din „Predicile despre statui”
PREDICA a VI-a
TEAMA DE DREGĂTORI E FOLOSITOARE. POVESTIREA CELOR CE S’AU ÎNTÂMPLAT PE DRUM SOLILOR CARE DUCEAU ÎMPĂRATULUI VESTEA DESPRE RĂSCOALA; CINE RABDĂ CEVA PE NEDREPT ŞI MULŢUMEŞTE LUI DUMNEZEU CARE ÎNGADUIE ACEST LUCRU, E DEOPOTRIVĂ CU CEL CE RABDĂ CEVA ASEMĂNĂTOR, PENTRU DUMNEZEU. IARĂŞI PILDE DESPRE CEI TREI TINERI ŞI CUPTORUL BABILONIC; ŞI DESPRE LEPĂDAREA DE JURĂMINTE
Ţinută în ziua de 10 Martie
1. Multe zile am cheltuit ca să vă mângâi, dragii mei; şi totuşi nu ne vom lăsa de planul acesta; ci cât timp va dăinui rana mâhnirii, vom pune pe ea leacul mângâierii. Căci dacă doftorii nu pregetă să îngrijească rănile trupului, până ce n’au văzut durerea încetând, se cade cu atât mai vârtos să facem acest lucru, când e vorba de suflet. Fiindcă tristeţea e rana sufletului, şi pe ea trebuie s’o alinăm neîncetat cu vorbe blajine; căci nici apa caldă nu poate să potolească buba cărnii atât cât belşugul de cuvinte mângâietoare obişnuieşte să astâmpere patima sufletului. Aci n’avem nevoie de burete ca doftorii, ci în loc de burete vom întrebuinţa limba; n’avem nevoie de foc cu care să încălzim apele, ci în loc de foc, ne vom sluji de harul Duhului. Haide să facem şi azi aceasta. Căci dacă noi nu vă vom aduce mângâiere, din ce altă parte o veţi căpăta? Judecătorii vă înfricoşează, deci preoţii să vă mângâie; dregătorii vă ameninţă, Biserica să vă întremeze. Căci aşa se face cu copiii mici; învăţătorii îi sperie şi îi bat, şi îi trimet lăcrămânzi la mamele lor, iar mamele, primindu-i la sânul lor, îi ţin şi îi îmbrăţişează, îi sărută ştergându-le lacrămile, şi îmbărbătează sufletul lor îndurerat, încredinţându-i cu vorbele lor, că teama faţă de dascăli e folositoare.
De aceea, fiindcă şi pe voi v’au înspăimântat dregătorii şi v’au umplut de grijă, Biserica, mama obştească a noastră a tuturor, desfăcându-şi sânul şi primindu-ne cu braţele deschisev ne mângâie în fiecare zi, spunându-ne că teama de dregători e folositoare, şi folositoare e şi mângâierea ce purcede dintr’însa. Căci teama faţă de ei nu ne lasă să ne lenevim; iar mângâierea ei nu ne îngădue să cădem sub povara obidei; şi prin acestea amândouă, Dumnezeu rândueşte mântuirea noastră. Căci tot El a înarmat pe dregători, ca să sperie pe cei svăpăiaţi; şi Ei a ales pe preoţi ca să mângâie pe cei îndureraţi; şi atât Scriptura cât şi încercarea însăşi spun cu glas mare aceste două lucruri. Căci dacă, acum, când nu ne lipseau dregătorii, iar ostaşii erau gata sub arme, sminteala câtorva oameni pe cari îi poţi număra pe degete, nişte corcituri şi venetici, în scurt timp ne-a stârnit atâta amar de foc şi furtună şi i-a făcut pe toţi să se teamă de prăpăd, la ce sminteală n’ar fi ajuns ei, dacă n’ar fi fost de loc teama de dregători? N’ar fi dărâmat din temelii această cetate, şi făcând toate una cu pământul, nu ne-ar fi luat chiar şi sufletele noastre?
