din „Predicile despre statui”
A. VIAŢA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR
„Cea mai mare lumină a pământului” îl numea pe Sfântul Ioan, fostul prefect al Constantinopoluhri, Sfântul Nilus, în scrisoarea pe care i-o trimite împăratului Arcadius după ce acesta trimesese în surghiun pe marele patriarh. Şi cu drept cuvânt, căci după Vasile cel Mare, după Grigorie din Nazianz şi Grigorie din Nyssa, aceşti vestiţi şi neînfricoşaţi luptători pentru izbânda deplină a ortodoxiei din răsărit, Sfântul Ioan apare ca figura cea mai luminoasă cu care se încheie seria Părinţilor Bisericii ce au ilustrat veacul al IV-lea.
Sfântul a văzut lumina zilei în frumosul şi populatul oraş al Antiohiei din Asia Mică, în anul 347. Părinţii lui erau amândoi creştini: tatăl său Secundus, mare dregător, era căpetenia oştilor din Siria, iar mama sa, Antusa, era vestită, prin curăţenia sufletului şi a credinţei sale.
La o vârstă foarte fragedă, micul Ioan, rămâne orfan de tată, iar mamă-sa văduvă la douăzeci de ani; şi cu toate că ar fi avut prilejul să se mărite a doua oară cu un om de neam mare şi ales, ea găsi cu cale să trăiască singură ca să-şi închine toată vieaţa şi munca ei creşterii celor doi copii pe care-i avusese de la bărbatul său, Secundus. Într’adevâr ea dădu cea mai aleasă creştere fiului său Ioan, cu un devotament şi o dragoste care smulse chiar admiraţia păgânilor. Şi dacă mai târziu Sfântul ajunse a fi un stâlp al creştinătăţii, asta o datoreşte în mare parte şi grijii deosebite şi dragostei neţărmurite cu care mama sa îl pregăti pentru rolul ce avea să-l joace odată în Biserica răsăritului, precum tot astfel în apus, tot în vremea aceea, Monica dădea Italiei pe strălucitul Augustin, care a însemnat pentru apus ceea ce Ioan Gură de Aur a însemnat pentru răsărit.
După ce îşi petrecu copilăria lângă maica sa, de la care el învăţă primele începuturi ale legii creştine, merse să capete învăţătură în şcolile păgâneşti. El zăbovi mai mulţi ani în şcoala celui mai vestit dascăl păgân de pe vremea aceea, a lui Libanios, unde învăţă să cunoască legile şi să vorbească frumos, pentru că, după pilda tuturor tinerilor de neam de pe vremea aceea, el avea de gând să se facă apărător, meserie care ca şi azi, ducea la cele mai mari dregătorii şi slujbe în Stat. În această şcoală, fiul Antusei se deosebi atât de mult de ceilalţi, iar prin talentul şi hărnicia sa se făcu atât de iubit de dascălul său Libaniu, încât acesta se gândea să-l lase urmaş în locul său. Tânărul se amestecă în vieaţa lumească, începu să vorbească în faţa tribunalelor, ba alcătui şi o cuvântare în cinstea împăratului de atunci Valentinian I, cuvântare pe care dascălul său o găsi nespus de frumoasă. De aici se vede cât de mare era talentul lui Ioan de a vorbi, chiar din prima tinereţe, căci la data aceasta el nu avea mai mult de douăzeci de ani.
Dar dorinţa lui Libaniu nu avea să se împlinească, deoarece vestitul său elev, nu se ştie din ce pricină, începu să se scârbească de vieaţa lumească. E de crezut însă că de bună seamă sub înrâurirea mamei sale, începu să se apropie tot mai mult de cele bisericeşti. La vârsta de douăzeci şi doi de ani, el primi botezul, iar episcopul de atunci al Antiohiei, Meletie, îl numi cititor în Biserică. De aci înainte el îşi închină toată vieaţa lui celor bisericeşti. După puţină trecere de vreme, el fu apucat de o nestăpânită dorinţă de a fugi de lume în deşert şi a duce o vieaţa de schimnic, aşa cum o dusese alţi fruntaşi ai Bisericii. Şi el şi-ar fi împlinit şi acest gând, dacă lacrimile şi stăruinţele maicii sale nu l-ar fi înduplecat să se lase deocamdată de planul său pentru a rămâne pe lângă dânsa. El continuă deci să trăiască mai departe în Antiohia în tovărăşia a doi prieteni, Vasile şi Teodor, cari erau însufleţiţi ca şi dânsul de aceeaşi dragoste aprinsă pentru vieaţa întru Domnul.
În anul 370, după surghiunirea episcopului Meletie, rămăseseră libere mai multe scaune de episcop. Faima despre cucernicia şi talentul lui Ioan începuse să se răspândească în toate părţile, aşa că mulţi îşi aveau privirile îndreptate spre dânsul, gândindu-se să-l aleagă episcop în locul rămas slobod.
Însă tânărul cleric îşi făcea o idee aşa de înaltă de sarcina episcopească, aşa de mare i se părea răspunderea pe care şi-o ia asupra-şi cel ce primeşte un astfel de rang în Biserică, încât el făcu total ca să scape de această cinste pe care o socotea prea grea pentru umerii săi, şi isbuti să facă a se numi ca episcop, Vasile, prietenul său. Căci era încredinţat că un vladică e dator să lucreze pentru îmbunătăţirea sufletelor turmei pe care o păstorea, şi că de orice suflet ce se pierde prin nepăsarea sau nesocotinţa episcopească, e răspunzător în faţa lui Dumnezeu păstoral care a lăsat oaia să se rătăcească şi să apuce pe căi greşite.
Purtarea lui era cu atât mai ciudată cu cât el trăia într’un timp când căpeteniile Bisericei, atât cele mari cât şi cele mici, începuseră să-şi uite îndatoririle lor, umblând după averi şi bunuri lumeşti, când locul de episcop era atât de râvnit deopotrivă de cei chemaţi, cât mai ales de cei nechemaţi, cari nu se dedeau înapoi de la nicio intrigă, de la nicio mituiala, de la nicio înjosire pentru a fi puşi la un asemenea loc de cinste.
Decât, Ioan, în sufletul său neîntinat de dorinţi deşarte, se gândea plin de tremur la menirea pe care trebue să o aibă episcopul ce-şi dă seama de răspunderea pe care şi-o ia asupră-şi primind o asemenea sarcină, şi căuta cu râvnă să se facă pentru mai târziu vrednic de un asemenea rang.
Dar purtarea lui nemaipomenita fu tălmăcită de unii drept trufie, şi spre a se desvinovăţi în faţa celor mulţi, şi a arăta pricinile care l-au hotărît să respingă cinstea ce i se făcea, scrise cartea „Despre Preoţie” în care pe de-o parte arătă regulile nespuse de aspre de care trebue să se călăuzească un păstor al Bisericii, iar pe de alta zugrăveşte în cuvinte destul de grele îmbulzeala nelegiuită a celor nechemaţi spre a căpăta un rang, pe care mai târziu aveau să-l necinstească. Şi astfel Ioan fugi de bună voie de un post de episcop, pe când aproape în aceeaşi vreme, în Italia, două feţe bisericeşti dintre cele mai cu renume, Damasiu şi Ursin, se certau cu armele în mână pentru scaunul episcopal din Roma.
Timpurile în care se petreceau aceste lucruri erau foarte turburi. Pe tron era un împărat care în dorinţa de-a împăca între sine diferite secte ale Bisericii, a izbutit numai să le desbine şi mai tare. Prin prigonirile sale împotriva ortodocşilor, împotriva călugărilor, el stârni o şi mai mare furtună în sânul Bisericii şi ajunse să fie urît de partea cea mai mare a credincioşilor. Cete de barbari năvăleau din toate părţile şi ameninţau imperiul când la o graniţă, când la alta. Şi cum era firesc, în aceste timpuri nesigure, destrăbălarea se întindea tot mai mult în toate straturile societăţii. Pentru un suflet aşa de aprins de dorul dreptăţii şi dragostei creştine, această privelişte nu putea fi decât adânc desgustătoare, şi ea contribui ca să întărească şi mai mult în cugetul Sfântului dorinţa de a-şi feri privirile de aceste nelegiuiri. De data aceasta el îşi aduse la îndeplinire planul său, şi se retrase în singurătate în fundul deşertului, unde avea să stea patru ani întregi. Această vreme şi-o petrecu schimnicul în cetirea cărţilor sfinte, cugetând asupra îndatoririlor adevăratului creştin şi scriind cărţi în care proslăvea fericirile vieţii de călugărie şi arăta de ce bunuri are parte omul ce se retrage din vâltoarea vieţii pentru ca să stea de vorbă cu cugetul său, să-şi curăţească vieaţa, ducând un traiu care e mai de pizmuit decât al unui rege.
Dar posturile grele şi veghile neîncetate la care se supusese, îi stricară atât de mult sănătatea, el se alese cu o boală de care nu mai avea să se vindece : suferea de vărsături continue. De aceea obişnuia să mănânce totdeauna singur pentru că se temea să nu i se întâmple acest lucru şi faţă de alţii. Tot din aceste casne la care şi-a supus trupul, se pare că s’a ales şi cu durerile de cap de care se plângea adesea.
