din „Predicile despre statui”
PREDICA a IV-a
ÎNDEMN CĂTRE NOROD, DESPRE RĂBDARE ŞI STĂRUINŢĂ, DUPĂ PILDELE LUI IOV ŞI ALE CELOR TREI BĂIEŢI ŞI DESPRE LEPĂDAREA DE JURĂMINTE
Ţinută in ziua de 8 Martie
Binecuvântat e Dumnezeu, care a mângâiat sufletele noastre îndurerate şi a întărit cugetul nostru şovăitor; iar că aţi primit o mângâiere potrivită, dovediţi prin râvna şi osârdia voastră în ascultare. Căci nu e lesne pentru sufletul îndurerat şi apăsat de norul mâhnirii să asculte cu tragere de inimă: pe voi însă vă văd luând seama cu multă bunăvoinţă şi zel aprig la cuvintele mele, scuturând toată tristeţea, şi alungând, din dorinţa de a mă asculta, gândul de la strâmtorarea de faţă. De aceea îi mulţumesc lui Dumnezeu împreună cu voi; pentru că nenorocirea n’a înfrânt înţelepciunea voastră, şi teama n’a ştirbit vlaga voastră, iar suferinţa n’a stins râvna voastră, nici mărimea primejdiei n’a slăbit vrednicia voastră, nici teama de oameni n’a biruit dragostea voastră de Dumnezeu, şi nici greutatea vremii n’a răpus osârdia voastră; nu numai că n’a răpus-o, dar a întărit-o; nu numai n’a slăbit-o, dar a încordat-o; nu numai că n’a stins-o, dar chiar a aprins-o şi mai mult. Piaţa s’a golit, dar biserica s’a umplut; aceea a fost pricină de jale, aceasta e prilej de bucurie şi veselie sufletească. Aşadar, când te duci în piaţă, iubitule, şi gemi văzând pustiul de acolo, aleargă la mama (Biserica) ta, şi îndată te va mângâia prin mulţimea fiilor ei, şi-ţi va arăta ceata desăvârşită a fraţilor, şi va îndepărta de la tine orice mâhnire. Şi precum când marea se învârtejeşte năprasnică, bântuită de multă furtună, pe toţi îi sileşte teama să alerge la liman; tot astfel şi acum furtuna târgului şi vremuiala din cetate îi mână pe toţi de pretutindeni spre biserică, şi strânge laolaltă mădularele prin legătura dragostei. De aceea să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru aceasta, pentru că de pe urma unei aşa mari obijduiri ne-am ales cu o răsplată, că de pe urma încercării am câştigat un aşa de mare folos. Cunună fără încercare nu se poate; nici răsplată fără luptă; nici răgaz fără de oropsire, şi nici vară fără iarnă. Şi aceasta se poate vedea nu numai la oameni, ci şi la seminţe. Căci şi la acestea, dacă e vorba ca spicul să se înalţe şi să se îmbrace, are nevoie de multă ploaie, şi izbire de nori şi de mult frig; căci când e timpul semănăturii, e şi timpul ploii. Şi pentru că şi acum a venit iarna, iarna sufletelor, nu a văzduhului, să semănăm şi noi în timpul acestei ierni, ca să culegem la vară; să semănăm lacrimi, ca să culegem săltare de bucurie. Şi vorba aceasta nu e a mea, ci e vestire prorocească (Ps. 125, 5): „Cei ce vor semăna în lacrimi, vor culege în săltare de bucurie”. Ploaia căzând de sus, nu face seminţele să încolţească şi să crească aşa de bine, cum face ploaia, ce cade din lacrimi, să crească şi să se îmbrace sămânţa cucerniciei; ea şterge sufletul, stropeşte cugetul, şi în grabă face să încolţească vlăstarul înţelepciunii; de aceea şi e nevoie ca să tragem brazdă adâncă; căci şi despre asta ne-a îndemnat prorocul, zicând astfel: „Araţi bine ţelinele voastre, şi nu semănaţi prin spini”. (Ierem. 4, 3). Deci precum cel care mână plugul răscoleşte pământul de jos, pregătind o pază bună pentru seminţe, ca să nu rămâie deasupra după ce au fost aruncate, ci să fie ascunse în însuşi sânul pământului, şi să prindă rădăcini trainice; tot astfel trebuie să facem şi noi, şi slujindu-ne de obijduire ca de un plug, să scormonim adâncurile inimii; căci aceasta ne vesteşte şi un alt proroc, zicând: „Sfâşiaţi inimile voastre, nu veşmintele voastre”. (Ioil 2, 13). Aşadar să ne scormonim inimile, pentru că, dacă e în noi vreo buruiană rea sau vreo îndoială vicleană, să o smulgem din rădăcină, şi să facem ţarinile curate pentru seminţele evlaviei. Căci dacă nu desţelenim acuma, dacă nu semănăm acuma, dacă nu vărsăm lacrămi acum, când ne apasă obijduirea şi postul, atunci când vom ajunge la pocăinţă? Oare când ne vom găsi în mijlocul huzurului şi desfătărilor?! Dar asta nu se poate căci de obiceiu huzurul şi desfătările ne duc la trândăvie, precum oropsirea ne trezeşte râvna, şi întoarce spre sine cugetul care se îndeletniceşte şi rătăceşte în jurul celor din afară de noi.
