Despre feciorie

Timpul cerea ca Dumnezeu să dea o astfel de poruncă; pe vremea aceea trupul omenesc era cuprins de nebunie, nu putea suporta furia patimilor şi nici nu avea în tuIburarea aceea un alt liman decât căsătoria, în care să se refugieze omul. Ce poruncă trebuia să-i dea Dumnezeu? Trebuia să-i poruncească să trăiască în înfrânare, în feciorie? Dar o astfel de poruncă ar fi făcut şi mai mare căderea mai puternică flacăra. Singura hrană potrivită pruncilor este laptele; dacă nu le-ai da această hrană şi i-ai sili să mănânce mâncărurile oamenilor în vârstă, apoi n-ai face altceva decât să-i omori. Tot atât de mare rău pricinuieşti chiar când dai hrana la timp nepotrivit. Pentru această pricină n-a fost dată de la început fecioria. Mai bine spus însă, fecioria a fost dată de la început şi este mai veche decât căsătoria. Pentru această pricină, deci, a intrat mai târziu pe lume căsătoria şi a fost socotită ca ceva necesar. Dacă Adam ar fi ascultat de porunca lui Dumnezeu, n-ar mai fi fost nevoie de căsătorie.

–  Dar cum s-ar mai fi înmulţit oamenii, cum ar mai fi ajuns atât de numeroşi?

– Te întreb şi eu din nou, pentru că teama aceasta te tulbură stăruitor: Cum au venit pe lume Adam şi Eva? Prin căsătorie?

–  Ce vrei să spui? Toţi oamenii aveau să vină pe pământ aşa cum au venit primii oameni?

– Nu pot să spun dacă aşa sau în alt chip. Răspunsul la întrebarea aceasta e următorul: Dumnezeu n-avea nevoie de căsătorie ca să se înmulţească oamenii pe pământ.

18. Potopul de pe timpul lui Noe, care a făcut să dispară de pe faţa pământului oameni şi animale şi, într-un cuvânt, toate vieţuitoarele (63), ne-a dovedit că păcatul, împreunările ruşinoase, şi nu fecioria, au dus la pieirea neamului omenesc. Pustiirea aceea grozavă n-ar fi venit peste oameni dacă fiii lui Dumnezeu ar fi pus frâu poftelor lor ruşinoase, dacă ar fi păzit fecioria şi dacă nu s-ar fi uitat cu priviri pofticioase la fiicele oamenilor (64). Să nu-ţi închipui însă că spun că din pricină că se căsătoreau oamenii a venit peste ei nenorocirea aceea. Nu spun aceasta; deocamdată spun atât, că a pierit şi a dispărut atunci neamul omenesc din pricina păcatului, şi nu din pricina fecioriei. Păcatul duce la desfiinţarea neamului omenesc, nu fecioria.
63.  Fac. 7, 17-23.
64.  Fac. 6, 1-5.

19. Într-adevăr, căsătoria a fost lăsată de Dumnezeu pentru naşterea de copii. Dar a fost lăsată de Dumnezeu şi pentru o altă pricină, cu mult mai mare, anume ca să stingă aprinderile firii noastre. Martor îmi este Pavel care spune: “iar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa” 65. Prin urmare, căsătoria n-a fost lăsată pentru naşterea de fii.  Mai mult:  Pavel  porunceşte  credincioşilor să se căsătorească, dar nu cu scopul principal de a da naştere la copii.

– Atunci pentru ce să se căsătorească?

– „Ca să nu vă ispitească Satana66¸ răspunde Pavel. Mai departe, Pavel nu le spune credincioşilor: Dacă doresc să aibă copii, să se căsătorească!

– Dar ce le spune?

– Le spune: „Dar dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească!”67
65.  I Cor. 7, 2.
66.  I Cor. 7, 5.
67.  I Cor. 7, 9.

La început, după cum am spus mai sus, căsătoria avea ceste două pricini: naşterea de copii şi potolirea poftelor. În urmă însă, după ce s-au umplut de oameni pământul, marea şi toată lumea, căsătoria nu mai are decât o pricină pentru a exista: îndepărtarea desfrâului şi a desfrânării. Căsătoria este de mare folos pentru cei care şi acum, după predicarea Evangheliei, se tăvălesc în mocirla patimilor, pentru cei care doresc să ducă o viaţă asemănătoare porcilor, pentru cei care nu se pot stăpâni de a-şi strica trupul şi sufletul în locaşurile de desfrâu. Pentru aceştia, deci, căsătoria este de mare folos, căci îi scapă de necurăţie, îi scapă de umblatul din femeie în femeie şi le dă putinţa să trăiască în sfinţenie şi castitate.

Dar până când mă voi lupta cu umbrele? Chiar voi, care-mi faceţi aceste obiecţii, sunteţi convinşi tot atât de bine ca şi mine de superioritatea fecioriei. Obiecţiile voastre nu sunt decât scuze şi pretexte ca să vă acoperiţi neînfrânarea voastră.

20. Dar chiar dacă o astfel de mărturisire v-ar pune în primejdia de a vă descoperi neînfrânarea voastră, totuşi ar trebui să terminaţi o dată cu hulirea fecioriei. Omul care se împotriveşte faptelor bune prin atitudinea lui falsă şi nedreaptă, pe lângă aceea că-şi vatămă propria-i persoană mai face cunoscut şi altora sufletul său rău şi stricat. Prin urmare, dacă nu pentru altă pricină, cel puţin pentru a nu vă crea un nume atât de prost, ar trebui să vă înfrânaţi limba. Aduceţi-vă aminte că omul care admiră pe cei ce au ieşit biruitori în cele mai grele lupte, este scuzat de toţi dacă el însuşi nu poate să ajungă la înălţimea lor, pe când omul care bârfeşte faptele vrednice de laude şi de cununi, pentru că el nu le poate dobândi, pe bună dreptate este urât de toţi ca duşman şi vrăjmaş al virtuţii, ca unul ce a ajuns mai nenorocit decât un nebun. Cei care nu ştiu ce fac, nici nu suferă pe deplin conştienţi cele ce Ie pătimesc. Din pricina aceasta nebunii nu numai că nu sunt pedepsiţi când ofensează pe înalţii demnitari ai statului, ba, dimpotrivă, mai sunt şi compătimiţi de cei ofensaţi. Dar dacă un altul, deplin conştient, ar aduce ofensele pricinuite de ceilalţi în chip inconştient, atunci pe bună dreptate toată lumea ar fi de acord că unul ca acesta merită să fie pedepsit ca duşman al oamenilor.

21.  Ar trebui, dar, după cum am spus, să încetaţi cu hulirea fecioriei pentru motivele arătate mai sus, chiar dacă o astfel de hulă nu v-ar pune în primejdia de a vă descoperi neînfrânarea voastră. Dar şi primejdia care vă ameninţă este într-adevăr mare. Va fi pedepsit nu numai „cel care şade împotriva fratelui său şi cleveteşte şi sminteşte pe fiul maicii sale”(68), ci şi cel care huleşte faptele hotărâte ca bune de Dumnezeu. Ascultă ce spune un alt profet, care vorbeşte despre acelaşi lucru! „Vai de cel ce spune că răul este bine şi binele, rău; de cel care face din lumină, întuneric, şi din întuneric, lumină; de cel care face din dulce, amar, şi din amar, dulce”(69). Ce este mai plăcut, mai frumos, mai strălucitor decât fecioria? Străluceşte mai luminos decât razele soarelui. Ne îndepărtează de toate grijile lumeşti şi ne face să ne uităm ţintă cu ochi curaţi Ia Soarele dreptăţii.

Cuvintele de mai sus le-a strigat Isaia celor care au astfel de idei rele în sufletul lor. Ascultă însă ce rosteşte un alt profet despre cei care spun altora astfel de cuvinte otrăvitoare, îşi începe spusele sale tot cu „Vai!”. „Vai de cel care adapă pe aproapele său cu apă tulbure şi vătămătoare!”(70). Cuvântul „vai” nu este un simplu cuvânt, un cuvânt pus Ia întâmplare, este o ameninţare care ne vesteşte mai dinainte că vom primi o pedeapsă nespus de mare, de neiertat. Totdeauna în Scriptură este întrebuinţat acest cuvânt, acest „vai!”, când e vorba despre cei care nu vor putea scăpa de pedeapsa viitoare. Un alt profet, învinovăţind pe iudei, spune: „Aţi adăpat pe cei sfinţi cu vin”(71). De ce pedeapsă va fi vrednic cel care varsă în sufletele celor simpli, în sufletele celor curaţi, băutură tulbure şi vătămătoare, dacă primeşte o pedeapsă atât de mare cel care adapă cu vin pe nazarei, pe sfinţii lui Dumnezeu? Ce pedeapsă va suferi cel care terfeleşte toată sfinţenia fecioriei, dacă este pedepsit cel care nu îndeplineşte o mică parte din lege? Hristos a spus: „Celui care va sminti pe unul dintre aceştia mici îi este mai de folos să i se atârne o piatră de moară de gât şi să fie aruncat în mare”(72).

68. Ps. 49, 21.
69.  Is. 5, 20.
70. Avac. 2, 15.
71.  Am. 2, 12.
72.  Matei 18, 6

Ce vor spune cei care prin hulele lor împotriva fecioriei nu smintesc pe un copil, ci pe mulţi? Ce urgie va atrage pe capullui cel care cleveteşte această vieţuire îngerească, daca cel care numeşte „nebun” pe fratele sau este aruncat în iad?(73)
73.  Matei 5, 22.

Odinioară, Mariam a râs de Moise (74); a râs mai puţin şi mai cu măsură, de cum râdeţi voi acum de feciorie. Nu şi-a bătut joc de Moise, n-a luat în râs virtutea acelui fericit bărbat; dimpotrivă, îl admira. Mariam, sora Iui Moise, a spus numai atât, că şi ea are acelaşi har, că şi ea a vorbit cu Dumnezeu. Atât a zis; cu toate acestea, a venit peste ea o urgie atât de mare din partea lui Dumnezeu, încât nici rugăciunile Iui Moise, cel insultat, n-au avut nici o putere, ba, dimpotrivă, pedeapsa dată ei s-a prelungit mai mult decât credea însuşi Moise.
74.  Num. 12, 1-10.

22. Dar pentru ce vorbesc de Mariam? Copiii aceia, care se jucau în jurul Betelului, au spus numai atât profetului Elisei:  „Hai, pleşuvule, hai!”(75). Vorbele acestea au mâniat atât de mult pe Dumnezeu, încât Ia cuvintele spuse de profet, a trimis ursoaice împotriva mulţimii aceleia de copii – erau patruzeci şi doi de copii – şi toţi au fost atunci sfâşiaţi îndată de fiare(76).
75.  IV Reg. 2, 23.
76.  IV Reg. 2, 24.

Nu i-a apărat pe acei copii nici vârsta lor, nici numărul lor mare şi nici scuza că în glumă au spus lui Elisei acele cuvinte. Şi pe bună dreptate. Dacă cei care au îmbrăţişat fecioria, dacă ei, care se supun unor nevoinţe atât de mari, sunt batjocoriţi şi de copii, şi de oamenii în vârstă, va mai dori oare un om, mai puţin tare de fire, să îmbrăţişeze nişte nevoinţe supuse batjocorii şi zeflemelii? Care om slab de înger va mai îndrăgi virtutea fecioriei o dată ce vede că este atât de batjocorită? Dacă acum, când pretutindeni toţi admiră fecioria, atât cei care o practică, cât şi cei care se lipsesc de ea, totuşi mulţi pregetă, mulţi şovăie în faţa nevoinţelor şi sudorilor fecioriei, te întreb; care om ar mai voi să o îmbrăţişeze dacă ar vedea că e hulită de toţi oamenii în loc să fie admirată? Oamenii tari de fire, care încă de pe pământ s-au mutat în cer, n-au nevoie să fie încurajaţi de oameni; Ie este de ajuns lauda de la Dumnezeu în locul oricărei încurajări omeneşti. Oamenilor mai slabi de înger însă, care sunt la începutul intrării lor în nevoinţele fecioriei Ie ajută mult şi părerea pe care o au oamenii despre faptele lor, până ce, instruiţi încetul cu încetul în frumuseţile fecioriei, vor ajunge să nu mai aibă nevoie de acest sprijin. Dumnezeu, deci, pedepseşte pe cei ce batjocoresc virtutea fecioriei, nu numai de dragul celor care au îmbrăţişat fecioria, dar chiar de dragul celor care o batjocoresc, pentru ca nu cumva să se întindă răul şi mai departe, din pricină că n-au fost pedepsiţi pentru păcatele lor de mai înainte.

Dar o dată cu pedeapsa dată de Dumnezeu copiilor care şi-au bătut joc de Elisei, mi-au venit în minte şi cele pătimite de batjocoritorii lui Ilie. Ce-au păţit copiii de la ursoaice din pricină că au batjocorit pe Elisei, au păţit şi cele două trupe de câte cincizeci de ostaşi împreună cu căpitanii lor, care au fost arşi de focul pogorât din cer, din pricină că s-au purtat cu dispreţ faţă de Ilie, dascălul lui Elisei (77). Şi ostaşii aceia, ca şi copiii, s-au apropiat de Ilie cu batjocura pe buze; îl chemau pe drept şi-i porunceau să se pogoare la ei; dar în Ioc să se pogoare Ilie la ei de pe vârful muntelui, s-a pogorât la ei foc din cer şi i-a mistuit mai groaznic de cum sfâşiaseră ursoaicele pe copii.
77. IV Reg. 1, 9-12.

Gândiţi-vă la toate acestea, voi, toţi, care duşmăniţi fecioria. Puneţi-vă zăbrele şi zăvoare gurii, ca să nu începeţi şi voi să spuneţi, în ziua Judecăţii, când veţi vedea pe cei care strălucesc din pricina fecioriei, aceste cuvinte: „Aceştia sunt cei de care altădată ne băteam joc şi-i luam in râs! Noi, smintiţii, socoteam viaţa lor o nebunie şi moartea lor plină de necinste. Cum au ajuns de au fost socotiţi printre fiii lui Dumnezeu? Cum au ajuns de-au fost rânduiţi printre sfinţi? Am rătăcit, deci, de la calea cea adevărată, iar lumina dreptăţii n-a strălucit în sufletele noastre!”(78). Dar ce folos veţi mai avea de pe urma acestor cuvinte, o dată ce în ziua Judecăţii căinţa nu mai are nici o putere?
78.  Înţ. Sol. 5, 3-6.

23.  Poate însă că mi s-ar pune următoarea întrebare?

– Dar n-a mai ocărât nimeni pe bărbaţii cei sfinţi de la Elisei şi Ilie şi până acum?

– Mulţi şi pe tot întinsul pământului!

– Au fost şi ei pedepsiţi tot aşa?

– Da, au fost pedepsiţi. Cunosc mulţi de aceştia. Unii au scăpat într-adevăr de pedeapsă, dar nu vor scăpa până Ia sfârşit. Ne-o spune fericitul Pavel: „Păcatele unor oameni sunt învederate mergând înaintea lor la judecată; ale altora însă vin în urma lor”(79). Şi după cum legiuitorii publică pedepsele date celor nelegiuiţi, tot astfel şi Domnul nostru lisus Hristos pedepsind pe unul sau doi păcătoşi, scrie ca pe un stâlp de aramă sau ca într-o carte pedeapsa dată lor; prin pedepsele date acestora se adresează tuturor păcătoşilor şi le spune că, chiar dacă nu sunt pedepsiţi pe lumea aceasta cei care săvârşesc aceleaşi păcate, totuşi vor suferi pe lumea cealaltă pedepse mai cumplite.
79.  l Tim. 5. 24.

24.  Prin urmare, dacă nu vine peste noi nici o nenorocire când săvârşim păcate cu nemiluita, să nu prindem curaj! Dimpotrivă, tocmai pentru aceasta să ne temem mai mult. Dacă nu suntem judecaţi şi pedepsiţi de Dumnezeu aici, pe pământ, apoi vom fi osândiţi dincolo împreună cu lumea. O afirm din nou, cuvintele acestea nu-s ale mele, ci ale lui Hristos, Care vorbeşte prin Pavel. „Pentru aceasta, spune el, sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit. Dacă ne-am fi judecat noi singuri, n-am mai fi judecaţi.   Dar acum,  fiind judecaţi de Domnul  suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea”(80).
80.  l Cor. l l, 30-32.

Sunt unii oameni care au nevoie numai aici pe pământ de judecată, când păcatele lor sunt mai mici şi când, după ce au fost pedepsiţi, nu se mai întorc la vechile lor păcate, cum se întorc câinii la vărsătura lor81. Sunt alţi oameni care sunt pedepsiţi şi pe pământ, şi pe lumea cealaltă, din pricină că au săvârşit mari păcate, în sfârşit, sunt alţi oameni care vor fi pedepsiţi numai pe lumea cealaltă, pentru că au săvârşit păcate atât de mari, mai mari decât ale tuturora, încât nici nu sunt învredniciţi să fie bătuţi aici pe pământ cu ceilalţi oameni. Scriptura spune: „Şi cu oamenii nu vor fi biciuiţi”(82). Ei sunt păstraţi ca să fie pedepsiţi împreuna cu dracii. „Duceţi-vă de la Mine, spune Hristos, în întunericul cel mai dinafară pregătit diavolului şi îngerilor lui”(83). Mulţi au răpit preoţia cu bani, dar n-a fost cine să-i vădească, n-au auzit cuvintele spuse de Petru odinioară lui Simon Magul (84). Aceasta nu înseamnă că au scăpat de pedeapsă; vor primi o pedeapsă cu mult mai cumplită decât aceea pe care ar fi primit-o pe pământ, pentru că istoria Iui Simon Magul nu i-a învăţat minte. Mulţi au îndrăznit să facă ce făcuse Core (85), dar nu i-a înghiţit pământul ca pe el, pentru că vor suferi mai târziu o pedeapsă şi mai mare. Mulţi au arătat tot atâta necredinţă ca şi Faraon, dar n-au fost înecaţi ca el (86), pentru ca le rămâne oceanul iadului. Mulţi dintre cei care numesc „nebuni” pe semenii lor (87) n-au fost pedepsiţi pe pământ; dincolo, insă, le este pregătită şi lor pedeapsa.

81.  II Petru 2, 22.
82.  Ps. 72, 5.
83.  Matei 25, 41.
84. Fapte 8, 20-23.
85.  Num. 16, 1-35.
86.  leş. 14, 23-28.
87.  Matei 5, 22.

Nu socoti simple vorbe hotărârile lui Dumnezeu! Pentru ca Dumnezeu să vă încredinţeze că nu sunt simple vorbe, a adus pe unele dintre hotărârile Sale la îndeplinire chiar aici pe pământ, cum a fost cazul cu Safira (88), cu Carmi (89), cu Aaron (90) şi cu mulţi alţii. A făcut aceasta ca să nu mai puneţi la îndoială cuvintele Lui; a făcut aceasta ca să vă încredinţaţi că spusele Sale sunt întărite de fapte; a făcut aceasta ca să încetaţi de a vă mai înşela pe voi înşivă că nu veţi fi pedepsiţi. A făcut aceasta ca să cunoaşteţi că bunătatea Iui Dumnezeu stă în a da păcătoşilor răgaz de pocăinţă, şi nu în a nu pedepsi deloc pe cei ce stăruiesc în păcate.
88.  Fapte 5,
89.  losua 7,
90.  Num. 20.

Aş fi putut să arăt şi mai pe larg cât de mult foc îşi adună pe capul lor cei care defaimă frumuseţea fecioriei. Socotesc însă că, pentru oamenii cu judecată, sunt îndestulătoare şi cele spuse, deoarece pe oamenii cu neputinţă de îndreptat şi pe smintiţi nu-i voi putea desprinde de nebunia lor, nici dacă aş fi vorbit mai mult decât am vorbit.

Din această pricină las la o parte pe defăimătorii fecioriei şi mă adresez numai oamenilor cu judecată, întorcăndu-mă din nou la cuvintele fericitului Pavel: „Despre cele ce mi-aţi scris, spune el, bine este pentru om să nu se atingă de femeie”(91).
91.  I Cor. 7.

Să se ruşineze de cuvintele lui Pavel şi cei care osândesc căsătoria, dar şi cei care o înalţă mai mult decât merită. Pavel închide gura şi unora, şi altora, şi prin aceste cuvinte, şi prin cele ce urmează.

25. Bună este căsătoria, pentru că-l face pe om să păzească curăţia şi nu-l lasă să cadă în desfrânare şi să moară. Nu defăima, deci, căsătoria! Este de mare folos, nu lasă ca mădularele lui Hristos să ajungă mădularele unei desfrânate şi nici nu îngăduie ca templul cel sfânt să ajungă pângărit şi necurat (93).

92.  I Cor. 6.
93.  I Cor. 6.

Pentru aceasta e bună căsătoria, pentru că sprijină şi îndreaptă pe cel care e pe cale să cadă.

Te întreb acum: Este căsătoria de vreun folos omului care poate să se ţină pe picioarele lui, omului care n-are pevoie de ajutorul ei? Pentru un astfel de om, căsătoria nu-i nici folositoare, nici necesară; este mai degrabă o piedică în calea virtuţii. Nu numai că pune virtuţii o mulţime de piedici, dar o lipseşte de cea mai mare parte de laude.

26. Omul care încarcă cu arme pe cel care poate să biruie luptând fără arme, nu-i dă nici un ajutor, ba, dimpotrivă, îi face o mare nedreptate acestui om; îl lipseşte de admiraţia lumii şi de strălucitoare cununi. Nu-I Iasă să-şi arate toată tăria lui, nici nu-i îngăduie să aibă o biruinţă răsunătoare. Căsătorind un om care poate să se ţină singur pe picioarele lui, îi pricinuieşti o pagubă şi mai mare. Îl lipseşti nu numai de slava dată de oameni, dar şi de răsplăţile pregătite celor ce trăiesc în feciorie. Pentru această pricină „este bine pentru om să nu se atingă de femeie”.

– Pentru care pricină, Pavele, îi îngădui atunci omului să atingă de femeie?

–  „Din cauza desfrânării”, răspunde Pavel. Mi-e teamă, continuă Pavel a spune, ca nu cumva urcăndu-te pe culmile fecioriei, să nu cazi în prăpastia desfrânării. Nu-ţi sunt atât de uşoare aripile, ca să te înalţi până la acea înălţime.

– Pentru ce te temi, pentru ce tremuri, fericite Pavele? Doar ei au ales aceste lupte, ei de buna lor voie s-au îndreptat cu deosebită râvnă spre frumuseţea fecioriei.

