din „Predicile despre statui”
PREDICA a VIII-a
ÎNDEMN CĂTRE VIRTUTE, LĂMURIRE ASUPRA TEXTULUI: „SE PLIMBA DUMNEZEU DUPĂ AMIAZĂ PRIN RAIU” (Fac. 3, 8) ŞI DESPRE ÎNLĂTURAREA JURĂMINTELOR.
Ţinută în ziua de 12 Martie
1. Aţi aflat nu de mult, cum toată Scriptura aduce mângâiere şi înviorare, chiar unde e numai o istorisire de fapte. Căci acea spusă: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” era o povestire istorică; dar cuvântarea mea a arătat că acea spusă e plină de multă mângâiere, cum, de pildă, că Dumnezeu, a făcut o îndoită masă, punându-ne înainte totodată şi cerul şi pământul şi ne-a aprins doi luminători, adică soarele şi luna; apoi a făcut două rânduri de vremi, ziua şi noaptea: una pentru muncă şi cealaltă pentru odihnă, căci noaptea nu ne face nouă o slujbă mai mică decât ziua; ci, cum am spus despre pomi, că cei neroditori se întrec cu cei roditori, în aducerea de foloase, căci ne dau putinţa să nu ne atingem de pomii roditori pentru a face clădiri: tot astfel nu mai puţin decât lighioanele domestice ne aduc folos şi cele sălbatice şi nedomesticite, care de teama lor ne mână în oraş, ne fac mai prevăzători, şi ne strâng pe toţi la un loc, unele dând de lucru bărbăţiei unora, iar altele vindecând boalele altora, (căci aud că doftorii pregătesc multe leacuri din ele) şi aducându-ne aminte de vechiul nostru păcat Căci când aud că: „Spaimă şi frică de voi să aibă [toate dobitoacele pământului” (Facerea 9, 2), )şi apoi văd că această cinste e ştirbită, mi-aduc aminte de păcat, care a făcut să piară şi teama de noi, şi ne-a micşorat domnia, şi mă fac mai bun şi mai chibzuit, uitându-mă la paguba ce a izvorît pentru noi din păcat.
Şi, cum am spus şi mai sus, după cum folosesc vieţii noastre toate cele spuse mai sus şi alte multe pe care le ştie Dumnezeu care le-a făcut; tot astfel şi noaptea ne aduce un folos nu mai mic, fiind odihna de la muncă şi leac pentru boale. Căci adeseori doftorii, cu toate ostenelile lor, deşi au născocit mii şi mii de leacuri, totuşi n-au putut să scape pe bolnav; însă somnul venind de la sine a risipit toată meteahna şi l-a scăpat pe om de nespuse suferinţe. Şi noaptea nu e leac numai pentru bolile trupului, ci şi pentru ale sufletului, căci potoleşte sufletele îndurerate. Adesea, cineva după ce şi-a pierdut feciorul, cu toate nenumăratele mângâieri ce i se aduceau, n’a putut să se lase de plâns şi vaiet; ci venind noaptea peste el, şi căzut biruit de puterea somnului, a închis ochii pentru dormit, şi a avut parte de puţină mângâiere după necazurile zilei.