Deci să nu ne plângem de această mâhnire, ci să-i mulţumim lui Dumnezeu; căci mult câştig avem de pe urma obijduirii. Precum plugarul care a semănat seminţele strânse cu multă trudă, doreşte să vie iarna; iar un om neştiutor, văzând toate cele ce se întâmplă, se va minuna poate şi va zice în sinea sa: „Dar ce face omul ăsta? Risipeşte ceea ce a strâns, şi nu numai că le risipeşte, dar le şi amestecă cu multă grijă, cu pământul, că nici nu se mai pot cu uşurinţă strânge iarăşi; şi nu numai că le amestecă cu pământul, dar încă doreşte din răsputeri ploaie, ca toate cele aruncate să putrezească şi să se facă una cu lutul. Şi el se turbură văzând că izbucnesc fulgere şi cad trăsnete; dar nu tot astfel şi plugarul; ci acesta se veseleşte şi se bucură văzând furtuna, căci nu se gândeşte la timpul de faţă, ci la viitor; nu se uită la clipa de acum, ci socoteşte stogurile ; nici la seminţele ce putrezesc, ci la spicele stufoase; nu la ploaia grea, ci la atât de mult iubita pulbere de pe arie.
Tot astfel şi noi să nu ne uităm la obijduirea, sau la mâhnirea de acum, ci la folosul ce va izvorî dintr-însa, la rodul ce va da; să aşteptăm stogurile de pe arie; căci dacă vom fi cu luare aminte, multă roadă o să strângem de pe urma acestei furtuni, şi vom putea umple cămările cugetului nostru; dacă vom veghea, nu numai că n’o să suferim nici un rău mare de pe urma acestei năpăsti, dar vom dobândi chiar nenumărate bucurii; dacă însă vom sta în toropeală, răgazul ne va pierde. Căci pe cel ce nu ia seama, amândouă acestea îl vatămă, iar celui care trăieşte in hărnicie, amândouă îi sunt de folos. Şi precum aurul, chiar când stă cufundat în apă, nu-şi pierde strălucirea lui, iar când cade în topilă, iarăşi apare mai strălucitor; pe câtă vreme fânul şi lutul, când cad în apă, amestecându-se cu ea, unul putrezeşte şi celălalt se fărâmiţeşte; iar de cad în foc, unul arde şi celălalt se aprinde; tot aşa cu dreptul şi cu păcătosul: cel dintâiu, chiar dacă are parte de răgaz, rămâne şi mai strălucitor, ca şi aurul cufundat în apă; fie că e supus încercării, se face mai lucios, ca şi aurul cercetat prin foc; pe când păcătosul fie că dobândeşte răgaz, putrezeşte şi se topeşte, ca fânul sau lutul ce stau în apă; fie că e supus ispitei, se aprinde şi arde, cum arde şi se aprinde în foc fânul şi lutul.
