândesc la lipsa fraţilor noştri, mă dau înapoi de la plata celor făgăduite; dar voi puteţi alunga această pregetare. Căci dacă voi îmi făgăduiţi că o să le spuneţi cu de-amănuntul tot, vă vom plăti totul cu tragere de inimă; astfel pentru aceia învăţătura dragostei noastre va fi o mângâiere pentru lipsirea lor (de aici), iar voi mă veţi asculta cu mai multă luare aminte, ştiind că o să trebuiţi să spuneţi şi altora. Şi ca să fie mai limpede cuvântarea noastră, vom vorbi luând-o de mai sus.
Ne întrebam aşadar nu de mult, de ce Scriptura s’a dat după atâţia ani: căci cartea asta n’a fost dată nici în timpul lui Adam, nici al lui Noe, nici al lui Abraam, ci în timpul lui Moise; şi aud pe mulţi spunând, că dacă ea era folositoare, trebuia să se dea de la început; iar dacă era nefolositoare, nu trebuia să fie dată nici după aceea.
Dar e greşită această judecată; căci nu orice lucru care e folositor, trebuie dat de la început, şi nu orice lucru ce s’a dat de la început, trebue prin aceasta să rămâe mereu şi după aceea. Fiindcă şi laptele e folositor, dar nu ni se dă întotdeauna, ci numai cât suntem copii; şi mâncarea tare e folositoare, dar nimeni nu ne-o dă de la început, ci după ce am trecut de vârsta copilăriei. Aşijderea, vara e folositoare, dar nu ţine întruna; şi iarna e trebuitoare, dar trece şi ea. Cum adică? ne va întreba cineva: Scriptura nu este folositoare? Foarte folositoare, fără îndoială şi foarte trebuincioasă. Şi dacă este folositoare, de ce nu ni s’a dat de la început? Pentru că Dumnezeu voia să înveţe firea omenească nu prin slove ci prin lucruri. Dar ce înseamnă acest: prin lucruri? Prin însăşi făptura. Căci Apostolul, dând de acest capitol, şi ţintind spre păgânii cari ziceau: N’am învăţat dela început cunoaşterea din Scripturi ia uită-te cum răspunde: Când a zis (Rom. 1, 18): „Se destăinue din cer mânia lui Dumnezeu asupra a toată necredinţa şi nelegiuirea oamenilor acelora, cari opresc adevărul lui Dumnezeu întru nedreptate”, şi a văzut că are să i se facă o întâmpinare şi că mulţi o să să-l întrebe de unde cunoşteau păgânii adevărul lui Dumnezeu, a adăogat zicând: „Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, e cunoscut între dânşii” (Rom. 1, 19). Şi cum e cunoscut între dânşii? Cum puteau să cunoască pe Dumnezeu? Cine li L~a arătat? Ia spune-mi. — „Dumnezeu l-a arătat”, zice. —În ce fel? Trimeţând ce proroc, ce evanghelist, ce învăţat, dacă nu erau încă Scripturile? — „Cele nevăzute ale lui, puterea Lui veşnică şi Dumnezeirea Lui, se văd de la facerea lumii, când te uiţi cu luare aminte la făpturile lui”. (Rom. 1, 20).