–  Da, mi-ar răspunde Pavel, aceştia au această râvnă pentru că nu cunosc câte greutăţi sunt pe calea fecioriei. Dar eu, care cunosc aceste greutăţi, care am dus această luptă, preget atunci când e vorba să sfătuiesc pe alţii să îmbrăţişeze nevoinţele fecioriei.

27. Cunosc cât e de grea fecioria: cunosc tăria acestor lupte; cunosc greutatea războiului. Ca să poţi da lupta, ai nevoie de un suflet căruia îi place lupta, de un suflet tare, de un suflet care să lupte până la sânge împotriva poftelor. Trebuie să mergi pe cărbuni, şi să nu te arzi; să calci pe săbii, şi să nu te tai. Pofta este tot atât de cumplită şi de primejdioasă ca şi focul şi sabia. Un suflet care nu-i pregătit să ţină piept chinurilor poftei, iute este biruit. Trebuie să avem inimă de oţel, ochi neadormit, răbdare mare, ziduri puternice, alte ziduri care să le împrejmuiască pe acestea şi zăvoare puternice; trebuie să avem paznici treji şi viteji, dar mai presus de toate trebuie să avem ajutorul de sus, ajutorul lui Dumnezeu. „De n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte” (94).

– Cum vom atrage asupra noastră acest ajutor ceresc?

– Dacă vom pune în slujba nevoinţelor fecioriei tot ce stă în puterea noastră: gânduri sănătoase, posturi şi privegheri îndelungate, păzirea poruncilor, dar mai presus de toate dacă nu ne încredem niciodată în propriile noastre puteri. Chiar dacă am săvârşit cele mai mari fapte de virtute, e de neapărată trebuinţă să ne opunem necontenit: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc” (95). „Pentru că nu avem de luptat împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpânirilor, împotriva stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii din  văzduhuri” (96). Gândurile noastre trebuie să stea ziua şi noaptea gata de luptă, să fie înfricoşătoare poftelor celor neruşinate. Puţin dacă ar slăbi paza, diavolul e gata, e lângă noi, cu focul în mână, ca să-l azvârle asupra noastră şi să aprindă templul lui Dumnezeu. Prin urmare, trebuie să ne întărim prin toate mijloacele. Lupta noastră este împotriva strigătelor nepotolite ale trupului. Zelul nostru este după o vieţuire cerească. Drumul nostru este drumul puterilor celor fără de trupuri.
94.  Ps. 126,1.
95.  Ps. 126, 1.
96.  Efes. 6, 12.

Pământul şi cenuşa râvnesc să egaleze pe cei ce locuiesc în ceruri. Stricăciunea se ia la întrecere cu nestricăciunea. Spune-mi acum, te rog, mai poţi îndrăzni să compari căsătoria şi plăcerile căsătoriei cu fecioria, un lucru atât de mare? N-ai face, oare, cea mai mare prostie?

La toate aceste lucruri s-a gândit Pavel când spunea: „Fiecare să-şi aibă femeia lui”97. Din pricina aceasta pregeta, din pricina aceasta nu îndrăznea Favel să le vorbească de la început corintenilor despre feciorie; le vorbeşte mai întâi despre căsătorie. Având intenţia de a-i desprinde încetul cu încetul de căsătorie, le strecoară, ici şi colo, şi câte un cuvânt despre înfrânare, pentru că nu vrea să le supere auzul dându-le de la început nişte sfaturi prea aspre. Cel care-şi alcătuieşte cuvântul său cu cuvinte grele la auz este împovărător pentru ascultători şi sileşte de cele mai multe ori sufletele lor să nu-i primească cu dragă inimă spusele, neputând suporta greutatea lor. Pe când omul care-şi face variat cuvântul său, omul care face ca în cuvântul său ideile uşoare să fie mai multe decât cele grele, omul acesta reuşeşte să facă să dispară greutatea cuvântului său, odihneşte sufletele ascultătorilor, convinge şi familiarizează cu tema cuvântării sale. Aşa a făcut şi fericitul Favel. Când a spus: „Bine este omului să nu se atingă de femeie”, a adăugat îndată: „Dar fiecare să-şi aibă femeia sa”. Dă sfaturi si porunci cu privire la căsătorie. Adaugă şi pricina pentru care recomandă căsătoria: „Din cauza desfrânării”98.
97. I Cor. 7, 2.
98. I Cor. 7, 2

Prin aceste cuvinte Pavel justifică în aparenţă îngăduinţa căsătoriei, dar în realitate şi pe ascuns, cu prilejul sfaturilor date celor căsătoriţi, aduce laude înfrânării; n-o descoperă cu totul prin cuvânt, dar o lasă la înţelegerea conştiinţei ascultătorilor. Când afli că eşti sfătuit să te căsătoreşti, nu pentru că ar fi căsătoria cea mai înaltă treaptă de virtute, ci pentru că Pavel te socoteşte atât de desfrânat încât nu poţi scăpa de desfrânare dacă nu te căsătoreşti, roşeşti, te ruşinezi şi te grăbeşti să îmbrăţişezi fecioria, ca să scapi de o dezonoare atât de mare.

28. Ce spune Pavel mai departe? „Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, la fel şi femeia bărbatului”.99 Apoi, tălmăcind cuvintele sale şi făcându-le mai clare, adaugă; „Femeia nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul; la fel şi bărbatul nu este stăpân pe trupul lui, ci femeia”100. În aparenţă, aceste cuvinte sunt spuse despre căsătorie: adevărul este însă că le aruncă în urechile ucenicilor săi ca pe o undita, ascunsă într-o mâncare obişnuită, cu intenţia de a-i depărta de căsătorie tocmai vorbindu-Ie de căsătorie. Într-adevăr, când auzi că nu mai eşti stăpân pe tine o dată ce te căsătoreşti şi că depinzi de gândurile femeii, te vei grăbi să scapi de această amară robie, dar, mai bine spus, de la început nici nu-ţi vei mai pune pe grumaji acest jug. O dată ce-ai intrat în această robie, trebuie să fii rob atât cât va vrea femeia ta.

Spusele mele nu sunt numai o presupunere pe marginea ideilor lui Pavel; se poate vedea aceasta uşor din cele ce au gândit ucenicii Domnului. Apostolii nu socoteau mai înainte căsătoria o povară, o greutate. Au socotit-o însă o povară şi o greutate când Domnul i-a constrâns la această nevoie, la care i-a constrâns şi Pavel mai târziu pe corinteni. Spusele Iui Hristos: „Oricine îşi va lăsa femeia lui, afară de cuvânt de desfrânare, o face să săvârşească adulter”101 şi spusele lui Pavel: „Bărbatul nu este stăpân pe trupul lui”102 se deosebesc prin cuvinte, dar conţin aceeaşi idee.

99. I Cor. 7, 3.
100. l Cor. 7, 4.
101. Matei 5. 32.
102. I Cor. 7, 4.
Dacă ai cerceta însă mai adânc cuvintele lui Pavel, vei vedea că ele fac şi mai mare tirania căsătoriei, fac şi mai împovărătoare robia. Domnul nu îngăduie bărbatului să aibă puterea de a-şi izgoni femeia din casă, pe când Pavel nu-i îngăduie să aibă putere nici peste propriul său trup, îl dă cu totul sub stăpânirea femeii şi-l supune ei mai mult decât pe un rob cumpărat cu bani. Un rob cumpărat cu bani poate de multe ori să-şi capete complet libertatea, dacă-şi face rost de bani şi pune în mâna stăpânului preţul de răscumpărare; bărbatul însă, chiar dacă ar avea cea mai îndrăcită femeie, trebuie, vrând nevrând, să-i fie dragă robia şi nu poate găsi o cale, un mijloc, ca să scape de tirania soţiei sale.

29. După ce Pavel a spus: „femeia nu este stăpână pe trupul ei”103, a adăugat: „Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât din bună înţelegere, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu rugăciunea şi cu postul, şi iarăşi să fiţi împreună”104. Cred că mulţi dintre cei care au îmbrăţişat fecioria, la auzul acestor cuvinte, se ruşinează şi roşesc de marea îngăduinţă a lui Pavel. Dar nu vă temeţi! Să n-ajungeţi să gândiţi vreun lucru necuvenit! Cuvintele lui Pavel par a fi o favoare, o îngăduinţă pentru cei căsătoriţi; dar, dacă te gândeşti la ele mai adânc, vei vedea că exprimă aceeaşi idee ca şi mai înainte, vei vedea că au tot scopul de a-i face pe cei căsătoriţi să trăiască în înfrânare. Dacă ai vrea să judeci cuvintele lui Pavel numai la suprafaţă, fără să ţii seamă de scopul cu care au fost spuse, cuvintele lui ţi s-ar părea mai degrabă cuvinte de nuntaş decât de apostol. Dar dacă vei cerceta mai adânc scopul spuselor lui Pavel, vei vedea că sfătuirile lui sunt la înălţimea vredniciei sale apostolice.

Dar pentru ce se ocupă Pavel atât de pe larg de această problemă? O dată ce a arătat destul de clar prin sfaturile date mai sus105 ce voia să spună, nu-i era, oare, de ajuns să se mărginească numai la ele?
103.  l Cor. 7, 4.
104.  l Cor. 7, 5.
105.  În versetele 3 si 4 din I Cor., cap. 7.

Exprimă, oare, ceva mai mult cuvintele: „Să nu vă lipsiţi unul de altul decât din bună înţelegere pentru un timp”106 faţă de cuvintele: „Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată”107 şi decât cuvintele: „Bărbatul nu este stăpân pe trupul lui”108? N-a spus nimic mai mult prin aceste cuvinte. A spus aici mai pe larg şi mai clar tot ceea ce spusese dincolo mai pe ,   scurt şi mai puţin clar.

Pavel a imitat in această privinţă pe Samuel, sfântul lui Dumnezeu. Samuel le explica unor oameni simpli legile împovărătoare pe care le aduce o dată cu sine înscăunarea In fruntea poporului a unui împărat; prin cuvintele sale nu voia să-i convingă să primească în fruntea lor un împărat, ci, dimpotrivă, să nu-l primească; în aparenţă le dădea instrucţiuni despre regalitate, dar în realitate învăţăturile sale aveau scopul de a scoate din capul iudeilor dorinţa deşartă de a avea un împărat. Ca şi Samuel, tot astfel şi Pavel vorbeşte tot mai des şi din ce în ce mai lămurit despre tirania căsătoriei, cu intenţia de a abate prin aceste cuvinte pe credincioşi de la gândul căsătoriei. Într-adevăr, după ce spune: „Femeia nu este stăpână pe trupul ei”109, .adaugă: „Să nu vă lipsiţi unul de altul decât din bună înţelegere pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea”110. Vezi cum îi duce, fără să trezească bănuieli şi fără să-i împovăreze, pe cei căsătoriţi la practicarea înfrânării? La începutul sfătuirii sale a lăudat-o pe faţă fecioria, .spunând: „Bine este omului să nu se atingă de femeie”111. Mai pe urmă însă, adaugă şi un sfat, spunând: „Să nu vă lipsiţi unul de altul decât din bună înţelegere”112.
107. I Cor. 7, 3.
108. I Cor. 7, 4.
109. I Cor. 7, 4.
110. I Cor. 7, 5.
111. I Cor. 7, 1
112. I Cor. 7, 4.

Pentru ce Pavel şi-a exprimat gândul său sub formă de sfat şi nu sub formă de poruncă?

Pavel n-a spus: „Lipsiţi-vă unul de altul, dar din bună înţelegere!”. Dar cum a spus? „Să nu vă lipsiţi unul de altul decât din bună înţelegere”.

Pentru ce a procedat aşa? Pentru că în acest chip cuvintele sale dobândesc mai mare blândeţe; dezvăluie gândul învăţătorului, că nu cere aceasta cu toată asprimea; de aceea şi ascultarea este mai grabnică. Pavel îi mângâie pe ascultătorii săi nu numai prin chipul în care le vorbeşte, ci şi prin faptul că le vorbeşte în puţine cuvinte despre înfrânare, lucru aspru multora la auz; iar înainte de a supăra pe ascultători, trece iute la alte idei, mai plăcute la auz, şi vorbeşte pe larg despre ele.

30. Merită să cercetăm şi altă faţă a problemei: Dacă Pavel a spus că „cinstită e nunta şi patul neîntinat” (115), pentru ce n-a îngăduit traiul între soţi în vreme de post şi de rugăciune?

N-ar fi cu totul nepotrivit ca iudeii, cărora prin legi li s-au rânduit toate relaţiile lor trupeşti, cărora li s-a îngăduit să aibă şi două femei, să divorţeze de ele şi să ia altele în locul lor, să se îngrijească atât de mult să nu aibă nici o legătură trupească cu femeile lor când trebuiau să asculte cuvintele dumnezeieşti, şi nu o zi sau două, ci chiar mai multe114, iar noi, creştinii, care ne bucurăm de un har atât de mare, care am primit Duhul Sfânt115, care am murit şi am fost îngropaţi cu Hristos116, care am fost învredniciţi de înfiere117, care am fost ridicaţi la o cinste atât de mare, deci noi, creştinii, după ce am primit atât de mari bunătăţi, să nu atingem nici râvna iudeilor, nişte copii în ale credinţei?
113.  Evr. 13, 4.
114.  leş. 19. 15.
115.  l Cor. 2, 12.
116.  Rom. 6. 3-5.
117.  Rom. 8, 15; Gal. 4, 5; Efes. 1, 5.

Dacă ai stărui şi m-ai întreba din nou: Pentru ce Moise i-a oprit pe iudei de a avea legături cu femeile lor?, ţi-aş răspunde aşa:

Chiar dacă „nunta e cinstită”118, totuşi căsătoria nu reuşeşte decât să scape de pângărire pe cel căsătorit, adică să nu-l facă să cadă în desfrânare; nu stă însă în puterea căsătoriei să facă sfinţi. Asta stă în puterea fecioriei. Nu numai Moise sau numai Pavel poruncesc aceasta, ci şi alţii. Ascultă ce spune loil: „Sfinţiţi postul, gătiţi postiri sfinte, praznuiţi sărbătoarea… vestiţi o adunare sfântă, strângeţi laolaltă pe bătrâni”119. Dar poate ai să mă întrebi: Unde se vorbeşte aici ca să nu avem legături cu femeile noastre? Ascultă ce spune profetul mai departe: „Să iasă mirele din camera sa de culcare şi mireasa din cămara ei”120. Cuvintele lui loil merg mai departe decât porunca lui Moise. Dacă nu trebuie să trăiască împreună în timp de post şi de rugăciune mirele şi mireasa, în care dorinţele sunt puternice, în care tinereţea este în floare, în care pofta este de nestăpânit, cu atât mai mult trebuie să facă asta ceilalţi, care nu au atâta nevoie de împreunare. Cel care se roagă cum se cuvine, cel care posteşte trebuie să arunce de la el toată pofta lumească, toată grija, toată voioşia, să-şi adune gândurile din imprăştiere şi să se adune în sine însuşi. Aşa să se apropie de Dumnezeu! Pentru asta e bun postul, pentru că taie toate grijile sufletului, pentru că împiedică mintea de a mai trândăvi, de a umbla încoace şi încolo şi o face să se întoarcă spre ea însăşi. Această idee o strecoară cu dibăcie şi Pavel, pentru a-i face pe credincioşi să se abţină de la împreunare, folosindu-se de cuvinte foarte potrivite. N-a spus: Să nu vă lipsiţi unul de altul ca să nu vă pângăriţi, ci: „ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea”. Prin urmare, Pavel, prin aceste cuvinte, arată că legătura trupească a unui bărbat cu femeia sa nu-l duce la necurăţie, ci-l face să nu se mai îngrijească de cele duhovniceşti.
118. Evr. 13,4.
119. loil 2, 15-16.
120. loil 2, 16.

51. Diavolul încearcă să ne pună piedici în timpul rugăciunii chiar când luăm atât de mari măsuri de siguranţă : Ce nu va reuşi să ne facă prin înflăcărarea ochilor minţii noastre, dacă ne va găsi sufletul lenevit şi slăbit de dragostea noastră faţă de femeie? Ca să nu păţim aceasta şi ca să nu supărăm pe Dumnezeu printr-o rugăciune atât de deşartă, mai cu seamă atunci când ne sârguim să atragem asupra noastră mila lui Dumnezeu, Pavel ne porunceşte să ne depărtăm de patul căsniciei în vremea rugăciunii.

32. Cei care se duc la împărat – dar pentru ce spun la împărat?, ci chiar la cei mai mici funcţionari -, robii care se înfăţişează stăpânilor lor, fie pentru a se plânge de o nedreptate făcută de alţii, fie că au nevoie să li se facă un bine, fie că se grăbesc să potolească o mânie pornită împotriva lor, îşi fac rugăminţile cu ochii aţintiţi şi toată inima îndreptată spre ei; iar dacă-şi fac rugăminţile cu trăndăveală, nu numai că nu li se satisfac cererile, dar pleacă încărcaţi şi cu vreo pedeapsă. Prin urmare, dacă noi, atunci când vrem să potolim mânia oamenilor, ne purtăm cu atâta grijă şi atenţie faţă de ei, ce vom păţi noi, ticăloşii, când ne înfăţişăm înaintea Stăpânului tuturor cu atâta trândăvie, mai cu seamă când mâniem pe Dumnezeu cu mult mai mult decât pe oameni. Nu poate mânia o slugă pe stăpân şi un supus pe împărat atât de mult cât îl mâniem noi pe Dumnezeu în fiecare zi. Hristos ne-a arătat cât de mult îl mâniem pe Dumnezeu, prin pilda datornicului nemilostiv121: a preţuit greşelile pe care le facem faţă de aproapele la o sută de dinari122, pe când greşelile noastre faţă de Dumnezeu, la zece mii de talanţi123.
121.  Matei 18, 23-34.
122.  O sută de dinari valorau aproximativ 43 grame aur.
123. Zece mii de talanţi valorau aproximativ 25.800 kg aur, sau mai mult de două vagoane şi jumătate de aur.

Când ne apropiem de Dumnezeu prin rugăciunile noastre, facem aceasta pentru a potoli o atât de mare mânie a lui Dumnezeu şi a ne plăti o atât de mare datorie; facem aceasta pentru a ni-L face prieten pe El, împotriva Căruia ducem război în fiecare zi. Din pricina  aceasta,  pe  bună dreptate Pavel ne cere să îndepărtăm de la noi orice legătură trupească dacă vrem să potolim mânia lui Dumnezeu. Aproape că ne spune: Este vorba de sufletul nostru! Suntem în primejdie de moarte? Trebuie să tremurăm, să ne temem, să ne smerim! Când ne rugăm, ne apropiem de un Stăpân înfricoşător, insultat de nenumărate ori de noi. Care poate să ne învinuiască de multe şi mari păcate. Timpul acesta nu-i timp de îmbrăţişări, nici de plăceri, ci de lacrimi şi amare suspine, de metanii şi mărturisirea tuturor păcatelor, de litanii stăruitoare şi îndelungate rugăciuni. Fericit este omul care cade în genunchi în faţa lui Dumnezeu cu o râvnă atât de mare, spre a putea, prin această apropiere, să potolească mânia Lui. Nu vreau să spun prin aceste cuvinte că Stăpânul nostru este aspru şi crud – căci este foarte blând şi iubitor de oameni – ci că păcatele noastre sunt atât de mari, încât ele nu-I îngăduie bunului, blândului şi mult-milostivului Dumnezeu să ne ierte degrabă. Din pricina aceasta Pavel spune: „Ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea”124. Poate exista o robie mai amară decât robia plăcerilor trupului?
124.  I Cor. 7, 5.

Vreau, exclamă bărbatul, să propăşesc în virtute; vreau să zbor în înaltul cerului; vreau ca prin stăruinţa mea continuă, în post şi rugăciune, să-mi curăţ murdăria sufletului; dar dacă femeia mea nu vrea să fie de aceeaşi părere cu mine, sunt silit să ajung robul desfrânării ei!

Pentru ca să scape pe bărbat de a scoate astfel de exclamaţii de durere, Pavel spune chiar la începutul sfătuirilor sale: „Bine este pentru om să nu se atingă de femeie!” (125). Pentru aceasta şi ucenicii spuneau Domnului: „Dacă este aşa pricina omului cu femeia, nu este de folos să se însoare”(126). Au vorbit aşa pentru că-şi dădeau seama că este foarte greu să se înţeleagă soţii în privinţa timpului hotărât postului şi rugăciunii şi că au să-şi facă mult sânge rău din pricina acestor neînţelegeri.

33. Pavel repetă necontenit această idee, spre a-i convinge pe corinteni: „Fiecare să-şi aibă femeia sa”127. „Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată”128. „Femeia nu este stăpână pe trupul său”129. „Să nu vă lipsiţi unul de altul” 130. „Să fiţi împreună”131.
125.  I Cor. 7, 1.
126.  Matei 19, 10.
127.  I Cor. 7, 2.
128.  I Cor. 7, 3.
129.  I Cor. 7, 4.
130.  I Cor. 7, 5.
131.  I Cor. 7, 5.

Nici fericiţii apostoli n-au fost convinşi de la primele cuvinte (132); numai după ce le-au auzit a doua oară şi-au dat seama că porunca lui Hristos trebuie neapărat îndeplinită (133). Când Hristos s-a suit pe Munte, a vorbit despre înfrânare; iar mai târziu, după alte multe învăţături, le-a inspirat dragostea de înfrânare. Au mai multă tărie cuvintele spuse de mai multe ori.

Şi în această privinţă ucenicul imită pe Dascălul său; vorbeşte adeseori despre aceleaşi lucruri. Când îngăduie căsătoria, nu o face niciodată nemotivat: o îngăduie din pricina desfrânării (134), din pricina ispitelor satanice (135), din pricina neînfrânării (136). Şi, fără să deştepte vreo bănuială, face elogiul fecioriei vorbind despre căsătorie.
132.  Matei 5, 27-32.
133.  Matei 19, 10.
134.  I Cor. 7, 2.
135.  I Cor. 8, 5.
136.  I Cor. 7, 5.