2. Deci să nu ne lăsăm abătuţi de nenorocirile de faţă: căci dacă ai păcate, ele se şterg şi ard uşor prin obijduire; dacă eşti virtuos, ajungi vestit şi străluceşti prin ea (obijduire); căci dacă veghezi şi eşti mereu treaz, vei birui orice pagubă, căci nu felul ispitelor, ci nepăsarea celor ispitiţi, aduce cu sine căderea. Aşadar dacă vrei să te bucuri şi să ai parte de răgaz şi desfătare, să nu cauţi nici răgazul, nici desfătarea (Ibsen, Împărat şi Galilean: „Nu meriţi, spune poetul undeva, decât lucrurile la care te-ai învăţat sa renunţi”) ci caută un suflet plin de răbdare care ştie să îngăduie; căci dacă nu ai un astfel de suflet, nu numai că încercarea te va birui, dar şi iertarea te va pierde cu atât mai mult. Şi cum că nu năpustirea nenorocirilor grele, ci nepăsarea cugetului nostru ne răpeşte mântuirea, auzi ce spune Hristos: „Oricine aude aceste vorbe ale mele şi le săvârşeşte, va fi asemenea cu omul înţelept, care şi-a clădit casa lui pe piatră; şi a căzut ploaia, şi au venit râurile, şi au suflat vânturile, şi s’au năpustit asupra casei aceleia, şi ea nu s’a prăbuşit:” şi iarăşi „oricine aude aceste vorbe ale mele şi nu le împlineşte, va fi asemenea cu omul cel nebun, care şi-a clădit casa pe nisip şi a dat ploaia, şi au venit şuvoaele, şi au suflat vânturile, şi s’au năpustit asupra casei aceleia, şi ea s’a prăbuşit, şi mare a fost prăbuşirea” (Matei, 7,24—27). Vezi că nu furia încercărilor a adus prăbuşirea, ci sminteala clădirilor? Căci şi acolo ploaie, şi aici ploaie; şi acolo şuvoaie, şi aici şuvoaie; şi acolo năvală de vânturi şi aici de asemenea; şi acela a clădit, şi acesta a clădit: acelaşi fel de clădire şi aceleaşi încercări: dar sfârşitul n’a fost acelaşi, pentru că nici temelia n’a fost aceeaşi; căci nu felul încercărilor, ci nechibzuinţa clăditorului a adus prăbuşirea; altfel ar fi trebuit să se năruie şi casa zidită pe stâncă, dar cu ea nu s’a întâmplat deloc aşa ceva. Dar să nu vă închipuiţi că acestea despre casă au fost spuse; ci e vorba de suflet, care prin fapta lui dovedeşte că a ascultat sau n’a ascultat de cuvintele dumnezeeşti. Astfel şi-a clădit Iov sufletul său (Iov 1, 16—IV); a dat ploaia, a căzut foc din cer, şi a mistuit toate turmele; au venit şuvoaiele necurmate, vestitori stăruitori ai nenorocirilor; unul vestind pieirea turmelor, altul a cămilelor, altul a feciorilor: au suflat vânturile, adică vorbele amarnice ale soţiei: „Spune o vorbă rea împotriva Domnului şi mori” (Iov 2, 9). Şi n’a căzut casa, nici sufletul nu s’a poticnit, nici cel drept n’a hulit, ci a mulţumit Domnului zicând aşa: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21), Vezi că nu felul ispitelor, ci becisnicia celor ispitiţi aduce de obiceiu prăbuşirea? Căci obijduirea l-a făcut şi mai tare pe bărbatul tare. Cine a spus aceasta? Fericitul Pavel, hrănit în obijduire, zicând astfel (Rom. 5, 3-4): „Obijduirea pricinueşte răbdarea, răbdarea aduce biruinţa în încercare, şi biruinţa aduce nădejde”. Şi precum prigoana vântului, năvălind şi năpustindu-se din toate părţile, nu smulge copacii cei tari, ci îi face mai trainici şi mai dârzi împotriva acestor prigoane: tot astfel prigoana ispitelor şi necazurilor nu răpune sufletul sfânt care trăieşte în cucernicie, ci dimpotrivă îl face să fie şi mai răbdător; precum şi pe Iov l-au făcut mai strălucit şi mai vrednic de cinstire. Căci acuma e adevărat că un om e mâniat pe noi, şi un om supus aceloraşi patimi ca şi noi, înzestrat cu acelaşi suflet, iar noi ne temem; dar atunci pe Iov era mâniat un demon rău şi cumplit, şi nu numai că era mâniat, dar punea totul în mişcare şi se slujea de toată şiretenia lui, şi totuşi nici aşa n’a biruit bărbăţia acelui om drept. Şi acesta (împăratul) fiind om, acum se mânie, acum se îmbunează, şi totuşi suntem ca şi morţi de frică; dar atunci diavolul însuşi luptă împotriva lui (Iov), diavolul care nu se împacă niciodată cu firea omenească, ci a pornit împotriva neamului nostru un războiu neîmpăcat, şi o luptă fără răgaz; şi totuşi dreptul îşi râde de săgeţile lui. Ce iertare sau ce îndreptăţire putem noi să găsim, nerăbdând ispita omenească, noi cari trăim în aşa de mare har (al legii creştine), când acela a răbdat războiul acela de nerăbdat, înainte de acest har, trăind sub legea cea veche.