Fie aceste metehne trupeşti, fie încredinţarea că un creştin poate ajuta mai bine pe semenii săi coborîndu-se în mijlocul lor, îl făcură să plece din pustie, şi să se întoarcă în Antiohia, unde în anul 380 fu numit diacon. Diaconul în aceste vremuri se îndeletnicea cu împărţirea pomenilor la săraci şi cu paza bisericii: el n’avea voie să ţie predici, nici să împărtăşească pe credincioşi cu sfintele taine. În această slujbă în care stătu cinci ani, avu prilejul să cunoască mai de aproape nesfârşitele necazuri cu care se chinuiau sărmanii din enoria lui, învăţă să-i iubească şi să-i mângâie, şi din suferinţele lor îşi încheagă el cele mai frumoase predici prin care mai târziu propovădui cu atâta căldură celor bogaţi mila şi dărnicia faţă de cei nevoiaşi.
În anul 386 e hirotonisit preot de către episcopul Flavian, blândul şi sfiosul bătrân care avea pentru noul preot o dragoste părintească. În această slujbă el avu prilejul să-şi arate minunatul talent de predicator pe care până atunci fusese silit să-l ţină ascuns, ca făclia sub obroc.
Prima predică pe care o ţine e o laudă la adresa bunului Flavian, ale cărui merite el le arată în faţa poporenilor învăţându-i să-l cinstească şi mai mult.
În cei unsprezece ani cât stătu în această calitate la Antiohia, preotul Ioan, care acum avea vârsta de patruzeci de ani, ţinu un număr nesfârşit de predici -mai multe mii- în care rând pe rând arăta credincioşilor ce îndatoriri au faţă de biserică, îi mustra pentru diferite greşeli, le eplica Sfânta Scriptură, îi învăţa să se ferească de tovărăşia păgânilor şi evreilor, să umble în calea dreptăţii, să fie darnici cu săracii, să se ferească de trufie, de lux, de destrăbălare; într’un cuvânt, netrecând cu vederea niciuna din greşelile în care poate cădea un creştin, când părăseşte calea mântuirii.
După cum am văzut şi mai sus, sarcina unui păstor de suflete, după părerea Sfântului, era nespus de grea şi plină de foarte multă răspundere. Şi în acest timp când cei mai mulţi socoteau intrarea în rangurile bisericeşti ca un prilej de îmbogăţire, el căută şi izbuti să-şi îndeplinească această grea sarcină în toată întinderea ei.
Şi una din îndatoririle de căpetenie ale păstorului era să-şi mângâie turma în nenorocire, îndatorire pe care vom vedea că noul preot şi-a îndeplinit-o cu o destoinicie vrednică de faima şi de marele viitor ce-l aştepta. Într’adevăr, chiar în al doilea an al hirotonisirii sale, izbucneşte în Antiohia o răscoală împotriva agenţilor fiscului, adică a împăratului Theodosiu, care îi trimesese să încaseze în acest an nişte dări neobişnuit de grele, de care el avea nevoie pentru a acoperi cheltuielile sărbătorilor jubiliare din acest an. În furia lui oarbă, poporul, după ce se dedă la samavolnicii împotriva mai multor funcţionari superiori, răstoarnă chiar statuile împăratului şi împărătesei. Vina era cu atât mai de neiertat cu cât răposata Flacilla, soţia lui Teodosiu, fusese aproape o sfântă, care-şi petrecuse vieaţa miluind şi îngrijind cu propriile ei mâni pe nenumăraţi sărmani şi bolnavi. Dar după ce beţia furiei trecu, poporul din Antiohia începu să-şi dea seama de grozăvia celor făptuite, şi fu cuprins de o spaimă fără pereche, căci cu împăratul nu era de glumit. Acesta era foarte aplecat spre mânie, şi vinovaţii ştiau că îi aşteaptă cele mai crunte pedepse.
Într’adevăr în primul moment el a luat hotărîrea să măcelărească pe Antiohieni, cum făcuse odată cu locuitorii oraşului Tessalonica, şi apoi să rază cetatea lor de pe faţa pământului. De aceea cei mai mulţi îşi luară lumea în cap, fugind de prăpădul ce îi ameninţa; oraşul părea pustiu, iar cei rămaşi aşteptau din zi în zi să vie porunca cumplită; filosofii şi cărturarii păgâni părăsiseră şi ei Antiohia şi în aceste vremuri turburi numai păstorii creştinilor, cu Ioan în frunte, rămaseră la postul lor ca să mângâie pe înspăimântaţii credincioşi, care aşteptau urgia ce avea să vie pe capul lor. Episcopul Flavian porni la curte ca să domolească mânia împăratului, iar noul preot, Gură-de-Aur, rămase să liniştească sufletele desnădăjduite ale Antiohienilor. Cu acest prilej pronunţă el vestitele sale Predici despre statui, prin care el arată norodului că nenorocirea ce le stă deasupra capului nu e decât o încercare dumnezeiască, de care nu pot scăpa decât căutând să se îndrepte şi să se lapede de păcate.
Mijlocirea lui Flavian avu izbânda dorită, căci împăratul iertă pe răsculaţi, iar poporul se strânse şi ma mult în jurul minunatului predicator, care în grelele zile de restrişte, ştiuse să-i mulcomească desnădjdea, şi să-l facă să nădăjduiască în îndurarea cerului, arătând încă odată că numai creştinii erau în stare să rămână la datoria lor şi la înălţimea sarcinei lor, în ceasurile de încercare, când filosofii şi cărturarii păgânilor căutaseră să-şi mântuiască pielea, fugind din cetate, cum încearcă să fugă şoarecii din o corabie, când presimt că are să se scufunde.
Cu drept cuvânt îi ocărâşte păstorul creştin când le adresează aceste cuvinte: „Unde sunt acum, aceşti aşa zişi filosofi, cari n’au decât vestmântul de filosof, care târăsc după ei lungile lor mantii, care se fălesc cu lungile lor bărbi şi cu toiagul ce-l poartă în dreapta? Unde sunt aceşti cinici nemernici, aceşti oameni mai prejos decât câinii ce pândesc un ciolan sub masa stăpânilor lor, aceşti oameni ce nu se gândesc la altceva decât cum să-şi mulţumească poftele lor? La venirea primejdiei, au părăsit cu toţii cetatea, au fugit cât i-au ţinut picioarele, şi s’au dus să se ascundă in fundul peşterilor” (Predica 10-a către Antiohieni).
Acesta fu poate evenimentul cel mai de seamă din timpul şederei lui Ioan ca preot în Antiohia, de care Sfântul prinsese o dragoste aşa de mare încât se spune că el odată ar fi zis că vrea să nu se despartă niciodată de oraşul său părintesc. Dar faima lui mersese aşa de departe, că în anul 397, când moare Nectarie, arhiepiscopul din Constantinopole, Curtea împărătească îl cheamă ca urmaş al acestuia. Această numire era datorită în primul rând atotputernicului Eutropiu, favoritul împăratului Arcadiu, care se suise pe tron după moartea tatălui său, Theodosiu. Dar a-l lua pe Ioan din mijlocul credincioşilor săi, nu era lucru atât de uşor, pentru că aceştia ţineau atât de mult la dânsul, încât era de prevăzut că se vor împotrivi la mutarea aceluia care era mângâietorul fără pereche al sufletelor lor. Drept aceea, pentru a înlătura o turburare, Eutropiu dădu ordin ca Ioan să fie luat pe furiş şi adus la Constantinopol, lucru care se şi întâmpla.
Dar această numire avea să stârnească multe nemulţumiri printre ceilalţi episcopi, care şi ei râvneau acest rang, pe atunci cel mai înalt in Biserica răsăritului. Însă Curtea, care avea dreptul să numească pe arhiepiscop, îl alese pe Ioan atât din pricina meritelor sale extraordinare, cât poate şi pentru că credea, că un astfel de om, crescut departe de intrigile şi de vieaţa de Capitală, va putea fi un instrument supus în mâna ocârmuirii lumeşti care va putea să-l conducă cum o vrea.
În această privinţă s’a înşelat amarnic însă curtea împărătească, cu Eutropiu în frunte, care făcea şi desfăcea totul în împărăţia condusă de slabul şi nehotărâtul Arcadiu. Căci noul arhiepiscop avea o părere foarte înaltă despre sarcina unui păstor de suflete, părere pe care a şi arătat-o el cândva în scris, în cartea lui Despre Preoţie: „Episcopii trăiesc pe pământ—spunea el —dar sunt însărcinaţi să cârmuiască ceea ce e în cer, şi au primit o putere aşa de mare cum n’a dat Dumnezeu nici îngerilor, nici arhangelilor. Căci acestora nu li s’a spus: Ceea ce veţi lega pe pământ, va fi legat şi în cer, şi ceea ce veţi deslega pe pământ, va fi deslegat şi în cer. Şi puternicii pământului au puterea de a lega, însă numai trupul, legătura aceea însă (pe care o fac episcopii) cuprinde sufletul şi pătrunde cerul. Şi ceea ce fac preoţii pe lumea asta, întăreşte Dumnezeu din înnalturi şi Domnul aduce la îndeplinire hotărîrea slujitorilor săi. Căci ce altceva le-a dat El, decât întreaga putere a cerului? Căci cărora -zice El- veţi fi iertat păcatele, acelora le vor fi iertate, şi cărora nu le iertaţi, acelora nu le vor fi iertate. Ce poate fi mai presus de această putere? Tatăl a lăsat toată judecata în mâna Fiului, iar Fiul, pe cât văd, a dat-o pe de-a-‘ntregul în mâinile lor. Căci ei sunt chemaţi la slujba aceasta ca şi cum ar fi puşi în cer, ridicaţi peste firea omenească şi slobozi de patimile noastre.