Dacă, deci, desfiinţezi tribunalele de judecată, strici toată rânduiala vieţii noastre; şi după cum, dacă îndepărtezi pe cârmaciu din corabie, o faci să se scufunde; şi, dacă iei pe căpetenie de la oaste, dai pe ostaşi legaţi în mâna duşmanilor; tot astfel, dacă iei pe dregători din cetate, vom duce o vieaţă mai nechibzuită decât animalele necuvântătoare, muşcându-ne şi mâncându-ne între noi, cel bogat pe cel sărac, cel puternic pe cel slab, cel îndrăsneţ pe cel de omenie. Dar, slavă Domnului, acum nu e de loc aşa; cei cari trăiesc în evlavie n’au nevoie de o asemenea îndreptare. „Pentru cel drept, zice-se, nu s’a pus lege” (I Timoth. 1, 9). Iar mulţi cari privesc spre răutate, dacă n’ar avea această teamă adevărată deasupra lor, ar umple cetăţile de mii de rele; lucru pe care, pentrucă îl ştia, l-a spus şi Pavel, zicând: „Nu e nici o putere, decât de la Dumnezeu; şi ocârmuirile, care sunt, sunt orânduite de Dumnezeu” (Rom. 13, 1). Rostul, pe care îl împlinesc îmbinările de lemnărie în case, îl îndeplinesc magistraţii în cetăţi; şi precum, dacă le vei lua pe acelea, pereţii se desfac şi se năruesc; tot astfel dacă vei lua din lume pe dregători şi teama de ei, şi casele şi cetăţile şi noroadele se vor nărui între ele cu multă desfrânare, nefiind nimeni care să le ţină pe loc şi să le respingă, înduplecându-i să se astâmpere de frica pedepsei. Drept aceea, iubiţilor, să nu ne plângem de teamă faţă de dregători, ci să mulţumim lui Dumnezeu, că înfrânează lenevirea noastră şi ne face mai harnici. Căci, rogu-vă, avut-am vreo pagubă de pe urma acestei griji şi osârdii? Oare fiindcă ne-am făcut mai cu luare aminte şi mai cuminţi? Pentru că nu mai vedem nici un om beat cântând cântece desfrânate? Pentru că se continuă necurmat lacrămile, rugăciunile şi închinăciunile? Fiindcă râsul nelalocul lui şi vorbele ruşinoase şi orice desmăţare au fost alungate, iar cetatea noastră toată se poartă acum ca o femeie cinstită şi cuviincioasă? De aceea, rogu-te, plângi? Ba mai degrabă trebue să fii vesel şi să-i mulţumeşti lui Dumnezeu pentru asta, fiindcă o teamă de câteva zile a risipit o desfrânare aşa de mare! „Nu tăgăduesc”, zici tu; „dar dacă primejdia noastră s’ar mărgini numai la teamă, ne-am fi ales cu destul folos: dar acum ne e frică să nu purceadă răul mai departe, şi să nu ajungem cu toţii in cel mai grozav pericol Dar ca să nu vă temeţi, Pavel vă mângâie zicând: „Credincios e Dumnezeu, care nu va îngădui să fiţi Încercaţi peste puterile voastre, ci împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s’o puteţi răbda” (I Corint. 10, 13). El însuşi a zis (Deut. 31, 6): „Nu te voiu lăsa şi nu te voiu părăsi”. Căci dacă ar vrea să ne mustre aievea şi prin ispită, nu ne-ar fi lăsat atâtea zile pradă temerii. Când nu vrea să pedepsească, înspăimântă, fiindcă dacă ar vrea să pedepsească, teama ar fi de prisos, de prisos ar fi ameninţările. Acum însă trăim o vieaţă mai grea decât o mie de morţi, tremurând şi tresărind de atâtea zile, fiindu-ne frică chiar de umbrele noastre şi ispăşind pedeapsa acelui Cain şi de necurmată grijă sărind din mijlocul somnului, astfel că, chiar dacă L-am mâniat pe Dumnezeu, acuma, după ce am suferit o aşa de mare osândă, ni L-am făcut binevoitor. Căci, deşi n’am căpătat o pedeapsă vrednică de păcatul nostru, ea e deajuns pentru indurarea dumnezeiască.
2. Şi trebue să prindem curaj nu numai din aceasta, ci şi din multe altele, căci nu puţine chezăşii de bună nădejde ne-a dat nouă Dumnezeu. Şi cea dintâi e că cei cari au pornit să ducă vestea cea rea, plecând de aci ca şi cum ar fi avut aripi, şi socotind să fi ajuns de mult în tabăra împăratului, şi acum zăbovesc la jumătatea drumului; atâtea piedici şi poticneli au avut, că acuma, dând drumul cailor merg în care, ceea ce neapărat îi va face să ajungă mai târziu. Căci după ce Dumnezeu a îndemnat pe episcopul şi părintele nostru al tuturor (e vorba de episcopul Flavian) să plece de aici, şi l-a înduplecat să pornească şi să ia asupra-şi această însărcinare, deodată i-a oprit în mijlocul drumului, ca nu cumva ajungând înainte să aprindă focul şi să facă nefolositoare îndreptarea învăţătorului, care ar fi găsit urechile împăratului astupate de focul mâniei. Şi că această piedică nu fără voia lui Dumnezeu s’a întâmplat, e limpede de aci: oamenii cari şi-au petrecut toată vremea în astfel de călătorii şi care aveau slujba, de a mâna caii, s’au lăsat de această meserie doborîţi fiind, şi întâmplările de acum sunt tocmai pe dos de acelea ale lui Iona. Pe acela, nevrând să plece, îl silea Dumnezeu; pe aceştia, cari se grăbeau să plece, Dumnezeu i-a oprit. O, lucru nou şi minunat! Acela nu voia să vestească nenorocirea, şi Dumnezeu l-a pornit fără voia lui; aceştia degrabă se zoresc să vestească prăpădul, şi pe ei, iarăşi fără voia lor, i-a