Aşa să stăm noi de vorbă laolaltă, iubiţilor, şi prin astfel de cuvântări să ne îndemnăm unul pe altul. Căci sunteţi martori voi şi conştiinţa voastră, cu cât folos ne alegem de pe urma acestei încercări. Desfrânatul s’a smerit acum, cumplitul s’a îmblânzit, cel leneş harnic s’a făcut; cei cari nu văzuseră niciodată biserica, şi erau nelipsiţi de la teatre, acuma stau la biserică toată ziua. Oare de aceea te plângi că Dumnezeu prin teamă te-a făcut om de treabă? Că prin obijduire te-a dus la înţelegerea mântuirii tale? Dar e chinuit cugetul tău? E plină de durere mintea ta aşteptând în fiecare zi moartea şi prăpădul cel mai grozav ? Dar chiar de pe urma acestui lucru, propăşirea voastră spre virtute va fi mai mare, pentru că în strâmtorare creşte evlavia. Căci Dumnezeu poate să ne scutească de toate aceste nenorociri; dar el nu face să înceteze asuprirea, până ce nu ne vede curăţaţi, schimbaţi şi pocăiţi temeinic şi nesdruncinat. Căci aurarul nu scoate, aurul din topilă, până ce nu a văzut că s’a curăţat de tot; tot astfel şi Dumnezeu nu risipeşte acest nor până ce nu ne va fi îndreptat cu totul. Căci cel ce a îngăduit încercarea, tot el ştie şi timpul când trebuie să facă să înceteze ispita. Şi precum harpistul nu întinde coarda prea mult ca să n’o rupă, nici n’o slăbeşte, ca să nu strice sunetul armoniei, aşa face şi Dumnezeu; nu dă sufletului nostru nici iertare necurmată, nici oropsire prea lungă, făcând şi una şi alta după înţelepciunea lui; căci nici nu ne lasă să ne înfruptăm din o iertare neîntreruptă, ca să nu ajungem prea nepăsători; şi nici nu ne lasă de-a pururi în năpaste, ca să nu ne lăsăm abătuţi, sau să desnădăjduim.
3. Deci să lăsăm în seama lui să hotărască timpul restriştei, iar noi până atunci să ne rugăm şi să trăim în sfinţenie. Datoria noastră e să ne schimbăm în oameni virtuoşi, iar datoria lui Dumnezeu este să punem capăt relelor ce ne înteţesc. Căci el vrea mai mult decât tine să stingă acest foc, dar aşteaptă mântuirea ta. Şi precum din iertare s’a făcut obijduire, tot astfel se cade după restrişte să aşteptăm iertarea. Căci nu e nici iarnă veşnic, nici vară de-a pururi; nu e mereu nici furtună, nici întruna vreme frumoasă; nu e totdeauna noapte, nici totdeauna zi; tot astfel nu ţine nici năpastea veşnic, ci va veni şi răgaz, dacă în timpul oropsirii îi vom mulţumi întruna lui Dumnezeu. Căci trei tineri au fost aruncaţi în cuptor; şi nici n’au uitat de legea lor, nici nu s’au speriat de flăcări, ci, deşi erau împresuraţi de foc, au continuat să spună acele rugăciuni sfinte, mai cu râvnă decât cei ce şedeau în odaie şi nu sufereau nici un rău. Din pricina aceasta focul s’a făcut pentru ei ca un zid, şi flacăra ca un veşmânt, iar cuptorul ca un izvor; şi pe cei ce i-a primit legaţi, i-a dat înapoi deslegaţi: a primit nişte trupuri muritoare, şi le-a lăsat neatinse ca şi cum ar fi fost nemuritoare; n-a recunoscut firea, dar a cinstit evlavia lor: tiranul a pus în lanţuri pe tineri şi tinerii au înlănţuit puterea focului. O, lucru minunat! flacăra a deslegat pe cei legaţi, şi ea însăşi apoi a fost înlănţuită de cei legaţi; căci cucernicia tinerilor a schimbat firea lucrurilor; ba încă n’a schimbat firea, ci, ceea ce e cu mult mai de mirare, a oprit pe loc puterea firii statornice: căci n’a stins focul, ci deşi ardea, l-a făcut să nu mai aibă nici o putere: şi, lucru de mirare şi uimitor, acest lucru nu s’a petrecut numai cu trupurile lor, ci şi cu veşmintele şi încălţămintea lor; şi precum în timpul apostolilor, veşmintele lui Pavel, alungau bolile şi demonii, iar umbra lui Petru punea pe goană moartea; tot astfel şi încălţămintea acestor tineri a stins puterea focului. Nu ştiu cum să spun căci minunea întrece orice zugrăvire prin cuvinte. Căci puterea focului era stinsă, şi totuşi nestinsă; căci când umbla în jurul trupurilor acelor sfinţi, era stinsă, dar când a trebuit să rupă lanţurile, nu era stinsă; a