Hai să ne întoarcem iar la prilejul de unde a pornit cuvântarea. Căci ştiu că toţi aşteptaţi cu gura căscată, şi fiecare din voi doreşte să afle de ce n’a fost dată de la început cartea aceasta; dar văd că nici acum nu e vremea potrivită pentru o astfel de lămurire. Şi de ce oare? Săptămâna aceasta s’a cam sfârşit, şi mi-e teamă să mă ating de acest subiect, ca apoi numai decât să întrerup învăţătura. Această întrebare are nevoie de multe zile şi de o luare aminte încordată; de aceea o amânăm iar. Dar să nu fiţi mâhniţi, căci vă vom plăti datoria cu dobândă, căci aşa e în folosul şi al vostru şi al meu care plătesc; deocamdată să spunem ce n’am isprăvit ieri. Şi ce lăsasem ieri? „Se plimba Dumnezeu prin raiu după amiază”. Ce zici, ia spune-mi: Se plimba Dumnezeu? Nu se plimba Dumnezeu; căci cum ar putea, El care e peste tot şt umple toate? Dar a pus în Adam o astfel de simţire, ca să se obidească, şi să nu fie deşănţat, pentru ca, fugind şi ascunzându-se, să nu se grăbească a veni cu vreo desvinovăţire chiar înainte ca să fie întrebat de Dumnezeu. Căci după cum acei cari trebuesc aduşi la judecată ca să ispăşească pedeapsa pentru cele făptuite, apar în faţa judecătorilor neîngrijiţi, jigăriţi, mohorîţi şi umiliţi, ca prin înfăţişarea lor să-i ademenească spre milă şi iertare, tot aşa s’a făcut şi cu Adam. Trebuia să fie adus la această judecată umilit; de aceea l-a înştiinţat Dumnezeu dinainte şi l-a obijduit. Dar el a simţit că se plimba cineva; şi cum de s’a gândit că era Dumnezeu? Aşa e obiceiul celor cari au păcătuit; bănuesc toate, tremură şi de umbre, se tem de orice sgomot şi cred că vine cineva la ei. Adeseori văzându-i pe unii alergând la alte treburi, păcătoşii credeau că vin la ei; şi când îi văd vorbind între ei unii cu alţii, ei işi închipue că aceştia vorbesc despre păcatul lor.
2. Aşa e păcatul; iese la iveală fără să-l dea nimeni de gol, osândeşte fără să te învinovăţească nimeni, face pe păcătos temător şi sfios, precum dreptatea îl face dimpotrivă. Auzi cum a însemnat scriptura şi teama acestuia şi curajul la vorbă al aceluia (Prov. 28, 1): „Nelegiuitul fuge fără să-l urmărească nimeni”. Cum fuge fără să-l urmărească nimeni? Are înăuntru în sine pe cel ce-i osândeşte cugetul, şi îl poartă pretutindeni; şi precum nu poate fugi de sine însuşi, tot astfel nici de acela care îl frământă dinăuntru; ci oriunde ar merge, e biciuit şi are o rană ce nu se poate vindeca. Dreptul însă nu e aşa. Dar cum e? Auzi: „Dreptul are încredere ca un leu”. Aşa era Ilie; căci a văzut pe rege venind la sine, şi când i-a zis acela (3 Reg. 18, 17. 18): „De ce îl strici pe Israel!” el i-a răspuns: „Nu eu îl stric, ci tu şi casa părintelui tău”. Într’adevăr dreptul are curaj ca un leu, căci precum se ridică leul împotriva unui căţeluş de rând, aşa s’a ridicat acela împotriva regelui, măcar că acela purta porfiră, şi acesta un cojoc, care a devenit totuşi un veşmânt mai vrednic de cinste decât porfira aceluia. Căci porfira aceea a stârnit foamete grea, iar cojocul acesta a alungat nenorocirile, a despărţit Iordanul, şi a făcut din Elisei un alt Ilie. O, cât de mare e virtutea sfinţilor! Nu numai vorbele şi trupurile lor, dar chiar şi veşmintele sunt cinstite oricând de toată făptura. Cojocul acestuia a despărţit Iordanul; încălţămintea celor trei tineri a călcat în picioare focul; lemnul lui Elisei a schimbat apele, şi le-a făcut să poarte fierul la suprafaţă; Moise cu toiagul lui