oprit. Din ce pricină ? Pentru că de data asta graba aducea pagubă, iar de data aceea câştig; de aceea şi pe el l-a făcut să se zorească cu ajutorul chitului, şi pe aceştia i-a întârziat din pricina cailor. Vezi înţelepciunea lui Dumnezeu? Fiecare din ei a fost împiedicat prin acelea prin care nădăjduia să aducă la îndeplinire lucrul plănuit. Acela a socotit să scape prin călătoria pe mare, şi corabia a ajuns pentru el un lanţ; aceştia nădăjduiau să ajungă să vadă mai repede pe împărat, cu ajutorul cailor, şi caii le-au fost piedica; ba, nici caii, nici corabia, ci pronia lui Dumnezeu, care pretutindeni rândueşte toate prin înţelepciunea Lui. Şi acum cugetă şi la felul proniei, cum i-a înfricoşat şi i-a mângâiat. Chiar în ziua, în care s’au făptuit toate acele nelegiuiri, îngăduindu-le să plece ca să vestească împăratului toate cele întâmplate, i-a speriat pe toţi prin repeziciunea plecării lor; dar după ce au plecat şi au făcut două, trei zile pe drum, când socoteam că mergerea episcopului nostru era de prisos, pentru că avea să ajungă prea târziu, atunci a risipit teama şi ne-a mângâiat, oprindu-i pe aceia, cum am spus, în mijlocul drumului, şi făcând ca aceia care veneau de acolo la noi, să ne vestească necazurile lor de pe drum, ca să mai răsuflăm niţel; lucru, care s’a şi întâmplat, făcând ca să scăpăm noi de o mare parte din îngrijorare. Auzind acestea, ne-am închinat lui Dumnezeu, care a făcut aceasta şi care mai cu dragoste decât orice părinte orândueşte lucrurile noastre şi acum, oprind pe aceşti răi vestitori, ca şi cu o putere nevăzută, şi doar că nu le-a zis; „Ce vă zoriţi, ce vă grăbiţi să scufundaţi o astfel de cetate? Oare aduceţi veşti bune împăratului? Rămâneţi aici, până când voiu face pe sluga mea, ca pe un vraciu foarte bun, să vă ia înainte şi să întreacă goana voastrăI” Şi dacă atunci, când doar a început să se ivească buba fărădelegii, ni s’a arătat atâta grijă, cu atât mai vârtos vom dobândi iertare după schimbare, după pocăinţă, după atâta frică, după lacrimi şi rugăciuni. Căci cu drept cuvânt era îndemnat Iona iarăşi să-i cheme la pocăinţă; voi aţi şi făcut pocăire şi mare schimbare, şi de aceea de acum înainte e nevoie de mângâiere, nu de vestitor care vă aduce ameninţări. De aceea l-a stârnit pe acest obştesc părinte (pe episcopul Flavian) să pornească la drum, deşi erau atâtea lucruri ce-i împiedicau; şi dacă n’ar fi avut grijă de mântuirea noastră, nu l-ar fi înduplecat pe acela, ci l-ar fi împiedicat chiar atunci când vroia să plece.
3. Mai am să vă spun un al treilea lucru, care să vă dea curaj: sărbătoarea cea apropiată (este vorba de Sf. Paşti) pe care o cinstesc şi toţi necredincioşii, şi pe care astfel a respectat-o şi cinstit-o chiar însuşi împăratul iubitor de Dumnezeu, încât i-a întrecut pe toţi împăraţii, care înaintea lui întru evlavie au domnit. Căci în astfel de zile, prin scrisoarea, pe care o trimesese în cinstea sărbătorii, a slobozit din închisoare aproape pe toţi cei închişi. Şi episcopul nostru, când va fi în faţa împăratului, va citi această scrisoare şi îi va aduce aminte de legile date de el însuşi, zicându-i astfel: „Îndeamnă-te tu pe tine însuţi; ia-te pildă pe tine însuţi; ai în casa ta o pildă de iubire faţă de oameni; n’ai vrut să faci un măcel drept, şi acum vei putea să făptueşti unul nedrept ? Pe cei prinşi cu vină şi puşi în lanţuri i-ai iertat din respect pentru sărbătoare, iar pe cei nevinovaţi, cari n’au cutezat nimic, îi vei osândi, mai ales într’o sărbătoare ca aceasta? Oh nu, împărate! Trimeţând această scrisoare tuturor cetăţilor, tu le spuneai: O, de-aş putea să înviez şi pe cei morţi! De această îndurare avem nevoie acum. Pe regi nu îi face atât de vestiţi biruinţa asupra duşmanilor, cât îi face biruinţa asupra mâniei şi sufletului lor: acolo isprava e a armelor şi a ostaşilor, aci planul de biruinţă e numai al tău, şi nu ai pe nimeni care să împartă cu tine slava înţelepciunii. Ai biruit năvala barbară; învinge şi mânia regească; să înveţe toţi necredincioşii că teama de Hristos poate înfrâna orice putere. Slăveşte pe Stăpânul tău, iertând tovarăşilor tăi de robie păcatele, ca şi El mai vârtos să te slăvească şi să-ţi arate în ziua judecăţii un ochi binevoitor şi senin, aducându-Şi aminte de îndurarea ta”.
Astfel va vorbi el, şi vă va smulge cu totul mâniei sale. Şi ajutorul, pe care îl avem noi de la acest post, este foarte mare, nu numai ca să înduplecăm pe împărat, ci chiar ca să putem răbda cu bărbăţie nenorocirile; căci nu o mică mângâiere dobândim de pe urma acestei împrejurări. Căci a ne aduna în toate zilele, a gusta cuvântul Sfintelor Scripturi, a ne privi unii pe alţii, a ne plânge între noi şi a ne duce acasă, după ce ne-am rugat şi am primit binecuvântarea, toate aceste lucruri ne iau foarte mult din durerea noastră.