Iată ce vrea să spună: A pus lumea la mijloc în faţa ochilor tuturor, ca din făpturi ei să poată să-şi dea seama despre ziditor; ceea ce spunea şi un altul (Înţelepciunea lui Solomon 13, 5): „Din mărimea şi frumuseţea făpturilor, potrivit cu ele se vede şi ziditorul lor.” Ai văzut mărimea? Atunci uită-te pătruns de mirare la puterea ziditorului. Ai văzut frumuseţea? Uimeşte-te de înţelepciunea celui ce le-a împodobit-o; lucru pe care îl arată şi proorocul zicând: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu” (Psalm 18, 1), Cum spun, rogu-te? N’au glas, n’au căpătat gură, nici limbă nu e într-însele. Atunci cum spun? Prin însăşi înfăţişare. Căci când vezi că frumuseţea, mărimea, înălţimea, aşezarea şi chipul lor dăinuesc de atâta vreme, te închini la cel ce a făcut un trup aşa de frumos şi de minunat, ca şi cum i-ai auzi glasul, ca şi cum l-ai afla după înfăţişare. Cerul tace, dar înfăţişarea lui dă un glas mai limpede decât trâmbiţa, dându-ne de veste prin ochi, nu prin urechi; căci simţul acesta, prin firea lui e mai lămurit şi mai credincios decât acela. Dacă ne-ar fi învăţat prin cărţi şi slove, cunoscătorul de slove ar fi cunoscut cele scrise, neştiutorul însă ar fi plecat fără să folosească nimic, dacă n’ar fi adus pe altul (să-l lămurească); apoi bogatul ar fi cumpărat cartea, săracul n’ar fi putut s’o cumpere; aşişderea, cel care ar fi ştiut glasul acela însemnat prin slove, ar fi Înţeles cele cuprinse într’însul iar schitul şi barbarul, Indianul şi Egipteanul, ar fi plecat fără să folosească nimic. Dar despre cer nu se poate spune aceasta, ci şi Schitul şi barbarul, şi Indianul, şi Egipteanul şi tot omul ce păşeşte pe pământ, va auzi acest glas, căci vine în cugetul nostru nu prin urechi, ci prin ochi. Dar înţelegerea celor văzute e una şi aceeaşi, nu deosebită ca a limbilor: în această carte se poate uita deopotrivă şi omul simplu şi înţeleptul şi bogatul şi săracul, şi oriunde ar ajunge cineva, uitându-se la cer, va căpăta destulă învăţătură din înfăţişarea lui. Lucru la care se gândea şi prorocul, arătând că făptura scoate un glas uşor de înţeles şi pentru Greci, şi pentru toţi îndeobşte, când zicea (Ps. 18, 3)! „Nu sunt graiuri nici cuvinte ale căror glasuri să nu se audă”. Uite ce vrea el să zică: Nu e neam sau limbă care să nu înţeleagă acest glas; ci glasul lor e aşa că poate fi auzit de toţi oamenii, şi nu numai al cerului, ci şi al zilei, şi al nopţii. Şi cum al zilei şi al nopţii? Căci acela (cerul) şi prin frumuseţea, şi prin mărimea lui şi prin toate celelalte pătrunde pe privitori, făcându-i să se minuneze de Ziditor, dar ziua şi noaptea ce lucru asemănător ne poate arăta? Aşa ceva nu, dar alte lucruri nu mai prejos decât acestea: rânduiala, potrivirea păzită cu toată luarea aminte. Căci când te gândeşti, cum au împărţit între sine tot anul, şi cum au împărţit lungimea întregului răstimp, ca şi cu balanţă şi cu terezie, te vei minuna de acel care l-a orânduit. Ca şi nişte surori, care cu multă dragoste au împărţit între sine o moştenire părintească, fără să se clevetească între ele nicidecum, tot astfel ziua şi noaptea împart anul între sine cu atâta băgare de seamă în părţi deopotrivă, şi păzeşte fiecare hotarele ei, fără să se împingă una pe alta. Niciodată în timpul iernei ziua n’a fost lungă, după cum iarăşi niciodată noaptea n’a fost lungă vara, deşi au trecut atâtea rânduri de oameni, ci într’un aşa mare răstimp, una n’a avut mai mult ca cealaltă nici cât de puţin: nici o jumătate de ceas, nici cât o clipire din ochi. De aceea şi psalmistul, minunându-se de rânduiala lor, striga zicând (Ps. 18. 2): „O noapte vesteşte celeilalte ştiinţă”. Dacă ai şti să cugeţi la acestea, te-ai minuna de acela care de la început a pus hotare aşa de nemişcate. Să audă acestea cei hrăpăreţi şi doritori de bunuri străine, şi să ia drept pildă potrivita rânduiala a lor. Să audă cei îngâmfaţi şi trufaşi, cari nu voiesc să dea întâietate altora. Ziua se dă la o parte în faţa nopţii, şi nu năvăleşte pe loc străin; iar tu, înfruptându-te mereu din ranguri şi cinste, nu te înduri să le împărţi cu fratele tău.