34. Dacă Pavel se teme sa despartă pe cei căsătoriţi unul de altul pentru multă vreme, pentru ca diavolul să nu găsească prilej de a se strecura pe ascuns în sufletul lor, de câte cununi nu sunt vrednice fecioarele, care dintru început n-au nevoie de ajutorul căsătoriei pentru a nu cădea în desfrânare, fecioarele care rămân nebiruite până la sfârşitul vieţii? Şi trebuie să spunem că vicleniile si cursele diavolului nu sunt aceleaşi şi pentru unii, şi pentru alţii, şi pentru cei căsătoriţi, şi pentru cei ce trăiesc în feciorie. După părerea mea, pe cei căsătoriţi nici nu-i supără diavolul; diavolul ştie bine că au alături de ei un loc de scăpare. Dacă simt că sunt atacaţi cu mai multă tărie, pot îndată să se refugieze în port. De altfel, fericitul Pavel nu-i lasă să se depărteze prea mult de ţărm; îi sfătuieşte să se întoarcă la ţărm când obosesc, îngăduindu-le să fie iarăşi împreună 137. Fecioara însă este nevoită să călătorească toată viaţa pe marea ispitelor, să călătorească pe o mare fără porturi, nici dacă s-ar ridica cea mai cumplită furtună, fecioarei nu-i este îngăduit să ancoreze corabia şi să se odihnească. Piraţii nu atacă pe corăbieri când corabia lor se află în apropierea unui oraş, sau a unui loc bun de ancorat, sau a unui port, căci s-ar primejdui zadarnic; dar dacă prind corabia în mijlocul mării, li se măreşte îndrăzneala, pentru că nu-i nimeni prin apropiere să sară în ajutorul corăbierilor; pun totul în mişcare, fac tot ce pot şi nu se opresc până ce nu omoară pe toţi călătorii de pe corabie sau până ce nu sunt ei omorâţi. Tot astfel şi diavolul, acest groaznic pirat, porneşte asupra fecioarei furtună mare, tulburare cumplită şi vijelii cu neputinţă de îndurat; o zguduie din temelii, pentru ca, prin silă şi forţă, să-i distrugă corabia. Diavolul ştie că fecioara nu poate să trăiască cu un bărbat 138, ştie că trebuie să lupte necontenit, că trebuie să se războiască că cu duhurile răutăţii 139 tot timpul, până ce va debarca în portul cel neînvălurat al vieţii veşnice.
137. I Cor. 7, 5.
138. Vezi I Cor. 7, 5.
139. Efes. 6, 12.

Pavel a lăsat pe fecioară, ca pe un ostaş viteaz, în afara zidurilor cetăţii; nu îngăduie să i se deschidă porţile chiar dacă vrăjmaşul o atacă sălbatic, chiar dacă, prin însuşi acest fapt, diavolul ajunge mai înverşunat, deoarece n-are nici o putere să încheie pace. Dar nu numai diavolul supără mai cumplit pe cei necăsătoriţi, ci şi tăunul poftei. Aceasta o ştie toată lumea. Poftele pe care ni le satisfacem nu ne mai stăpânesc; libertatea de a ne satisface poftele potoleşte furtunile sufletului. Adevărul acesta este mărturisit şi de un proverb; un proverb popular, e drept, dar adevărat. Iată ce spune proverbul: nu poftim ce putem dobândi cu uşurinţă. Dacă însă suntem împiedicaţi vreodată să săvârşim faptele pe care altădată le săvârşeam în toată voia, atunci se întâmplă contrariul: cele dispreţuite din pricina stăpânirii pe care o avem asupra lor, ne aţâţă şi mai mult pofta când nu mai avem nici o putere asupra lor. Prin urmare, astfel judecate lucrurile, cei căsătoriţi se bucură, în primul rând, de o mai mare linişte; în al doilea rând, chiar dacă flacăra poftei tinde vreodată să se urce la înălţime, traiul împreună dintre  bărbat şi  femeie potoleşte iute  această flacără. Fecioara însă n-are cum să-şi stingă focul; se uită cum se ridică, cum se urcă la înălţime; de stins nu-l poate stinge, încearcă un singur lucru: să nu se ardă in lupta cu focul. Este, oare, o situaţie mai groaznică decât aceasta, de a purta înăuntrul sufletului tău toată vâlvătaia, şi a te feri să nu te ardă? De a îngrămădi flăcările în vistieriile sufletului, şi a păstra mintea neatinsă? Nimeni nu îngăduie fecioarei să arunce afară aceşti cărbuni. Fecioara se sileşte să sufere cu sufletul acele încercări pe care, după spusele lui Solomon, trupul nu le poate suferi. Dar ce spune Solomon? „Va călca, oare, cineva pe cărbuni aprinşi, si nu-şi va arde picioarele?” 140. Dar, iată, fecioara calcă, şi îndură chinul. „Va băga, oare, cineva, foc în sân şi nu-şi va arde hainele?” 141. Fecioara însă îşi bagă focul înăuntrul sufletului său, nu în sân; şi-i foc sălbatic, foc vestit; şi totuşi suportă, îşi acoperă flacăra, ca să n-o vadă lumea.

Spune-mi acum, te rog, va mai îndrăzni cineva să compare căsătoria cu fecioria? Sau, ca să spun într-un cuvânt, va mai îndrăzni cineva să o privească în faţă? Fericitul Pavel nu îngăduie aceasta. Pentru el, este o mare deosebire între o femeie măritată şi o fecioară. Fecioara, spune Pavel, se îngrijeşte de cele ale Domnului, pe când femeia măritată, de cele ale lumii 142. Pavel îngăduie celor căsătoriţi să trăiască împreună; dar ascultă cum îi ţine de rău când le face acest hatâr: „Şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească Satana” 145. Dar vrând să arate că nu se datoreşte totul ispitei diavolului, ci că cea mai mare parte de vină se datoreşte trândăviei noastre, Pavel a adăugat pricina principală, spunând: „Să fiţi iarăşi împreună, din pricina neînfrânării voastre” 144. Cine n-ar roşi Ia auzul acestor cuvinte? Cine nu s-ar strădui să scape de defăimarea neînfrânării?
140.  Pilde 6, 20.
141.  Pilde 6, 27.
142.  I Cor. 7, 34.
143.  I Cor. 7, 5.
144.  I Cor. 7, 5.

Sfatul lui Pavel nu este adresat tuturor oamenilor, ci numai celor căzuţi jos de tot. Pavel spune:

– Dacă eşti atât de robit plăcerilor, dacă eşti atât de uşuratic, încât ai nevoie mereu de femeie, încât pofta ţi-i mereu trează, fii împreună cu femeia!

Îngăduinţa aceasta nu porneşte din gura unui om care încuviinţează, a unui om care laudă, ci din gura unui om care nu încuviinţează, a unui om care osândeşte. Dacă n-ar fi avut de gând să atace cumplit sufletul iubitorilor de plăceri, n-ar fi întrebuinţat cuvântul „neînfrânare”; cuvântul acesta este tare, este defăimător. Într-adevăr, de ce n-a spus Pavel: Din pricina slăbiciunii voastre? Pentru următorul motiv: dacă Pavel ar fi întrebuinţat cuvântul „slăbiciune”, ar fi însemnat că iartă pe cei robiţi plăcerilor; dar când întrebuinţează cuvântul „neînfrânare”, înseamnă că arată cât e de mare trândăvia lor. Prin urmare, este un neînfrânat omul care nu poate să se depărteze de desfrânare atunci când are necontenit lângă el pe femeia lui, atunci când îşi poate satisface necontenit pofta de împreunare. Ce pot să spună în această privinţă cei care socotesc de prisos fecioria? Căci, cu cât este practicată mai mult, cu atât mai mult este lăudată, pe când căsătoria, dacă este întrebuinţată până la saturaţie, este lipsită de orice laudă. Pavel declară: „Aceasta o spun ca îngăduinţă, iar nu ca poruncă” 145, iar acolo unde este îngăduinţă, nu mai poate avea loc lauda. Dar când vorbeşte despre feciorie, spune: „Poruncă a Domnului nu am” 146. Nu cumva, oare, Pavel prin aceste cuvinte a pus pe aceeaşi treaptă căsătoria cu fecioria? Ferească Dumnezeu! Fecioarelor le dă sfat 147, pe când celor căsătoriţi îngăduinţă 148. Nu porunceşte nici unora, nici altora. Dar nu din aceeaşi pricină: celor căsătoriţi nu le porunceşte să trăiască tot timpul cu femeile lor, pentru ca nu cumva cel care vrea să trăiască un oarecare timp în înfrânare să fie împiedicat, deoarece este legat de necesitatea poruncii; de asemeni, nu porunceşte nici celor necăsătoriţi să nu se căsătorească, pentru ca nu cumva cel care nu poate să trăiască în feciorie să se osândească pe sine ca un călcător de poruncă.
145.  I Cor. 7, 6.
146.  I Cor. 7, 25.
147.  I Cor. 7, 25.
148.  I Cor. 7, 6.

Pavel spune:

– Nu poruncesc celor necăsătoriţi să îmbrăţişeze fecioria; mă tem că fecioria e greu de îndeplinit. Nu poruncesc nici celor căsătoriţi să aibă necontenit legături cu femeile lor. Nu vreau să fiu legiuitorul neînfrânării. Am spus „Să fiţi împreună”, ca să vă împiedic de a cădea într-un păcat mai mare, dar n-am avut de gând de a vă împiedica să trăiţi în înfrânare chiar căsătoriţi fiind.

Prin urmare, Pavel n-a avut de gând să sfătuiască pe omul căsătorit să aibă necontenit legături cu femeia sa. Nu, ci neînfrânarea celor desfrânaţi a dat o astfel de interpretare cuvintelor lui Pavel. Dar dacă vrei să cunoşti gândul lui Pavel, ascultă-l:

– „Vreau, spune el, ca toţi oamenii să fie ca şi mine în înfrânare” 149.

– Prin urmare, dacă vrei ca toţi să trăiască în înfrânare, vrei ca să nu se mai căsătorească nici unul.

– Nicidecum! Nu-i împiedic deloc pe cei care vor să se căsătorească şi nici nu-i ţin de rău! Doresc însă şi mă rog ca toţi să fie ca şi mine. Căsătoria însă o îngădui, pentru ca să feresc pe oameni de adulter şi de desfrânare. Din pricina aceasta mi-am şi început vorbirea mea cu aceste cuvinte: „Bine este pentru om să nu se atingă de femeie”150, pentru că acest lucru îl doresc mai mult.

35. Dar pentru care pricină se dă Pavel în acest loc pe el ca pildă, spunând: „Vreau ca toţi oamenii să fie ca şi mine”?151 Dacă n-ar fi adăugat aceste cuvinte, n-ar mai fi putut fi acuzat că se laudă pe sine. Aşadar, pentru care pricină a adăugat cuvintele: „ca şi mine”?

N-a adăugat aceste cuvinte ca să se laude. Nu putea să se laude Pavel, el, care se socotea nevrednic de a se numi apostol, deşi întrecuse pe toţi ceilalţi apostoli prin munca sa pentru predicarea Evangheliei. Pavel spunea tot corintenilor: „Eu sunt cel mai mic dintre apostoli” 152, dar, îndată după aceste cuvinte, ca şi cum ar fi rostit ceva mai mult decât merită, se corectează repede, zicând: „care nu sunt vrednic să mă numesc apostol” 153.
149. I Cor. 7, 7.
150. I Cor. 7, l.
151. I Cor. 7, 7.
152. I Cor. 15, 9.
153. I Cor. 15, 9.

Pentru care pricină, deci, Pavel, atunci când dă sfaturi celor necăsătoriţi, se dă pe el ca pildă?

N-o face fără rost şi nici la întâmplare. Pavel îşi dădea seama că va spori şi mai mult râvna corintenilor pentru săvârşirea faptelor bune, dacă vor avea în faţa ochilor pilda dascălului lor. După cum cel care învaţă numai cu cuvântul, fără să înveţe prin faptă, nu este de mare folos celor pe care-i învaţă, tot astfel cel care pune în practică mai întâi el sfaturile ce le dă, reuşeşte, tocmai prin pilda sa, mai mult decât prin orice altceva, să înduplece pe ascultători să-i urmeze sfaturile, în afară de aceasta, Pavel arată prin cuvintele sale că-i sunt străine sufletului lui atât invidia, cât şi mândria. El vrea ca această virtute extraordinară, fecioria, să fie îmbrăţişată de toţi ucenicii săi; nu pretinde că el are ceva mai mult decât ei, ba, dimpotrivă, vrea ca toţi să fie în toate la fel cu el. Pot să mai adaug şi o a treia pricină pentru care Pavel a rostit acele cuvinte. Care-i aceasta? Traiul în feciorie părea un lucru greu; nu părea un lucru uşor pentru majoritatea credincioşilor. Voind însă să arate că traiul în feciorie este un lucru uşor, dă ca pildă pe un om care pune în practică această virtute, pentru ca nu cumva credincioşii   să   socotească   fecioria   un   lucru   foarte împovărător şi pentru ca ei să păşească cu curaj pe aceeaşi cale, uitându-se la cel care merge înaintea lor. Tot aşa a făcut Pavel şi cu alt prilej. Ce spune galatenilor în epistola trimisă lor, când se sileşte să le scoată din suflet frica de legea iudaică, din pricina căreia se întorceau la vechile obiceiuri şi păzeau multe dintre prescripţiile legii vechi? „Fiţi cum sunt eu, că şi eu am fost precum sunteţi voi”154.
154.  Gal. 4, 12.

Spusele lui Pavel au următorul înţeles: „Nu aţi putea să-mi spuneţi: Tu ai trecut acum de la păgânism la creştinism! Şi pentru că nu ştii ce înseamnă frica ce-o are un iudeu de calcă legea, ne spui toate astea fără să te gândeşti la primejdia ce ne ameninţă”. „Am fost altădată şi eu ca şi voi, răspunde Pavel, rob legii vechi, mă supuneam şi eu poruncilor legii; am păzit toate prescripţiile poruncilor; dar o dată ce s-a arătat harul, am părăsit legea şi m-am mutat din lege în har. Mutarea aceasta nu este o călcare de lege, deoarece acum nu mai slujesc lui Moise, ci altui bărbat, lui Hristos. Prin urmare, nimeni dintre voi nu poate să mă ţină de rău că una fac, şi alta învăţ Şi nici că vă arunc în primejdie, în timp ce eu mă pun la adăpost. Dacă sfaturile şi învăţăturile mele ar aduce primejdie pentru sufletul meu, nu m-aş arunca pe mine însumi în primejdie şi nici n-aş fi nepăsător pentru propria mea mântuire”.

Aşadar, după cum în cazul acesta Pavel a alungat frica din sufletul galatenilor dându-se pe sine însuşi ca exemplu, tot astfel şi în cazul celălalt se dă pildă tot pe sine, pentru a scoate din sufletul credincioşilor săi ideea că este cu neputinţă traiul în feciorie.

36. Pavel spune: „Dar fiecare om are harul său, unul aşa, iar altul într-alt fel” 155.
 155. I Cor. 7, 7.

După cum vezi, smerenia apostolică a lui Pavel, departe de a se pierde, străluceşte pe deplin în toate împrejurările? Pavel numeşte virtutea fecioriei săvârşită de el har al Iui Dumnezeu; virtutea pentru care a stors atâta sudoare o atribuie în întregime lui Dumnezeu. Şi ce e de mirare că face acest lucru vorbind despre înfrânare, o dată ce face la fel şi atunci când vorbeşte despre predicarea Evangheliei, pentru care a suferit nenumărate osteneli, necontenite necazuri, nespuse nenorociri, moarte în fiecare zi? Dar ce spune despre toate aceste suferinţe? „M-am ostenit mai mult decât ei toţi, dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu Care este cu mine”156. Pavel nu spune că unele dintre aceste osteneli se datoresc propriei sale sârguinţe, iar altele, lui Dumnezeu. Nu! Pavel spune că toate se datoresc lui Dumnezeu. Aşa vorbeşte şi aşa cugetă o slugă recunoscătoare! Nu socoteşte nimic al său, ci totul al stăpânului lui; nu crede că are vreun merit, ci tot meritul lui se datoreşte Domnului său! Pavel face la fel şi în altă împrejurare. În Epistola către Romani spune: „Având haruri diferite, potrivit harului dat nouă”157. Prin aceste cuvinte, Pavel merge şi mai departe şi enumeră printre aceste haruri sprijinul dat credincioşilor, milosteniile sale, dărnicia lui. Oricine ştie însă că aceste fapte nu sunt haruri de la Dumnezeu, ci fapte săvârşite prin proprie sforţare. Am spus acestea ca nu cumva, când auzi pe Pavel grăind „Fiecare are harul său de la Dumnezeu” 158, să-ţi pierzi curajul şi să zici în sinea ta: „înfrânarea, fecioria nu o pot săvârşi prin propria mea sforţare. Pavel însuşi a numit-o un har de la Dumnezeu!”. Dar Pavel vorbeşte aşa nu cu intenţia de a aşeza fecioria în rândul harurilor de la Dumnezeu, ci pentru că vrea să se smerească pe sine. Pavel n-ar fi putut să se găsească într-o contrazicere atât de mare nici cu el însuşi, nici cu Hristos. N-ar fi putut contrazice pe Hristos, care spune: „Sunt fameni care s-au făcut pe ei înşişi fameni pentru împărăţia cerurilor”, adăugând: „Cel care poate să o primească, să o primească” 159.
156.  I Cor. 15, 10.
157.  Rom. 12, 6.
158.  I Cor. 7, 7.
159.  Matei 19, 12.

N-ar fi putut să se contrazică nici pe el, căci însuşi osândeşte pe femeile care au ales să trăiască în văduvie, dar care mai pe urmă nu mai voiau să trăiască în văduvie. Dacă înfrânarea este un har de la Dumnezeu, atunci pentru ce Pavel le mai ameninţă prin cuvintele: „Având osândă, pentru că au călcat credinţa cea dintâi”160. Niciodată Hristos n-a osândit pe cei care nu au anumite haruri de la Dumnezeu; dar totdeauna Hristos a osândit pe oamenii care nu duc o viaţă dreaptă şi virtuoasă. Aceasta o cere mai cu seamă Hristos: viaţă virtuoasă şi fapte neprihănite. Harurile însă nu depind de voinţa celui care primeşte harul, ci de socotinţa Celui care dă harul. Aceasta este pricina pentru care Hristos nu laudă niciodată pe cei care săvârşesc minuni; chiar pe ucenicii Săi, care se lăudau cu minunile săvârşite de ei, Hristos îi lipseşte de această laudă, spunându-le: „Nu vă bucuraţi că dracii vi se supun vouă!” 161. Ci, dimpotrivă, în orice prilej Hristos fericeşte pe cei milostivi, pe cei smeriţi, pe cei blânzi, pe cei curaţi cu inima, pe făcătorii de pace şi pe cei care fac aceste fapte şi altele asemenea acestora. Pavel însuşi, enumerând faptele de virtute săvârşite de el, a pomenit, printre aceste fapte de virtute, şi înfrânarea. După ce a spus: „în multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în întemniţări, în osteneli, în tulburări, în privegheri, în posturi”, a adăugat: „în curăţie” 162. Dacă ar fi fost un har de la Dumnezeu curăţia trupească, apoi Pavel n-ar fi rânduit-o printre celelalte fapte de virtute. Mai mult încă! Pentru ce-i mustră Pavel pe cei care nu trăiesc în curăţie, numindu-i neînfrânaţi? 163 Pentru ce spune că face mai bine tatăl care nu-şi căsătoreşte fata? 164 Pentru care pricină spune că este mai fericită văduva dacă trăieşte mai departe în văduvie? 165 160.  ITim. 5, 12.
161.  Luca 10, 20.
162.  II Cor. 6, 4-6.
163.  I Cor. 6, 13.
164.  I Cor. 7, 38.
165.  I Cor. 7, 40.

Prin urmare, fericirile sunt adresate nu oamenilor care au săvârşit minuni, ci oamenilor care au făcut fapte de virtute. Acelaşi lucru, şi cu pedepsele, întreb încă o dată: Pentru ce Pavel ne sfătuieşte necontenit să trăim în feciorie, în înfrânare, dacă lucrul acesta n-ar atârna de noi şi nici n-am avea nevoie de vreo sforţare după ce am primit ajutorul de la Dumnezeu? După ce Pavel a spus cuvintele: „Vreau ca toţi oamenii să fie ca şi mine în înfrânare” 166, adaugă îndată: „Spun celor necăsătoriţi şi văduvelor: Bine este pentru ei dacă vor rămâne ca şi mine”167 . Se dă din nou pe sine de exemplu, pentru aceeaşi pricină. Creştinii aveau în faţa lor pilda unei astfel de trăiri în înfrânare, iar această pildă le era cunoscută; de aceea puteau cu atât mai mult să aibă îndrăzneala de a lua asupra lor ostenelile fecioriei. Să nu te minunezi dacă nu adaugă pricina care l-a îndemnat să se dea pe sine ca exemplu nici când spune: „Vreau ca toţi să fie ca şi mine”, şi nici când spune: „Bine este pentru ei dacă vor rămâne ca şi mine”. Pavel nu spune aceste cuvinte spre a se lăuda; dimpotrivă, socoteşte o pricină îndestulătoare propria lor părere, potrivit căreia a săvârşit virtutea înfrânării.
166.  I Cor. 7. 7.
167.  I Cor. 7, 8.

37. Dacă însă cineva ar vrea să audă şi pricinile pentru care Pavel sfătuieşte pe creştini să fie ca şi el, să rămână, adică, şi cei văduvi şi văduvele ca şi el, să cerceteze mai întâi părerile tuturor oamenilor despre a doua căsătorie şi să vadă apoi ce fel de viaţă duc aceştia. Legile nu pedepsesc pe cei care se căsătoresc a doua oară, ba, dimpotrivă, îngăduie şi permit o a doua căsătorie; cu toate acestea, atât în public, cât şi în particular, majoritatea oamenilor îşi bat joc, ţin de rău şi întorc spatele celor care se căsătoresc a doua oară. Toţi oamenii îi evită tot atât de mult ca şi pe călcătorii de jurământ; nu mai au încredere să şi-i facă prieteni, să mai încheie cu dânşii vreun contract, să le mai încredinţeze ceva. Când îi văd că au scos din sufletul lor cu atâta uşurinţă amintirea unei atât de mari obişnuinţe, iubiri şi legături cu primul soţ sau prima soţie, îi cuprinde din pricina acestor gânduri un fel de neîncredere faţă de ei; nu se mai apropie de ei cu inimă deschisă, socotindu-i oameni uşuratici şi nestatornici. Şi nu numai din pricina aceasta le întorc spatele, ci şi din pricina scârbei ce o simt faţă de faptele săvârşite după moartea soţului sau soţiei. Spune-mi, te rog, ce e mai trist decât atunci când, după mult plânset, după multă văicăreală, după multe lacrimi, după păr neîngrijit şi haină de doliu, vezi dintr-o dată petreceri, camere nupţiale şi zgomot cu totul contrarii celor de mai înainte, întocmai ca actorii, pe scenă, care, acum o fac pe veselii, iar puţin mai târziu, pe triştii? într-adevăr, numai pe scena teatrului poţi vedea pe acelaşi om făcându-o când pe împăratul, când pe omul cel mai sărac dintre toţi oamenii. Tot aşa şi aici: cel care cu puţin timp mai înainte se tăvălea de durere la mormânt, îl vezi dintr-o dată mire; cel care-şi smulgea părul din cap, poartă, tot pe acelaşi cap, cununi; cel care era trist şi îndurerat, cel care adeseori vorbea cu lacrimi şi nesfârşite laude despre calităţile soţiei sale răposate, faţă de cei ce căutau să-i mângâie durerea, cel care spunea că nu mai poate trăi fără soţia lui, cel care se supăra pe cei ce încercau să-l facă să-şi contenească plânsetele, ei bine, tocmai acesta, în faţa aceloraşi oameni, se găteşte şi se împopoţonează din nou, priveşte cu faţa îmbujorată de râs pe aceiaşi oameni, şi cu aceeaşi ochi cu care mai înainte vărsa râuri de lacrimi, şi complimentează şi salută pe toţi cu aceeaşi gură cu care mai înainte se lepăda cu jurământ şi de petreceri, şi de viaţă. Dar mai trist decât toate este că un bărbat care se căsătoreşte a doua oară, o dată cu aducerea în casa sa a unei noi soţii, aduce războaie împotriva copiilor lui, aduce o leoaică alături de fiicele sale. Într-adevăr, totdeauna mama vitregă este o leoaică. De aici, cearta şi gâlceava de fiecare zi. De aici, invidia aceea ciudată şi neobişnuită împotriva soţiei răposate, care n-o supără cu nimic. Cei vii invidiază şi sunt invidiaţi; dar chiar duşmanii încheie pace cu cei răposaţi.