rupt deci lanţurile, dar de călcâiele lor nu s’a atins. Vezi cât de mare a fost apropierea? Nici focul n’a fost înşelat, nici n’a cutezat să meargă dincolo de lanţuri. Tiranul i-a legat, şi flacăra i-a deslegat, ca să vezi tu cruzimea barbarului, şi supunerea stihiei. Şi de ce i-a legat înainte de a-i trimete în foc? Şi ca minunea să se facă şi mai mare, iar ca semnul să se arate şi mai minunat, să nu socoteşti că cele ce se vedeau, erau datorate vreunei amăgiri a ochilor: căci dacă focul acela n’ar fi fost foc, n’ar fi mistuit lanţurile, şi, ceea ce e cu mult mai de seamă, n’ar fi cuprins şi pe ostaşii ce şedeau afară; aşa însă, faţă de cei din afară s’a arătat năprasnic iar faţă de cei dinăuntru, supus. Şi tu dă-ţi seama în tot chipul, cum diavolul ştirbeşte puterea lucrurilor prin care prigoneşte pe robul lui Dumnezeu, tocmai prin aceleaşi lucruri înseşi, nu că ar voi el aşa, dar pentru că înţelepciunea şi prevederea lui Dumnezeu se slujeşte de armele şi născocirile lui împotriva capului diavolului; cum s’a întâmplat şi de data asta. Căci diavolul, vârându-se atunci în mintea tiranului, nu i-a îngăduit nici să taie cu fierul capetele sfinţilor, nici să-i dea fiarelor, nici să-i pedepsească în vreun alt fel asemănător; ci l-a înduplecat să-i arunce în foc, ca să nu rămână nici o urmă din acei sfinţi, dacă trupurile lor ar fi fost mistuite, iar cenuşa lor amestecată cu cenuşa vreascurilor. Dar Dumnezeu s’a slujit tocmai de aceasta ca să piardă necredinţa lor, în felul în care vă voiu spune numaidecât. La Perşi focul e socotit ca un zeu, şi pe el îl cinstesc cu multă slujbă barbarii cari locuiesc chiar şi acum acel ţinut. Vrând aşadar Dumnezeu ca să le ia din rădăcină prilejul necredinţei lor a îngăduit acest fel de pedepsire, ca să dea robilor săi cununa biruinţii, chiar în faţa ochilor acelora cari se închinau focului; vrând prin faptă însăşi să le dovedească, că zeii păgânilor nu se tem numai de Dumnezeu, ci chiar şi de robii lui.
4. Şi gândeşte-te acum şi la cununa biruinţii împletită tocmai prin cele protivnice ei, şi la înşişi duşmanii cari au fost făcuţi martori ai trofeului acelor sfinţi. „Căci a trimes”, zice, „regele Nabucodonosor, ca să adune pe toţi dregătorii şi voievozii, şi căpitanii, puternicii şi tiranii, şi pe cei în slujbe, şi pe toate căpeteniile ţinuturilor, ca să vie la târnosirea noului idol; şi toţi s’au adunat”. (Daniel 3, 2). Duşmanul pregăteşte priveliştea, strânge pe privitori, orândueşte locul de încercare, chiamă lumea, şi nu o mulţime alcătuită din oameni de rând, nu de oameni fără rang, ci din toţi cei cu boierie, şi toţi dregătorii, pentru ca şi mărturia să fie vrednică de crezământ în faţa multora. Au venit fiind chemaţi la o altfel de privelişte, şi au plecat cu toţii, văzând cu totul altceva; au venit să se închine idolului şi şi-au râs de idol, plecând apoi plini de uimire faţă de puterea Domnului, care a arătat astfel de minuni prin acei tineri. Şi acum ia seama unde a orânduit acest loc de luptă ; nu în oraş, nici în vreun sat, ci această privelişte pentru întreaga lume era înconjurată de câmpuri şese şi goale; căci el a ridicat idolul în câmpul numit Deira, afară din cetate, iar crainicul trecând striga: „Vouă vi se spune, neamuri, popoare, noroade, limbi, în ceasul în care veţi auzi glasul trâmbiţei, al naiului, al harpei al lirei, al psaltirionului, şi al cântului a tot felul de instrumente de muzică, să vă aruncaţi cu faţa la pământ, şi căzând în faţa chipului de aur, să vă închinaţi ei (şi cu adevărat însemna să cazi, închinându-te acelui chip): şi oricine nu va cădea să i se închine, în acelaşi ceas va fi aruncat într’un cuptor aprins”(Daniel 3, 4—6). Vezi ce lupte grele s’au pregătit, şi câte sunt nevoile mrejii, cât de adânc e puţul şi prăpăstiile şi de o parte şi de alta? Dar să nu te temi; cu cât duşmanul va spori mai mult uneltirile lui, cu atât mai mult va dovedi tăria tinerilor.