3. Şi uite-te la înţelepciunea legiuitorului. A poruncit ca să fie ziua lungă iarna, când seminţele sunt mai plăpânde şi au nevoie mai mult de frig, neputând răbda raza prea caldă; iar după ce au crescut, odată cu ele creşte şi ziua, când rodul a început să fie în putere. Şi aceasta e prielnic nu numai pentru seminţe, ci şi pentru trupuri. Pentru că iarna corăbierul, cârmaciul şi călătorul, ostaşul şi plugarul stau mai mult acasă, siliţi de ger, şi timpul odihnei e iarna, Dumnezeu a hotărît ca să se întrebuinţeze mai mult timp pentru nopţi ca lungimea zilei să nu fie prea mare când oamenii nu pot să facă nimic. Şi ce s’ar putea spune despre rânduiala timpurilor anului, cum şi ele, ca nişte fecioare sărind în horă, vin cu multă chibzuială unele după altele, şi încetul cu încetul mijlocind fără sgomot, nu încetează de a ne duce la protivnicele lor? De aceea vara nu ne ia in primire îndată după iarnă, ci la mijloc între ele e pusă primăvara astfel ca, primind pe nebăgate în seamă, şi puţin câte puţin trupurile noastre învârtoşate, să le aducă verii fără mâhnire; fiindcă schimbările neaşteptate înspre partea potrivnică, aduc vătămare şi boală foarte grea, Dumnezeu a hotărît ca primăvara să ne primească după iarnă, iar după primăvară, vara, şi după vară toamna, şi numai atunci să ne dea iernii; şi astfel schimbările nevătămătoare şi încetul cu încetul ale anotimpurilor ne vin nouă prin o (necurmată) mijlocire. Atunci cine e aşa de ticălos şi nenorocit, încât văzând cerul, văzând marea şi pământul şi amestecul aşa de bine orânduit al anotimpurilor, şi rânduiala neclintită a zilei şi a nopţii, să socotească cum că acestea se întâmplă de la sine, şi să nu se închine la acel care a orânduit toate acestea cu o înţelepciune potrivită?
Şi pot spune mai mult: nu numai mărimea şi frumusuţea, ci chiar felul facerii arată pe Dumnezeu care rândueşte şi cuprinde toate. Pentru că noi nu eram de faţă de la început când El zidea şi făcea totul, şi chiar dacă am fi fost de faţă nu puteam şti cum se făcea (lumea), deoarece însăşi puterea nevăzută pregătea totul, Dumnezeu întocmind toate cele ce se făcea, cu o potriveală peste fire a făcut ca însuşi felul facerii să ne fie nouă cel mai bun dascăl Poate că nu e destul de desluşit ceea ce am spus: de aceea trebue să vă spun iarăşi mai lămurit. Toţi mărturisesc că în fire este o potriveală, că, de pildă, apa e peste pământ, şi nu pământul peste apă. Căci pământul fiind vârtos, tare, des şi trainic, uşor poate să ţie firea apelor; apa însă fiind moale şi lichidă, gingaşă şi curgătoare, dându-se la o parte din faţa tuturor ce-i ies in cale, nu poate să ţie nici un lucru, cât ar fi de uşor; căci adesea chiar când cade o pietricică, ea se dă înapoi şi fuge, lăsând-o să cadă la fund. De aceea, când vezi că nu o pietricică, ci tot pământul e purtat pe ape şi că nu se cufundă, minunează-te de puterea peste fire care face aceste minuni. Dar de unde ştim noi că pământul pluteşte deasupra apelor? Proorocul ne-o spune prin cuvintele (Ps. 23. 2) : „El l-a întemeiat pe ape, şi peste râuri l-a gătit”; şi iarăşi (Ps. 135, 6): „Cel care a întemeiat pământul peste ape”. Ce zici? Apa nu poate ţine la faţa ei o pietricică, şi poartă totuşi pământul atât de mare, cu munţii, dealurile, oraşele, plantele cu oamenii si dobitoacele, şi nu se cufundă? Şi ce zic: mi se cufundă? Cum, când îi stă în jur mai jos de el atâta apă, cum de nu s’a topit şi nu s’a prefăcut totul în nămol ? Dacă lemnele stând numai puţin în apă, se strică şi putrezesc; dar ce zic, lemnele? Ce poate fi mai tare ca fierul? Dar adesea şi acesta se iroseşte când stă mai multă vreme în apă. Şi cu drept cuvânt; căci şi el îşi are fiinţa lui din pământ. De aceea mulţi robi fugiţi, după ce au fugit cu lanţurile şi cătuşele lor, venind la malurile apelor şi băgând în apă picioarele încătuşate, şi astfel făcând fierul mai moale, îl frâng uşor izbindu-l cu o piatră. Aşadar fierul se iroseşte, lemnele putrezesc şi pietrele se strică de pe urma apei; iar namila de pământ atât de mare, stând atâta vreme în apă, nici nu s’a cufundat, nici nu s’a fărâmiţat, nici nu s’a prăpădit.