a despărţit Marea Roşie, a spintecat piatra; veşmintele lui Pavel au alungat boalele; umbrele lui Petru au pus moartea pe goană, cenuşa sfinţilor mucenici îndepărtează pe demonii vicleni. De aceea fac toate cu putere, ca şi Ilie, căci el nu se uita la coroana şi la strălucirea dinafară a regelui, ci văzându-i sufletul îmbrăcat în sdrenţe, soios şi jigărit, şi mai nenorocit decât orice vinovat, şi băgând de seamă că el e rob şi sclav al patimilor sale, a dispreţuit domnia lui, căci i se părea că vede un rege pe scenă, nu aievea. Care e folosul bogăţiei dinafară când e atâta sărăcia dinăuntru? Şi ce neajuns are sărăcia dinafară, când înăuntru sunt grămădite atâtea avuţii? Un astfel de leu era şi fericitul Pavel; căci intrând la închisoare, doar cu strigătul lut a sguduit toate temeliile, a ros lanţurile, nu cu dinţii, ci cu vorba; de aceea trebue să-i numim nu lei, ci ceva mai mult. Căci deseori leul cade şi e prins în mreajă, pe când sfinţii, când sunt încătuşaţi, atunci se fac şi mai puternici; după cum a făcut şi acest fericit atunci la închisoare, deslegând cătuşele, sguduind pereţii, legând pe paznicul închisorii şi prinzându-l cu cuvântul evlavie. Leul strigă şi pune pe goană toate dobitoacele; sfântul strigă şi alungă pe demoni din toate părţile. Armele leului sunt coama fioroasă, ghiarele tăioase şi dinţii ascuţiţi mele celui drept sunt înţelepciunea, cumpătarea, răbdarea si dispreţuirea tuturor celor vremelnice. Oricine are aceste arme, îşi va putea râde nu numai de cei răi, ci chiar şi de puterile protivnice.
Dă-ţi aşadar osteneală, omule, să trăieşti o vieaţă potrivită Domnului şi niciodată nu te va întrece nimeni; ci chiar dacă s’ar părea că eşti cel mai de rând dintre toţi, vei fi cel mai puternic dintre toţi precum, dacă vei nesocoti virtutea sufletului, chiar dacă vei fi cel mai puternic dintre toţi, când toţi vor bârfi împotriva ta, uşor vei fi biruit. Şi aceste spuse au fost dovedite prin pilde; iar dacă vrei, eu voiu cerca să te învăţ şi prin fapte puterea nebiruită a dreptăţii, şi slăbiciunea lesne înfrântă a păcatului. Auzi aşadar, cum prorocul a lăsat să se înţeleagă aceasta: „Nu aşa cei nelegiuiţi, nu aşa, ci ca şi pulberea pe care vântul o împrăştie de la faţa pământului” (Psalm. 1, 4). Căci precum pulberea uşor se împrăştie fiind pusă la bătaia vântului, tot astfel şi păcătosul e răsturnat de orice ispită. Căci când el se luptă cu sine însuşi şi poartă pretutindeni această luptă, ce nădejde de mântuire mai are, dacă e vândut la el acasă, iar pe veşnicul său duşman, conştiinţa, îl târăşte pretutindeni cu sine? Dar dreptul nu e aşa. Cum e atunci? Ascultă pe acelaşi proroc, care zice (Ps. 124. 1), „Cei ce se încred în Domnul, sunt ca muntele Sonului”. Dar ce înseamnă „ca muntele Sionului”? „Nu se va mişca niciodată”, zice el (Ps. 124. 1). Şi cu orice unelte te-ai apropia, orice suliţi ai arunca împotriva lui ca să-l dărâmi, nu-l vei răpune niciodată; căci cum ai putea? Vei prăpădi toate uneltele şi vei slei chiar şi vlaga ta. Aşa este dreptul: oricâte răni ar fi primit, nu sufere nici un rău, ci slăbeşte puterea celor ce uneltesc împotrivă-i şi nu numai pe a muritorilor, dar chiar şi pe a demonilor. Ai auzit de multe ori, că diavolul deşi l-a împresurat pe Iov cu atâtea unelte şi născociri, nu numai că n-a clintit muntele acela, dar chiar el s-a tras îndărăt vlăguit, cu săgeţile rupte şi cu uneltele ne maifiind bune de nici o treabă după această năvală.