În căsătoriile de a doua, lucrurile nu se petrec aşa; sunt invidiate ţărâna şi cenuşa; ură nespusă împotriva celei îngropate; insulte, batjocuri şi învinuiri aduse celei prefăcute în ţărână; duşmănie neîmpăcată împotriva celei care nu a supărat-o cu nimic. Poate fi oare o lipsă de judecată şi o cruzime mai cumplită decât aceasta? Răposata n-a nedreptăţit-o cu nimic. Dar pentru ce întrebuinţez cuvântul: „a nedreptăţit-o”? Dimpotrivă, soţia de a doua culege roadele ostenelii celeilalte, se desfătează cu bunurile aceleia, şi totuşi nu încetează de a se lupta cu umbra ei. nu i-a făcut niciodată nici o supărare, ba, de cele mai multe ori, nici n-a văzut-o la faţă, şi totuşi în fiecare zi o batjocoreşte; se răzbună pe ea, care nu mai e pe pământ, răzbunându-se pe copiii ei; adeseori, când nu poate să se răzbune, înarmează mâna soţului ei împotriva copiilor primei soţii. Totuşi oamenii socotesc toate aceste necazuri foarte uşoare şi de suportat, numai ca să nu fie siliţi să îndure tirania poftei trupului.

Fecioara însă nu s-a speriat de asalturile poftei trupului, nici n-a fugit dinaintea luptei care pare atât de grea pentru marea mulţime; dimpotrivă, fecioara se împotriveşte cu curaj şi dă luptă cu pornirile trupului. Nu merită, oare, fecioara să fie admirată, atunci când ceilalţi oameni au nevoie să se căsătorească a doua oară ca să nu ardă, iar ea, care nu şi-a pus pe cap nici prima cununie, este necontenit sfântă şi neîntinată? Pentru aceste pricini şi, înainte de aceste pricini, pentru răsplăţile pregătite în ceruri celor care trăiesc în văduvie, Pavel, care avea pe Hristos grăind în el, spunea: „Bine este pentru ei dacă vor rămâne ca şi mine” 168.
168. I Cor. 7, 8.

N-ai avut puterea să te urci pe culmea cea mai înaltă, la feciorie? Caută să nu cazi de pe culmea cealaltă, care stă îndată după feciorie, a văduviei! Întru atât este superioară fecioara, întrucât pe ea n-a învins-o măcar o singură dată pofta trupului; pe tine însă, după ce te învinsese mai înainte, n-a mai putut să te biruie mai târziu. Tu ai biruit după ce fuseseşi învins; ea însă biruie fără să aibă vreo umbră de înfrângere. Deosebirea dintre tine şi ea este numai la început; la sfârşit însă, stai alături de fecioară.

38. Faţă de cei căsătoriţi Pavel se poartă cu multă îngăduinţă, sfătuindu-i să nu se lipsească unul de altul, chiar dacă unul dintre ei ar voi să o facă, şi nici să prelungească multă vreme această lipsire, chiar atunci când se face prin bună înţelegere. Mai mult încă, le îngăduie, când moare unul dintre soţi, să se căsătorească a doua oară, dacă vor, pentru ca să nu ardă. Faţă de fecioare însă nu arată o astfel de îngăduinţă. Pe cei căsătoriţi îi pune din când în când să se înfrâneze, după ce îi lasă să-şi potolească simţurile vreme îndelungată în limanul vieţii conjugale; pe fecioară însă n-o lasă să răsufle nici o clipă; o pune să stea necontenit pe câmpul de bătălie, să fie asaltată necontenit de poftele trupului, şi nu-i îngăduie să lase armele din mâini nici o clipă. Pentru ce n-a spus Pavel şi fecioarei, ca văduvelor: „Dacă nu se poate înfrâna, să se căsătorească”?169
169. I Cor. 7, 9.

Pentru ce? Pentru că nimeni nu spune unui atlet, după ce a aruncat de pe el hainele, după ce şi-a făcut toate pregătirile pentru a lupta, după ce a intrat în arenă, nimeni nu-i mai spune: Pleacă din arenă, fugi din faţa celui cu care ai să te lupţi, fugi din faţa duşmanului! Nu! Trebuie să se întâmple una din două: sau să plece din arenă cu laurii victoriei pe frunte, sau să fie învins şi ruşinat. Atâta vreme cât se exercită şi se antrenează în locurile de exerciţiu cu cunoscuţii Şi se luptă cu prietenii ca şi cum ar fi nişte potrivnici, este liber să lupte sau să nu lupte, să se ostenească sau nu; dar când s-a înscris la concurs, când stadionul este plin de lume, când a venit arbitrul, când spectatorii şi-au ocupat locurile lor, când a venit în arenă şi potrivnicul său şi s-au aşezat unul în faţa celuilalt, atunci nu mai este liber să facă ce vrea, ci trebuie să se supună legilor luptei. Tot aşa şi cu fecioara; atâta vreme cât chibzuieşte dacă să se căsătorească sau nu, căsătoria nu prezintă pentru ea o primejdie; dar o dată ce a făcut alegerea şi s-a înscris în ceata fecioarelor, a intrat în arenă. Cine, deci, va îndrăzni să intre în arenă atunci când spectacolul a început, când îngerii privesc de sus, când Hristos însuşi este arbitrul luptelor, iar diavolul înfuriat scoate strigăte şuierătoare, încleştat în luptă şi prins de mijloc, cine, deci, va îndrăzni să intre în arenă şi să-i spună fecioarei: Fugi de duşmani, nu te mai supune la atâtea oboseli! Fereşte-ţi partea slabă! Nu trânti, nici nu pune piedici duşmanului! Lasă-l să biruie! Dar pentru ce spun că nu ar îndrăzni nimeni să spună fecioarei astfel de cuvinte, când nu ar îndrăzni să le spună nici văduvelor? Dimpotrivă, văduvelor, în locul acestor cuvinte, le-ar spune acele înfricoşătoare cuvinte ale lui Pavel: „Văduvele, dacă dispreţuiesc pe Hristos şi voiesc să se mărite, vor fi osândite pentru că au călcat în picioare credinţa cea dintâi” 170.
170.  ITim. 5, 11-12.

59. Pavel însuşi a spus: „Spun celor necăsătoriţi şi văduvelor: Bine este pentru ei dacă vor rămâne ca şi mine. Dar dacă nu se vor putea înfrâna, să se căsătorească” 171. Iar mai jos adaugă: „Dar dacă va muri bărbatul ei, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai în Domnul” 172.
171.  I Cor. 7, 8, 9.
172.  I Cor. 7, 39.

Dar atunci pentru ce Pavel o mai pedepseşte, o dată ce i-a lăsat libertatea să facă ce vrea, pentru ce osândeşte căsătoria ca nelegiuită, o dată ce spune că orice căsătorie se face în Domnul?

Nu te teme: Pavel nu se contrazice! În aceste cuvinte Pavel nu vorbeşte despre aceeaşi căsătorie, ci despre alta. Când spune: „Dacă fecioara s-a măritat, n-a păcătuit” 173, nu spune aceste cuvinte fecioarei care a renunţat la căsătorie, deoarece ştie toată lumea că o fecioară care se căsătoreşte după ce a renunţat la căsătorie, păcătuieşte, şi încă păcătuieşte foarte greu.
173.  I Cor. 7, 28.

Pavel spune aceste cuvinte unei fecioare care nu s-a căsătorit, unei fecioare care nu s-a hotărât încă dacă are să se căsătorească sau dacă are să renunţe la căsătorie, unei fecioare care stă între aceste două gânduri. Tot astfel şi când vorbeşte despre văduve. În Epistola către Corinteni174 Pavel nu se referă la văduvele acelea care sunt numai în situaţia de a fi lipsite de soţi, ci la acelea care nu sunt încă legate printr-o făgăduinţă specială, la acelea care mai sunt încă libere să aleagă între a se căsători a doua oară şi a-şi oferi pe viitor viaţa lor lui Hristos. În Epistola către Timotei175, dimpotrivă, Pavel vorbeşte de văduvele care nu mai sunt stăpâne pe ele însele de a se mai căsători cu un alt soţ, deoarece ele au luat drumul luptelor înfrânării. Este cu putinţă într-adevăr să fie cineva văduvă, şi totuşi să nu fie rânduită în ceata văduvelor, deoarece nu şi-a luat încă angajamentul de a trăi în înfrânare. Din pricina aceasta, şi spune Pavel: „Văduva care n-a împlinit şaptezeci de ani şi n-a fost căsătorită numai cu un singur bărbat să nu fie înscrisă pe lista văduvelor” 176. Prin urmare, Pavel dă libertate simplei văduve să se căsătorească, dacă vrea; dar pe văduva care s-a făgăduit să văduvească necontenit pentru Dumnezeu, dar mai pe urmă se căsătoreşte, o osândeşte amarnic, pentru că şi-a călcat făgăduinţa făcută înaintea Iui Dumnezeu. Cuvintele: „Dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească; pentru că este mai bine să se căsătorească decât să ardă”177, nu sunt adresate de Pavel văduvelor care au făgăduit înaintea lui Dumnezeu să trăiască în înfrânare, ci celorlalte văduve.

174.  I Cor. 7, 8-9.
175.  I Tim. 5, 11-12.
176.  I Tim. 5, 9.
177.  I Cor. 7, 9.

Vezi, dar, că nicăieri nu este preţuită căsătoria pentru ea însăşi, ci, din pricina desfrânării, din pricina ispitelor, din pricina neînfrânării. Pavel a vorbit mai sus de toate aceste pricini; acum însă, pentru că făcuse aspre reproşuri, întrebuinţează cuvinte mai dulci, deşi în realitate spune acelaşi lucru, numindu-o aprindere şi foc. Dar nici cuvintele de mai sus nu l-a lăsat inima pe Pavel să le spună fără să nu-i înţepe pe ascultătorii săi.  n-a spus:  „Să se căsătorească dacă îi sileşte pofta trupului, dacă se abat din calea cea dreaptă, dacă nu pot”. n-a spus nici un astfel de cuvânt, care se potriveşte unor oameni care suferă, unor oameni care merită Iertare. Dar ce a spus Pavel? „Dacă nu pot să se înfrâneze”, iar cuvintele acestea se potrivesc unor oameni care nu vor să lucreze din pricina trândăviei lor. Pavel le arată că sunt în stare să se înfrâneze, dar n-ajung la nici un rezultat pentru că nu voiesc să se ostenească. Cu toate acestea, deşi stau aşa lucrurile, totuşi Pavel nu-i osândeşte, nici nu-i face vrednici de pedeapsă, îi lipseşte numai de laude, mărginindu-şi tăria dojanei doar la cuvinte, nicăieri nu pomeneşte de naşterea de copii, pricina plăcută şi sfântă a căsătoriei; dar aminteşte de aprindere, de neînfrânare, de desfrânare, de ispită satanică: şi, pentru ca să nu cadă omul în aceste păcate, Pavel îngăduie să se căsătorească. Ar putea însă cineva să spună:

– Şi ce are a face? Atâta vreme cât căsătoria mă scapă de pedeapsă, pot suferi cu uşurinţă şi dojana, şi mustrarea lui Pavel! Să-mi îngăduie numai să mă desfătez şi să-mi satisfac poftele!

– Ce zici însă, prietene dragă, dacă prin căsătorie, în loc să putem să ne desfătăm, culegem numai necazuri?

– Se poate, oare, să nu mă desfătez căsătorindu-mă, de vreme ce şi Pavel spune: „Dacă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească”?178

– Ascultă însă ce spune Pavel mai departe. Ai auzit că este mai bine să se căsătorească, decât să ardă179.
178.  I Cor. 7, 9.
179.  I Cor. 7, 9.

Ai primit să ai parte de plăcere, ai lăudat îngăduinţa lui Pavel, te-ai minunat de înţelegerea apostolului! Nu te opri însă aici! Primeşte şi cuvintele spuse de el mai jos. Şi unele, şi altele sunt tot porunci ale lui Pavel! Dar ce spune mai jos? „Iar celor căsătoriţi le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat. Iar dacă se va despărţi, să nu se mai mărite sau să se împace cu bărbatul ei; iar bărbatul să nu-şi lase femeia sa” 180. Ce se va întâmpla însă într-o căsnicie în care bărbatul este îngăduitor, iar femeia rea, certăreaţă, cicălitoare, luxoasă, boală comună tuturor femeilor, şi plină de alte păcate şi mai mari! Cum va suporta nenorocitul acela supărările şi scârbele de fiecare zi? Cum va suporta mândria şi neruşinarea femeii sale? Ce se va întâmpla, iarăşi, într-o căsnicie în care, dimpotrivă, femeia este cuviincioasă şi potolită, iar bărbatul este încrezut, dispreţuitor, mânios, mândru şi din pricina averii lui, şi din pricina puterii ce i-o dă funcţia sa? Ce se va întâmpla într-o căsnicie ca aceasta, în care bărbatul o tratează pe soţia lui ca pe o roabă şi se poartă cu ea tot atât de prost ca şi cu slujnicele? Cum va suporta o atât de mare silnicie şi violenţă? Ce să facă, deci, femeia aceasta, dacă bărbatul ei îi întoarce necontenit spatele şi continuă să facă mereu aşa?

Apostolul Pavel spune: „Rabdă toată această robie! numai atunci vei fi liberă, când îţi va muri soţul tău! Atâta timp cât îţi trăieşte soţul, trebuie să faci una din două: sau să-l înveţi cu multă râvnă, ca să se facă mai bun, sau, dacă aceasta nu-i cu putinţă, să suporţi cu bărbăţie războiul acesta nepotolit şi lupta aceasta neîmpăcată”.

Pavel spunea mai sus: „Să nu vă lipsiţi unul pe altul, decât din bună înţelegere” 181. Acum însă, după ce s-a despărţit de bărbatul ei, îi porunceşte să se înfrâneze chiar dacă nu vrea: „Iar dacă se desparte de bărbatul ei, să nu se mai mărite, sau să se împace cu bărbatul ei” 182.
180.  I Cor. 7, 10-11.
181.  I Cor. 7, 5.
182.  I Cor. 7, 11.

Vezi, deci, că o femeie măritată este ameninţată din două părţi de război? Sau trebuie să rabde în tăcere asalturile puternice ale poftei trupului, sau, dacă nu vrea, trebuie să linguşească pe bărbatul său, care o înjură în fiecare zi, să i se plece lui şi să-i facă toate gusturile; să se lase bătută, ocărâtă, să ajungă de râsul slugilor, sau să sufere altceva de felul acesta. Într-adevăr, bărbaţii sunt destul de pricepuţi şi descoperă multe mijloace când vor să-şi pedepsească femeile lor. Dacă femeia nu vrea să suporte toate aceste nedreptăţi, atunci trebuie să practice o înfrânare fără rod şi fără folos. O numesc fără rod şi fără folos, pentru că înfrânarea ei nu-i făcută pe temeiul unei făgăduinţe drepte; nu-i făcută din dorinţa sfinţeniei, ci din pricina mâniei pe care i-o poartă bărbatului. Apostolul spune: „Să nu se mai mărite, sau să se împace cu bărbatul ei”.

–  Dar dacă nu vrea să se împace?

–  Mai este încă o cale ca să scape din toate aceste necazuri!

–  Care?

– Să aştepte moartea bărbatului! După cum unei fecioare care s-a hotărât să trăiască în înfrânare, nu-i mai este îngăduit să se căsătorească, pentru că Mirele ei trăieşte veşnic şi este nemuritor, tot astfel şi unei femei măritate numai atunci îi este îngăduit să se căsătorească a doua oară, când îi moare bărbatul. Dacă s-ar îngădui unei femei să treacă de la un bărbat la altul în timp ce-i trăieşte soţul, dacă i s-ar îngădui să sară din patul unuia în patul altuia, la ce-ar mai folosi căsătoriile, o dată ce bărbaţii ar întrebuinţa fără deosebire femeile lor şi toţi s-ar amesteca cu toate femeile, fără să mai ţină socoteală dacă e femeia lui sau nu? E cu putinţă, oare, să nu se piardă dragostea dintre soţi, dacă trăieşte cu aceeaşi femeie astăzi unul, mâine altul, iar poimâine altul? Pe bună dreptate Domnul numeşte adulter un astfel de trai.

41. Aş putea fi întrebat:

– Pentru ce iudeii au primit îngăduinţa de a se despărţi de soţiile lor183?

– Ca să nu se războiască între ei, ca să nu se umple casele lor de sângele celor din acelaşi neam. Spune-mi, te rog, cum ar fi fost mai bine: Să fie dată pe uşă afară soţia urâtă, sau să fie înjunghiată în casă? Aşa ar fi făcut dacă nu li s-ar fi îngăduit bărbaţilor să le alunge din casă. Din pricina aceasta Legea veche spune: „Dacă vei urî pe femeia ta, desparte-te de dânsa”184. În Legea Nouă însă, pentru că Dumnezeu se adresează, unor oameni îngăduitori, unor oameni cărora nu le este îngăduit nici să se mânie, le spune: „Dacă se desparte de soţul ei, să nu se mai mărite” 185. Vezi silnicia? Vezi robia de neînlăturat? Vezi lanţul care încătuşează şi pe un soţ, şi pe celălalt? Într-adevăr, căsătoria este un lanţ, nu numai din pricina mulţimii grijilor, nici numai din pricina supărărilor de fiecare zi, dar şi din pricină că sileşte pe cei căsătoriţi să se supună unul altuia mai cumplit de cum se supune o slugă stăpânului său.  „Bărbatul să stăpânească pe femeia sa!” 186, spune Scriptura.
183.  Deut. 24, 1-4.
184.  Deut. 24, 1.
185.  l Cor. 7, 11.
186.  Fac. 3, 16.

Care este folosul acestei stăpâniri? Nici unul, căci îl face şi pe bărbat, la rândul lui, rob celei stăpânite de el, născocind o stranie şi ciudată despăgubire a acestei robii. Soţul şi soţia se pot asemăna cu picioarele înlănţuite ale celor condamnaţi la muncă silnică. După cum picioarele acestora sunt legate, şi ei înşişi sunt legaţi unul de altul printr-un lănţişor fixat de fiecare capăt de lanţuri şi nu pot să păşească în toată voia din pricină că sunt siliţi să-şi potrivească pasul cu pasul celuilalt, tot astfel şi sufletele celor căsătoriţi, pe lângă propriile lor griji şi necazuri, mai au şi necazul ce le vine de pe urma legăturii ce-i înlănţuie unul de altul, necaz care-i strânge mai cumplit decât orice laţ Şi le răpeşte amândurora libertatea, prin aceea că nu dă exclusiv unuia singur conducerea, ci împarte puterea ei şi la unul, şi la altul. Unde sunt aceia care erau gata să sufere orice condamnare de dragul mângâierii avute de pe urma satisfacerii poftelor trupului? Nici cea mai mică plăcere nu rămâne întreagă o dată ce cei doi soţi îşi cheltuiesc toată vremea în certuri şi în ocări. Iar robia aceasta de a fi silit să suferi fără voie răutatea celuilalt este îndestulătoare ca să pună în umbră orice plăcere. Din pricina aceasta fericitul Pavel, la începutul poruncilor sale date cu privire la căsătorie187, încearcă mai pe ocolite să oprească pe creştin de a se îndrepta spre căsătorie, spunându-le că este îngăduită căsătoria de frica desfrânării, din pricina neînfrânării şi din pricina aprinderii trupului; dar când a văzut că aceste cuvinte ale sale nu sunt destul de puternice spre a-i îndepărta de căsătorie, aduce un argument şi mai puternic decât cele de mai înainte, anume acela care i-a silit pe ucenici să spună Domnului „Atunci nu mai este de folos a se însura” 188.
187.  I Cor. 7, 2.
188.  Matei 19, 10.

Iar argumentul acesta este următorul: Nici un om căsătorit nu este stăpân pe el însuşi. Aceste cuvinte nu sunt spuse sub formă de sfat şi de îndemn; ele sunt contrângătoare ca o lege şi ca o poruncă. Alegerea stă în fata noastră, suntem liberi să ne însurăm sau să nu ne însurăm; dar, după ce ne-am căsătorit, nu mai suntem liberi să facem ce vrem; dimpotrivă, trebuie să suportăm robia, cu voia sau fără voia noastră.

– Pentru ce?

– Pentru că am făcut această alegere pe deplin conştienţi, pentru că ştim bine obligaţiile şi legile căsniciei, pentru că de bună voie ne-am pus jugul pe grumaji.

După ce Pavel a vorbit despre căsătorie189, vorbeşte apoi despre cei căsătoriţi cu femei necredincioase şi arată precis şi cu de-amănuntul toate legile care privesc astfel de căsătorii 190.  După aceea vorbeşte despre robi, despre slugi şi-i mângâie îndestul, ca să nu le micşoreze nobleţea duhovnicească din pricina acestei robii 191. Trece apoi şi vorbeşte despre feciorie 192.
189.  I Cor. 7, 1-11.
190.  I Cor. 7, 12-19.
191.  I Cor. 7, 20-24.
192.  I Cor. 7, 24 sq.