Deci să nu ne prăbuşim, să nu ne lăsăm abătuţi de îngrijorare, ci să stăruim în aşteptarea celor bune, şi să luăm aminte la cele ce au să se spună, căci şi astăzi tot despre dispreţul morţii vreau să vă vorbesc. V’am spus ieri că noi ne temem de moarte, nu fiindcă e grozavă, dar fiindcă nu ne-a încins nici dragostea de împărăţia cerurilor, nici nu ne-a cuprins teama de gheena; şi pe lângă aceasta, pentru că nu avem un cuget curat. Dar să vă pomenesc şi a patra pricină a acestei îngrijorări, nu mai mică decât cele dintâi, dar mai adevărată? Nu ducem o vieaţă plină de pietate, cum se cuvine creştinilor, ci umblăm după o vieaţă desfrânată şi plină de moliciune; şi de aceea, cum e şi firesc, ne desfătăm de lucrurile pământeşti. Pentru că dacă ne-am petrece această vieaţă în posturi, în veghi şi într’un traiu sărăcăcios, ştirbindu-ne poftele noastre fără rost, îndepărtând plăcerile, răbdând sudorile virtuţii, pedepsindu-ne trupul, după cum spune Pavel (I Corint, 9, 27) şi ţinându-l în robie, neîngăduind cărnii să alunece spre dorinţi şi mergând pe un drum strâmt şi greu, în curând am dori cele viitoare, grăbindu-ne să ne scăpăm de necazurile de faţă. Şi ca să vedeţi că vorbirea noastră nu e mincinoasă, suie-te pe culmile munţilor, ia seama la schimnicii, cari stau acolo îmbrăcaţi! în sac, în lanţuri, în posturi, închişi în întunerec, şi viei vedea că toţi doresc moartea, numind-o odihnă. Căci după cum cel ce se luptă cu pumnul se zoreşte să iasă din arenă, ca să scape de răni, iar luptătorul doreşte să se ridice spectatorii, ca să fie cruţat de osteneli; tot astfel cel care trăieşte în virtute un traiu greu şi aspru, doreşte sfârşitul, ca să scape de ostenelile de aici şi cu încredere deplină în cununile ce îl aşteaptă, va călători spre vadul liniştit şi va ajunge acolo, unde nu mai are să se teamă de înec şi scufundare. De aceea Dumnezeu prin firea lucrurilor ne-a pregătit o vieaţă muncită şi căsnită, ca mânaţi de obida de acum, să ne agăţăm de dorinţa celor viitoare. Căci dacă acum, când sunt atâtea mâhnirii primejdii şi temeri şi griji, ce ne împresură din toate părţile, şi noi tot zăbovim cu drag în această vieaţă; când am mai dori vreodată cele viitoare, dacă pe lume n’ar fi nici unul din aceste lucruri, iar vieaţă noastră întreagă s’ar scurge fără tristeţe şi fără restrişti?
4. Aşa le-a făcut Dumnezeu şi Iudeilor. Voind să stârnească în ei dorul de întoarcere şi să-i facă să urască Egiptul, a îngăduit ca ei să se căsnească cu munca zidărească şi cu lut, ca să ceară lui Dumnezeu cu glas mare întoarcerea, chinuiţi fiind de mărimea muncilor şi a robotului aceluia. Căci dacă chiar după ce au ieşit, deşi li s’au întâmplat acestea, şi-au adus aminte de Egipt şi de vechea robie şi tot se zoreau să se întoarcă iar sub jugul vechei stăpâniri, când ar mai fi vrut ei vreodată să părăsească această ţară, dacă n’ar fi dat peste asemenea barbari? De aceea, ca să nu ne dăm şi noi leneviei, ţintuiţi pământului şi umblând după cele de faţă, ne-a făcut Dumnezeu o vieaţă aşa de plină de casne. Aşadar să nu ne agăţăm de vieaţă aceasta mai mult decât se cade. Ce folos, ce câştig avem noi din dorul prea mare după vieaţă de faţă? Vrei să afli de ce e bună vieaţă de faţă? Fiindcă ea e temeiu şi prilej pentru vieaţă viitoare, şi e ca o arenă pentru a câştiga cununile de acolo, căci dacă nu ne-ar hărăzi acest lucru, ea ar fi mai de plâns decât o mie de morţi. Dacă n’avem de gând să trăim spre a plăcea lui Dumnezeu, e mai bine să murim. Căci întrucât e ea mai de seamă, mai deosebită? Nu vedem în fiecare zi acelaşi soare şi aceeaşi lună? Nu aceeaşi vară? Nu aceeaşi iarnă? Nu aceleaşi treburi?