Când un împărat dă din cinstea lui unuia din supuşi o aşa de mare parte, încât acesta să poată să lege în închisoare şi iarăşi să-l scoată din ea pe care vrea, atunci acesta e pismuit şi foarte cinstit de toţi; însă episcopul a primit de la Dumnezeu o putere cu atât mai mare, cu cât cerul e mai presus de pământ şi sufletele mai presus decât trupurile”.
Şi noul arhiepiscop înţelegea să-şi îndeplinească aceasta datorie în toată întinderea ei, într’un timp când prelaţii erau prinşi de îndeletnicirile cu cele lumeşti, când corupţia clerului era aşa de mare, când slujba de păstor sufletesc era o mască tot aşa de bună ca orişcare alta, de-a ajunge la ranguri şi la avuţie.
Însă neobositul chiriarh începu să cureţe tot gunoiul în care se împotmoliseră nevrednicii conducători ai turmei. El biciueşte între altele obiceiul aşa de răspândit atunci la cea mai mare parte din clerici de-a ţine în casa lor câte o aşa numită soră întru ale Duhului. Sfântul arătă în două din scrierile sale că o astfel de întovărăşire e plină, de primejdii pentru sufletele amândorora, şi că nu e decât o prefăcătorie la adăpostul căreia se pot făptui multe nelegiuiri. Şi el opreşte pe clerici să mai întreţină astfel de legături. Nemulţumit cu atâta, el îi mustrează pentru lăcomia lor după cele lumeşti, pentru graba şi umilinţa cu care ei caută societatea celor puternici şi bogaţi, uitând datoria lor de-a căuta înainte de toate de cele ale Duhului, şi a veghea asupra turmei de nevoiaşi, care mai ales în acele vremuri aşa de turburi aveau nevoie de mângâiere.
Ocara era cu atât mai amarnică, cu cât venea din gura unui prelat, care -împotriva tuturor obiceiurilor – fusese numit într’un rang aşa de înalt şi aşa de râvnit, mai mult împotriva voinţei sale; un prelat care-şi împărţise averea sa săracilor, care se ţinea departe de luxul şi strălucirea curţii, căutând să se apropie de turma neputincioasă şi săracă a mulţimii de credincioşi, pe care o apăra, o ajuta şi o înălţa prin cuvântul său de foc. Şi grija lui pentru nevoile celor mulţi şi necăjiţi mergea aşa de departe, că el întrebuinţa nu numai veniturile sale proprii, ci şi o mare parte din ale bisericii, pentru a clădi spitale pentru bolnavi.
Pe călugării, cari îmbrăţişaseră această vieaţă, nu pentru că se simţeau chemaţi, ci ca să scape de greutăţile vieţii lumeşti, călugări cari cerşeau pe străzi şi înşelau lumea, arhiepiscopul îi goni, trimeţându-i la chiliile lor.
Pe clericii acuzaţi şi dovediţi de simonie, el îi urmări cu cea mai mare străşnicie, scoţându-i din slujbele ocupate prin mită, şi înlocuindu-i cu oameni merituoşi. El colindă imperiul ca un arhanghel cu sabia de foc în mână, şi îndepărtează din scaunul lor pe o mulţime de episcopi dovediţi nevrednici de rangul lor.
Era firesc, ca gloata nemulţumiţilor să facă tot ce îi sta în putinţă pentru a defăima şi doborî pe asprul şi neînfricatul arhiepiscop. Dar din această parte primejdia nu era atât de mare; mai periculoase aveau să-i fie duşmăniile pe care le stârneşte chiar în Capitală şi la Curtea împăratului. Căci era un lucru de sine înţeles că vajnicul predicator, prin cuvântările sale, în care nu cruţa pe nimeni, avea nemulţumească şi pe atotputernicii din Constantinopol.
Curtea împărătească înţelegea ca Biserica să fie supusă la ordinele sale, şi în cursul timpului într’adevăr izbutise, căci vedem că unul din caracterele cele mai democratice ale acestei biserici din Răsărit, consta tocmai în aceea că ea la început avusese singură dreptul să-şi aleagă pe conducătorii ei. Însă acest drept trecuse acum la reprezentanţi puterii lumeşti, cari numeau pe înalţii prelaţi. Dar aceştia nu se supuneau întotdeauna poruncilor pornite de la cârmuirea civilă, cum se întâmplă de data aceasta şi cu arhiepiscopul Constantinopolului.
Constantin cel Mare dăduse bisericii dreptul de azil, şi acest drept fusese lărgit de Theodosiu. Dar în timpul domniei lui Arcadiu, atotputernicul său favorit, Eutropiu, ceru şi obţinu ca acest drept să fie desfiinţat. Pricina acestei măsuri fu datorită faptului că o nobilă, Pentadia, urmărită de ura lui Eutropiu, căutase şi găsise refugiu în biserică, unde ea fusese apărată de Ioan Gură de Aur, care protestă cu tărie împotriva măsurii luate de crudul ministru al lui Arcadiu. Însă printr’o curioasă ironie a soartei, la acest drept de azil în biserică avea să recurgă în curând şi Eutropiu, care din pricina îndrăsnelii sale fără seamăn, ce îl făcuse să meargă pană acolo încât să ameninţe şi pe Eudoxia, soţia împăratului, fu osândit să-şi piardă toate rangurile şi averile şi să fie alungat din oraş. Astfel atotputernicul ministru de ieri, ajungând în disgraţie şi ameninţat să piară sfâşiat de poporul din Constantinopole, care îl ura de moarte din cauza lăcomiei şi asupririlor sale, de data asta îşi căută scăparea tot în biserică, invocând acel drept de azil pe care el, cu toate rugăciunile Sfântului, îl desfiinţase.
Dar mărinimosul arhiepiscop scapă de furia mulţimii pe nenorocitul care tremura galben de spaimă îmbrăţişând altarele, şi în faţa norodului gata să nimicească pe cel căzut, el ţinu cea mai frumoasă a sa predică, prin care arăta celor de faţă că în lumea aceasta totul e supus schimbării, şi că toate sânt deşertăciuni. Şi ce pildă mai minunată putea să dea el ascultătorilor săi, decât priveliştea acestui nefericit Eutropiu, care din rolul de prim-ministru temut de toată împărăţia, ajunsese acum, după o cădere aşa de năpraznică, să fie urmărit de norod ca o fiară sălbatică, tremurând şi cerând scăpare dela biserica ale cărei drepturi, ieri, le călcase în picioare?
Trecerea de care se bucura Sfântul era aşa de mare, încât cu prilejul unei răscoale a lui Gainas, un general got din armata imperiului, care ameninţa să detroneze pe împărat, tot Ioan e trimes de către Arcadiu ca să îmblânzească pe barbar şi să scape de moarte pe trei mari diregători ai împărăţiei, ale căror capete le ceruse barbarul răsculat. Şi tot el apără biserica de pretenţiunile acestui eretic —Gainas ca şi Goţii lui era Arian — care cerea să i se dea în Constantinopol o biserică pentru el şi cei de-o credinţă cu el.
Însă aceste fapte ale sale în loc să-l facă mai preţuit şi mai iubit de către cei de sus, nu izbutiră decât să-i atragă asupra-i, pisma şi ura lor. Dar ceea ce contribui să-l strice chiar cu împăratul, fu şi faptul că Sfântul îşi îngădui să mustreze pe poporeni pentru neînfrânta lor patimă pentru jocurile de circ. Cel ce întreţinea însă această patimă in sufletul poporului, pentru a-l câştiga de partea sa, era chiar împăratul, aşa că de fapt această mustrare era oarecum îndreptată împotriva împăratului însuşi. Ceea ce aduse căderea Sfântului, fu neînţelegerea dintre el şi împărăteasa Eudoxia, care era o femeie trufaşă şi nu răbda să se împotrivească nimeni voinţei sale.
Ea îl ura pe Ioan pentru că acesta nu o cruţa în predicile sale; ba se pare chiar – aşa ne spun cel puţin unii scriitori ai vremii – că arhiepiscopul ar fi aţâţat poporul împotriva ei. De altfel purtarea Sfântului era îndreptăţită, pentru că împărăteasa era aşa de lacomă după averi că de multe ori nedreptăţea multă lume, punând stăpânire cu sila pe moştenirile ce de drept se cuveneau altora. Dacă mai adăogăm că Eudoxia era foarte aplecată spre lux şi spre deşertăciunile lumeşti, vom înţelege, de ce predicatorul cu gura de aur, al cărui simţ de dreptate se revolta din pricina purtării ei, o mustra în predicile sale, dacă nu pe nume, dar prin aluzii aşa de limpezi, că oricine o asemăna cu Isabela din Biblie, şi îi ceru să dea înapoi unei văduve sărace, averea pe care i-o răpise pe nedrept, după ce pusese să-i ucidă bărbatul; în altă parte arhiepiscopul o aseamănă cu Irodiada. Astfel împărăteasa ajunsese duşman de moarte a neînfricatului prelat şi căută orice prilej să-l dea pierzării.
Ea strânse deci în jurul său pe toţi acei pe care îi unea ura împotriva cutezătorului predicator. În fruntea acestora stetea Teofil, patriarhul din Alexandria, care de mult aştepta un prilej să doboare pe Ioan, din pricină că acesta stătuse în calea planurilor sale. Încă de când cu rămânerea vacantă a scaunului din Constantinopol, Teofil voise să aleagă în acest rang un partizan al său. Dar nu izbutise, şi acest lucru, împreună cu alte motive, erau de ajuns ca patriarhul din Alexandria să stărue din răsputeri la căderea vajnicului păstor.