De mult dorea Pavel să dea la lumină, să semene învăţăturile sale despre feciorie! Dorea de mult, dar, în sfârşit, acum le-a născut, le-a dat acum la lumină! Nu-l răbda inima să nu vorbească despre feciorie, chiar atunci când vorbea despre căsătorie. Sfătuindu-i pe cei căsătoriţi, vorbise pe scurt şi în treacăt şi despre feciorie. Prin această minunată metodă, ne-a deprins mai dinainte auzul şi ne-a şlefuit mai dinainte mintea; în acest chip, face ca învăţăturile sale despre feciorie să găsească pregătită calea de intrare în sufletele noastre.

Prin urmare, după ce dă sfaturi slugilor („aţi fost cumpăraţi, spune el, cu preţ; nu vă faceţi robi oamenilor” 195), după ce ne aminteşte de binefacerile Stăpânului, după ce, prin astfel de cuvinte, înalţă minţile tuturora şi ne ridică la cer, începe să ne dea învăţături despre feciorie, spunând aceste cuvinte: „Despre fecioare nu am porunca Domnului, dar dau sfat ca unul care am fost miluit de Domnul spre a fi crezut” 194.
193.  I Cor. 7, 23.
194.  I Cor. 7, 25.

Cu privire la căsătoria bărbaţilor credincioşi cu femei necredincioase, n-a avut porunca Domnului; cu toate acestea, a legiuit cu multă autoritate, scriind aşa: „Iar celorlalţi le zic eu, nu Domnul: Dacă un frate este căsătorit cu o femeie necredincioasă şi ea va voi să vieţuiască cu el, să nu o lase” 195.

–  De ce nu face acelaşi lucru şi când vorbeşte despre fecioare?

– Pentru că despre fecioare a dat Hristos o poruncă lămurită, prin care hotărăşte că fecioria nu stă sub puterea poruncii. Cuvintele lui Hristos: „Cel care poate să o primească” 196, dau celui care aude aceste cuvinte deplină libertate să hotărască el însuşi de poate trăi sau nu în feciorie. Tot astfel şi Pavel; când vorbeşte despre înfrânare, spune: „Vreau ca toţi oamenii să fie ca şi mine în înfrânare” 197, şi iarăşi: „Celor necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei dacă vor rămâne ca şi mine” 198. Când vorbeşte însă despre feciorie, nu se dă niciodată pe sine ca exemplu. Din pricina aceasta vorbeşte foarte măsurat şi cu multă pază, deoarece el însuşi nu trăise tot timpul în feciorie. Pavel spune: „Poruncă nu am”. Pavel dă sfaturile sale despre feciorie  după ce mai întâi pune principiul liberei alegeri şi-l face pe ascultător să primească cu bunăvoinţă spusele sale. Într-adevăr, simpla rostire a cuvântului „feciorie” aduce o dată cu sine şi ideea de osteneală. Din pricina aceasta apostolul n-a dat dintr-o dată sfatul său, ci ajunge la sfat după ce mai întâi a pregătit pe ascultător, liniştindu-l prin dreptul ce-l are de a alege fie calea fecioriei, fie pe cea a căsătoriei şi făcându-i sufletul blând şi ascultător.
195.  I Cor. 7, 12.
196.  Matei 19, 12.
197.  I Cor. 7, 7.
198.  I Cor. 7, 8.

Pavel spune: „Ai auzit de feciorie, nume plin de multe osteneli şi de multe sudori? Nu te teme! Fecioria nu-i o poruncă, nici nu aduce cu sine constrângerea poruncii. Pe cei care îmbrăţişează de bunăvoie şi prin propria lor alegere fecioria, pe aceia îi răsplăteşte cu bunătăţile ei, punându-le pe cap o cunună strălucitoare şi plină de flori; iar pe cei care o resping şi nu vor să o îmbrăţişeze, nici nu-i pedepseşte, nici nu-i sileşte să trăiască în feciorie”.

A făcut cuvintele sale uşor de suportat şi dulci nu numai prin chipul în care a adus vorba despre feciorie, ci şi prin aceea că a spus că nu este el cel care a îngăduit alegerea de a trăi sau nu în feciorie, ci Hristos. Pavel n-a spus: „Cu privire la fecioare nu poruncesc”, ci a spus: „Poruncă nu am”, ca şi cum ar spune:

„Dacă aş da aceste sfaturi cu privire la fecioare mânat de gânduri omeneşti, n-ar trebui să aveţi încredere în cuvintele meleî Dar pentru că Dumnezeu a hotărât că omul este liber să trăiască în feciorie sau nu, atunci garantul acestei alegeri este mai presus de orice îndoială. Eu n-am puterea de a da o astfel de poruncă, dar dacă vreţi să mă ascultaţi ca pe un împreună rob cu voi, „vă dau un sfat, ca unul care am fost miluit de Domnul ca să fiu credincios” 199.
199. I Cor. 7, 25.

Şi cu prilejul rostirii acestor cuvinte merită să admirăm dibăcia şi înţelepciunea fericitului Pavel. Se găsea între două situaţii constrângătoare şi contrarii: una, de a se da pe el însuşi ca exemplu, pentru ca sfatul său să fie bine primit de credincioşii din Corint, iar alta, de a nu se lăuda pe sine, pentru ca să nu se piardă meritul virtuţii practicate de el. Prin câteva cuvinte bine alese, a ieşit din această încurcătură. Prin cuvintele: „ca unul care am fost miluit”, se dă oarecum pildă pe sine însuşi, dar în acelaşi timp se şi smereşte şi se înjoseşte, căci nu dă sfatul invocând în sprijinul său meritele lui de apostol.

42. Pavel n-a spus:

„Dau sfatul acesta ca unul căruia mi s-a încredinţat propovăduirea Evangheliei, ca unul care am fost învrednicit a fi predicatorul neamurilor, ca unul căruia mi s-a înmânat puterea de a vă conduce şi a vă apăra, ca unul ce sunt dascălul şi învăţătorul vostru”. Dar ce-a spus Pavel?

– Iată ce spune el:

„Ca unul ce am fost miluit”.

Prin aceste cuvinte, pune înaintea credincioşilor săi cel mai mic merit al său, deoarece a fi simplu credincios este mai puţin decât a fi dascălul credincioşilor.

Dar Pavel scoate la iveală şi în alt chip smerenia sa. Cum?

– N-a spus: „Dau sfat ca un om care este credincios”, ci: „ca unul ce am fost miluit să fiu credincios”.

Pavel spune: „Să nu socotiţi că este un dar al lui Dumnezeu numai apostolia sau numai predicarea cuvântului sau numai învăţătura. Nu! însăşi credinţa mea este un dar al milei lui Dumnezeu revărsate asupra mea. Am fost învrednicit de credinţă, nu pentru că am fost vrednic, ci numai pentru că am fost miluit de Dumnezeu. Iar mila este o urmare a harului, şi nu a meritului. Prin urmare, dacă Dumnezeu n-ar fi fost mult milostiv fată de mine, n-aş fi putut ajunge niciodată nu numai apostol, dar nici chiar credincios”.

Ai văzut cât de recunoscător este slujitorul lui Dumnezeu, Pavel? Ai văzut ce inimă zdrobită are? Nu-şi atribuie nici un merit mai mare decât al celorlalţi credincioşi. Dimpotrivă, chiar ceea ce le era comun şi lui, şi ucenicilor săi, credinţa, spune că nu o are datorită unor merite personale, ci datorită milei şi harului lui Dumnezeu.

Acest lucru îl scoate la iveală prin cuvintele sale, ca şi cum ar spune: „Nu mă socotiţi nevrednic de a primi de la mine un sfat, căci nici Dumnezeu nu m-a socotit nevrednic de mila Lui. De altfel, ceea ce vă spun este un sfat, nu o poruncă; sfătuiesc, nu legiuiesc. Nici o lege nu poate opri pe cineva de a propune şi de a exprima unele sfaturi ce îi par de folos, mai cu seamă atunci când sfaturile date sunt cerute de ascultători, aşa cum a fost cazul cu voi.

„Socotesc că acest lucru este bun” 200. Vezi că Pavel iarăşi îşi îndulceşte cuvintele sale şi se despoaie de orice autoritate? Pavel ar fi putut, într-adevăr, să grăiască aşa: pentru că Domnul n-a poruncit fecioria, n-o poruncesc nici eu. Vă sfătuiesc însă şi vă îndemn să o îmbrăţişaţi, căci sunt apostolul vostru”. Ar fi putut deci să vorbească aşa, de altfel a şi spus-o în aceeaşi epistolă puţin mai jos: Dacă  pentru  alţii  nu sunt apostol  totuşi pentru  voi sunt.” 201 . Acum însă, când dă sfat despre feciorie, nu rosteşte aceste cuvinte, ci-şi alege cu multă grijă vorbele; astfel în loc de: „vă sfătuiesc”, spune:  „îmi dau cu părerea” 202 în loc de: „ca dascăl al vostru”, spune: „ca unul ce am fost miluit de Domnul ca să fiu credincios”.
200.  I Cor. 7, 26.
201.  I Cor. 9, 2.
202. Traducerea exactă a textului din I Cor. 7, 25 este aceasta: îmi spun părerea; iar nu: „dau sfat’; cu toate acestea, şi eu, în toate locurile de mai sus, am redat prin „dau sfat”, pentru că această traducere s-a  împământenit în limba noastră.

Şi ca şi cum n-ar fi fost de ajuns cele spuse pentru a îndulci cuvintele sale, îndepărtează iarăşi autoritatea apostolică, atunci când începe să dea sfaturile sale despre feciorie; nu se mărgineşte numai să-şi spună gândurile sale, ci le şi justifică. „Socotesc că acest lucru este bun, din pricina nevoii de acum” 205. Când a vorbit despre înfrânare, n-a întrebuintat cuvântul „socotesc” şi nici n-a arătat pricina spuselor sale, ci s-a mărginit să spună doar atât: „Bine este pentru ei dacă vor rămâne ca şi mine” 204. 203.  I Cor. 7, 26.
204.  l Cor. 7,8.
Acum însă, când vorbeşte despre feciorie, spune: „Socotesc că acest lucru este bun”. Se exprimă aşa, nu pentru că avea vreo îndoială cu privire la sfaturile pe care le dădea, ferească Dumnezeu, ci pentru că voia să lase deplină libertate ascultătorilor de a îmbrăţişa sau nu fecioria. Acesta este, de altfel, şi rolul sfătuitorului; nu hotărăşte el asupra celor spuse de el, ci lasă ca hotărârea să fie luată de cei care i-au auzit sfatul.

43.  Dar de care nevoie vorbeşte aici Pavel? Vorbeşte, oare, despre nevoia pe care o are firea omenească de a se împreuna?

–  Deloc! Mai întâi, dacă ar fi vorbit despre această nevoie, ar fi ajuns, prin amintirea acestei nevoi, la un rezultat cu totul contrariu celui urmărit de el, deoarece toţi cei care se căsătoresc aduc întru apărarea lor această nevoie. În al doilea rând, n-ar fi numit această nevoie „nevoia de acum”, deoarece nevoia aceasta firească nu se ivise pe timpul lui Pavel pentru întâia oară, ci ea este veche, sădită adânc în însăşi firea neamului omenesc; mai înainte era mai cumplită şi mai sălbatică; dar o dată cu venirea lui Hristos şi cu răspândirea virtuţii printre oameni, este mai uşor de învins. Prin urmare, Pavel nu vorbeşte despre această nevoie a firii omeneşti; face aluzie la o altă nevoie, cu fel de fel de feţe.

– Care este aceasta?

– Distrugerea bunei rânduieli a vieţii pentru cel căsătorit. Atât de mare este amestecul, atât de împilătoare este tirania grijilor casei, atât de mare este mulţimea greutăţilor, încât, de cele mai multe ori, omul căsătorit este silit să păcătuiască şi să greşească, chiar fără voia lui.

44.  Pe timpul Legii vechi, nu era vorba de o vieţuire atât de virtuoasă, deoarece era îngăduit să te răzbuni pe cel ce ţi-a făcut rău, să ocărăşti pe cel ce te ocărăşte, să te îngrijeşti de afacerile băneşti; să te juri, atunci când juri pe bună dreptate, să scoţi ochi pentru ochi, să-ţi urăşti duşmanul; de asemenea,  nu erai împiedicat să-ţi satisfaci poftele simţurilor, nu erai împiedicat să te mânii şi nici să-ţi alungi femeia, şi să iei alta în locul ei. îngăduinţa Legii nu se oprea însă numai până aici, ci Legea îţi permitea să trăieşti deodată cu două femei sub acelaşi acoperiş, în sfârşit, şi în această privinţă, ca şi în alte privinţe. Legea veche era cât se poate de îngăduitoare. După venirea lui Hristos însă, calea vieţuirii morale a ajuns cu mult mai îngustă; nu numai prin aceea că a luat din mâinile noastre această mare şi nespusă libertate fată de toate cele spuse mai sus, dar şi prin aceea că suntem obligaţi sau să ţinem sub acoperişul casei noastre pe femeia noastră, care de cele mai multe ori ne strică bunele moravuri şi ne sileşte să păcătuim chiar fără să vrem sau, dacă vrem s-o alungăm din casă; atunci trebuie să fie osândită pentru adulter. Nu numai din pricina aceasta săvârşim cu greu virtutea; dar chiar dacă soţia noastră are o fire pe care o putem îndura, totuşi mulţimea grijilor care se revarsă din belşug peste noi din pricina ei şi a odraslelor ei, nu ne îngăduie aproape deloc să ne ridicăm privirile spre cer, căci grijile casei ne ameţesc şi ne îneacă sufletul. Să-ţi explic! Bărbatul vrea să ducă o viaţă de om simplu, o viaţă fără de primejdii şi netulburată de grijile lumii; când vede însă că-l înconjoară copiii, când vede că femeia lui are nevoie de atâtea cheltuieli, se aruncă, împotriva voinţei lui, în vârtejul treburilor politice. O dată căzut în mijlocul lor, nu mai poţi spune că nu-i silit să nu păcătuiască! Trebuie să se mânie, să se jure, să ocărască, să se răzbune, să fie făţarnic, să facă multe lucruri spre a fi pe placul celor mari, iar altele, tot atât de multe, cu ciudă şi cu scârbă. Este, oare, cu putinţă ca un om care trăieşte într-o tulburare atât de mare, care mai vrea încă să şi strălucească în virtute, este, deci, cu putinţă să nu se murdărească amarnic din pricina păcatelor pe care este silit să le săvârşească? Dacă ai cerceta acum să vezi ce fel de viaţă duce în casă, vei vedea că, din pricina femeii lui, căsnicia sa este plină de aceleaşi greutăţi dacă nu şi mai mari. Este silit să se îngrijească de o mulţime de lucruri de care nici habar n-ar fi avut dacă era singur; şi aceasta, în cazul cel mai fericit, când are o femeie înţelegătoare şi la locul ei. Dacă se întâmplă însă să aibă o femeie rea, cicălitoare, rea de gură, atunci căsătoria omului aceluia n-o vom mai numi o trebuinţă, ci pedeapsă şi chin. Cum va putea un astfel de bărbat să meargă pe drumul care duce la cer, o dată ce drumul acesta are nevoie de picioare sprintene, de picioare uşoare, o dată ce drumul acesta are nevoie de suflet vioi, de suflet sprinten? Cum va putea, deci, să meargă pe drumul care duce la cer, când este strivit de povara atâtor griji, când are picioarele legate cu atâtea lanţuri, când este tras necontenit în jos de un lanţ atât de cumplit, anume de răutatea şi viclenia femeii sale?

45. Dar care-i obiecţia înţeleaptă a marii majorităţi a oamenilor fată de toate cele spuse mai sus?

Ei spun:

– Nu va fi, oare, vrednic de mai mare cinste omul care este totuşi virtuos, deşi trebuie să facă faţă atâtor nevoi?

– Pentru ce, scumpe prietene, pentru ce?

– Pentru ce? Pentru că, fiind căsătorit, ai de luptat cu mari greutăţi.

– Dar cine te sileşte să-ţi pui în spate o povară atât de mare? Dacă, căsătorindu-te, ai împlini legea, şi ai fi călcător de lege dacă nu te-ai căsători, obiecţia ta ar fi întemeiată. Dar înaintea Dreptului Judecător n-are importanţă dacă, de bunăvoie, nesilit de nimeni şi stăpân pe tine însuţi de a nu-ţi lua asupră-ţi jugul căsătoriei, voieşti totuşi să te supui la atât de mari greutăţi, încât să-ţi fie şi mai împovărătoare lupta pentru virtute. Dreptul Judecător a poruncit să faci un singur lucru: să birui în lupta cu diavolul, să birui în lupta cu păcatul. Pe Dreptul Judecător nu-L interesează dacă birui pe diavol şi păcatul căsătorindu-te, desfătându-te şi având o mulţime de griji, sau dacă îl birui trăind în nevoinţe pustniceşti, ducând o viaţă de câine şi neavând nici o grijă lumească.

Dreptul Judecător însă, pentru a ne uşura truda, ne-a spus că mijlocul prin care putem birui păcatul şi drumul prin care putem ajunge la biruinţă este altul, anume acela de a scăpa de toate grijile vieţii, de a trăi singuri, fără soţie şi fără copii. Tu însă eşti de altă părere; vrei să lupţi şi să te războieşti înconjurat de femeie, de copii şi de toate grijile pe care aceştia le târăsc o dată cu ei, crezând că poţi săvârşi aceleaşi fapte de virtute ca şi cei care nu sunt încurcaţi în nici una dintre grijile celor căsătoriţi şi măgulindu-te cu ideea că tocmai pentru aceasta ai să fii şi mai mult răsplătit de Dreptul Judecător. Poate că acum, când îţi spun că nu poţi ajunge pe aceeaşi culme ca şi cei necăsătoriţi, mă vei învinui că sunt un îngâmfat; la sfârşit însă, în timpul împărţirii cununilor, te vei convinge pe deplin că siguranţa pe care ţi-o dă traiul singuratic e cu mult mai bună decât ambiţia deşartă; atunci te vei convinge pe deplin că este mai bine să te încrezi în cuvântul lui Hristos, decât în deşertăciunea propriilor tale gânduri. Hristos a spus că nu este destul pentru virtute de a ne despărţi de toate cele ale noastre; trebuie încă să ne urâm şi pe noi înşine. Tu, dimpotrivă, spui că poţi să birui, deşi eşti vârât până peste cap în toate aceste grijile. Dar, după cum am spus, atunci, la sfârşit, vei cunoaşte bine ce mare piedică în calea virtuţii ţi-au fost femeia şi grijile pe care femeia ţi le-aduce pe cap.

46. Aş putea însă fi întrebat:

–  Pentru ce, dar, Dumnezeu a numit ajutor pe aceea care-i este piedică? Dumnezeu doar a spus: „Să-i facem lui ajutor potrivit pentru el”205.
205. Fac. 2, 18.
Pot să te întreb şi eu tot atât de bine:

– Ce fel de ajutor a fost femeia pentru bărbat, când ea l-a lipsit de siguranţa dată lui în rai, când ea l-a izgonit din rai, din traiul acela minunat, când ea a adus pe lume toată tuIburarea? O astfel de fiinţă, departe de a fi un ajutor, este vrăjmaş. Tot Scriptura spune: „De la femeie începe păcatul şi din pricina ei toţi murim”.206 Iar fericitul Pavel spune: „Adam n-a fost amăgit; dar femeia, fiind amăgită, a căzut în călcare de poruncă”,207 Ce fel de ajutor a fost deci femeia, dacă a omorât pe bărbat? Ce fel de ajutor a fost deci femeia, dacă prin ea au venit pe lume fiii lui Dumnezeu,208 dar, mai bine spus, toţi cei care locuiau pe vremea aceea pământul, care au pierit prin potop o dată cu animalele, cu păsările şi cu toate celelalte vieţuitoare?209 Oare, nu femeia era cât pe ce să piardă pe dreptul Iov, dacă n-ar fi fost el un bărbat tare de fire (210)? Oare nu femeia a pierdut pe Samson(211)? Oare nu femeia a făcut ca tot poporul iudeu să se închine idolului Baal-Peor şi să fie omorâţi cei ce-au slujit idolului, de mâinile rudelor lor(212)? Cine, mai cu seamă, a dat pe mâna diavolului pe împăratul Ahab, dacă nu femeia lui(213)? Dar înainte de Ahab, cine a abătut spre alţi dumnezei inima lui Solomon, un om atât de înţelept şi atât de vestit, dacă nu femeia(214)? Oare, nu până şi astăzi femeile fac pe bărbaţii lor să păcătuiască înaintea lui Dumnezeu? Oare, nu pentru această pricină spune acel bărbat înţelept, Isus, fiul lui Sirah, că „orice răutate este mică faţă de răutatea femeii”(215)?

– Atunci pentru ce a spus Dumnezeu: „Să facem omului ajutor potrivit pentru el”? Dumnezeu niciodată nu minte.
206. Înţ. Sir. 25, 27.
207. I Tim. 2, 14.
208.  Fac. 6, 2.
209.  Fac. 7, 2.
210.  Iov 2, 9-10.
211. Jud. 16, 4-22.
212. Num. 25, 1-5.
213.  III Regi 21, 25.
214.  III Regi 11, 4.
215.  Înţ. Sir. 25, 21.