„Ce e ce a fost? Ceea ce va fi. Ce e aceea ce s’a făcut? Tocmai aceea ce se va face” (Ecles. 1, 9). Aşadar să nu socotim fericiţi pe cei vii, şi să nu plângem pe cei morţi, ci să căinăm pe cei ce stau în păcate, fie că-s vii, fie că-s morţi; iar pe cei ce trăiesc în dreptate, oriunde ar fi ei, să-i socotim fericiţi. Tu te temi de o singură moarte, şi de ea te plângi; iar Pavel, care murea în fiecare zi, nu numai că nu lăcrăma din pricina aceasta, dar se veselea şi se bucura. O, de-aş putea să mă primejduesc şi eu pentru Dumnezeu, şi nu mi-ar păsa de loc; căci nu numai acela ce sufere pentru Dumnezeu, merită laudă, ci şi acela care rabdă bărbăteşte o nedreptate şi mulţumeşte lui Dumnezeu, care îngăduie acest lucru, nu e mai prejos decât cel care sufere pentru Dumnezeu. Fiindcă şi fericitul Iov a primit acelea multe şi nesuferite lovituri de la diavolul, care îl ispitea în zadar, fără rost şi fără pricină; şi totuşi a răbdat bărbăteşte şi a mulţumit lui Dumnezeu, care îngăduia acestea, şi a câştigat cununa întreagă. Deci să nu te mâhneşti din pricina morţii, căci e un lucru firesc; să te mâhneşti din pricina păcatului, pentru că el e vina voinţei. Dacă te mâhneşti pentru cei răposaţi, te vei îndurera şi pentru cei ce se nasc; căci precum moartea e firească, tot astfel şi naşterea. Dacă te ameninţă cineva cu moartea,. spune-i: „Am fost învăţat de Hristos să nu mă tem de acei cari îmi omoară trupul, fără ca să-mi poată ucide sufletul” (Mat. 10, 28.). Dacă te ameninţă că ia averea ta pe seama statului, răspunde-i: „Gol am ieşit din pântecele maicii mele, şi gol mă voiu întoarce acolo” (Iov 1,21), „N’am adus nimic pe lumea asta; e limpede că nici nu vom putea să plecăm cu ceva din ea” (I Tim. 6, 7) şi dacă nu vei lua tu, va veni moartea să ia; şi dacă nu mă vei ucide tu, legea firii îmi va aduce sfârşitul. Drept aceea să nu ne temem de niciunul din relele, ce ni se aduc de către fire, ci de acelea care izvorăsc din reaua voinţă; căci ele ne nasc pedeapsa. Cu prilejul lucrurilor, ce ne vin pe neaşteptate, să ne gândim mereu, că nu le vom îndrepta căinându-ne, şi să încetăm de a ne căina; şi pe lângă aceasta să ne mai gândim că, dacă suferim vreo nedreptate pe lumea aceasta, ne ştergem multe păcate. De aceea e un mare bine ca să ne ispăşim păcatele aici, nu dincolo; căci şi bogatul acela n’a întâmpinat nimic rău aici, şi de aceea era căsnit dincolo. Şi cum că aceasta era pricina, pentru care nu primea acolo nici o mângâiere, auzi ce spune Avram (Luca 16, 25): „Fiule, tu ai căpătat tunurile tale; de aceea eşti căsnit”. Şi cum că lui Lazăr de aceea i s’au dat acele bunuri, fiindcă îndurase aici cu bărbăţie acele nesfârşite restrişti, auzi-l pe patriarh spunând şi aceasta. Căci după ce a spus bogatului: „Ai căpătat bunurile tale” adaogă: „iar Lazăr cele rele, de aceea primeşte mângâiere”. Căci după cum cei ce trăiesc în virtute şi în obidă au un îndoit câştig; tot astfel cel ce trăieşte în răutate şi se bucură de desfătări, va avea îndoită pedeapsă. Şi iarăşi spun, nu ca să învinovăţesc pe cei ce fug (căci „să nu turburi sufletul întristat” zice Eclesiastul, 7, 36); nici voind să-i mustrez (căci bolnavul are nevoie de mângâiere), din dorinţa de a-i îndrepta; să nu ne căutăm mântuirea în fugă, ci să fugim de păcate şi de drumul rău. Dacă vom fugi de acestea, chiar dacă am fi înconjuraţi de nenumăraţi ostaşi, nimeni nu va putea să ne vatăme; dacă nu vom fugi de acestea, chiar dacă ne vom sui pe vârful munţilor, şi acolo vom găsi nenumăraţi duşmani. Să-ţi aduci iarăşi aminte de cei trei tineri, care erau in cuptor şi nu păţeau nici un rău; şi de aceea care îi aruncaseră pe ei acolo şi rămâneau înafara cuptorului, cum toţi cei de jur împrejur au fost mistuiţi. Ce e mai vrednic de mirare ca aceasta? Focul i-a deslegat pe cei pe care îi cuprindea; şi i-a înşfăcat pe cei pe care nu-i cuprindea; ca să înveţi că nu locul, ci felul moravurilor aduce mântuirea, au scăpat cei dinăuntru şi au fost mistuiţi cei din afară. Aceleaşi trupuri au avut şi unii şi alţii, dar nu aceleaşi simţuri; de aceea nu şi aceleaşi pătimiri. Căci fânul deşi stă afară, se aprinde repede; precum dimpotrivă aurul, chiar de ar rămânea înăuntru, şi mai mult străluceşte.