4. Şi cine să nu se uimească şi să nu fie cuprins de nespusă mirare, sau să nu spuie cu încredere, că astea nu sunt fapte de ale firii, ci de ale Proniei care întrece firea? De aceea spune cineva (Iov 26, 7): „Care a spânzurat pământul pe nimic”. Şi iarăşi altul: „În mâinile lui sunt hotarele pământului” (Psalm. 94, 4). Aşijderea: „Pe mări l-a întemeiat” (Psalm. 23, 2). Şi toate acestea parcă hse bat cap în cap deşi sânt potrivite între sine. Căci cel care a zis: „Pe mări l-a întemeiat” (a spus acelaşi lucru ca şi cel ce a zis că a spânzurat pământul pe nimic: căci a sta pe apă e tot una cu a sta pe nimic. Atunci unde a fost aşezat şi atârnat? Auzi-l pe acelaşi zicând: „În mâinile lui sunt hotarele pământului” nu că Dumnezeu ar avea mâini, dar ca să înveţi tu, că puterea Lui se gândeşte la toate şi că ea e aceea care stăpâneşte şi poartă trupul pământului. Poate că nu crezi vorbele mele? Crede în ceea ce vezi, căci această minunată lucrare o poţi găsi şi în altă stihie. Focul, din firea lui, cată spre locurile înalte şi se sue mereu spre înălţimi şi are de la fire darul de a se sui; şi orice l-ar sili şi l-ar înteţi, el nu rabdă să meargă în jos. Căci uneori, luând o făclie aprinsă şi ţinând-o cu capul în jos, silim vlaga tocului să o ia în jos, dar şi aşa el aleargă în sus şi de jos se zoreşte spre înălţime; cu soarele, Dumnezeu face tocmai dimpotrivă, căci întoarce razele spre pământ şi face lumina să pornească în jos, ca şi cum i-ar spune: Cată în jos şi luminează oamenilor, căci pentru ei ai fost făcut. Ci lumina candelii nu rabdă acest lucru, iar o stea aşa de mare şi minunată cată în jos şi priveşte spre pământ — împotriva firii luminii — din pricina aceluia care i-a poruncit. Vrei o altă pildă asemănătoare? Spatele acestui cer pe care îi vedem sunt cuprinse din toate părţile de ape care nici nu curg, nici nu trag înapoi, deşi nu aceasta e firea lor, ci uşor se strâng în locuri scobite, iar când dau de un corp rotund curg de pe el în toate părţile şi nici o mică părticică din ele nu poate sta pe un astfel de loc. Ci uite, această minune s’a făcut cu cerurile şi la aceasta se gândea iarăşi proorocul când zicea: „Lăudaţi pe Domnul, ape care sunteţi deasupra cerurilor” (Psalm. 