Patriarhul din Alexandria strânse în jurul său toată ceata de nemulţumiţi, printre cari erau mulţi episcopi, călugări şi oameni de la curte în frunte cu împărăteasa. Cu ajutorul episcopilor din jurul lui, Teofil alcătui un sinod şi înaintea acestuia chemă pe Ioan spre a se desvinovăţi de un şir întreg de învinuiri ce i se aduceau.
Astfel el era acuzat că a risipit averile bisericeşti, că a vândut vasele sfinte, că mânca singur la masă şi că se îmbăia singur, că nu se ruga nici când intra, nici când ieşea din biserică, că primea noaptea femei la el şi alte multe învinuiri nedrepte.
În ajunul acestei judecăţi, în faţa poporului adunat ca să-l asculte, Ioan spune: „Ştiţi, dragii mei, care e adevărata pricină, pentru care vor să mă dea pieirii? E că n’am pus să se întindă înaintea mea covoare de preţ, că n’am vrut niciodată să mă îmbrac în veşminte dăruite şi de mătase; că n’am vrut să fiu destul de îndatoritor pentru a mulţumi lăcomia acelor oameni. Sânt prigonit, nu pentru că am averi pământeşti; dacă ar fi aşa, ar trebui eu cel dintâiu să mă plâng de aşa ceva. Sânt prigonit, nu pentru că aş fi făptuit vreo nelegiuire, ci pentru că vă iubesc.”
Sfântul nu voi să se înfăţişeze înaintea sinodului. Atunci împăratul, după îndemnul soţiei sale, dădu poruncă să fie surghiunit. Dacă arhiepiscopul ar fi vrut să se împotrivească făţiş poruncii împărăteşti, în Constantinopol s’ar fi iscat războiul civil; căci poporul ţinea aşa de mult la păstorul său, că ar fi fost gata să-şi dea sângele pentru el. Şi oricine ştia că Sfântul e nevinovat de învinuirile ce i se aduceau, mai ales că un sinod, mai numeros decât cel condus de Teofil, era gata să ia apărarea lui Ioan Gură de Aur, dovedind că tot ce se spune pe socoteala lui, nu era decât născociri din partea celor ce voiau cu orice preţ să-l piardă. Însă arhiepiscopul nevinovat, dorind mai bine să se jertfească pe sine, decât să provoace vărsare de sânge, se hotărî să se supue de data asta poruncii împărăteşti, şi plecă în surghiun.
Dar nici astfel împăratul nu scăpă de mânia poporului. A doua zi norodul dădu afară din biserică pe prelatul menit să înlocuiască pe cel ce nu putea fi înlocuit de nimeni, şi apoi se duse la palatul împărătesc, unde prin strigăte ameninţătoare ceru pe păstorul surghiunit. Tocmai atunci se nimeri să se întâmple un cutremur de pământ. Toată lumea văzu într-aceasta un semn al mâniei dumnezeieşti; împăratul fu nevoit să cheme înapoi pe Sfânt.
La întoarcere el fu primit de o mulţime nenumărată de credincioşi, cari cu lumânări aprinse în mână, cântând cântece sfinte, îl aşteptau ca pe un mântuitor. Poporul îl îndemnă să se sue pe amvon să le vorbească iar, însă el şovăe, căci după canoane, un cleric caterisit, pentru a-şi putea iar lua postul său, trebuia mai întâi să fie deslegat tot de un sinod. Silit la urmă de nerăbdarea poporului, el îşi începe iar slujba sa şi mulţumeşte poporului pentru dragostea ce a arătat-o bisericii şi căpeteniei sale. El pomeneşte cu cuvinte de laudă chiar pe împărăteasa, pricina de căpetenie a surghiunului său, iar pe duşmanul său Teofil îl asemue cu Faraonul din Egipt care a vrut să siluiască pe Sara, adică biserica din Constantinopol.
Împăcarea dintre el şi curte n’avea să fie de lungă durată. Un prilej se ivi în curând, pentru ca cearta să înceapă din nou.
Cei cari aveau interes să măgulească deşertăciunea împărătesei îi ridicară o statue de argint, chiar în vecinătatea bisericii unde slujea Sfântul, care, indignat de sgomotul venit de la serbările ce se făceau cu ocazia inaugurării acestei statui, ce-l tulbura în slujba lui, ţinu o predică în care vestejea deşertăciunea împărătesei şi obiceiul păgânesc de a se lăsa cinstită ca un idol. Nu trebuia mai mult ca să aprindă iar ura Eudoxiei.
Un nou complot se urzi împotriva neobositului arhiepiscop, pus la cale tot de curtea împărătească, cu ajutorul a doi episcopi cari de data asta îl învinovăţiră că el nu funcţionează în chip legal, deoarece după canoanele stabilite la sinodul din Antiohia în 341, un cleric caterisit, pentru a-şi putea reocupa slujba, trebue să fie deslegat de un nou sinod. În forma ei, această acuzaţie părea a fi întemeiată; însă alţi 40 de episcopi, partizani ai Sfântului, declarară că hotărîrile sinodului din Antiohia nu pot fi invocate de nişte ortodocşi, deoarece acel sinod fusese alcătuit din arieni. Toate sforţările acestora de a-l scăpa pe Ioan de o condamnare nedreaptă, rămaseră zadarnice; împăratul era hotărît să-l osândească cu orice preţ şi îi trimese iar ordinul de surghiun, la care Sfântul răspunse: „Numai dela Dumnezeu am primit biserica, şi doar El mă poate alunga din ea”, împăratul şovăi, dacă trebue să recurgă la puterea lumească pentru a-l sili pe arhiepiscop să plece; dar episcopii, duşmani lui Ioan, îşi luară în faţa împăratului asupra lor răspunderea osândirii nevinovatului, şi atunci Arcadiu trimise Sfântului din nou porunca de surghiun, aducându-i totodată la cunoştinţă că trei episcopi îşi iau răspunderea ei.
Văzând că dreptatea lui nu poate ieşi deasupra, nevoind să prelungească prea mult suferinţele celor cari sufereau pentru dânsul atâtea prigoniri de aproape zece luni, de când i se dăduse porunca să părăsească Constantinopolul, Sfântul se hotărî să plece, şi pentru a înlătura o răscoală din partea poporului ce era gata să se jertfească pentru el, se duse şi se predete singur în ascuns, pe mâna celor ce aveau să-l ducă la locul de osândă.
Partizanii săi, care nu vroiau să recunoască măsura luată împotriva iubitului şi neasemuitului lor păstor, se numiră Ioaniţi şi avură de răbdat mai mulţi ani de-a-rândul toate asupririle din partea duşmanilor Sfântului. Acesta fu dus mai întâi în Nicea, în Bitinia. Dar pentru că aci se părea că era prea aproape de Capitala, deci încă primejdios prin devotamentul pe care ştia să-l inspire partizanilor săi, duşmanii lui îl osândiră să fie dus şi mai departe, cât mai departe în fundul Asiei, ca să nu se mai ştie nimic de el.
Astfel el fu transportat întâi la Cucus, apoi la Arabissa. Dar şi aici era un adevărat pelerinaj la el; oameni din toate părţile veneau să-l cerceteze şi să-l admire. De aceea se dădu ordinul să fie dus la Pityus în Caucas. Pe drum însă, din pricina oboselilor drumului, poate şi din pricina răului tratament, lângă un sat nemernic din Pont, Comana, se stinse din vieaţă cel mai vestit părinte al Bisericii Răsăritului, la 14 Septemvrie în anul 407.
Ioaniţii, partizanii marelui dispărut, formară o sectă, nevoind să recunoască nedreptatea ce se făptuise faţă de arhiepiscopul osândit fără vină. Ei răbdară cu bărbăţie toate asupririle, chinurile, ba chiar şi moartea din pricina prigonitorilor, şi nu voiră să reintre în sânul Bisericii decât după 30 de ani (în anul 438) când memoria Sfântului fu reabilitată.
Moaştele marelui predicator fură aduse la Constantinopol în acest an şi fură primite cu un alaiu nemaipomenit; mii de bărci ieşiră în întâmpinarea scumpelor relicvii, iar tânărul Teodosiu, fiul lui Arcadiu şi al Eudoxiei, îşi lipi faţa de racla cu moaştele Sfântului stând în genunchi, şi rugându-se de iertare pentru părinţii săi. Papa din Roma nu acordă Patriarhului din Constantinopol voia de a fi considerat ca făcând parte din comunitatea Bisericii, decât cu condiţia ca numele sfântului Ioan să fie pomenit la toate slujbele Bisericii. Şi astfel, deşi târziu, dreptatea ieşi deasupra, repunând în lumina şi gloria meritată pomenirea despre acela care a fost cel mai strălucit apărător al drepturilor şi demnităţii Bisericii, şi o nemuritoare podoabă a amvonului oriental.