5. Unde sunt acum cei ce spun: „Să ia împăratul toate, şi numai trupul să ni-l lase slobod?”. Să înveţe acum, ce înseamnă a avea trupul slobod. Căci nu scutirea de pedeapsă face trupul slobod, ci vieaţa necurmată întru dreptate. Trupurile acestor tineri erau slobode chiar băgate în cuptor; căci ei se lepădaseră de mult de robia păcatului. Şi aceasta e singura libertate, nu a fugi de primejdie sau de suferinţe. Ci tu, auzind de cuptor, adu-ţi aminte de râurile de foc din ziua aceea înfricoşătoare. Căci după cum aici focul i-a înşfăcat pe aceia, iar de aceştia s’a sfiit, tot aşa va fi şi cu acele râuri de foc, şi dacă cineva va avea fân, lemne sau paie, va lua foc; iar dacă cineva are aur şi argint, se face mai strălucitor. Astfel de lucruri să strângem, şi să răbdăm cu bărbăţie cele de faţă, ştiind că obida de acum ne va scăpa de acea pedeapsă, dacă ştim să fim înţelepţi, şi aici ne va face mai buni, nu numai pe noi, ci adesea, dacă veghem, şi pe aceia cari ne chinuesc; atât de mare e puterea acestei înţelepciuni, după cum s’a întâmplat şi cu tiranul de atunci. Căci după ce a auzit că n’au păţit nici un rău, auzi cum s’a schimbat: „Slugi ale Domnului celui prea înalt, ieşiţi şi veniţi încoace” (Dan 3, 93). Dar nu spunea puţin mai înainte: „Şi care e zeul, care vă va putea smulge din mâinile mele?” Ce s’a întâmplat? De unde a venit acea schimbare? Pe cei dinafară i-ai văzut mistuiţi, iar pe cei ce stăteau înăuntru îi chemi? Ce te-a făcut să ajungi la o asemenea cugetare? Ai văzut cât de mult s’a schimbat regele? Când nu era încă stăpân pe ei, hulea; după ce i-a aruncat în foc, cugeta înţelepţeşte. De aceea şi Dumnezeu a îngăduit să se facă tot ce voia tiranul, ca să arate că pe cei păziţi de Sine, nu poate nimeni să-i vatăme; şi ceea ce a făcut cu Iov, a făcut şi aici. Căci acolo a îngăduit diavolului să-şi arate toată puterea lui, iar după ce acesta şi-a tocit toate săgeţile lui, şi nu-i mai rămăsese nici un fel de mreji, atunci a scos pe luptător din arenă, ca biruinţa să fie limpede şi neîndoielnică; şi aici a făcut acelaşi lucru. A vrut să dărâme cetatea lor, şi Dumnezeu n’a împiedicat aceasta; a vrut să-i ia ca robi, şi nu l-a împiedicat; a vrut să-i lege, şi i-a îngăduit; a vrut să-i arunce în cuptor, şi a îngăduit; să aprindă o flacără peste măsură, şi a îngăduit şi aceasta; şi când nu mai rămăsese nimic, ci tiranul îşi sleise toată puterea lui, atunci Dumnezeu a arătat virtutea şi răbdarea tinerilor. Şi Dumnezeu a îngăduit până la sfârşit obida, ca să arate celor ce se înverşunau împotriva lor, atât înţelepciunea celor supuşi la obidă, cât şi pronia Sa. Lucruri pe care atunci aflându-le, le pomenea şi regele strigând cu mare glas: „Slugi ale Domnului celui prea înalt, ieşiţi şi veniţi încoace”. Ci tu gândeşte-te la bărbăţia tinerilor: nici n’au ieşit înainte de a fi chemaţi, ca să nu socoată cineva că s’ar teme de foc; nici la chemarea lui n’au rămas înăuntru, ca să nu pară că sunt cârcotaşi şi ambiţioşi. După ce ai aflat, zic ei, ale cui slugi suntem, după ce ai cunoscut pe Domnul nostru, atunci am ieşit, ca nişte crainici ai puterii dumnezeeşti pentru toţi cei de faţă. Şi încă nu numai ei, ci şi duşmanul cu glasul şi cu limba, cum şi prin scrisoarea sa, vestea tăria luptătorilor şi puterea orânduitorului de lupte. Şi după cum crainicii, când spun în mijlocul mulţimii numele luptătorilor biruitori, spun şi numele cetăţii lor zicând: cutare e din acest oraş; tot astfel şi aici, în loc de numele cetăţii, a vestit numele Domnului lor: „Sedrah, Misah şi Abdenago, slujitori ai Domnului celui preaînalt ieşiţi şi veniţi încoace”. Ce s-a întâmplat de îi numeşti slujitori ai Domnului? Nu erau slugile tale? „Dar au destrămat ţara mea, au călcat în picioare trufia mea, şi prin faptele lor au arătat pe adevăratul Dumnezeu”. Dacă ar fi fost slugi ai unor oameni, focul nu s-ar fi temut de ei, flacăra nu s’ar fi dat înapoi, căci făptura nu ştie să cinstească şi să se sfiască de slugile oamenilor. De aceea iar a zis „Binecuvântat să fie Dumnezeul lui Sedrah, Misah şi Abdenago” (Dan. 3, 95).
Ci tu uită-te cum vesteşte numele orânduitorului de lupte: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, care a trimes pe îngerul său şi a scos pe slugile sale”. Aceasta nu o poate face decât puterea dumnezeiască. Apoi laudă virtutea luptătorilor, pentru că „au crezut în El, au nesocotit cuvântul regelui şi şi-au dat trupurile lor, ca să nu slujească unor zei străini” (Dan. 3. 28). Oare poate ceva să stea alături de virtute? Înainte când au spus : „Nu slujim zeilor tăi”, s’a aprins (regele) mai rău decât un cuptor; însă după ce prin fapte l-au Învăţat despre aceasta pe rege, acesta nu numai că nu s’a mâniat, dar i-a lăudat şi s’a minunat de ei, fiindcă nu i-au dat ascultare. Atât de mare lucru e virtutea, încât smulge lauda şi mirarea chiar a duşmanilor. Aceia au luptat şi au biruit, iar el, biruit fiind, le mulţumea că nu s’au lăsat speriaţi de priveliştea flăcării şi că i-a mângâiat nădejdea în Domnul, şi numeşte pe Dumnezeul pământului după cei trei tineri, nu că ar fi vrut să mărginească împărăţia lui cu vreun hotar, ci pentru că cei trei tineri erau pentru el In loc de întreg pământul; de aceea, lăsând la o parte atâţia tirani, regi şi prinţi, care i se supuseseră, el s’a minunat de cei trei tineri, care au nesocotit tirania lui. Şi au făcut acest lucru, nu certându-se, ci filosofând, nu din îngâmfare, ci din evlavie; nu umpluţi de trufie, ci înflăcăraţi de râvnă. Căci mare lucru e nădejdea în Dumnezeu; lucru pe care l-a băgat de seamă şi barbarul, care vrând să arate că de aceea au scăpat de primejdia ce-i ameninţa, a strigat „Fiindcă au crezut în El”.