148, 4). ŞL nici apa n’a stins soarele, şi nici soarele mergând atâta timp dedesupt, n’a uscat apa. Vrei să te aducem iar pe pământ şi să-ţi arătăm un lucru de mirare? Nu vezi această mare plină de talazuri şi vânturi turbate? Dar această mare întinsă şi mare şi năvalnică e ţinută pe loc de şubredul nisip, ca de un zid. Şi cugetă la înţelepciunea lui Dumnezeu; n’a îngăduit să fie liniştită nici domoală, ci ea, rămânând în zăgazurile sale, urlă, se înfurie, răsună năpraznic şi înalţă talazuri la nespusă înălţime, dar când a ajuns la ţărm, la nisip, se întoarce îndărăt frântă, prin amândouă aceste lucruri învăţându-te că nu firea o ţine în propriile ei hotare, ci puterea lui Dumnezeu o înfrânează. De aceea a făcut acest zid şubred de nisip şi n’a pus in jurul ţărmurilor lemne, pietre, nici munţi, ca nu cumva să crezi tu că acestea ţin în frâu marea. Tocmai cu aceasta îi ocăra odată pe Iudei, zicându-le: „Nu vă veţi teme de mine, care am pus nisipul ca hotar mării, şi nu-l va trece?” (Ierem. 5, 22) şi nu numai aceasta e vrednic de mirare, că a făcut lumea mare şi minunată, şi că a întocmit-o cu o potriveală peste fire, ci că a alcătuit-o din lucruri protivnice, cald şi rece, umed şi uscat, foc şi apă, aer şi pământ: şi aceste stihii protivnice, din care a alcătuit întregul, măcar că se războesc între ele, nu se mistuesc una pe alta: nu vine focul şi aprinde toate, nici apa nu vine să înnece pământul. Dar acelaşi lucru se întâmplă şi în trupurile noastre: când sporeşte fierea, se nasc frigurile, ce vatămă toată fiinţa: şi când se face prea mult suc, se ivesc o mulţime de boli ce prăpădesc fiinţa; însă în lume nu se întâmplă nimic asemănător, ci fiecare lucru stă la locul lui, ca ţinut de lanţ sau de un frâu, păzind hotarele proprii prin mila Ziditorului, şi lupta lor se face pentru pacea întregii lumii* Oare nu e limpede şi pentru un orb, şi lesne de înţeles chiar pentru un nerod că acestea sunt făcute şi stăpânite de o pronie? Căci cine e aşa de nebun şi de nesimţitor, încât, văzând această namilă de trupuri, atâta frumuseţe şi o asemenea alcătuire, o astfel de luptă necurmată, împotrivire şi trăinicie a stihiilor, să nu cugete în sine şi să zică: Dacă n’ar fi o pronie să înfrâneze năpraznicele trupuri, să împiedice întregul de a cădea, ele nici n’ar dăinui, nici n’ar fiinţa? Această mare rânduială a timpurilor anului, această minunată potrivire a zilei şi a nopţii, aceste multe neamuri de dobitoace fără judecată, de plante, de seminţe şi ierburi merg pe drumul lor, şi până In ziua de azi nimic n’a căzut, nici nu s’a mistuit de tot.