Şt. Bezdechi
B. SCRIERILE 1)
1) A se vedea: Joseph Fessler, Institutiones Patrologiae, ed. II de B. Jungmann vol. II, partea I, pag. 80-l31 (S. Ioannis Chrysostomi Opera, character et doctrina), Innsbruck 1892; J. Nirschl, Lehrbuch der Patrologie und Patristik, vol. II, pag. 301-332, Mainz 1883; O. Bardenhewer în Wetzer und Welte’s Kirchenlexikon, ed. II, vol. VI, col. 1618-l640, Freiburg 1889; idem, Patrologie, ed. III, pag. 297-314, Freiburg 1910; idem, Geschichte der altkirchlichen Literatur, vol. III, ed. II, pag. 324-361, Freiburg 1923; Joh. Chrysostomus—Baur, în Bibliothek der Kirchenvater, Joh. Chrysostomus, Ausgewahlte Schriften, vol. I, pag. I-LVI, Kempten & Munchen 1915; G. Rauschen, Patrologie, ed. 10 şi 11 de B. Altaner, pag. 246-257, Freiburg 1931.
Dacă înaltele demnităţi bisericeşti, pe care le-a ocupat sfântul Ioan Gură de Aur şi felul în care el le-a ilustrat, i-au asigurat pentru totdeauna un loc de cea mai mare cinste în istoria bisericii creştine, scrierile sale i-au mărit şi mai mult această reputaţie atât prin mulţimea lor cât mai ales prin valoarea lor.
Privite din punct de vedere cantitativ, ele întrec cu mult pe ale oricărui alt scriitor bisericesc din răsărit, iar dintre apuseni singur fericitul Augustin se poate pune pe aceeaşi treaptă cu el în această privinţă ; aceasta, bine înţeles, avându-se în vedere numai scrierile păstrate şi ajunse până la noi, nu şi cele ce s’au pierdut în decursul vremurilor. Din punctul de vedere al calităţii însă ele sunt cu mult superioare oricăror alte scrieri atât prin forma cât şi prin cuprinsul lor.
Este destul să cităm câteva glasuri autorizate ca să ne putem uşor convinge despre acest adevăr. Aşa sfântul Nil Ascetul, numit şi Nil Sinaitul sau mai exact Nil din Ancira, un ucenic al sfântului Ioan Gură de Aur şi în orice caz unul dintre cei mai desăvârşiţi cunoscători ai scrierilor lui, îl numeşte: „lumina cea mai mare şi dascălul lumii întregi, un bărbat cu un talent incomparabil şi cel mai mare orator, care într’un grad mat înalt decât toţi cari au trăit înaintea lui şi au înflorit după el, a slăvit învăţătura creştină cu farmecul elocvenţei sale”(Nilus, epp. lib. II, ep. 263), iar filologul şi lexicograful grec Suidas din secolul al X-lea zice între altele: „Limba sa văjâe mai cu putere decât cascadele Nilului. De la începutul lumii n’a posedat nimeni altul un astfel de talent oratoric, în care el singur era aşa de bogat, ba încă numai el a primit fără exagerare supranumele de Gură de Aur şi orator divin”( Suidas, Lexicon, s. v. Rec. J. Bekker, Berlin 1854). Şi dacă vrem să vedem şi părerile unor autorităţi mai noi, putem citi pe pa-trologul Nirschl, care-i caracterizează astfel opera lui literară: „O adâncime rară şi o extraordinară bogăţie de idei, o claritate minunată, un farmec natural, o nobilă popularitate şi uşurinţă de pricepere, o putere plină de demnitate, o mare varietate în expunere, toate aceste calităţi mărite şi mai mult prin curăţia şi eufonia exprestunii formează superioritatea neîntrecută a celor mai multe din cuvântările şi scrierile sale” (Nirschl, op cit. vol. II, pag 316 şi urm).
Pentru aceste calităţi ale lor, aceste scrieri s’au bucurat întotdeauna de cea mai mare preţuire atât din partea cititorilor lor, cât mai ales din partea marilor teologi, care s’au adăpat din plin la izvoarele lor curate şi dătătoare de vieaţă. Ni se povesteşte în această privinţă că Toma d’Aquino, marele teolog apusean din veacul al XIII-lea, se exprima adeseori, că el n’ar fi dat în schimb cele 90 omilii la Evanghelia lui Matei nici chiar pentru Parisul întreg, iar Montfaucon, renumitul editor al operelor complecte ale sfântului Ioan Gură de Aur, spune despre aceleaşi omilii, că nu mai există o altă operă de o valoare egală (Idem, ibidem, pag. 306).
Ce vom putea spune apoi despre omiliile la epistola către Romani, despre care chiar Isidor din Pelusium – un alt ucenic al sfântului Ioan Gură de Aur, el însuşi recunoscut ca un maestru literar în genul epistolar şi un renumit exeget în acelaşi timp —scrie în epistola 32 din cartea a V-a a epistolelor sale: „În aceste explicări şi mai ales în cele de la epistola către Romani se găsesc îngrămădite adevărate comori de înţelepciunea lui Ioan cel adânc înţelegător. Eu socotesc anume că, dacă sfântul Apostol Pavel însuşi şi-ar fi explicat epistolele sale în limba atică, n’ar fi făcut-o în niciun alt fel decât aşa cum le-a explicat acest distins şi sfânt dascăl. Atât de desăvârşită este explicarea acestuia ca sens, eleganţă şi alegerea potrivită a cuvintelor”.
Ca exeget, sfântul Ioan Gură de Aur aparţinea şcoalei teologice din Antiohia şi, potrivit principiilor acestei şcoale, căuta să scoată în evidenţă sensul istoric al textelor biblice. nNiciun părinte bisericesc însă n’a explicat textul sfânt aşa de temeinic şi totodată aşa de abil şi practic ca el şi chiar astăzi omiliile lui sunt încă citite nu numai cu folos şi interes, ci şi cu deplină satisfacţiune, ceea ce nu se poate spune totdeauna despre predicile celorlalft Părinţi” ( G. Rauschen, Patrologie, ed. III, pag. 139 şi Rauschen— Altaner, op. cit. pag. 250).
Cu explicarea ştiinţifică a textului sfânt, el a unit mai întotdeauna şi aplicaţiunea morală practică şi în această aplicaţiune morală găseşte sfântul Ioan Gură de Aur cele mai frumoase şi mai coapte roade ale exegezei. „Şi tocmai aici dovedeşte şi o virtuozitate cu totul proprie. Nimic nu-l caracterizează pe el aşa de bine ca legătura şi împăcarea dintre ştiinţă şi vieaţă, minte şi suflet. Nimeni altul n’a ştiut poate să scoată din textul sfânt …atâta bogăţie de idei pentru toate ramurile vieţii religioase”(O. Bardenhewer, Geschichte der altkirch lichen Literatur, vol. III, pag. 356), iar „în ceea ce priveşte forma expunerii, modul lui de a vorbi este atât de popular şi limba atât de limpede şi de curată, încât adeseori crezi că asculţi pe Demostene” (Nirschl, op. cit. vol. II, pag. 307).
Aceste neîntrecute calităţi ale lui şi ale scrierilor lui i-au adus încă de la început slava şi cinstea cuvenită din partea contimporanilor săi. Pentru aceea chiar fericitul Ieronim l-a trecut între „bărbaţii iluştri” ( “Viri inlustres” – De viris inlustribus, cap. 129), încă de pe la anul 392, pe când Sfântul se afla deci încă în vieaţă, iar istoricul Teodoret, episcopul Cirului, l-a lăudat îndată după moarte ca pe un „mare dascăl al lumii întregi”( Ist. bis., cartea V, cap. 34), pe când sfântul Isidor din Pelusium îl numeşte „înţeleptul propovăduitor al tainelor celor nespuse ale lui Dumnezeu”( Epp. lib. II, ep. 268).
Că aşa a fost socotit de la început şi aşa este socotit şi astăzi ne-o dovedeşte de altfel şi nenumărata mulţime de manuscrise, ediţiuni şi traduceri, în care s’au păstrat operele sale. Şi ceea ce este de remarcat în deosebi cu privire la autoritatea unanimă de care se bucură sfântul Ioan Gură de Aur ca nimeni altul în întreaga biserică creştină din toate timpurile şi din toate locurile este faptul că el, deşi prin întreaga lui fiinţă, cum şi prin doctrina lui pur ortodoxă aparţine în întregime Bisericii Ortodoxe sau Orientale, cum i se mai zice, este totuşi atât de preţuit şi de venerat chiar şi de Biserica Romano-catolică sau Occidentală, încât nu mai de mult, ci acum o jumătate de veac şi mai bine a fost declarat (în anul 1880) de papa Leon al XIII-lea ca „Patron al predicatorilo”( Nirschl, op. cit. vol. II, pag. 316, nota 3), iar Pius al X-lea l-a decretat la 8 Iulie 1908 în mod oficial ca Patron oficial al predicatorilor (J. Chrys.-Baur, op. cit pag. XLIII).
După ce am arătat acestea în general asupra scrierilor sfântului Ioan Gură de Aur, putem trece acum la enumerarea lor pe scurt, deoarece o arătare mai pe larg a cuprinsului lor se va face la începutul fiecăreia, când îi va veni rândul să fie tradusă şi publicată.
Urmând exemplul lui Palladius (Episcop de Elenopolis în Asia Mică, autor al renumitei Historia Lausiaca — scrisă în anul 420 — şi al tot aşa de renumitului Dialogus de vita sancti Ioannis — scris înainte de anul 425), primul său biograf, împărţim şi noi scrierile sfântului Ioan Gură de Aur în trei mari categorii: tratate, omilii şi epistole.