3. Ştiind deci acestea, să ne îngrijim de vieaţa noastră şi să nu râvnim după averi pieritoare; nici după slavă trecătoare; nici după trup, care îmbătrâneşte; nici după frumuseţe, căci se ofileşte; ci pentru suflet să ne dăm toate ostenelile noastre, şi pe acesta să îngrijim în tot chipul, A îngriji trupul când tânjeşte, nu e uşor pentru oricine; dar a lecui sufletul bolnav, e lucru foarte uşor pentru orişicine; şi apoi îngrijirea trupului cere şi bani şi leacuri, pe când a sufletului se face foarte uşor şi nu cere cheltuială; şi firea cărnii cu multă trudă e scăpată de rănile ce o chinuie, şi adesea e nevoie să pui mâna pe fier şi pe leacuri amare; în suflet nu e nimic de aşa fel, ci e de aiuns să vrei numai şi să doreşti şi toate s’au îndreptat, Şi aceasta a fost un lucru al Proniei dumnezeieşti; fiindcă din nevolnicia trupului nu poate veni multă pagubă (căci chiar dacă nu ne-am îmbolnăvi, venind moartea îl va strica şi irosi cu totul), iar pentru noi totul stă în sănătatea sufletului; de aceea El a făcut ca îngrijirea părţii cu mult mai folositoare şi mai trebuincioase să fie uşoară şi lipsită de cheltuieli şi de durere. Cum ne vom desvinovăţi, ce iertare vom avea, când de trup, pentru care se cer atâţia bani, şi se chiamă doctori, şi se sufere multă durere, avem atâta grijă, mai ales când răul izvorît din boala lui nu e aşa de mare; iar sufletul îl nesocotim, şi aceasta nefiind nevoiţi nici să cheltuim bani, nici să turburăm pe alţii, nici să răbdăm dureri; ci fără de astea toate, putând să-l îndreptăm doar prin hotărîre şi voinţă; şi ştiind foarte bine că dacă nu facem aceasta, am suferi cea mai mare pedeapsă, şi chinuri şi casne ce nu pot fi înlăturate? Căci ia spune-mi, dacă ţi-ar făgădui cineva că te va învăţa meşteşugul doctoricesc în acest timp, fără bani şi fără muncă, nu l-ai socoti un binefăcător?
N’ai răbda să faci şi să suferi orice ţi-ar porunci acel ce ţi-a făgăduit? Iată acuma fără osteneli ţi-e îngăduit să găseşti leacuri nu pentru rănile trupului, ci ale sufletului şi să-l aduci iar la sănătate fără nici o durere; deci să nu pregetăm. Căci, ia spune-mi, te costă vreo durere ca să uiţi mânia împotriva celui ce te-a mâhnit? E o durere să-ţi aduci aminte de nedreptate şi să nu poţi să te împaci. Ce muncă e să te rogi şi să ceri nenumărate bunuri de la Dumnezeu, care le dă cu atâta dragă inimă? Ce osteneala te costă să nu bârfeşti pe nimeni? Ce greutate să te scapi de pismă şi clevetire? Ce necaz (aşa de mare) e ca să-ţi iubeşti aproapele? Ce nenorocire e să nu spui cuvinte ruşinoase, nici ocări, nici să nu batjocureşti? Ce oboseală te costă ca să nu juri? Căci iarăşi voiu ajunge la acelaşi îndemn. Dimpotrivă, jurământul e cea mai mare sarcină; căci adesea, stăpâniţi fiind de supărare, mânie, am jurat să nu vorbim niciodată cu vreunul din acei ce ne-au supărat, ci apoi trecând supărarea şi potolindu-se mânia, voind să ne împăcăm şi fiind împiedicaţi de legătura jurământului, ne-am mâhnit ca şi cum am fi fost prinşi într’un laţ şi ademeniţi în cătuşe ce nu se mai pot deslega. Ceea ce ştie şi diavolul, şi pentru că ştia foarte bine că mânia e un foc şi că se stinge uşor, şi că, după stingerea mâniei, vine prietenia, dorind ca acest foc să rămână nestins, ne-a încurcat deseori în jurământ, aşa că chiar de va fi încetat supărarea, rămânând legătura jurământului, să păstreze văpaia din noi şi să se întâmple una din două: sau să ne împăcăm şi să ne călcăm jurământul, sau să nu ne împăcăm şi atunci să ne facem pe noi înşine vinovaţi de păcatul urii.