5. Şi s’ar putea spune nu numai atât, ci şi alte multe lucruri mai adânci, şi s’ar putea vorbi chiar despre facere; ci amânându-le pe mâine, să ne dăm osteneală să ţinem minte cele spuse şi să le aducem şi altora la cunoştinţă. Şi ştiu că urechile voastre nu sunt deprinse cu gânduri adânci, dar dacă ne vom desmeteci puţin şi ne vom obişnui cu ele, lesne vom putea fi învăţători şi pentru alţii. Până atunci trebue să spun dragostei voastre un lucru: După cum Dumnezeu ne-a proslăvit pe noi prin o astfel de făptuire, astfel să-I proslăvim şi noi pe El prin o vieaţă curată. „Cerurile spun mărirea lui Dumnezeu” (Ps.18, 1) numai arătându-se; aşişderea să povestim şi noi mărirea lui Dumnezeu nu numai cu vorba, ci şi tăcând şi făcându-i pe toţi să se mire de strălucirea vieţii noastre; „Aşa să lumineze”, zice Domnul (Matei 5,16) „lumina voastră în faţa oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să proslăvească pe Tatăl vostru din ceruri”. Căci când necredinciosul te va vedea pe tine, credinciosul, că eşti aşezat, smerit şi cuviincios, se va mira şi va zice: cu adevărat mare e Dumnezeul creştinilor; ce oameni a făcut şi din ce I-a schimbat din oameni în îngeri, Dacă cineva îi batjocoreşte, ei nu-l ocărăsc; dacă-i loveşte, nu se supără; dacă le face vreo nedreptate, se roagă pentru aceia cari i-au vătămat; nu poartă duşmănie pe nimeni, nu pot păstra mânia, nu ştiu să vorbească în vânt, n’au învăţat să mintă, nu pot să-şi calce jurământul, ba nici nu jură, ci mai de grabă se lasă să li se taie limba decât să scoată din gura lor vreun jurământ. Să le dăm prilej să vorbească astfel de noi, şi să ne lăsăm de urîtul nărav al jurămintelor; şi să-i dăm lui Dumnezeu cel puţin atâta cinste câtă dăm şi veşmintelor noastre mai preţioase. Căci cum, n’ar fi o neghiobie, să nu voim a ne sluji prea des de un veşmânt mai bun decât celelalte, iar numele lui Dumnezeu să-l târîm fără rost in noroiu peste tot? De aceea vă rog şi vă cer, ca să nu nesocotim într’atâta mântuirea noastră, ci râvna pe care am arătat-o de la început pentru această poruncă, s’o ducem la capăt. De aceea vă dau mereu sfaturi privitor la jurăminte, nu că aş osândi nepăsarea voastră, ci pentru că văd că cea mai mare parte din voi s’a îndreptat; şi mă silesc şi zoresc, ca toate îndemnurile mele să fie urmate de toţi şi să-şi ajungă astfel scopuL Aşa fac şi privitorii, care îndeamnă şi mai tare pe cei ce sunt mai aproape de ţintă.
Drept aceea să nu ne lăsăm abătuţi; căci suntem aproape de sfârşitul pocăinţei, şi greutatea era la început. Şi după ce partea cea mai mare din nărav a fost înlăturată şi mai rămâne doar puţin, nu mai e nevoie de nici o osteneală, ci de puţină băgare de seamă şi scurtă râvnă, ca, îndreptându-ne pe noi, să putem fi învăţători şi altora, şi să vedem cu încredere Paştele, şi să ne înfruptăm din el cu o bucurie de două sau trei ori mai mare decât cea obişnuită. Căci pentru noi nu e atâta plăcere să ne vedem scăpaţi de ostenelele şi sudoarea postului, cât e să putem merge în întâmpinarea acelei sărbători cu o vieaţă îndreptată şi o cunună strălucitoare, o coroană ce nu se ofileşte niciodată. Şi, ca pocăinţa să se facă şi mai repede, fă ceea ce îţi spun eu: Zugrăveşte pe peretele casei tale şi pe peretele inimii tale acea seceră sburătoare (Zah. 5, 1—3) şi gândeşte-te că ea sboară la cel ce jură strâmb; gândeşte-te mereu la ea, iar când vezi pe altul jurând împiedică-l, opreşte-l şi poartă grijă de slugile tale. Căci dacă ne gândim, nu numai cum să ne purtăm noi bine, ci cum să-i facem şi pe alţii să se poarte bine, vom ajunge degrabă la sfârşitul pocăinţii. Căci începând să îndreptăm pe alţii, ne vom ruşina şi ne vom roşi să arătăm că noi nu facem ceea ce îi sfătuim pe alţii. Nu mai am nevoie să vă mai vorbesc mult despre aceasta; v’am vorbit destul mai înainte, şi acestea vi le-am spus acum doar ca să vă împrospătez aducerea aminte. Iar Dumnezeu care poartă de grijă sufletelor noastre mai mult decât noi, să ne facă desăvârşiţi în această privinţă şi în orice lucru bun, pentru ca, dobândind tot rodul dreptăţii, să fim socotiţi vrednici de împărăţia cerurilor, prin harul Tatălui, al Fiului şi at Sfântului Duh. Amin.