I. Tratatele
Tratatele sfântului Ioan Gură de Aur au fost alcătuite şi publicate mai toate în Antiohia şi desvoltă anumite teme din domeniul moral şi ascetic. Aşa despre monahism tratează în mod special:
1) Comparaţie între un rege şi un monah. Autorul ajunge la concluzia că un monah este mai puternic, mai bogat, mai vrednic de cinste, mai viteaz în lupta spirituală şi mai fericit la moarte, decât un rege.
2) Împotriva adversarilor vieţii monahale, 3 cărţi. Această scriere cuprinde o entuziastă apărare a vieţii monahale şi ascetice. Autorul se adresează cu acest prilej şi în mod deosebit părinţilor de familie din Antiohia, spre a-i determina ca ei să lase pe fiii lor să îmbrăţişeze monahismul şi să se folosească astfel de şcoala de înaltă moralitate a monahilor mai ales în timpul plin de tot felul de primejdii al vârstei tinereţei. Şcoalele publice se aflau în Antiohia ca şi în mai toate centrele de cultură de pe vremea aceea încă în mâinile păgânilor şi erau în totul contaminate de o imoralitate înspăimântătoare. De aceea pare cu atât mai justificat şi mai întemeiat îndemnul sfântului Ioan Gură de Aur.
3) Îndemnul către Teodor cel căzut, 2 cărţi, dintre care numai cea dintâi are forma de tratat, iar cea de a doua este mai mult o epistolă, în ambele îndeamnă el pe prietenul şi tovarăşul său de monahism, să se lase de abaterea în care căzuse, părăsindu-şi vieaţa monahală din pricina unei femei numită Hermiona. Scrierea avu succesul aşteptat, căci Teodor îşi recunoscu greşeala şi se întoarse iarăşi la mănăstire, ajungând mai târziu chiar episcop al oraşului Mopsuestia în Cilicia.
– Despre feciorie şi înfrânare în general tratează scrierile:
4) Despre feciorie. Aci se desvoltă ideea fundamentală cuprinsă în epistola I către Corinteni, cap. VII: căsătoria este bună, dar păstrarea fecioriei de bună voie este şi mai bună.
5) Către o văduvă tânără, 2 cărţi scrise în anii 380 şi 381. Prima este o scriere plină de mângâiere adresată fostei soţii a unui bărbat însemnat numit Therasius, a cărui moarte prematură şi neaşteptată o lăsase pe aceasta într’o stare de complectă desnădăjduire. Se arată aci starea de superioritate a văduviei faţă de greutăţile căsniciei şi i se dă sfatul de a nu se mai recăsători. Cartea a doua scrisă în forma unei cuvântări este adresată către văduve în general şi li se dă într’însa sfatul de a rămânea aşa, precum sunt (I Cor. 7, 40).
6) Despre neîngăduita locuire împreună, 2 instrucţiuni pastorale scrise şi publicate îndată după urcarea scaunului patriarhal din Constantinopol, probabil în anul 397. În ele sfântul Ioan Gură de Aur combate răul obiceiu introdus pe alocurea, ca sub pretextul iubirii spirituale de fraţi şi surori clericii monahi să primească în locuinţa lor spre împreună vieţuire femei dedicate vieţii monahale, iar monahiile la rândul lor să primească a locui împreună cu ele monahi. Aceasta vieţuire împreună dădu naştere, cum era şi firesc, la diferite bănuieli de păcat. De aceea sfântul Ioan Gură de Aur, în râvna lui apostolică pentru păstrarea moralităţii celei mai desăvârşite şi ferirea ei de eventuale bănuieli chiar neîntemeiate, combate acest obiceiu în cuvinte aspre şi cu autoritatea lui patriarhală îl interzice prin aceste două pastorale, pe care le trimite întregului cler de sub jurisdicţiunea sa.
– Îndemnuri generale la răbdare şi pocăinţa cuprind mai ales următoarele:
7) Despre pronia lui Dumnezeu, câtre monahul Stagirie cel chinuit de demoni, 3 cărţi scrise de sfântul Ioan, pe când era încă diacon. Monahul Stagirie, de obârşie nobilă şi bun prieten al sfântului Ioan, era chinuit în singurătatea lui de grele suferinţe sufleteşti, care-l aduseseră în stare de complectă desnădejde; chiar gândul sinuciderii se furişase din această pricină în inima lui. În această prea frumoasă scriere, sfântul Ioan arată pe larg, care este scopul şi însemnătatea suferinţelor şi pentru ce le îngădue pe ele bunul Dumnezeu, fără ştirea şi voia căruia nu se face nimic în cer şi pe pământ. Cu numeroase pilde culese din istoria sfântă a Vechiului şi a Noului Testament, de la Adam şi până la Pavel, el arata că tocmai cei bine plăcuţi lui Dumnezeu au trebuit să-şi petreacă vieaţa în multe şi grele necazuri.
8) Despre umilinţă, 2 cărţi dedicate la doi monahi prieteni şi anume: una lui Demetrius, iar cealaltă lui Stelechius. Tratează într’însele foarte bine despre necesitatea, fiinţa şi motivele adevăratei umilinţe.
– Despre educaţia copiilor în familie tratează o minunat de frumoasă cărticică intitulată:
9) Despre trufie şi felul, cum trebue părinţii să-şi crească copiii. În partea întâia mai scurtă, autorul tratează despre nebunia şi primejdia, la care duce trufia, arătând-o pe aceasta ca pricină a turburărilor de atunci din Antiohia. Rădăcina ei cea mai adâncă o vede însă autorul în educaţiunea de atunci a copiilor, pe ale cărei lipsuri el le dă la iveală în mod amănunţit. În partea a doua expune apoi pe larg principiile, după care trebue să fie educaţi copiii şi în deosebi băieţii.
– Cel mai renumit şi cel mai răspândit dintre toate tratatele sfântului Ioan Gură de Aur este însă cel care tratează:
10) Despre preoţie, în şase cărţi. El este alcătuit pe timpul când sfântul Ioan era încă diacon şi anume cam între anii 381-385. Are forma unui dialog, ce ar fi avut loc între el şi un oarecare Vasile, prieten din tinereţe al sfântului Ioan. Cuprinsul principal al acestei scrieri îl formează o descriere măreaţă a preoţiei creştine făcută cu multă căldură şi însufleţire. Prilejul pentru această scriere l-a oferit împrejurarea că prietenul său Vasile primise a fi hirotonit episcop al unui oraş din Siria, încredinţat că şi sfântul Ioan avea să fie hirotonit episcop, când se va ivi o asemenea ocaziune; dar când i s’a oferit sfântului Ioan această demnitate, el a refuzat-o categoric retrăgându-se în singurătate. La zece ani după aceea, el a scris aceste şase cărţi despre preoţie, în care se justifică faţă de acuzaţiunile aduse de prietenul său Vasile pentru acest refuz al său şi care îşi are temeiul în teama, pe care sfântul Ioan o avea că n’ar putea corespunde cu destulă vrednicie sfinţeniei preoţiei creştine pentru îndeplinirea căreia se cer mari şi multe calităţi şi aptitudini. Pe acestea Vasile le poseda ca nimeni altul, sfântul Ioan însă nu. De aceea bine a făcut, zice el, când l-a îndemnat pe Vasile să primească episcopatul şi tot aşa de bine, când, examinându-se pe sine însuşi şi văzându-se că nu este vrednic, a scăpat cu fuga de această sarcină plină de cinste, dar şi de nespuse greutăţi.
– Tendinţe apologetice urmăresc scrierile:
11) Despre sfântul Vavila şi împotriva lui Iulian şi a păgânilor. Aici se face o frumoasă descriere a martiriului sfântului Vavila, episcopul Antiohiei, cum şi a minunilor, ce s’au întâmplat cu prilejul transportării moaştelor sale. Iulian Apostatul poruncise la anul 362 ca osemintele sfântului Vavila să fie îndepărtate din biserica, care adăpostea aceste sfinte moaşte în dumbrava Daphne de lângă Antiohia, spre a reînvia acolo vechiul cult al lui Apollo şi al Dianei. În timpul transportării raclei cu sfintele moaşte cum şi după aceea s’au întâmplat acolo mai multe minuni. Aşa d. p. la 24 Oct. 362, templul lui Apollo a fost cuprins şi mistuit de flăcări. Creştinii văzură în faptul acesta o răzbunare a cerului şi o izbândă a sfântului Vavila. De aci sf. Ioan ia prilej spre a dovedi puterea de neînvins a creştinismului şi slăbiciunea pâgânismului, făcând observaţiunea că aceste minuni au fost semne de avertizare pentru Iulian, ca să nu mai încerce să restaureze păgânismul, dar cu toate aceste semne el a rămas tot vrăjmaş religiunii creştine şi pentru aceea Dumnezeu l-a pedepsit în curând cu moartea.
12) Dovedire împotriva Iudeilor şi a păgânilor, că Hristos este Dumnezeu. Se dovedeşte într’însa într’un chip foarte reuşit dumnezeirea lui Hristos prin arătarea, că s’au împlinit atât prorociile Vechiului Testament cât şi ale Mântuitorului Însuşi, scoţându-se în evidenţă mai ales cele privitoare la marea şi repedea răspândire a creştinismului, cum şi cele referitoare la distrugerea templului din Ierusalim şi a împrăştierii poporului iudeu.