Căci de aceea e atâta îmbinare de cântec, de aceea e cuptorul cel aprins, pentru ca şi desfătarea şi teama să împresure sufletele celor de faţă. E vreunul din cei de faţă învârtoşat şi îndărătnic? Ca să-l sperie şi să-l înspăimânte prin priveliştea flăcării. Şi era şi teamă şi desfătare, una strecurându-se prin ochi, cealaltă prin urechi. Dar nimic n’a biruit bărbăţia acelor tineri; ci precum, fiind daţi tocului, au biruit flacăra, tot astfel şi-au râs de toată pofta şi frica. Căci diavolul pentru ei pregătise toate acestea; căci nu de supuşi se îndoia el, ba mai de grabă era plin de încrederea că nici unul nu o să se împotrivească legii regelui; după ce însă au căzut toţi şi au fost biruiţi, doar cei trei tineri fură aduşi la mijloc, ca astfel biruinţa să fie şi mai lămurită, de vreme ce dintr’o aşa de mare mulţime numai ei biruiră şi fură vestiţi ca biruitori; căci purtarea lor nicidecum n’ar fi fost aşa de minunată, dacă cu cei dintâi s’ar fi arătat aşa de bărbătoşi, nepoticnindu-se nimeni altul înaintea lor. Însă ceea ce-i mai de mirare, e că numărul cel mare al celor cari au căzut nu i-a spăimântat, nici nu i-a făcut să şovăie, şi ei nici nu şi-au spus între sine, ceea ce mulţi adesea au obiceiul să spună: „Dacă noi cei dintâi ne închinăm chipului, e păcat; dacă însă facem acest lucru împreună cu atâtea mii şi mii, cine nu ne va da iertare? Cine nu ne va socoti vrednici de îndreptare?”
Dar ei n’au spus aşa ceva, nici n’au cugetat, văzând prăbuşirea atâtor tirani. Tu însă ia seama şi la răutatea defăimătorilor şi cât de aprig şi viclean i-au învinovăţit pe aceia* „Sunt, zic ei, (Dan, 3, 12) nişte Iudei cărora le-ai dat în grijă trebile ţinutului Babilonului”. Căci ei n’au pomenit numai neamul, ci şi rangul lor, ca să stârnească mânia regelui, şi doar, doar că n’au spus: Pe nişte robi, nişte sclavi, fără cetate, i-ai făcut domni peste noi; ei însă îşi bat joc de acest rang aşa de mare, şi se obrăznicesc faţă de cel care i-a pus într’o asemenea slujbă. De aceea spun: „Iudeii, cărora le-ai dat în grijă treburile ţinutului Babilonului, nu s’au supus poruncii tale, şi nu slujesc zeilor tăi. Vina lor e cea mai mare laudă, şi mustrarea se preface în merit, şi mărturia este neîndoielnică pentru că vine chiar de la duşmani. Ce face atunci regele? A poruncit să fie aduşi la mijloc, ca să-i sperie din toate părţile. Dar pe dânşii nimic nu i-a înspăimântat; nici furia regelui, nici că au fost lăsaţi singuri în mijlocul unei mulţimi aşa de mari, nici priveliştea focului, nici cântecul trâmbiţelor, nici ochii aprinşi ai tuturor ce îi priveau, ci râzându-şi de toate acestea, ca şi cum aveau să fie băgaţi într’o fântână cu apă rece, au intrat în cuptor, strigând acea fericită strigare: „Zeilor tăi nu le slujim, şi chipului de aur pe care l-ai înălţat, nu ne închinăm” (Dan, 3,18).
Şi nu de surda au scormonit această poveste, ci ca să aflaţi, că chiar de l-ar înteţi şi mânia regească, şi mrejile ostaşilor, şi pisma vrăşmaşilor, şi robia, şi singurătatea, şi focul, şi cuptorul şi alte nenumărate primejdii, pe cel drept nimic nu-l va putea birui sau înspăimânta. Căci dacă atunci când regele era necredincios, tinerii nu s’au speriat de furia tiranului, cu atât mai mult trebuie să fim plini de încredere noi, cari avem un împărat omenos şi blând, şi să-i aducem mulţumiri lui Dumnezeu pentru această restrişte, ştiind din cele de mai înainte, că prin suferinţe ne facem mai vestiţi şi în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu, dacă ştim să le răbdăm bărbăteşte. Căci aceştia, dacă n’ar fi fost făcuţi robi, n’ar fi cunoscut libertatea lor; dacă n’ar fi fost luaţi ca prinşi, n’am fi aflat despre firea aleasă a sufletului lor; dacă nu şi-ar fi pierdut patria lor, de aici, de jos n’am fi cunoscut virtutea lor în vieaţa de sus; dacă regele pământesc nu s’ar fi mâniat pe ei, n’am fi auzit despre bunăvoinţa, pe care le-o arăta regele ceresc.