– Nici eu nu pot spune aceasta. Ferească Dumnezeu! Da, femeia a fost creată pentru acest scop, pentru a fi ajutor bărbatului; dar n-a vrut să rămână în această vrednicie dată ei de Dumnezeu, după cum n-a vrut aceasta nici bărbatul ei. Şi pe Adam Dumnezeu l-a făcut după chipul şi după asemănarea Lui, căci a spus: „Să facem pe om după chipul şi după asemănarea noastră” 216, aşa după cum a spus şi când a făcut pe femeie: „Să-i facem lui ajutor”; cu toate acestea, omul, îndată după facerea sa, a pierdut şi chipul lui Dumnezeu, şi asemănarea cu Dumnezeu. De aceea Dumnezeu i-a luat o mare parte din puterea sa, lui, care era înfricoşător tuturora ca un stăpân, şi a ajuns uşor de dispreţuit de toţi cei din jurul lui, întocmai ca o slugă nerecunoscătoare, după ce a greşit înaintea stăpânului său. La început, era temut de toate animalele şi fiarele sălbatice; Dumnezeu le-a adus pe toate înaintea omului; nici una nu îndrăznea să-l vatăme sau să-l atace, deoarece vedeau că în om străluceşte chipul împărătesc al lui Dumnezeu. Dar când, prin păcat, a întunecat acele trăsături dumnezeieşti. Dumnezeu l-a dat jos de pe tronul său. Prin urmare,  după  cum   nu   este  mincinoasă  hotărârea  lui Dumnezeu, care spune: „Să stăpânească peste toate fiarele pământului” 217, pentru că omul nu mai conduce şi nu mai stăpâneşte toate vieţuitoarele de pe pământ, ba, dimpotrivă, tremură şi se teme de unele dintre ele (căci omul a pierdut puterea sa nu din pricina lui Dumnezeu, Care i-a dat această putere, ci din pricina lui, care a primit-o), tot astfel nici uneltirile făcute de femei împotriva bărbaţilor nu vătăma adevărul cuvintelor lui Dumnezeu. „Să-i facem ajutor”. Într-adevăr, femeia a fost făcută ca să fie de ajutor bărbatului, dar n-a rămas în rostul pentru care a fost creată, în afară de aceasta, trebuie să mai spun şi că ajutorul dat de femeie se vădeşte, în menţinerea vieţii prezente, în naşterea de copii şi în satisfacerea poftei trupului, dar când nu mai există condiţiile vieţii prezente, nici naşterea de copii, nici poftele trupeşti, pentru ce mai aminteşti în zadar de ajutorul dat de femeie? Femeia nu-ti poate ajuta decât în treburile de putină importantă; dacă vrei s-o iei ca ajutor în treburi de mare însemnătate, nu numai că nu ţi-i de nici un folos, dar te mai şi împiedică prin grijile pe care ţi le aduce pe cap.
216.  Fac. l, 26.
217.  Fac. l, 28.

47. Mi s-ar mai putea spune însă şi următoarea întrebare: Cum să interpretez atunci cuvintele lui Pavel, care spune: „Poţi şti oare, femeie, dacă-ţi vei putea mântui bărbatul tău?” 218. Nu-i aşa că aici Pavel declară că ajutorul femeii este necesar chiar şi în cele duhovniceşti?

–  Sunt  şi   eu  de  aceeaşi  părere.   Nu  înlătur  cu desăvârşire pe femeie de la ajutorul ce-l poate da bărbatului în cele duhovniceşti. Doamne fereşte! Afirm însă că poate să facă aceasta nu atunci când săvârşeşte obligaţiile legate de căsătorie, ci atunci când păşeşte pe calea virtuţii marilor şi  fericiţilor  bărbaţi,  rămânând  totuşi  cu  firea femeie. Va putea fi de ajutor bărbatului nu atunci când umblă după găteli şi sulimanuri, nu atunci când umblă după distracţii şi desfătări, nu atunci când cere bărbatului bani şi iar bani, nu atunci când caută luxul, nu atunci când cheltuieşte fără sfârşit şi fără socoteală, ci atunci va fi de ajutor bărbatului, când este mai presus de toate lucrurile de pe pământ, când îşi întipăreşte în sufletul său o vieţuire apostolică, atunci când arată în purtările ei multă blândeţe, multă modestie, mult dispreţ faţă de bani şi faţă de avere, multă resemnare. Da, atunci va putea să mântuie pe bărbatul ei. Va fi de ajutor bărbatului ei când va spune: „Dacă avem ce mânca şi cu ce ne îmbrăca, avem de toate” (219).
218.  I Cor. 7, 16.
219.  ITim. 6, 8.

Când va nutri astfel de gânduri chiar prin faptele sale, când va râde şi nu-i va păsa de moartea trupului, când va spune că viaţa aceasta pământească nu preţuieşte nici două parale, când va socoti, ca şi profetul, toată slava lumii acesteia ca floarea ierbii220. Prin urmare, femeia va putea mântui pe bărbat nu prin faptul că trăieşte cu el ca femeie, ci prin faptul că duce o viaţă după poruncile Evangheliei. Iar acest lucru, mântuirea bărbaţilor, a fost înfăptuit de multe femei fără să se căsătorească. De pildă, Priscila l-a luat în casa ei pe Apollo şi l-a îndreptat pe calea adevărului credinţei221. Dacă acum acest lucru nu este cu putinţă, totuşi femeile pot să arate aceeaşi râvnă şi să se bucure de acelaşi câştig, deoarece, după cum spuneam mai sus, nici cea căsătorită nu atrage la credinţă pe soţul ei doar pentru faptul că este femeia lui. Dacă traiul împreună şi legăturile casnice dintre bărbat şi femeie ar aduce pe bărbat la credinţă, ar însemna ca nici un bărbat care are femeie credincioasă să nu mai fie necredincios. Dar nu-i aşa, nu-i aşa! Dimpotrivă, atunci contribuie femeia la mântuirea sufletului bărbatului, când prin faptele şi prin vorbele sale arată multă înţelepciune, multă filosofic, multă răbdare, când îşi râde de toate greutăţile căsniciei, când urmăreşte necontenit acelaşi scop. Dacă face altfel, dacă cere cu stăruinţă cele pe care de obicei le cer femeile, nu numai că nu-i este de nici un folos, dar îl mai şi vătăma. Dar chiar atunci când o femeie se poartă aşa cum am spus mai sus, totuşi este foarte greu saşi mântuie bărbatul. Ascultă ce spune Pavel! „Poţi şti oare, femeie, dacă-ţi vei putea mântui bărbatul tău”? Şi obişnuim să punem astfel de întrebări când reuşim cu foarte mare greutate să înfăptuim gândul nostru.
220.  Isaia 40, 6.
221.  Fapte 18, 26.

Ce spune Pavel mai departe?

„Eşti legat cu femeie? Nu căuta dezlegare! Eşti dezlegat de femeie? Nu căuta femeie!” 222.
222.  I Cor. 7, 27.

Vezi cum trece Pavel de la o idee la altă idee, cum împleteşte un sfat cu alt sfat? După cum atunci când a vorbit despre căsătorie a adus vorba şi despre înfrânare, pentru a îndemna pe ascultător spre înfrânare, tot astfel şi acum aduce iar vorba şi despre căsătorie, pentru a-i da răgaz să răsufle. A început să vorbească despre feciorie şi, înainte de a spune ceva despre ea, aleargă îndată şi vorbeşte despre căsătorie. Într-adevăr cuvintele: „Poruncă nu am” nu fac altceva decât să îngăduie şi să recomande căsătoria. Apoi vorbeşte din nou despre feciorie şi spune: „Socot că fecioria este un lucru bun”. Nu repetă mereu cuvântul feciorie, pentru că ştia că, dacă stăruie prea mult asupra acestui cuvânt, împietreşte auzul binevoitor al ascultătorilor. Mai mult încă, deşi le-a dat un temei destul de puternic, „nevoia de acum”, spre a le arăta că traiul în feciorie merită cu prisosinţă toate ostenelile, totuşi nici aşa n-a îndrăznit să mai pronunţe numele de „feciorie”, ci se mărgineşte să spună atât numai: „este bine omului să fie aşa”. Nu-şi continuă gândul, ci îl curmă; şi-l curmă înainte de a părea prea greu şi vorbeşte din nou despre căsătorie, spunând: „Eşti legat de femeie? Nu căuta dezlegare!” 223.
223. I Cor. 7, 27.

Dacă n-ar fi fost acesta scopul său, dacă n-ar fi avut intenţia să cruţe şi să mângâie sufletul ascultătorilor, apoi n-ar fi avut nici un rost să vorbească despre căsătorie atunci când dă sfaturi despre feciorie. Se întoarce apoi să vorbească iarăşi despre feciorie, dar nici acum n-o numeşte cu numele ei propriu. Dar cum se exprimă? „Eşti dezlegat de femeie? Nu căuta femeie!”. Nu te teme însă! Cuvintele sale nu sunt o hotărâre, nu sunt o lege. Vorbeşte numaidecât despre căsătorie şi risipeşte frica ce-ar cuprinde sufletele ascultătorilor la auzul celor spuse mai sus, prin cuvintele: „Dacă te-ai însurat, n-ai greşit”. Dar nici la auzul acestor cuvinte nu-ţi pierde curajul, căci iarăşi te trage spre feciorie spunându-ţi: „Unii ca aceştia însă vor avea necaz în trup” 224 . Ideea pe care vrea s-o scoată la iveală aici este aceea că cei care se căsătoresc vor avea de suferit necazuri în trupul lor. După cum doctorii vestiţi şi pricepuţi, când au de dat bolnavilor o doctorie amară, sau când vor să le taie vreun mădular, sau să le ardă rana sau altceva de acest fel, nu fac totul dintr-o dată, ci procedează încetul cu încetul, dând bolnavului răgaz să mai răsufle şi să i se mai potolească durerile, şi astfel, treptat treptat, termină tot ce au de făcut, tot aşa a procedat şi fericitul Pavel. Nu-şi ţese sfaturile sale despre feciorie cu stăruinţă, nu vorbeşte dintr-odată şi fără întrerupere, ci-şi întrerupe adesea sfaturile sale despre feciorie, vorbind despre căsătorie. Procedând aşa, îndulceşte mult greutăţile fecioriei şi face ca sfaturile sale să fie uşor de primit şi să nu pară atât de anevoioase. De aici vine amestecul acesta necontenit de idei în cuvintele lui Pavel. Merită acum să cercetăm mai de-aproape aceste cuvinte: „Eşti legat cu femeie? Nu căuta dezlegare!”. Pavel spune aceste cuvinte nu atât ca să sfătuiască, cât să arate că legătura căsătoriei este de nedezlegat şi de neînfrânt. Pentru ce n-a spus.- „Ai femeie? N-o lăsa! Trăieşti cu ea sub acelaşi acoperiş? Nu te despărţi de ea!”. Pavel n-a întrebuinţat aceste cuvinte, ci a numit căsătoria legătură, vrând să arate ce povară este căsătoria pentru om. Pavel a văzut că toţi alergăm să ne căsătorim ca şi cum am alerga să facem cea mai uşoară treabă. De aceea ne spune şi ne arată că cei căsătoriţi nu se deosebesc întru nimic de cei legaţi cu lanţuri. Şi cei căsătoriţi, ca şi cei legaţi cu lanţuri unul de altul,  dacă trage  unul într-o  parte,  este  urmat  vrând nevrând şi de celălalt, iar dacă se revoltă unul, trebuie să piară şi celălalt împreună cu el.

– Ce să fac, mă poate întreba cineva, dacă bărbatul meu nu-şi poate stăpâni poftele, iar eu vreau să mă înfrânez?

– Trebuie să te pleci neapărat poftelor lui. Chiar dacă n-ai vrea să faci aceasta, dulcele lanţ al căsătoriei, ce te încătuşează, te târăşte după poftele soţului şi te trage către cel cu care dintru început te-ai legat. Dacă te împotriveşti şi rupi lanţul, nu numai că nu scapi de lanţuri, dar mai eşti şi cumplit pedepsită.

48. Femeia care vrea să se înfrâneze fără voia bărbatului ei, nu numai că pierde răsplata înfrânării, dar va da socoteală înaintea lui Dumnezeu şi de căderea lui în adulter şi va fi mai vinovată decât bărbatul ei.

–  Pentru ce?

– Pentru ce? Pentru că, lipsindu-l de legăturile trupeşti la care-i dă dreptul legea căsătoriei, I-a împins spre prăpastia desfrânării. Dacă unei soţii nu-i este îngăduit să trăiască în înfrânare nici măcar scurtă vreme, fără voia bărbatului ei, poate fi, oare, iertată soţia care lipseşte necontenit pe soţul ei de uşurarea ce i-o dă căsătoria?

– Dacă aşa stau lucrurile, atunci nu poate fi o situaţie mai silnică şi mai împovărătoare decât aceasta!

– Da! Asta o spun şi eu. Pentru ce, deci, te supui unei silnicii? Ar fi trebuit să judeci aşa înainte de a te căsători, nu după ce te-ai căsătorit. Din pricina aceasta şi Pavel, după ce a spus că lanţul căsătoriei nu se poate rupe, vorbeşte şi despre cazul în care acest lanţ s-a rupt. După ce a spus: „Eşti legat cu femeie? Nu căuta dezlegare!”, a adăugat: „Eşti dezlegat de femeie? Nu căuta femeie!”225. Pavel procedează aşa, ca să îmbrăţişezi cu mai multă uşurinţă învăţătura despre traiul în feciorie, după ce mai întâi ai meditat îndeajuns asupra greutăţilor căsătoriei şi ai aflat câtă silnicie aduce cu ea. Pavel continuă apoi aşa: „Dacă te-ai însurat n-ai păcătuit; dacă fecioara s-a măritat, n-a păcătuit” 226. 224. l Cor. 7, 28.
225.  I Cor. 7, 27.
226.  I Cor. 7, 28.

Iată ce ispravă mare faci dacă te căsătoreşti! N-ajungi un păcătos, dar nici să fii admirat şi preţuit! Admiraţia, preţuirea şi cununile se cuvin celui care trăieşte în feciorie; cel căsătorit să se mulţumească că aude că nu păcătuieşte! Dar mi s-ar putea spune:

– Atunci pentru ce mă sfătuieşti să nu mă însor?

–  Pentru că, o dată legat cu o femeie, nu-ti mai este îngăduit să te desparţi de ea, pentru că omul căsătorit are multe necazuri şi neplăceri.

– Dar, spune-mi, te rog, numai atâta folos avem dacă trăim în feciorie,  numai  atâta,  că scăpăm de aceste necazuri şi neplăceri? Care om va primi să trăiască în feciorie în schimbul acestor răsplăti? Care om va primi să ducă o luptă atât de cumplită, dacă e vorba să primească numai această răsplată în schimbul unor eforturi pline de atâta sudoare?

49. Ce spui? Mă pui să lupt cu demonii – „căci nu avem de luptat împotriva sângelui şi trupului”  227, mă sfătuieşti să mă împotrivesc furiilor trupului, mă îndemni să săvârşesc, eu, în vinele căruia curge sânge, eu, care sunt îmbrăcat cu trup, mă îndemni deci pe mine să săvârşesc fapte egale celor săvârşite de puterile netrupeşti. Pentru ce? Pentru ca să-mi aduci aminte de bunurile acestei lumi şi ca să-mi spui că, dacă nu mă căsătoresc, nu voi avea necazurile pe care le are un om căsătorit. Pentru ce Pavel n-a grăit aşa: „Într-adevăr, fecioara, dacă s-a măritat, n-a păcătuit, dar s-a lipsit de cununile fecioriei, de darurile cele mai cu neputinţă de spus prin cuvinte”? Pentru ce n-a vorbit fecioarelor de bunătăţile ce le aşteaptă după luptă, că ies întru întâmpinarea Mirelui, că poartă în mâini făclii strălucitoare, că intră cu îndrăznire şi însoţite de multă slavă împreună cu împăratul în cămara de nuntă, că mai mult decât toţi strălucesc alături de tronul împăratului şi în cămările împărăteşti? De toate acestea nici pomenire n-a făcut ci, de la un capăt la altul, aminteşte numai de scăparea de greutăţile şi necazurile din viaţa de aici. Doar spune: „socotesc că este un lucru bun” şi, în loc să spună „din pricina bunătăţilor viitoare”, spune: „din pricina nevoii de acum”. Mai departe, iarăşi, spune: „Dacă fecioara s-a măritat, n-a păcătuit” şi, trecând sub tăcere darurile cereşti de care s-a lipsit, spune: „vor avea însă necaz în trup unii ca aceştia”. Şi nu se mărgineşte la atâta, ci, până la sfârşitul sfaturilor sale, nu face decât aceasta; nu spune nici un cuvânt despre bunătăţile viitoare, ci îndeamnă pe oameni să nu se căsătorească, aducând aceleaşi argumente, anume ca să scape de greutăţile vieţii, spunând: „Vremea ce a mai rămas este scurtă” 228. Şi în loc să spună: „Vreau ca voi să străluciţi în ceruri şi să fiţi cu mult mai strălucitori decât cei căsătoriţi” aduce şi acum acelaşi argument, spunând: „Vreau ca voi să fiţi fără grijă” 229.
227. Efes. 6, 12.
228. I Cor. 7, 29.
229. I Cor. 7, 32.

Pavel procedează aşa nu numai cu acest prilej; ci şi atunci când vorbeşte despre suportarea răutăţii altora, sfaturile sale au acelaşi temei. Astfel, când spune: „Dacă flămânzeşte vrăjmaşul tău, dă-i pâine; dacă însetează, dă-i să bea” 230, te-ai aştepta ca, atunci când îţi dă o poruncă să faci un lucru atât de anevoios, atunci când îţi porunceşte să-ţi înfrângi pornirile constrângătoare ale firii şi să te lupţi cu un foc de nepotolit cum este dorinţa de răzbunare, te-ai aştepta, deci, ca Pavel, vorbindu-ţi de răsplată, să-ţi vorbească de răsplata din ceruri; dar nu, el trece sub tăcere cerul, trece sub tăcere răsplătile cereşti şi spune că răsplata îndeplinirii unei astfel de porunci constă în vătămarea ce-o aducem vrăjmaşului nostru. Căci iată ce spune: „Făcând aceasta, grămădeşti cărbuni aprinşi pe capul lui” 231.
230.  Rom. 12, 20.
231.  Rom. 12, 20.

Pentru ce se foloseşte deci de astfel de argumente?

– Nu face asta din pricină că nu cunoştea şi nu ştia cum să câştige şi să înduplece în alt chip pe ascultător. Nu! Dimpotrivă, Pavel avea mai mult decât toţi oamenii darul acesta de a convinge.

– De unde se vede aceasta?

– Din înseşi cuvintele lui!

– Cum?

– Să-ţi explic. Pavel le vorbea corintenilor (voi aminti aici despre cele spuse de Pavel înainte de a le da sfaturi despre feciorie). Deci Pavel le vorbea corintenilor, cărora le spunea că nu ştie nimic altceva decât pe lisus Hristos, şi pe acesta răstignit 232; le vorbea corintenilor, cărora n-a putut să le vorbească ca unor oameni duhovniceşti; pe care îi hrănea încă cu lapte, deoarece erau oameni trupeşti 233, pe care, tocmai atunci când Ie scria această scrisoare. Îi ţinea de rău, spunându-le: „Dar nici acum nu puteţi mânca hrană tare, pentru că sunteţi încă trupeşti şi umblaţi aşa cum umblă oamenii trupeşti” 234.
232.  I Cor. 2, 2.
233.  I Cor. 3. 2.
234.  I Cor. 3, 2-3.

Din pricina aceasta îi îndeamnă spre feciorie şi-i îndepărtează de căsătorie, slujindu-se de argumentele luate din lucrurile cele de pe pământ, din lucrurile cele văzute, din lucrurile pe care le puteau pipăi cu uşurinţă, Pavel îşi dădea perfect de bine seama că pe oamenii care nu se pot ridica cu mintea la cele de sus, pe oamenii care se târăsc pe pământ, pe oamenii care încă îşi au privirile aţintite spre pământ, nu-i poţi atrage spre feciorie, nu-i poţi îndemna să trăiască în feciorie decât numai cu ajutorul celor pământeşti. Spune-mi, te rog, pentru care pricină mulţi oameni necugetaţi şi fără cap se jură, şi se jură chiar strâmb, fără nici o teamă, pe Dumnezeu, şi pentru lucruri mici, şi pentru lucruri mari, dar nu vor deloc să se jure pe capul copiilor lor. Se îngrijesc mai mult de al doilea jurământ decât de primul. Tot astfel, atunci când e vorba de ajutorarea săracilor, nu-i mişcă pe oameni spre milostenie atât de mult învăţăturile despre dobândirea Împărăţiei cerurilor, deşi le izbesc necontenit auzul, cât nădejdea că de pe urma milosteniilor lor vor dobândi vreun bine pe lumea aceasta fie pentru ei, fie pentru copiii lor. Atunci mai cu seamă sunt darnici în astfel de ajutorări, când se scoală dintr-o boală îndelungată, când au scăpat dintr-o primejdie, când au ajuns într-o funcţie mare şi în vreun post înalt. În general vorbind, vei vedea că majoritatea oamenilor sunt îndemnaţi de cele ce văd cu ochii. Binele şi bunăstarea nădăjduită îi îndeamnă mai mult spre fapte bune, iar necazurile şi supărările ce le-ar avea de pe urma unei fapte rele îi înfricoşează tot atât de mult şi-i depărtează de rele, deoarece atât bunăstarea, cât şi necazul le simt pe propria lor piele. Pentru aceste pricini le-a vorbit Pavel corintenilor aşa cum le-a vorbit, iar pe romani îi învăţa să sufere cu răbdare răutăţile oamenilor punându-le sub ochi foloasele materiale pe care le vor avea de pe urma unei astfel de purtări. Un suflet slab, un suflet nedreptăţit nu înlătură atât de uşor veninul mâniei şi al dorinţei de răzbunare când te aude că-i vorbeşti de împărăţia cerurilor şi când îi oferi nădejdi îndepărtate de răzbunare, ca atunci când îi spui să nădăjduiască că, chiar aici pe pământ, duşmanul lui va fi pedepsit. Cu intenţia de a smulge din rădăcini dorinţa celui nedreptăţit de a răsplăti răul cu rău şi, în acelaşi timp, de a scoate cu totul din sufletul lui mânia, Pavel îi pune în faţă cel mai convingător argument spre a-i satisface dorinţa de răzbunare; aceasta nu înseamnă că îl lipseşte de cinstea pregătită lui în împărăţia cerurilor pentru o astfel de purtare, ci că-l sileşte în acelaşi timp să intre oricum pe drumul vieţuirii creştineşti, pe drumul filosofiei creştine, şi că-i deschide uşile împăcării cu duşmanul său. Cel mai greu lucru este să pui început dorinţei celei bune; odată începutul făcut, săvârşirea faptei bune nu mai întâmpină atâta greutate.

Hristos n-a procedat la fel ca Pavel nici când a vorbit despre feciorie, nici când a vorbit despre suportarea răutăţii altora. În primul caz, pune în faţa celor care îmbrăţişează fecioria, ca răsplată, împărăţia cerurilor: „Sunt fameni care singuri s-au făcut fameni pentru împărăţia cerurilor” 235. În al doilea caz, când îi îndeamnă pe ucenicii Săi să se roage pentru duşmanii lor, nu spune nici un cuvânt despre vătămarea ce-ar aduce-o vrăjmaşilor în urma unei astfel de purtări, nici nu pomeneşte, ca Pavel, de cărbuni aprinşi. Nu. Dimpotrivă, Iasă ca astfel de argumente să fie spuse numai faţă de nişte oameni mici la suflet, faţă nişte oameni care nu se pot ridica mai presus de ei. Pe ucenicii Săi însă îi îndeamnă să se poarte cu dragoste faţă de duşmani, oferindu-le argumente cu mult înalte. Care sunt aceste argumente? „Ca să fiţi, spune el, asemenea Tatălui vostru celui din ceruri” 236.
235.  Matei 19, 12.
236.  Matei 5, 45.