– Pline de adevărată mângâiere duhovnicească sunt în fine următoarele două. scrieri adresate din exil, în anii 405 şi 406, fiilor săi duhovniceşti rămaşi în patrie:
13) Nimeni altul nu poate aduce vătămare cuiva, ci numai el însuşi. O prea frumoasă scriere, în care se desvoltă tema, că nicio prigonire sau nedreptate, nicio pierdere sau nenorocire abătută asupra cuiva, ba nici chiar moartea nu poate face pe un om nefericit, ci numai el însuşi îşi poate aduce adevărata nenorocire asupra lui şi anume atunci, când el, părăsind pe Dumnezeu, uită, care este scopul, pentru care a fost creat şi care-i este izvorul adevăratei fericiri.
14) Către cei ce se supără din pricina nenorocirilor, pe care le îndură. Multă întărire morală şi mângâiere sufletească aduce aici sf. Ioan Gură de Aur, când spune, că toate planurile lui Dumnezeu sunt îndreptate spre binele şi fericirea noastră, chiar .i acelea, pe care din pricina adâncimii lor nu le putem pătrunde cu mintea noastră cea mărginită. Pentru aceea El îngâdue ca Biserica să aibă de luptat cu ereziile, iar oamenii buni şi evlavioşi să îndure necazuri şi nenorociri, căci pe toate acestea El le îndrumează ca să le slujească lor spre bine.
Ambele aceste scrieri sunt alcătuite, cum arătarăm mai sus, din exil cu puţin timp înainte de moartea sfântului Ioan şi ne fac dovada despre liniştea sufletească a acestuia şi desăvârşita lui supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu, chiar atunci când el era părăsit aproape de lumea întreagă, chinuit de multe suferinţe trupeşti şi cuprins din toate părţile de nespuse greutăţi.
II. Omiliile
Cea mai mare parte din scrierile lăsate de sfântul Ioan Gură de Aur o formează omiliile sale, adică acele cuvântări, în care el a explicat poporului, pe care-l păstorea, aproape întreaga Sfântă Scriptură. Aceste omilii ale sale prezintă următoarele note caracteristice: Ca ucenic al şcoalei din Antiohia, sfântul Ioan caută să explice într’însele sensul istoric sau literal al textelor biblice după principiile acestei şcoale. Fiecare omilie se împarte ca formă în două părţi distincte: Prima se ocupă cu explicarea textelor alese din Sfânta Scriptură până la cele mai mici amănunte, iar cea de-a doua cuprinde pareneza, adică aplicaţiunea morală, ambele părţi fiind alcătuite într’o formă ştiinţifică populară, dar cu atâta măestrie, încât arta elocvenţei şi a interpretării scripturii apar aci împerechiate în cel mai reuşit chip şi sfântul Ioan Gură de Aur ne apare dintr’însele tot atât de mare ca exeget ştiinţific, cât şi ca predicator practic (Vezi Nirschl, op. cit pag. 305 şi urm.).
În ceea ce priveşte textul, în care ne sunt păstrate aceste omilii, cum şi al celorlalte cuvântări ale sale în genere, nu se poate preciza cu siguranţă, dacă el este întocmai aşa cum a ieşit din gura sau din pana sfântului Ioan sau dacă pe alocurea el a mai fost modificat câte puţin de stenografii, cari fiind faţă au aşternut în scris cele rostite liber de către marele predicator. Unele dintr’însele ne prezintă apoi oarecare indicii, că-şi datorează forma lor actuală unor prieteni şi admiratori, cărora sfântul Ioan le încredinţase numai nişte însemnări sau note de cele rostite, dar pe care ei le-au dat publicităţii în forma lor actuală cu contribuţiuni proprii mai mult sau mai puţin întinse, pe când altele, cum sunt d. p. cele dela jumătatea a doua din comentarul la profetul Isaia, se găsesc şi astăzi numai în forma unor scurte schiţe sau însemnări (Vezi Chryi.-Baur, op. cit pag. XXXVII şi urm).
Omiliile sf. Ioan Gură de Aur se pot împărţi şi ele, la rândul lor, tot în trei mari categorii: omilii exegetice la diferite cărţi din Sfânta Scriptură, adică comentarii biblice în formă de omilii, omilii sau predici grupate în anumite serii sau cicluri şi omilii sau predici singuratice.
A. Comentarii biblice în formă de omilii
a) La Vechiul Testament:
1) 67 omilii la cartea Facerii. Acestea au fost ţinute în Antiohia probabil cu oarecare întrerupere în anii 386-388, după părerea cea mai» nouă susţinută de Chrys.-Baur (Op. cit. p. XXXVIII), cel mai bun cunoscător în timpul de faţă al operilor şi al epocii sfântului Ioan Gură de Aur în general, pe când Tillemont şi Montfaucon credeau, că au fost ţinute în anul 395, iar Rauschen în 388 (Bardenhewer, Geschichte der altkirchlichen Literatur, vol.III, p. 336). Ele explică întreaga carte a Facerii împărţită în pericope, dar tratează mai amănunţit despre cele şase zile ale creaţiunii, despre Adam, despre Noe şi despre patriarhii Avraam, Isaac şi Iacov.
Alte 9 omilii, ţinute în timpul postului celui mare din anul 386, tratează câteva părţi mai importante tot din cartea Facerii, cum e de pildă textul: „Să facem pe om după chipul şi după asemănarea noastră” (Fac. 1, 26).
2) 58 omilii la 58 psalmi şi anume: 4-12, 43-49, 108-117, 119-150. Aceste omilii, în care el explică pe scurt, dar cu multă iscusinţă cuprinsul psalmilor respectivi, scoţând în evidenţă învăţăturile lor măreţe pentru vieaţa morală a creştinului, „pot fi socotite cu drept cuvânt între cele mai bune lucrări ale predicatorului cum şi ale exegetului”( Idem, ibidem ).
3) La profeţi sunt 2 omilii, care tratează în general Despre întunecimea profeţiilor, şi un comentar la Isaia, care explică primele capitole, ajungând până la cap. VIII, 10.
Un alt comentar aproape complect – lipsindu-i numai introducerea şi încheierea — tot la Isaia, ne este păstrat numai în limba armeană. Fragmente de comentarii mai avem apoi la Ieremia, la Daniil, la Iov, la Pildele lui Solomon etc.
– Mult mai numeroase şi mai amănunţite sunt însă explicările făcute
b) La Noul Testament:
1) 90 omilii la Sfânta Evanghelie după Matei, ţinute în Antiohia, după Baur în anii 386 şi 387, iar după Bardenhewer pe la 390. Sfântul Ioan Gură de Aur expune într’însele minunat de frumos învăţăturile moralei creştine (Despre valoarea lor vezi mai sus; pag. XXVI).
2) 88 omilii la Sfânta Evanghelie după Ioan, ceva mai scurte decât cele de mai sus şi-având ici şi colo un caracter polemic îndreptat împotriva Anomeilor.
3) 55 omilii la Faptele Apostolilor, ţinute în anul 400 sau 401 în Constantinopol. Au un stil mai puţin elegant, întru cât se găsesc aşa cum au fost prinse de stenografi, fără a mai fi revăzute de marele predicator.
4) Omilii la toate epistolele sf. Apostol Pavel, dintre care cele de la epistola către Romani sunt unanim recunoscute ca cea mai bună lucrare de acest fel din întreaga literatură a bisericii vechi (Vezi mai sus; pp. XXVI şi urm. şi Chrys.-Baur, op. cit. p. XXXIX).
B. Cicluri de omilii sau predici
Pe lângă explicările de felul celor arătate până aci la anumite cărţi sau părţi din Sfânta Scriptură merită o deosebită amintire şi anumite omilii sau predici grupate în serii. Dintre acestea cele mai însemnate sunt:
1) 21 omilii despre statui, ţinute către poporul din Antiohia în anul 387. Aceste strălucite cuvântări (Despre prilejul lor vezi mai sus: pp. XI—XIII) i-au asigurat tânărului predicator un renume mondial şi i-au păstrat pentru totdeauna deschise urechile şi inimile întregului popor din Antiohia (Bardenhewer, op. cit. p. 342 şi urm).
2) 7 omilii despre laudele, ce i se cuvin sfântului Apostol Pavel, de care sfântul Ioan părea foarte apropiat prin întreaga lui fiinţă. Ele au fost ţinute în Antiohia la un timp, ce nu se poate preciza mai amănunţit, şi sunt un monument neperitor de înalta admiraţiune şi adânca veneraţiune, pe care autorul le simţea faţă de marele apostol al neamurilor. Citind aproape fără încetare scrierile acestuia şi alegându-şi-l oarecum ca pildă de urmat pentru sine, iar prin neîntrerupta citire a scrierilor lui închipuindu-şi-l parcă întotdeauna prezent înaintea ochilor săi, el a reuşit să ne dea un tablou atât de frumos, atât de complect şi atât de impozant despre sublima personalitate şi măreaţa activitate a acestuia, cum nimeni altul n’a putut şi nu va putea cândva să mai facă vreunul asemănător (Vezi Nirschl, op. cit. p. 308 şi urm).
De aceea aceste omilii s’au bucurat de la început de admiraţiunea tuturor celor ce le-au citit sau ascultat. Ba încă un vechiu traducător al lor în limba latină, anume Anianus, credea că aici sfântul Pavel nu a fost numai descris, ci chiar sculat oarecum din mormânt spre a da din nou o pildă vie de perfecţiune creştină (Bardenhewer, op. cit. p. 342).