5. Aşadar şi tu, dacă îl ai pe acela binevoitor, chiar de ai ajunge în cuptor, să nu desnădăjdueşti; iar dacă se supără, să nu te bizui pe tine, chiar de-ai fi în raiu. Căci şi Adam era în raiu, şi fiindcă a fost leneş, s’a poticnit; Iov şedea pe bălegar, şi fiindcă veghea, a biruit. Dar cu cât e mai presus raiul decât bălegarul? Dar bunătatea locului n’a fost de nici un folos pentru cel care sălăşluia în el, după ce el însuşi (Adam) s’a trădat pe sine; după cum nici josnicia locului n’a vătămat pe cel înarmat cu virtute. Deci şi noi să ne înarmăm sufletul nostru; fie că ne ameninţă o gloabă bănească, fie moartea, dacă nimeni nu ne răpeşte evlavia, suntem mai fericiţi decât toţi. Aşa ne-a poruncit Hristos zicând: „Fiţi înţelepţi ca şarpele”(Matei 10, 16). Căci după cum acela îşi pune în primejdie tot trupul, ca să-şi scape capul, tot astfel şi tu: dacă trebuie să pierzi, fie averea, fie trupul, fie vieaţa cea de faţă, pentru ca să-ţi scapi evlavia, nu te mâhni. Căci dacă vei porni de aci având-o cu tine, Dumnezeu îţi va da totul înapoi cu mai multă strălucire, şi iarăşi îţi va înapoia trupul cu mai multă slavă, şi în loc de bani, îţi va da bunuri ce nu se pot zugrăvi prin cuvinte. Oare Iov nu şedea singur pe bălegar ducând o vieaţa mai grea decât o mie de morţi? Dar fiindcă nu şi-a lepădat evlavia, toate cele dinainte i s’au întors iar cu încă şi mai mare belşug: sănătatea şi chipeşia trupului, ceata întreagă a feciorilor, toate averile, şi, ceea ce-i mai presus ca toate, cununa strălucită a răbdării. Căci precum se întâmplă cu pomii, că măcar de le-ar lua cineva roadă împreună cu frunzele, şi le-ar tăia toate ramurile, dacă rămâne rădăcina, pomul răsare iar cu mai multă podoabă; tot aşa şi cu noi; dacă rămâne rădăcina evlaviei, chiar de ni sfar lua bogăţiile, chiar de ni s’ar strica trupul, totuşi ni se vor întoarce iarăşi toate cu mai mare slavă. Alungând deci din suflet toată grija şi gândul de prisos, să ne întoarcem la noi inşine, să ne împodobim trupul şi sufletul cu podoaba virtuţii, făcând din mădularele trupului nostru, arme ale virtuţii, şi nu ale păcatului; şi mai înainte de toate să facem ca limba să ne fie slujitoarea duhovnicească a harului, depărtând din gura noastră tot veninul şi răutatea şi gândul cuvintelor ruşinoase. Căci stă în puterea noastră să facem din fiecare mădular al nostru o unealtă de dreptate sau de păcat. Auzi cum unii şi-au făcut din limba lor armă păcatului, iar alţii arma virtuţii. „Limba lor e o sabie ascuţită”(Ps. 56, 6). Iar altul spune despre limba sa: „Limba mea e ca condeiul scriitorului ce scrie iute”(Psalm. 44, 2). Cea dintâi a făptuit omor, aceasta din urmă scria legea dumnezeiască; de aceea una era o sabie, cealaltă un condeiu, nu după propria lor fire, ci după alegerea celor ce se slujeau de ea. Căci şi firea limbei unuia, şi a celuilalt era aceeaşi, dar făptuirea lor nu era la fel. Şi despre gură se poate vedea acelaşi lucru; căci aceştia aveau gura plină de coptură şi de răutate; de aceea spunea mustrându-i (Psalm. 13,3): „Gura lor e plină de blestem şi amărăciune”, a lui însă nu era aşa ci „Gura mea”, zice (Psalm. 48, 4), „va cuvânta înţelepciunea, şi cugetul inimei mele (va cugeta) cuminţenia”. Iarăşi alţii aveau mâinile pline de nedreptate, şi aşijderea mustrându-i şi pe aceştia, zicea: „În mâinile lor, nedreptăţile, şi dreapta lor e plină de daruri” (Psalm, 25, 10). El însă avea mâini care nu erau deprinse să facă altceva decât să se ridice spre cer, de aceea spunea şi despre ele: „Ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară”, (Psalm. 140, 2). Şi despre inimă putem vedea acelaşi lucru; căci inima unora e deşartă, a altora plină de adevăr; de aceea spune despre ei: „Inima lor e deşartă”, (Psalm. 5, 10) iar despre a sa „Inima mea a rostit un cuvânt bun”. Şi despre auz putem să vedem acest lucru: Căci unii aveau auzul crunt şi nemilos ca al fiarelor, şi mustrându-i pe ei, prorocul zicea astfel: „Ca al viperii surde ce-şi ascute urechile”(Ps. 57, 5), iar auzul lui era pâlnia cuvintelor dumnezeeşti, şi el a arătat acest lucru zicând: „Eu îmi plec urechea la pildele (ce-mi sunt insuflate), şi-mi încep cântarea în sunetul harfei”. (Ps. 49, 2-3).