4, Ştiind aşadar acestea, să fugim de jurăminte şi gura noastră adesea să-şi dea osteneala să zică: „Crede-mă” şi acesta va fi pentru noi semnul întregei evlavii. Căci limba învăţată să spună acest singur cuvânt, se ruşinează şi roşeşte de a mai spune cuvinte neruşinate şi nesăbuite; şi dacă va fi iar trasă Înapoi de către nărav, va fi dojenită având atâţia pârîtori. Căci când cineva va vedea pe unul care nu jură, că spune cuvinte de ocară, va sări la el, şi va râde de el şi îngânându-l îi va zice: „Tu care ai mereu în gură vorba „Crede-mă”, n’ai curajul să juri, dar îţi pângăreşti gura cu cuvinte ruşinoase?” Astfel şi fără voia noastră, fiind siliţi de împrejurări, ne vom întoarce la cucernicie. Dar dacă va fi nevoie să jurăm? zice cineva. Unde e călcare de lege, nu e nevoie. Dar e oare cu putinţă – va zice – să nu juri deloc? Ce spui? Dumnezeu a poruncit şi tu mai cutezi să întrebi dacă e cu putinţă să păzeşti legea? Ba e peste putinţă să n’o păzeşti şi din cele de faţă vreau să vă dovedesc vouă acuma că nu e peste putinţă să nu juri, ci să juri. Iată, orăşenilor li s’a poruncit ceea ce se părea că trece peste puterile multora, anume să plătească aur, şi cea mai mare parte s’a şi strâns, că poţi auzi pe perceptori: Ce zăboveşti, omule ? Ce ne tot amâni din zi în zi ? Nu poţi scăpa; e legea împăratului care nu rabdă întârziere. — Ei, ce zici, rogu-te? Împăratul a poruncit să se plătească bani, şi nu se poate să nu plăteşti; Dumnezeu a poruncit să fugi de jurăminte, şi tu spui că e peste putinţă să fugi de jurăminte? Azi e a şasea zi, de când vă dau acest sfat; acum, ca şi cum aş pleca, vreau să-mi iau rămas bun de la voi, ca să vă puneţi la adăpost. Nu veţi mai avea nici iertare nici îndreptăţire, mai cu seamă că, chiar de nu v’aş fi spus eu nimic, voi trebuia să vă vindecaţi de acest nărav (căci nu e încurcat şi n’are nevoie de multă pregătire). Dar după ce vi s’a dat atâtea sfaturi şi îndemnuri, când veţi fi aduşi ca vinovaţi în faţa groaznicului judeţ, ce îndreptăţire o să găsiţi, când se va cere de la voi pedeapsa pentru fărădelegea voastră? N’o să vă fie îngăduit să veniţi cu nici o desvinovăţire, ci veţi fi nevoiţi sau să plecaţi de aci pocăiţi, sau să nu vă pocăiţi şi să primiţi pedeapsa, şi să fiţi supuşi la cele mai mari casne. Gândindu-vă deci la toate acestea şi plecând cu multă grijă de aici, sfătuiţi-vă intre voi să păstraţi in mintea voastră cu toată luarea aminte cele spuse aici, pentru că, chiar dacă aş tăcea eu, voi învăţându-vă unul pe altul, întărindu-vă şi îndemnându-vă, veţi arăta că aţi propăşit mult, şi, împlinind toate celelalte porunci, să vă bucuraţi de cununile cele veşnice; de care fie ca să aveţi parte prin harul Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Amin.