Vezi ce răsplată mare le dă? Cuvintele acestea le auzeau Petru, lacov şi loan şi ceata cealaltă a apostolilor. Din pricina aceasta Ie pune înainte răsplătite duhovniceşti când le dă aceste sfaturi. Pavel ar fi făcut tot aşa dacă ar fi vorbit şi el tot către nişte oameni înduhovniciţi; dar pentru că le vorbeşte corintenilor, nişte oameni nedesăvârşiţi cu duhul, le arată că răsplata ostenelilor lor este chiar aici pe pământ, pentru ca, în acest chip, să săvârşească virtutea cu mai multă tragere de inimă. Aşa a făcut şi Dumnezeu în Vechiul Testament; n-a făgăduit iudeilor împărăţia cerurilor, ci le-a făgăduit şi le-a dăruit bunuri pământeşti; pentru faptele rele nu-i ameninţa cu chinurile iadului, ci cu nenorociri şi necazuri aici pe pământ: cu ciumă, cu foamete, cu boli, cu războaie, cu robie şi cu altele asemenea acestora. Oamenii legaţi de pământ şi de trup sunt determinaţi spre acţiune mai cu seamă de răsplăţile de pe lumea aceasta şi se tem mai ales de nenorocirile de aici, de pe pământ, iar de cele care nu se vad, de cele pe care nu le au înaintea ochilor, nici nu se sinchisesc. Pentru acest motiv şi Pavel stăruie mai cu seamă asupra răsplăţilor din lumea aceasta, care sunt destul de puternice ca să înmoaie învărtoşarea lor. În afară de aceasta, Pavel voia să arate şi aceea, că săvârşirea unor virtuţi ne obligă la o mulţime de osteneli aici, pe pământ, şi că răsplata acestor osteneli o avem în veacul ce va să fie, pe când săvârşirea virtuţii fecioriei ne răsplăteşte din belşug aici, pe pământ, scăpându-ne de atâtea griji şi necazuri. În afară de aceasta, Pavel ne mai învaţă şi un al treilea lucru.

– Care?

– Acela de a nu socoti că fecioria este o virtute cu neputinţă de practicat, ci, dimpotrivă, că este foarte uşoară şi cu putinţă de săvârşit. Şi face lucrul acesta aducând o mare bogăţie de dovezi, arătând că viata unui om căsătorit are cu mult mai multe greutăţi decât a unuia care trăieşte în feciorie. Pavel pare a spune: „Ţi se pare grea şi anevoioasă fecioria? O astfel de părere este însă greşită, şi din pricina aceasta declar că trebuie să îmbrăţişezi fecioria, pentru că este atât de uşoară, încât ne prilejuieşte cu mult mai mici griji decât căsătoria. Vreau să te cruţ! Nu vreau să ai necazuri lin viaţă! Şi pentru aceasta vreau să nu te căsătoreşti!”.

Poate însă că cineva ar vrea să mă întrebe:

– Ce fel de necazuri? Dimpotrivă, după părerea mea, voi găsi în căsătorie o desăvârşită tihnă şi multă desfătare. Mai înainte de toate, pot să-mi satisfac în toată voia poftele trupului. Şi-i mare lucru pentru îndulcirea vieţii faptul că nu eşti silit să-ţi înfrânezi pornirile firii. În  al  doilea rând, căsătoria scapă de tristeţe şi de chin şi restul vieţii, umplând-o cu veselie, cu râs şi strălucire. Oamenii căsătoriţi au putinţa să procure trupului lor trai bun şi multă desfâtare; pot da trupului masă îmbelşugată, haine moi, aşternut moale, îmbăieri necontenite, parfumuri, vin tot atât de bun ca şi parfumul şi, în sfârşit, au putinţa să facă şi alte multe şi felurite cheltuieli.

50. – Dar tocmai acestea nu sunt îngăduite celor căsătoriţi. Căsătoria dă numai libertatea ca soţii să aibă legături trupeşti unii cu alţii, dar nu le îngăduie desfătarea.
 
Martor este fericitul Pavel, care glăsuieşte aşa: „Văduva care trăieşte în desfătare a murit de vie” 237. E drept că a spus aceste cuvinte despre văduve. Ascultă-l însă ce spune despre cele căsătorite: „Femeile în îmbrăcăminte cuviincioasă, să se împodobească cu sfială şi cuminţenie, nu cum împletituri de păr sau cu aur sau cu mărgăritare sau cu veşminte scumpe, ci cu fapte bune se cuvine femeilor care fac mărturisire de evlavie.” 238 Poţi vedea, nu numai în acest Ioc, ci şi în alte locuri, că Pavel insistă cu tărie ca să nu ne dăm în vânt după nici una dintre aceste desfătări ale vieţii. Dar pentru ce vorbesc de Pavel, care spune aceste lucruri pe timpul celei mai înalte filosofii, pe timpul când harul Duhului era din belşug? Ascultă însă şi pe profetul Amos cu câtă tărie atacă pe cei dedaţi plăcerilor, cu toate că profetul se adresa iudeilor, unor prunci, duhovniceşte priviţi, cărora li se îngăduiau şi desfătarea, şi luxul şi, ca să spun aşa, toate cele de prisos şi fără de nici un folos sufletesc: „Vai del cei ce vin în ziua cea rea, de cei ce se apropie şi se ating de sâmbetele cele mincinoase, de cei care dorm pe paturi de fildeş şi se răsfaţă în aşternuturile tor, de cei care mănâncăm iezii turmelor şi viţeii de lapte din cirezile de vite, de cei care bat din palme la sunetul instrumentelor muzicale! Socoteau că toate acestea sunt veşnice şi că nu vor trece? Vai de cel care beau vin strecurat (vin prelucrat cu felurite mijloace pentru a-i da o calitate superioară), de cei care se parfumează cu cele mai bune parfumuri” 239.
237.  ITim. 5, 6.
238.  ITim. 2, 9-10.
239.  Amos 6, 3-6.

51.  Nu li se îngăduie deci, după cum spuneam, celor căsătoriţi să trăiască în lux şi în desfătări. Dar chiar dacă Ii s-ar îngădui totul, şi mese bogate, şi haine scumpe, şi aşternuturi moi, şi îmbăieri necontenite, şi vinuri, şi parfumuri scumpe, şi n-ar fi opriţi de la nimic, totuşi căsătoria are şi altele care înclină cumpăna balanţei în cealaltă parte, care dau naştere la tristeţe şi la durere, pot spune chiar că acestea sunt mai multe şi mai mari; sunt atât de multe şi de mari, încât nu mai îngăduie simţirea vreunei bucurii şi sting toată plăcerea bunului trai.

52. Spune-mi, te rog, care om este rnai vrednic de milă decât omul gelos sau omul cuprins de gelozie fără temei?

Imaginea exactă a unei astfel de căsnicii o putem avea dacă o comparăm cu războiul sau cu furtuna: numai jale, numai bănuieli, numai dihonie, numai certuri şi discuţii, gelosul nu-i mai fericit decât îndrăcitul sau nebunul; necontenit se frământă, sare, se ceartă cu toată lumea, se mânie pe oricine, vinovat sau nevinovat, pe slugă, pe copil, oricine îi iese în cale. Toată plăcerea căsătoriei s-a dus; toată viaţa îi este plină de amărăciune, de jale şi de scârbă, chinul geloziei îl urmăreşte pretutindeni, fie de rămâne în casă, fie de iese în oraş, fie de pleacă în călătorie; îl chinuie nai groaznic decât boldul, îi întărâtă sufletul şi nu-i lasă nici o clipă de tihnă, căci boala aceasta nu dă naştere numai la tristeţe, ci şi la mânie cumplită. Tristeţea singură, su numai mânia, îl poate pierde pe om dacă pune stăpânire pe sufletul lui. Dacă însă îl asaltează şi tristeţea şi mânia, strivindu-l necontenit, fără să-l lase să-şi tragă puţin sufletul, starea lui sufletească este mai groaznică decât moartea. Nu poţi compara gelozia nici cu sărăcia lucie, nici cu bolile de nevindecat, nici cu focul, nici cu sabia, numai cel care au suferit pe propria lor piele chinurile geloziei îi cunosc amarul. Cuvântul nu poate zugrăvi grozăvia bolii. Nimeni şi nimic nu poate mângâia sufletul unui soţ răvăşit de gelozie, al unui soţ silit să bănuiască necontenit cinstea aceleia pe care o iubeşte ca pe ochii din cap, pentru care şi-ar da cu plăcere chiar viaţa.

Chin groaznic ii cuprinde şi când se îndreaptă spre pat, şi când se aşază la masă să mănânce şi să bea; masa ii pare plină mai degrabă cu otrăvuri decât cu mâncăruri, iar patul, de nesuferit; nu poate sta în el nici câteva clipe; se frământă şi se răsuceşte ca şi cum ar sta pe jăratec. Nu-i pot smulge din cumplita răvăşire a sufletului său nici întâlnirile cu prietenii, nici grija de afaceri, nici teama de primejdii, nici cele mai puternice plăceri, nimica. Furtuna aceasta pune stăpânire pe sufletul lui mai tiranic decât orice alta bucurie, decât orice altă supărare. La acest chin sufletesc se gândea Solomon când a spus: „nemiloasă ca iadul este gelozia” 240; iar, în altă parte: „Din pricina geloziei bărbatul ei este plin de mânie; el este fără milă în ziua răzbunării, nici un preţ de răscumpărare nu va putea să-i potolească ura, nici chiar dacă-i vei face nenumărate daruri” 241. Atât de mare este furia geloziei, încât nici pedepsirea celui care i-a stricat casa nu potoleşte durerea gelosului. Adeseori mulţi i-au omorât pe oamenii care le-au necinstit casa, dar n-au putut să-şi omoare mânia şi tristeţea. Alţii au rămas la fel de mistuiţi de focul geloziei, dacă nu şi mai mult, chiar după ce şi-au înjunghiat soţiile. Soţul gelos trăieşte toate chinurile geloziei chiar dacă gelozia sa nu-i deloc întemeiată, iar nenorocita şi nefericita lui soţie suferă mai cumplit decât bărbatul ei. Unde să-şi îndrepte privirea, la cine să fugă, când vede că bărbatul său o urăşte mai mult decât toţi vrăjmaşii ei, când vede că s-a prefăcut în fiară sălbatică acela care trebuia să-i fie mângâiere în necazuri, acela de la care trebuia să aştepte apărare? }n ce parte a lumii să scape de chinurile ei o dată ce portul vieţii sale, căsnicia, e închis şi plin de nenumărate stânci? 240.  Cântarea cânt. 8, 6.
241.  Pilde 34-35.

Slugile şi slujnicele ii râd în obraz, sunt mai obraznice cu ea decât soţul ei. De felul lor servitorii sunt bănuitori şi nerecunoscători; când însă li se mai dă şi libertatea să se poarte cum le este felul, când văd că a intrat dihonia între stăpânii lor, atunci cearta dintre soţi e cel mai nimerit prilej ca să-şi dea pe faţă toată purtarea lor urâtă. Atunci pot să născocească şi să plăsmuiască orice vor, în toată voia, şi să întărească şi mai mult bănuiala soţului. Gelosul crede totul cu uşurinţă; pleacă urechea la tot ce se spune; nu poate face deosebire între calomniatori şi oamenii vrednici de crezare. Şi sunt mai crezuţi cei care măresc bănuiala soţului decât cei care încearcă s-o spulbere, Pentru aceasta, soţia bănuită pe nedrept este silită să se teamă şi să tremure de frica slugilor bârfitoare şi a nevestelor lor tot atât de mult ca şi de frica bărbatului; este silită să cedeze slugilor locul cuvenit ei în casă, şi să ia ea locul lor. Poate trăi o clipă fără să verse lacrimi? Ce noapte, ce zi, ce sărbătoare este lipsită de gemete, de vaiete, de lacrimi? Necontenit ameninţări şi ocări; unele de la bărbatul ei, rănit fără temei în suflet, altele, de la slugile cele ticăloase. Se păzeşte, îşi controlează vorbele şi faptele; toată viaţa îi e plină de teamă şi de cutremur. E iscodită nu numai când iese din casă şi când vine acasă, ci îi sunt cercetate cu de-amănuntul şi vorbele, şi privirile, şi suspinele; este silită să stea mai nemişcată ca o stâncă, să sufere totul în tăcere, să stea închisă necontenit în camera ei, mai rău decât un întemniţat; dacă vrea să spună ceva, să se tânguie, să iasă din casă, trebuie să dea socoteală şi explicaţii acelor judecători ticăloşi, adică slujnicelor şi mulţimii servitorilor. Dacă vrei, închipuie-ţi că toate aceste chinuri sufleteşti le are o familie nespus de bogată, care întinde mese îmbelşugate şi luxoase, care are mulţime de slugi; o familie de neam strălucit, familia unui înalt demnitar, înconjurat de slavă multă şi de faima strămoşilor. Să nu laşi nimic dintre cele care parcă fac de invidiat viaţa acelei familii. Strânge totul cu grijă, şi compară totul cu tristeţea şi chinul geloziei ce stăpânesc acea familie. Vei vedea că, în sânul acelei familii atât de bogate şi de slăvite, plăcerea n-o găseşti nicăieri. A dispărut, s-a stins aşa cum se stinge o mică scânteie ce cade pe întinsul nesfârşit al oceanului.

Acestea se întâmplă când e gelos bărbatul. Dar dacă femeia e geloasă (lucru destul de des), atunci bărbatul suferă mai puţin decât femeia, şi cea mai mare parte a durerii cade tot pe acea nenorocită, căci nu va putea să se folosească de aceleaşi arme, ca un bărbat, fată de soţul ei bănuit de adulter. Care bărbat va suferi să stea necontenit acasă, la porunca soţiei lui? Care slugă va îndrăzni să-l spioneze pe stăpânul său, fără să nu fie îndată pedepsită? Femeia geloasă nu poate să-si mângâie durerea cu mijloacele de care se foloseşte un bărbat gelos şi nici nu-şi poate exprima prin cuvinte mânia ei. Bărbatul va suferi poate o dată, de două ori plânsetele şi vaietele ei; dacă însă continuă să-l învinuiască, o învaţă iute că e mai bine să sufere şi să se mistuie în tăcere.

Toate acestea se întâmplă şi pentru soţ, şi pentru soţie, când gelozia se întemeiază pe simple bănuieli. Dacă se întâmplă însă ca gelozia să fie întemeiată, apoi tot femeia este aceea care suferă cel mai cumplit, nimeni nu poate scoate pe o soţie necredincioasă din mâinile soţului necinstit de purtările ei; bărbatul are în ajutorul lui legile; duce în faţa tribunalului pe aceea care ii este mai scumpă decât orice pe lume, şi tribunalul o condamnă la moarte. Soţul necredincios însă scapă de pedeapsa legilor. Dar este păstrat pentru pedeapsa cea de sus, pentru pedeapsa lui Dumnezeu. Puţină mângâiere pentru nefericita lui soţie! Este silită să moară de o moarte înceată şi chinuitoare, provocată de farmecele şi de otrăvurile pregătite de femeia care i-a stricat casa. Sunt multe cazuri când femeile care strică casele altora nici n-au mai avut nevoie de farmece şi de otrăvuri, căci rivalele lor au fost răpite mai înainte din viaţă, datorită marii lor supărări.

Prin urmare, chiar dacă toţi bărbaţii ar alerga să se căsătorească, femeile n-ar trebui deloc să dorească măritişul. Aceasta pentru motivul că tirania poftelor trupului nu este atât de puternică la femei ca la bărbaţi şi pentru că femeile sunt cele care culeg fructele amare ale căsătoriei, aşa cum am arătat în cele spuse mai sus.

Aş putea fi întrebat:

– Cum? În toate căsătoriile se întâmplă asta?

– În cele mai multe căsnicii. Trăirea în feciorie însă este cu totul departe de astfel de chinuri sufleteşti. Se poate întâmpla, într-adevăr, ca o femeie căsătorită să nu fie înşelată de soţul ei şi să nu ajungă geloasă, dar totdeauna este cu frica în sân că i se poate întâmpla şi asta. Este cu neputinţă ca o femeie care vrea să se mărite cu un bărbat să nu se gândească la toate acestea, să nu se teamă de toate aceste chinuri după ce s-a căsătorit.

–  Îţi repet, iarăşi, că nu se întâmplă asta în toate căsniciile!

– Nici eu nu susţin. Dar dacă nu vine peste o căsnicie furtuna geloziei, vin alte furtuni. Dacă poţi scăpa de unele, apoi nu pot scăpa de toate. După cum, când treci printre spini, ţepii spinilor te prind de haine, şi dacă te întorci să scoţi un ghimpe, te prind alţii şi mai mulţi, tot astfel şi grijile şi greutăţile căsătoriei; dacă ai scăpat de una, eşti prins de alta; dacă ai scăpat şi de asta, te împiedici de alta. În general vorbind, nu-i cu putinţă să găseşti o căsnicie lipsită cu totul de necazuri.

53. Dar, dacă vrei, să las deocamdată la o parte pe toate cele care tulbură liniştea unei căsnicii şi să cercetez în mai de aproape ceea ce pare că aduce fericirea într-o casă nouă, ceea ce adeseori mulţi bărbaţi, dar, mai bine spus, toţi bărbaţii, doresc să aibă când se însoară. Care-i dorinţa lor? Să se însoare cu fete bogate. Un om sărac, un om de jos, un om din popor doreşte să-şi ia femeie dintr-o familie de seamă şi puternică, dintr-o familie foarte bogată.

Vom vedea însă că o astfel de căsătorie atât de dorită are tot atât de multe necazuri ca şi sărăcia de care vor să scape, şi iată cum. Oamenii, prin firea lor, sunt foarte mândri, şi, dintre toţi, femeile sunt şi mai mândre cu cât sunt şi mai slabe; din pricina aceasta sunt şi mai stăpânite de patima mândriei. Dacă se întâmplă ca femeia să mai aibă şi motive din afară să se mândrească, atunci nimic nu le mai poate înfrâna; sunt ca o flacără peste care arunci materie care se aprinde uşor; se înalţă, sunt nesupuse, răstoarnă ordinea firească a lucrurilor, întorc totul cu susul în jos. O femeie bogată măritată cu un bărbat sărac nu îngăduie ca el să fie capul gospodăriei; stăpânită de mândrie şi de îngâmfare, îl dă jos din locul ce i se cuvine şi-I aşază în cel cuvenit ei, acela al supunerii şi ascultării. Ea ajunge capul şi stăpânul casei. Poate fi o robie mai cruntă pentru bărbat? Nu mai vorbesc de ocările, insultele, dispreţul cu care-l încarcă pe soţ! Acestea-s mai de nesuferit decât toate!

54. Se poate însă sa mi se obiecteze următoarele, şi am auzit, când le vorbesc aşa, pe mulţi făcând această obiecţie: Să ajungă bogat şi să trăiască în belşug, că nu-i nici o greutate să supună şi să înfrângă mândria femeii iui!

Dacă vorbeşte aşa, apoi mai întâi nu-şi dă seama ce greu e lucrul acesta. În al doilea rând, chiar dacă se întâmplă să o înfrângă, o face tot spre paguba lui. E mai greu şi mai neplăcut pentru bărbat să i se supună femeia Iui de teamă. Silită şi forţată, decât să o lase să-i poruncească in toată voia.

–  Pentru ce?

– Pentru că această silnicie ce-o face femeii sale alungă din căsnicia Iui toată dragostea, toată plăcerea. Iar când nu-i nici dragoste, nici plăcere, ci teamă şi silnicie, ce preţ mai are căsnicia?

55.  Aşa stau lucrurile în căsniciile în care femeia este bogată. Dacă se întâmplă ca ea să nu aibă nimic, iar soţul să fie bogat, atunci este slujnică în Ioc de soţie; femeia liberă ajunge roabă; pierde toată libertatea şi autoritatea ce i se cuvin, nu are o situaţie mai fericită decât robii cumpăraţi cu bani. Dacă bărbatul are gust să trăiască în desfrâu, să se îmbete, să aducă în patul ei cârduri de femei stricate, soţia n-are ce face; trebuie sau să sufere totul, şi să fie mulţumită cu ce vede, sau să plece din casă. Grozăvia nu se mărgineşte la atâta. Dacă bărbatul este bogat, şi ea săracă, atunci nu poate să poruncească cu toată libertatea nici slugilor, nici slujnicelor; trăieşte ca într-o casă străină, ca şi cum s-ar folosi de lucruri ce nu-i aparţin; nu trăieşte sub acelaşi acoperiş cu un soţ, ci cu un stăpân; este obligată să facă orice şi să sufere orice.

Dacă, acum, un bărbat se însoară cu o fată de seama lui, şi în acest caz egalitatea dintre soţ şi soţie este distrusă de legea care obligă pe femeie să se supună bărbatului, cu toate că egalitatea dintre averea sa şi cea a bărbatului o face să se creadă egală cu el.

– Sunt, oare, toate căsniciile pline de atâtea greutăţi?

– Nu, nu toate! Dar să nu-mi aduci ca pildă foarte puţinele căsnicii, uşor de numărat, netulburate de astfel de greutăţi. Trebuie să definim esenţa căsătoriei nu după cazurile extrem de rare, ci după cele întâlnite Ia fiecare pas. Dacă trăieşti in feciorie, cu greu pot veni asupra ta astfel de necazuri, dar, mai bine spus, e cu neputinţă să vină; dar dacă te căsătoreşti, e greu să nu te lovească aceste greutăţi.