6. Ştiind deci acestea, să ne întărim din toate părţile cu virtute, şi astfel vom înlătura mânia lui Dumnezeu; şi din mădularele trupului nostru să facem arme ale dreptăţii şi astfel să orânduim ochii, mâinile, gura, picioarele, inima, limba şi tot trupul nostru, ca să fie folositoare numai virtuţii. Şi să ne aducem aminte de cele trei porunci, despre care am vorbit dragostei voastre, rugându-vă să nu aveţi pe nimeni duşman, să nu vorbiţi de rău pe vreunul din aceia cari v’au mâhnit, şi să lepădaţi din gura voastră răul obicei al jurămintelor. Şi despre două din aceste porunci vom sta de vorbă altădată; iar despre jurăminte am să vă vorbesc toată săptămâna aceasta, începând de la porunca cea mai uşoară; căci nu e nici o greutate să biruim obiceiul de a jura, dacă vrem măcar să ne dăm cât de puţină osteneală, îndemnându-ne unul pe altul, dojenindu-ne şi păzindu-ne, cerând socoteală şi pedeapsă de la cei cari au uitat. Căci, rogu-vă, ce folos să postim de bucate, dacă nu alungăm relele obiceiuri ale sufletului? Uite, azi am petrecut toată ziua în post, şi seara vom întinde masa, nu la fel cu cea de ieri, ci schimbată şi mai cumpătată. Oare poate să zică vreunul din noi că şi-a schimbat azi vieaţa ca şi masa? Că şi-a schimbat răul obiceiu, cum şi-a schimbat şi felul bucatelor? Eu cred că nu. Atunci la ce îi slujeşte cuiva postul? De aceea vă îndemn, şi nu voi înceta de a vă îndemna, ca, luând în parte fiecare poruncă, să jertfiţi pentru ea două sau trei zile, ca s’o aduceţi la îndeplinire, şi precum sunt unii cari, luându-se la întrecere în post şi dedându-se la această minunată luptă, petrec două zile întregi postind, iar alţii abţinându-se nu numai de la vin şi untdelemn, ci îndepărtând de la masa lor orice fel de bucate, şi hrănindu-se doar cu pâine şi cu apă, aşa ţin toate Păresimile; tot astfel să ne luăm şi noi la întrecere, ca să îndepărtăm troienele de jurăminte. Căci aceasta e mai folositor ca orice post, e mai rodnic decât orice înăsprire a vieţii; şi râvna pe care o arătăm pentru ca să ne ferim de bucate, s’o arătăm şi când e vorba să ne ferim de jurăminte; căci ne-am face vinovaţi de cea mai mare sminteală, dacă am nesocoti cele oprite, şi ne-am cheltui toată râvna pentru nişte lucruri fără însemnătate; căci nu e oprit să mănânci, dar e oprit să juri; iar noi ne ferim de cele îngăduite şi cutezăm cele oprite. De aceea îndemn dragostea voastră, ca să vă schimbaţi cumva, şi de aici să faceţi începutul. Căci dacă vom trece postul acesta cu atâta osârdie, silindu-ne ca în această săptămână să nu jurăm deloc, iar în cea următoare stingând orice mânie, şi iarăşi în cea după aceasta smulgând din rădăcini bârfirea, şi după aceasta îndreptându-ne iar câte un păcat sau altul; astfel, propăşind încetul cu încetul, vom ajunge pe nesimţite la însăşi culmea virtuţii, vom scăpa de primejdia de faţă, şi vom împăca pe Dumnezeu; şi mulţimea iar se va întoarce în oraşul nostru, şi pe cei cari au fugit, îi vom învăţa: Să ne punem nădejdile mântuirii noastre, nu în tăria locurilor, nici în fugă sau retragere, ci în evlavia sufletului şi în virtutea obiceiurilor noastre. Şi aşa se va face ca să dobândim şi bunurile vieţii acesteia, şi ale celei viitoare, de care, fie ca să avem parte noi toţi prin harul Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.