6. Şi spun aceasta ca să nu ne temem de nimic, decât să nu mâniem pe Dumnezeu. Căci şi atunci era cuptorul aprins; însă ei l-au dispreţuit, dar s’au temut de păcat; căci ştiau că fiind arşi, n’o să paţă nici un rău, pe când, dacă n’ar fi păzit legea Domnului, erau să îndure cele mai grozave pedepse. Căci a păcătui e o mare pedeapsă, chiar dacă nu suntem pedepsiţi; după cum e cea mai mare cinste, şi cea mai mare linişte să trăim în virtute, chiar dacă suntem pedepsiţi. Căci păcatele ne despart de Dumnezeu, după cum zice şi El: „Nu păcatele voastre ne despart în mijloc pe voi şi pe Mine?” (Isaia 59, 2). Pedepsele însă ne duc la Dumnezeu; căci zice: „Dă-ne pace, căci toate ne-ai dat” (Isaia 26, 12). Dacă cineva are o rană, de ce trebue să se teamă? De materie, sau de operaţia doctorului? De fier sau de mărirea bubei? Păcatul este ca o materie (coptură); pedeapsa ca bisturiul doctorului.
După cum cel ce are puroiu, se simte rău, chiar dacă nu e tăiat, ba încă e în culmea durerilor, tocmai dacă nu se lasă să fie tăiat; tot astfel şi acel care păcătueşte e cel mai nenorocit din toţi, chiar dacă nu e pedepsit; şi atunci e mai nenorocit, când nu e pedepsit şi nu sufere nimic. Şi după cum cei bolnavi de splină şi de dropică sunt mai nenorociţi când mănâncă din belşug şi beau băuturi răcoritoare, sau mănâncă bucate de toate felurile sau rogodele, pentru că prin aceste lucruri gingaşe îşi măresc boala; iar dacă, după porunca doctorului, se chinuesc de foame şi de sete, mai au o nădejde oarecare de mântuire; dacă însă întru nedreptate huzuresc fără teamă de pedeapsă, sunt mult mai nenorociţi ca acei bolnavi de dropică, ce-şi îmbuibează pântecele lor, şi cu atât mai mult, cu cât sufletul e mai bun decât trupul. Drept aceea dacă vezi pe oameni trăind în astfel de păcate, şi pe unii luptându-se cu foamea şi cu alte mii de rele, iar pe alţii beţi, huzurind în bunătăţi şi făcând toate plăcerile pântecelui, să socoteşti mai fericiţi pe acei care suferă necazuri. Căci flacăra păcatului se ştirbeşte prin astfel de obidă, şi ei purced la judecata viitoare şi la acel groaznic judeţ, luând cu sine nu puţină mângâiere, fiindcă prin suferinţele îndurate în vieaţa aceasta au ispăşit multe păcate.
Dar destulă mângâiere: acum e vremea să trecem la îndemnul de a fugi de jurăminte şi să le luăm celor cari jură, îndreptăţirea aceea rece şi nefolositoare, pe care se pare că o au. Căci când îi învinovăţim, ei ne pun în faţă pe alţii care fac acelaşi lucru zicând: „Şi acela, şi acela jură”. Să le spunem deci: „Dar acela nu jură; iar Dumnezeu îţi dă hotărârea după meritele faptelor tale”. Căci cei ce greşesc nu ajută pe cei greşiţi, prin tovărăşia păcatelor; iar cei ce trăiesc în dreptate osândesc pe păcătoşi. Căci mulţi erau cei ce nu-I dăduseră lui Hristos să mănânce şi să bea ; dar nu şi-au adus nici un folos unul altuia, după cum nici cele cinci fecioare n’au avut vreo iertare una de la alta, ci de la cei întru dreptate trăiţi, fiind judecaţi şi pedepsiţi şi unele şi ceilalţi. Ne mai ostenindu-ne cu această desvinovăţire searbădă, să nu ne uităm la cei căzuţi, ci la cei drepţi, şi plecând acasă, să ne dăm silinţa de a lua prilej de amintire de la acest post. Şi precum adesea, după ce ne-am cumpărat un veşmânt sau un rob sau un vas preţios, ne aducem aminte de vremea cumpărării şi spunem unul altuia: „Robul acela l-am cumpărat la cutare sărbătoare, veşmântul acesta l-am cumpărat în cutare timp” ; tot astfel, dacă vom păzi această lege, vom zice: „În aceste Păresimi m’am lăsat de jurăminte; căci până atunci juram, şi îndată ce am auzit atunci sfatul acesta, m’am ferit de acest păcat. Dar obiceiul e un lucru tare greu de îndreptat. Ştiu şi eu, şi tocmai de aceea mă silesc să vă mân spre o altă obişnuinţă bună şi aducătoare de folos. Căci când zici: „Greu mă las de obiceiu”, tocmai de aceea dă-ţi osteneala să te laşi de el, ştiind bine că dacă vei câştiga cealaltă deprindere, nu vei mai avea nevoie de nici o osteneală. Ce e mai greu? Să nu juri, sau să rabzi toată ziua foamea, şi să te usuci bând apă goală şi trăind ca vai de lume? Se înţelege că lucrul din urmă e mai greu; dar deprinderea e un lucru aşa de mare şi de uşor, încât, când vine postul, chiar dacă cineva te-ar îmbia de o mie de ori; şi te-ar sili de o mie de ori şi te-ar forţa să bei vin sau să guşti din ceea ce nu se cade în post; ai vrea mai bine să rabzi orice, decât să te atingi de hrana oprită; şi aceasta, nu că nu ne-ar plăcea masa, totuşi din pricina obiceiului conştiinţei, măcar că ne chinuim, răbdăm toate bărbăteşte. Aşa va fi şi cu jurămintele. Şi după cum, dacă te-ar sili cineva acuma de o mie de ori, tu vei continua să-ţi păstrezi obiceiul, tot astfel şi atunci, chiar dacă te-ar pofti de mii de ori, nu te vei lăsa de obiceiul tău.