3) 12 omilii, împotriva Anomeilor, despre cel necuprins. În ele autorul susţine împotriva Eunomienilor şi a Anomeilor în genere că Dumnezeu nu poate fi pătruns de mintea omenească, iar Fiul este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi nu neasemenea Tatălui, cum susţineau aceştia. Primele zece omilii au fost ţinute la Antiohia în anii 386-387, iar ultimele două la Constantinopol.
4) 8 cuvântări împotriva Iudeilor, ţinute de asemenea în anii 386-387 în Antiohia, sunt îndreptate nu atât împotriva Iudeilor cât mai ales împotriva creştinilor, cari ţineau împreună cu Iudeii unele dintre sărbătorile acestora, ca d. p. sărbătoarea Anului Nou, a împăcării, a Corturilor etc. sau serbau Fastele creştin la 14 Nisan, adică odată cu Iudeii.
5) 5 omilii despre Ana, mama lui Samuil, pe care el o laudă ca un model de mamă şi ia de aci prilej de a da învăţături şi sfaturi despre creşterea şi educaţiunea copiilor în general. Au fost ţinute la Antiohia în primăvara anului 387.
6) 3 omilii despre David şi Saul, în care proslăveşte virtutea blândeţei şi a iubirii de vrăjmaşi. Au fost ţinute în Antiohia în vara anului 387.
7) 6 omilii despre Ozia şi despre serafimi, în care el explică vedenia prorocului Isaia despre serafimi (Is. c. 6) şi dovedeşte că Dumnezeu nu poate fi cuprins în fiinţa Lui nemărginită de către mintea omenească cea mărginită. Luând prilej de la istoria regelui Ozia tratează apoi despre demnitatea şi puterea preoţiei în general.
8) 9 omilii despre pocăinţă, ţinute la diferite timpuri şi de abia mai târziu unite într’un ciclu. Tratează despre necesitatea şi felurile pocăinţei într’un mod atrăgător şi mişcător.
9) 3 omilii despre diavolul, cuprinzând învăţături, cum să ne ferim de a cădea în păcate, când suntem ispitiţi de diavolul. Sunt ţinute de asemenea la Antiohia într’un timp, care nu se poate preciza mai de aproape.
10) 2 omilii (cateheze) către cei ce vin să se boteze. Sunt ţinute tot la Antiohia în timpul postului mare din anul 388 sau 389. Se arată aci, ce este botezul, care este puterea lui, care sunt numirile, ce i se dau. Creştinii trebue nu numai să asculte, ci să şi urmeze sfaturile preotului. Orice om, fără excepţie, poate şi trebue să ducă o vieaţă virtuoasă.
11) 7 omilii despre săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv, ţinute la Antiohia probabil în anul 388. Dintre păcătoşi, zice sf. Ioan aci», unii se pedepsesc şi aici pe pământ şi în lumea cealaltă, alţii numai aici pe pământ, iar alţii numai pe lumea cealaltă. Bogatul nemilostiv face parte dintre aceştia de pe urmă. Se scot în evidenţă virtuţile lui Lazăr şi viţiile acestuia. Oamenii trebue judecaţi numai după valoarea lor internă şi nu după aparenţa exterioară.
Lăsăm la o parte alte cicluri de predici şi omilii mai puţin însemnate.
C. Predici singuratice
Foarte mare este şi numărul predicilor ţinute la diferitele sărbători ale anului bisericesc, cum şi al cuvântărilor ţinute la diferite ocaziuni şi împrejurări din vieaţă. Dintre cele dintâi sunt mai renumite: predica de la Naşterea Domnului ţinută la 25 Decemvrie 386, cea de la Botezul Domnului ţinută la 6 Ianuarie 387, apoi două predici la Învierea Domnului, două la Înălţarea Domnului, două la Pogorîrea Duhului Sfânt, cum şi multe alte panegirice la sărbătorile sfinţilor din calendarul creştin. Dar reputaţia cea mare de orator neîntrecut i-au câştigat-o sfântului Ioan mai ales cuvântările sale ocazionale. Între acestea se disting în primul rând cele două cuvântări în favoarea lui Eutropiu, ţinute – prima la 17 Ianuarie, iar cea de-a doua cu câteva zile mai târziu – în anul 399, ambele adevărate minuni de elocventă, cum se exprimă unul dintre traducătorii lor mai recenţi (Mathias Schmitz în Ausgewahlte Schriften des heiligen Chrysoatomus, vol. III, Kempten, 1879, pag. 427 şi urm). „Desigur niciodată nu s’a predicat poporului creştin atât de mişcător şi de impresionant nimicnicia fericirii şi puterii pământeşti (Rauschen – Altaner, op. cit. pag. 251), ca în aceste cuvântări ale sfântului Ioan Gură de Aur. Merită în fine să fie scoase în evidenţă prima predică ţinută de el cu prilejul hirotoniei lui ca preot în anul 386 – „un frumos monument nu numai de elocvenţa, cu care era înzestrat de Dumnezeu, ci şi de umilinţa creştină, de care era pătruns”( M. Schmitz, op. cit. p. 401) -, apoi cuvântarea înainte de plecarea sa în exil şi cea după întoarcerea din exil etc.
III. Epistolele
Sunt în număr de aproape 240 şi sunt scrise mai toate în timpul celui de-al doilea exil al său. Cuprind mai ales îndemnuri la întărirea în credinţă şi mângâieri adresate fiilor săi duhovniceşti – clerici şi mireni – rămaşi în patrie. Cele mai frumoase şi mai însemnate dintre ele sunt cele 17 epistole adresate sfintei diaconiţe Olimpia.
Notă. Tradiţiunea bisericească a atribuit încă din vechime sfântului Ioan Gură de Aur şi alcătuirea unei sfinte Liturghii, ce-i poartă numele şi care se săvârşeşte în Biserica Ortodoxă în mai tot timpul anului. Ea este o prescurtare şi prelucrare din Liturghia sfântului Vasile cel Mare.
* * *
Ediţiuni complecte:
Fronton Ducaeus et G. Morelus, gr. et lat., 12 vol. 2°, Paris 1609-1636, retipărite la 1698 la Frankfurt pe Main, 1701 la Maienţa, 1723 la Frankfurt şi Amsterdam.
Savilius, gr., 8 vol. 2°, Etonae (Eton, lângă Windsor, în Anglia) 1612.
Bernh. de Montfaucon, gr. et lat., 13 vol. 2°, Paris. 1718-1738, retipărite la Veneţia de mai multe ori: 1734-1741, 1755 şi 1780 (de data aceasta în 14 vol. 4°). O nouă ediţiune a acesteia, editio Parisina altera emendata et aucta, apăru între anii 1834-1839 la Paris în 13 vol. 4°.
Ediţiunea lui Montfaucon fu retipărită şi de Migne în marea sa colecţiune: Patrologiae cursus completus, Series graeca vol. 47-64 (18 vol. 4°) mărita cu un bogat „Supplementum”, care este însă alcătuit cu prea puţin simţ critic. Cele 90 omilii la Sfânta Evanghelie după Matei le redă Migne nu după Montfaucon, ci după ediţiunea separată a acestora – mult mai bună – făcută de Field (Cambridge l839)
J. Bareille, Paris 1865-1873, ne dă în 19 vol. 4° o nouă retipărire a textului grec împreună cu o traducere franceză.
Biografii:
L. de Tillemont, Memoires pour servir a l’histoire ecclesiastique des six premiers siecles, tom. XI, pag. 1-405, Paris 1706.
I. Stilting, De S. Ioanne Chrysostomo Episcopo Constantinpolitano et Ecclesiae Doctore, commentarius historicus = Acta Sanctorum Sept. IV, pp. 401-709, Antwerpen 1753.
A. Paech, St. Jean Chrysostome, ed. 5. Paris 1905.
A. Neander, Der heilige Joh. Chrysostomus und die Kirche, besonders des Orients, in dessen Zeitalter, 2 vol. ed, 4. Berlin 1858.
A, Chr. Papadopulos, Alexandria 1908.
I. Chrys.-Baur, St. Jean Chrysostome et ses oeuvres dans l’histoire litteraire, Louvain 1907.
Idem, Der heilige Johannes Chrysostomus und seine Zeit, 2 vol. 1929 şi 1930. Aceasta de pe urmă este nu numai cea mai nouă şi mai complectă, dar şi cea mai bine întocmită biografie a sfântului Ioan Gură de Aur, fiind la înălţimea cercetărilor ştiinţifice din timpul de faţă.
Monografii:
1) cu privire la elocventa sa:
P. Albert, St. Jean Chrysostome considere comme orateur populaire, Paris 1858.
J. Lutz, Chrysostomus und die ubrigen beruhmtesten kirchlichen Redner alter und neuer Zeit, Tubingen 1846.
L. Ackermann, Die Beredsamkeit des heiligen Johannes Chrysostomus, Wurzburg 1889.
H. Degen, Tropen der Vergleichung bei Joh. Chrysostomus, 1921.
B. Kuhn, J. Chrysostome et la predication, 1929.
2) cu privire la doctrina sa:
Th. Forster, Chrysostomus în seinem Verhaltnis zur antiochenischen Schule, Gotha 1869.
S. Haidacher, Die Lehre des hl. Joh. Chrysostomus uber die Schriftinspiration, Salzburg 1897.
J. Juzek, Die Christologie des hl. Joh. Chrysostomus, Breslau 1912.
A. Nagle, Die Euharistielehre des hl. Joh. Chrysostomus, des Doctor Euharistiae, Freiburg i. Br. 1900.
Pr. M. Pâslaru