7. Plecând deci acasă, spune acestea la toţi cei de acasă; şi după cum mulţi, când pleacă dintr’o pajişte, culeg un trandafir, un toporaş sau vreo floare asemănătoare, şi pornesc învârtind-o printre degete; iar alţii întorcându-se acasă din grădini, aduc ramuri de pomi încărcate cu roade; şi iarăşi alţii aduc la ai lor rămăşiţele de la masa bogată (unde au fost poftiţi); tot astfel şi tu, pornind azi de aici, du sfatul (acesta) soţiei, copiilor şi tuturor rudelor. Căci acest sfat e mai folositor şi decât pajiştea şi decât grădina, şi decât masa; aceşti trandafiri nu se ofilesc niciodată; roadele acestea nu se scutură nicicând, aceste mâncăruri nu se strică niciodată; căci desfătarea, pe care o ai de pe urma acelora, e vremelnică, pe când folosul pe care-l tragi din acestea e fără sfârşit nu numai după îndreptare, ci chiar şi în timpul îndreptării. Gândeşte-te ce înseamnă, să laşi la o parte toate celelalte, atât cele obşteşti, cât şi cele ale tale, şi să vorbeşti numai de cele dumnezeieşti totdeauna, şi la masă, şi în târg şi la celelalte adunări. Dacă ne vom îndeletnici cu astfel de lucruri, nu vom spune nimic primejdios, nimic vătămător, nici nu vom păcătui fără voie; ci chiar când e să ne împresure obida îndeletnicindu-ne cu vorbitul despre aceasta, vom putea da pace sufletului, scăpând de grija aceea care ne face să ne întrebăm mereu unul pe altul: „Oare împăratul a auzit de cele întâmplate? S’a mâniat? Ce hotărîre a dat? Oare a căutat cineva să-1 înduplece? II va lăsa pe el oare inima; să prăpădească din temelie o cetate aşa de mare şi plină de popor? Ci lăsând lui Dumnezeu grija despre toate acestea, noi să vedem numai de poruncile Lui; căci astfel vom risipi şi toate acelea, şi, chiar dacă numai zece dintre noi ar fi oameni de ispravă, în curând din acei zece se vor face douăzeci, din cei douăzeci cincizeci, din cei cincizeci o sută, din o sută o mie şi din o mie întreaga cetate. Şi după cum când se aprind zece opaiţe, uşor poţi să umpli casa de lumină; tot astfel şi în treburile duhovniceşti, dacă zece măcar fâp-tuesc drept, vom aprinde în toată cetatea un rug, care va avea lumină şi ne va aduce tihnă. Căci flacăra, prin firea ei, când dă peste o anume materie, nu mistue lemnele vecine atât de mult pe cât râvna, coborîndu-se în câteva suflete şi purcezând pe nesimţite, poate să umple toată cetatea. Daţi-mi deci (prilejul) să mă fălesc cu voi, şi în vieaţa de faţă, şi în cea viitoare, când vor fi aduşi cei cărora li s’au încredinţat talanţii: bunul vostru nume va fi pentru mine destulă plată pentru ostenelile mele şi socot ci am primit-o chiar în întregime, dacă vă văd trăind întru evlavie. Faceţi aşa dar ceea ce v’am sfătuit şi ieri, ceea ce vă voiu spune şi cari, şi nu voiu înceta niciodată să vă spun: hotărîţi o pocăinţă pentru cei care jură, o pocăinţă care să aducă folos, nu pagubă; pregătiţi-vă ca şi cum aţi avea să ne daţi nouă o dovadă de îndreptarea voastră. Căci după ce s’o sparge această adunare, voiu încerca să întind mult vorba cu voi, pentru ca în convorbirea aceasta îndelungată să cunosc şi pe cei îndreptaţi şi pe cei neîndreptaţi; şi dacă voiu vedea pe vreunul jurând, îl voiu spune tuturor celor îndreptaţi, pentru ca să-l ocărască, să-l mustre şi să-l îndrepte, scăpându-l astfel în scurt timp de reaua lui deprindere. Căci e mai bine să fii făcut de ruşine şi îndreptat aici, decât să fii înfruntat şi pedepsit în ziua aceea pe faţă, înaintea tuturor, când păcatele noastre vor fi date în vileag sub ochii tuturor. Ci fie să nu se întâmple, ca vreunul din această frumoasă adunare să apară acolo suferind astfel de lucruri, ci, îndreptându-ne toate păcatele noastre prin rugăciunile sfinţilor părinţi, şi arătând marele rod al virtuţii, să pornim de aici acolo, însufleţiţi de o mare încredere, prin harul Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.