56. Dacă în căsătoriile fericite în aparenţă se nasc atâtea neplăceri şi necazuri, ce poţi spune despre căsătoriile recunoscute de toată lumea ca nefericite? Soţia este cu adevărat nenorocită. Deşi trebuie să moară o singură dată, totuşi frica de moarte o cuprinde de mai multe ori. Deşi are un singur suflet, poartă grijă de mai multe suflete; tremură pentru bărbatul ei, tremură pentru copiii ei, tremură pentru nurorile şi ginerii ei, tremură pentru nepoţii ei; şi cu cât rădăcina îşi întinde mai mult ramurile, cu atât i se înmulţesc şi grijile. Dacă se întâmplă vreo nenorocire unuia dintre aceştia, fie pagubă de bani, fie boală, fie ceva neplăcut, ea plânge şi lăcrimează tot atâta cât şi cei ce suferă. Dacă toţi ai ei pleacă de pe lumea aceasta înaintea ei, jalea e fără margini; dacă unii rămân, iar alţii mor de timpuriu, nici aşa nu poate avea mângâiere. Frica necontenită pentru cei vii, ca nu cumva să moară, îi zguduie sufletul în aşa măsură, încât este mai mare decât durerea pentru cei morţi, ba pot spune ceva mai ciudat, este chiar mai cumplită. Într-adevăr, timpul şterge din suflet durerea pentru cei morţi, pe când grija si teama pentru cei vii e permanentă; numai moartea îi pune capăt. Ce fel de viaţă mai e aceea, când eşti silit să jeleşti şi necazurile şi suferinţele altora, de parcă nu ţi-ar fi de ajuns propriile tale suferinţe? Adeseori multe femei din familii strălucite, crescute în lux si belşug, măritate cu înalţi demnitari ai statului, se văd dintr-o dată lovite de nenorocire, înainte de a se putea bucura de toată bunăstarea şi gloria bărbaţilor lor; nenorocirea cade peste ele ca o furtună, ca un uragan; se cufundă şi ele şi iau parte la toate nenorocirile naufragiului. Cu toate că înainte de măritiş au avut de toate şi s-au bucurat de nenumărate bunătăţi, totuşi, după ce s-au măritat, au ajuns în cea mai cumplită mizerie.

– Dar nu păţesc aşa toate fetele care se mărită!, mi se poate spune.

– Dar nici nu scapă toate de astfel de nenorociri, voi răspunde şi eu. Unele au suferit astfel de nenorociri pe propria lor piele; altele, care au scăpat, tremură de frică aşteptând să le lovească şi pe ele nenorocirea. Pe fecioară n-o ating nici nenorocirile, n-o supără nici teama că pot veni aceleaşi nenorociri şi peste ea.

57. Dar, dacă vrei, să las la o parte aceste necazuri ce lovesc căsătoria şi să cercetez acum pe acelea care în chip firesc sunt strâns legate de căsătorie şi de care nimeni, vrând nevrând, nu poate scăpa.

– Care-s acestea?

– Sarcinile, naşterile, copiii!

Dar mai bine s-o iau mai de sus si să cercetez, atât cât mă pricep, necazurile şi grijile pe care le are o femeie înainte de a se mărita. Trebuie să mărturisesc că aceste griji şi temeri le cunosc bine numai femeile care au trecut prin ele.

A venit timpul ca o fată să se mărite. Cea dintâi grijă: pe cine va lua de bărbat? Grijă şi temere, să nu aibă parte de un bărbat de neam prost, cu numele pătat, să nu aibă parte de un om cu inima de piatră, de un şarlatan, de un îngâmfat, de un fanfaron; se teme ca să nu fie cumva gelos, chiţibuşar, prost, viclean, aspru, ticălos. E drept că nu toate fetele trebuie neapărat să dea peste astfel de bărbaţi; dar neapărat toate se preocupă şi se îngrijesc de toate acestea.

Nici nu s-a ivit în viaţa unei fete cel sortit sâ-i fie soţ, şi ea toată ziua se gândeşte şi nădăjduieşte să vină odată; tremura toată şi se teme; o frământă şi o chinuie toate aceste gânduri.

Ar putea să mi se spună:

– O tânără poate însă să se şi bucure în aşteptarea unui soţ bun şi de treabă!

– Da, e drept! Dar de obicei pe noi nu ne mângâie atât de mult nădejdea unei fericiri viitoare, cât ne întristează aşteptarea necazurilor şi neplăcerilor viitoare. O bună stare viitoare numai atunci dă naştere la plăcere, când eşti pe deplin încredinţat că nădejdea ti se va îndeplini; neplăcerile însă şi necazurile îţi zguduie şi-ţi tulbură îndată sufetul, chiar numai dacă bănuieşti că te vor lovi. Starea sufletească a unei fete înainte de măritiş se aseamănă foarte bine cu starea sufletească a robilor duşi în piaţă spre vânzare. După cum aceştia nu pot avea linişte sufletească, din pricină că nu ştiu ce fel de oameni vor fi viitorii lor stăpâni, tot astfel şi o fată de măritat, în tot timpul dinainte de măritiş, este ca o corabie prinsă de furtună, deoarece părinţii ei în fiecare zi pe unii tineri îi vor de gineri, iar pe alţii ii resping. Astăzi, un tânăr a întrecut în calităţi pe învingătorul de ieri; mâine, îl biruie şi pe acesta altul. Se poate întâmpla ca, chiar în pragul nunţii, cel voit ca ginere să plece cu mâinile goale, şi părinţii să-şi dea fata după unul de care nici nu era vorba.

Cumplite griji copleşesc nu numai pe femei, ci şi pe bărbaţi. Cu atât mai mult cu cât viaţa bărbaţilor poate fi cercetată cu uşurinţă, pe când viaţa unei tinere fete cum poate fi iscodită în ce priveşte purtarea şi educaţia ei, o dată ce ea a stat tot timpul închisă în casă?

Aşa stau lucrurile în timpul logodnei; când vine însă ziua nuntii, neliniştea miresei creşte şi mai mult, iar teama este mai mare decât plăcerea măritişului; se teme ca nu cumva să nu fie pe placul mirelui chiar din seara nunţii, să nu fie mai prejos de aşteptările lui. Mai merge să fie dispreţuită mai târziu, după ce la început a fost lăudată; dar dacă este nesuferită chiar din prima zi a căsătoriei, mai poate fi, oare, preţuită mai târziu?

– Dar dacă mireasa este frumoasă?

– Nici în cazul acesta nu-i scutită de grijă. Multe mirese foarte frumoase n-au putut să-şi cucerească bărbaţii, căci aceştia le-au părăsit şi şi-au luat altele, nu atât de frumoase ca ele.

Să admitem că şi această grijă a fost dată la o parte. Vine peste mireasă alt necaz, când e vorba de zestrea ei, socrul nu dă cu dragă inimă zestrea făgăduită, iar ginerele se grăbeşte s-o ia întreagă; pentru ca să şi-o primească toată, este silit să se coboare la rugăminţi nedemne; mireasa, umilită că tatăl ei îl duce cu vorba pe ginere, roşeşte in faţa bărbatului ei mai mult decât în faţa unui cămătar neîndurător.

Să merg mai departe. După ce a fost înlăturată şi această grijă, începe s-o copleşească pe tânăra căsătorită atât teama că nu va face copii, cât şi teama că va face prea mulţi, nici ea, nici soţul ei nu ştiu nici una, nici alta, iar grija aceasta îi tulbură dintru început pe amândoi. Dacă rămâne însărcinată îndată după nuntă, bucuria ei este însoţită de frică (căci nici una dintre bucuriile măritişului nu-i lipsită de teamă); îi este teamă să nu piardă copilul înainte de naştere şi să nu moară din pricina sarcinii. Dacă trece mai multă vreme fără să rămână însărcinată, femeia îşi pierde toată îndrăznirea faţă de soţul ei, ca şi cum ar fi în puterea ei să nască sau nu. Iar când vine timpul să nască, durerile naşterii ii străpung şi-i sfâşie pântecele, chinuindu-o vreme îndelungată, numai aceste dureri sunt în stare să umbrească toate bucuriile măritişului. Pe lângă acestea, o mai tulbură şi alte griji, nefericita şi nenorocita copilă, deşi chinuită atât de puternic de durerile naşterii, este cuprinsă de o teamă tot atât de mare, ca nu cumva să nască un copil beteag sau slăbănog în loc să nască unul întreg şi sănătos, neliniştea aceasta o tulbură atunci nu mai puţin decât durerile naşterii, deoarece o femeie se teme de bărbatul ei nu numai din pricina faptelor de care-i vinovată, dar şi din pricina acelora pentru care n-are nici o vină. Teama ei este la fel de puternică. Acum, zbătându-se între viaţă şi moarte, nu se mai gândeşte Ia propria ei siguranţă, ci se îngrijeşte să nu facă bărbatului vreo neplăcere. După ce copilul s-a născut şi a dat drumul la primele strigăte, vin alte griji la rând: grija de a nu-l pierde, grija de a-l creşte. Dacă e deştept şi cu înclinaţii spre virtute, ii cuprinde pe părinţi din nou frica să nu păţească vreun rău copilul, să nu moară de mic, să nu capete vreun viciu. E ştiut doar că mai repede ajunge cineva rău şi viclean din bun, decât bun, din rău. Dacă vine asupra copilului o nenorocire dintre acelea ce nu pot fi înlăturate, atunci supărarea este mai cumplită decât dacă nenorocirea aceasta ar fi lovit copilul de la început. Dacă însă copilului îi merge cât se poate de bine, totuşi teama de a nu se schimba binele în rău zdruncină sufletul părinţilor şi le răpeşte aproape toată bucuria.

– Se întâmplă însă ca nu toţi cei căsătoriţi să aibă copii , deci, să aibă aceste necazuri!

– Dacă-mi spui asta, apoi îmi vorbeşti de o altă pricină de tristeţe.

Prin urmare, pe ce ne putem întemeia ca să numim cea mai plăcută viaţă, viaţa celor căsătoriţi, o dată ce părinţii sunt cuprinşi de felurite griji şi necazuri şi dacă au copii, şi dacă nu au, şi dacă sunt buni, şi dacă sunt răi? Să mergem mai departe. Să presupunem că cei doi tineri căsătoriţi se înţeleg de minune; şi în acest caz sunt cuprinşi de teamă, ca nu cumva să vină moartea peste unul dintre ei şi să pună capăt întregii lor fericiri; dar, mai bine spus, nu este numai teama; grozăvia nu se mărgineşte numai la aceea că e aşteptată să se întâmple sau nu, ci grozăvia este că moartea trebuie să vină neapărat peste ei. niciodată nu s-a întâmplat ca amândoi soţii să moară în aceeaşi clipă. Iar pentru că acest lucru nu se întâmplă, trebuie ca cel rămas în viaţă să ducă o viaţă mai cumplită decât moartea fie că au trăit mai multă vreme, fie că au trăit mai puţină vreme împreună. În primul caz, durerea despărţirii este cu atât mai mare cu cât au trăit mai mult împreună; obişnuinţa unuia cu altul face ca despărţirea să fie foarte dureroasă. În al doilea caz, cel rămas în viaţă jeleşte mai mult decât celălalt, deoarece a fost lipsit de tovarăşul de viaţă înainte de a gusta din plin, înainte de a se sătura de dragoste, atunci când dorinţa şi dragostea erau în floare. Prin urmare, şi cel care-şi pierde tovarăşul de viaţă târziu, şi cel care şi-l pierde de timpuriu simt aceleaşi dureri, deşi pricina durerilor lor este cu totul contrarie. Ce să mai spun de despărţirile care se întâmplă în timpul căsniciei, de călătoriile îndepărtate şi de lungă durată, de neliniştile şi bolile legate de aceste despărţiri?

– Dar ce legătură au toate acestea cu căsătoria?

– Da, au o legătură, căci adeseori multe femei s-au îmbolnăvit din pricina acestor îndelungate despărţiri. Când sunt ţinute de rău şi ocărâte de soţii lor, femeile se întristează doborâte fie de mânie, fie de tristeţe. Când însă nu sunt ţinute de rău şi nici ocărâte, ci sunt mulţumite necontenit, pentru că soţul lor este bun şi om cumsecade, femeile totuşi se îmbolnăvesc, le cuprinde tristeţea şi neliniştea atunci când soţul lor e plecat în călătorii îndepărtate.

Să las însă la o parte toate aceste neajunsuri ale căsătoriei, să n-o mai învinovăţesc. Dar dacă o scutesc de aceste învinuiri, n-o pot scuti de alta.

– Care e aceea?

– Căsătoria nu îngăduie omului să fie pe deplin sănătos: omul căsătorit nu se găseşte într-o situaţie mai bună decât un bolnav. Căsătoria aduce pe capul lui aceeaşi tristeţe ca şi boala.

58. Vrei să scoatem dintr-o căsnicie toate necazurile de care am vorbit? Bine! Atunci să zugrăvim o căsnicie ideală, cu neputinţă de întâlnit în viaţă. Să ne închipuim ca există o căsnicie care are strânse la un loc toate bunătăţile de pe lume: copii mulţi şi buni, bogăţie; să ne închipuim că femeia e cinstită, înţeleaptă, frumoasă, pricepută; să ne închipuim că soţii trăiesc în unire şi înţelegere şi că ajung la adânci bătrâneţi. Să nu ne oprim aici. Să presupunem că această fericită căsătorie se coboară dintr-un neam strălucit şi că soţul este un mare şi puternic demnitar. Să presupunem apoi că nu tulbură fericirea acestei căsătorii nici grija şi teama aceea comună tuturor oamenilor, că buna ei stare, fericirea ei, se va schimba. Să alungăm din viaţa acestei căsnicii orice pricină de tristeţe, orice prilej de grijă şi de necaz, tot ce-ar putea-o tulbura; nici moartea timpurie să nu sfărâme lanţul acesta de aur al căsniciei; mai mult chiar, să moară amândoi soţii în aceeaşi zi, sau să ne închipuim alt caz şi mai fericit, sâ-şi vadă copiii moştenitori ai numelui şi ai averii, iar ei amândoi să fie daţi pământului deodată, înaintea copiilor lor, la adânci bătrâneţi.

Şi care este sfârşitul? Cu ce câştig vor pleca pe lumea cealaltă cei care au putut să se bucure de atât de multe plăceri şi bucurii? La ce vor putea să ne folosească înaintea scaunului de judecată, unde au preţ numai faptele veşnice şi cu adevărat reale, faptul că am lăsat în urma noastră mulţi copii, că ne-am desfătat cu o femeie frumoasă, că am avut parte de bucurii şi de toate celelalte despre care am vorbit mai sus? La nimic! Toate acestea sunt ca umbra şi visul.

Prin urmare, dacă atunci, în veacurile fără de sfârşit care vor pune stăpânire pe noi, nu putem avea nici un câştig de pe urma lor, dacă nu ne pot da nici o mângâiere, urmează că nu este nici o deosebire între cel care nu a avut parte de nici una dintre aceste bucurii si cei care le-au avut. Este ca şi cum un om a avut numai într-o singură noapte dintr-un şir de o mie de ani un vis frumos; unul ca acesta nu poate spune că este mai fericit decât unul care nu s-a bucurat de un astfel de vis. Şi totuşi, prin această comparaţie n-am putut să înfăţişez tot ce voiam. Nu se deosebesc atât de mult de realitate visurile, cât se deosebesc lucrurile de pe pământ de cele din ceruri; şi nici, asemănând-o cu o singură noapte într-un şir de o mie de ani, viaţa de pe pământ nu se poate compara cu şirul nesfârşit al veacurilor de dincolo; deosebirea este cu mult mai mare.

Fecioara are altfel de bucurii decât femeia măritată; pleacă de pe lumea asta cu mare câştig.

Dar mai bine să luăm lucrurile de la început.

59. Fecioara nu-i silită să se intereseze de mirele cu care se va căsători; nu se teme că va fi înşelată. Dumnezeu nu-i om; e Stăpân, nu rob ca unul dintre noi. Atât de mare este deosebirea între Mirele fecioarei şi mirii celor care se mărită! Iată acum şi darurile de nuntă potrivite unei fecioare. Darurile acestei mirese sunt cerurile şi bunătăţile cereşti; nu un sclav, nici hectare de pământ, nici atâţia şi atâţia galbeni de aur. Mai mult! Cea măritată tremură de frica morţii pentru o mulţime de motive; dar şi pentru aceea că moartea o desparte de soţul ei; fecioara însă chiar îşi doreşte sfârşitul, este sătulă de viaţă; se grăbeşte să vadă Mirele faţă către faţă şi să se desfăteze de slava cerească.

60. Sărăcia n-o poate vătăma pe fecioară, aşa cum se întâmplă la nunţile din lume; dimpotrivă, o face mult mai dorită de Mire, mai ales când trăieşte de bunăvoie în sărăcie, n-o vătăma nici faptul că se trage din părinţi sărmani şi de jos, nici că nu este frumoasă; nimic din toate acestea. Dar de ce să mă mărginesc la atâta? Chiar dacă-i roabă, n-are nici o însemnătate; robia nu-i poate strica logodna; atât îi trebuie numai: să aibă un suflet frumos, să stea in primele rânduri ale virtuţii. Fecioara n-are cum să se teamă de gelozie; n-are cum să fie invidioasă pe altă femeie, că aceasta are un bărbat mai frumos decât ea. De ce? Pentru că nici un mire nu este asemenea şi nici egal Mirelui ei; nici pe departe nu se aseamănă unul cu altul. Femeia căsătorită, dimpotrivă, chiar dacă are un bărbat foarte bogat şi mare demnitar, totuşi poate întâlni o altă femeie care să aibă un soţ rnai bogat şi cu o funcţie mai mare decât a soţului ei. Bucuria ce-o simţim de pe urma faptului că-i întrecem pe alţii ni se micşorează când vedem că şi noi, la rândul nostru, suntem întrecuţi de alţii.

–  Bine, li se micşorează plăcerea că sunt altele mai bogate decât ele, dar n-au şi acestea destulă bucurie care să le mângâie sufletul, că au bijuterii din belşug, că au haine scumpe şi luxoase, că întind mese îmbelşugate şi că pot să-şi facă toate gusturile?

– Dar spune-mi, te rog, câte femei se desfâtează cu astfel de bunuri? Cea mai mare parte a omenirii trăieşte în sărăcie, necazuri şi nevoi, iar dacă sunt unele femei care se împărtăşesc de astfel de bucurii, apoi ele sunt foarte puţine şi uşor de numărat, şi fac asta împotriva voinţei lui Dumnezeu. Un astfel de lux nu-i îngăduit nici unui om, aşa cum am arătat în cele spuse mai sus.

61. Totuşi, să presupunem că luxul acesta este îngăduit şi că nici Pavel, nici vreun alt profet n-au urât pe femeile luxoase. Spune-mi, ce folos aduce mulţimea bijuteriilor? Nici unul! N-aduce decât invidie, grijă şi cumplită frică. Femeile care au bijuterii nu sunt frământate de griji numai când le ascund în fundul scrinului, nici numai când se înnoptează, ci şi când le poartă, când e zi, şi atunci sunt cuprinse de aceleaşi nelinişti, daca nu şi mai mari. în băi şi în biserici vin femei cu gândul de a fura astfel de podoabe. Adeseori însă, chiar fără aceste hoaţe, femeile împodobite cu multe bijuterii, împinse şi înghesuite de mulţime, nici nu simt când le cade una dintre ele. În acest chip multe femei şi-au pierdut bijuteriile lor; altele încă şi-au pierdut coliere bătute în pietre scumpe, cu mult mai de preţ decât simplele bijuterii, desfăcându-li-se de la gât şi căzând jos.

62.  Să presupunem însă că nu se tem că-şi vor pierde sau că li se vor fura bijuteriile. Să lăsăm Ia o parte şi această grijă. Te întreb iarăşi: Ce folos au de pe urma lor?

– O vede lumea şi o admiră, mi s-ar putea răspunde.

– Da, e drept, lumea admiră, dar n-o admiră pe ea, ci podoabele de pe ea: pe ea, dimpotrivă, adeseori o bârfeşte lumea că se împodobeşte cu ele fără să le merite. Dacă femeia e frumoasă, bijuteriile îi pun în umbră frumuseţea ei firească; prea multă podoabă nu îngăduie să i se vadă frumuseţea, deoarece îi acoperă cea mai mare parte a chipului. Dacă e urâtă şi neplăcută la chip, bijuteriile o fac şi mai urâtă. Urâţenia lăsată singură apare aşa cum este, dacă însă pui  lângă un chip urât strălucirea pietrelor scumpe şi frumuseţea unui alt obiect, atunci urâţenia se măreşte şi mai mult. Culoarea neagră a trupului pare şi mai neagră când este pusă alături de strălucirea mărgăritarului, care străluceşte şi în întuneric, iar înfloriturile hainelor fac şi mai vădită urâţenia chipului; aceasta pentru motivul că un chip urât nu mai este privit de cei din jur în el însuşi, ci prin comparaţie cu podoabele acelea nespus de frumoase, făcute de mână omenească. Din pricina aceasta şi urâţenia este mai mare. Aurul ţesut în haine şi multa împestriţare a unor astfel de podoabe. În sfârşit, toată împopoţonarea aceasta, pusă faţă în faţă cu urâţenia chipului, se aseamănă cu un atlet curajos, sănătos şi plin de vigoare în luptă cu un adversar râios, neputincios şi flămând. Astfel, găteala unei femei urâte atrage privirile tuturor trecătorilor; dar trecătorii nu admiră chipul femeii, dimpotrivă, îl hulesc şi admiră numai frumuseţea gătelii.

63. Cu totul alta este podoaba fecioriei; nu poceşte pe femeia care se găteşte cu o astfel de podoabă, n-o poceşte, pentru că nu-i trupească, ci cu totul sufletească. Dacă este urâtă la chip, podoaba fecioriei îi schimbă îndată urâţenia chipului, căci o găteşte cu o frumuseţe nemeşteşugită; dacă este frumoasă şi luminoasă la chip, podoaba fecioriei o face şi mai strălucitoare şi mai frumoasă. Pe fecioară n-o împodobesc pietrele preţioase, bijuteriile, hainele luxoase şi scumpe, hainele împestriţate cu tot felul de culori şi flori, nici altceva asemănător; nimic din cele pieritoare; în locul acestora, pe fecioară o împodobesc posturile, sfintele privegheri, blândeţea, modestia, sărăcia, bărbăţia, smerenia, răbdarea; în general, dispreţuirea tuturor lucrurilor din viaţa de aici. Ochii îi sunt atât de buni şi de cuviincioşi, încât se îndrăgostesc de ei nu atât oamenii, cât puterile cele netrupeşti şi Stăpânul acestor puteri; îi sunt atât de curaţi şi de pătrunzători, încât poate privi frumuseţile netrupeşti în locul celor trupeşti; îi sunt atât de blânzi şi de liniştiţi, încât nu se tulbură şi nu se aprind împotriva celor ce-i fac rău şi necontenit o supără; mai mult încă, tocmai la aceştia se uită blând şi prietenos. Podoaba fecioriei aşterne pe chipul şi înfăţişarea ei atâta cuminţenie, încât chiar desfrânaţii, când se uită Ia ea, se ruşinează, roşesc şi-şi înfrânează furia poftelor lor. După cum slujnica ce slujeşte pe o femeie cuminte trebuie să fie, chiar împotriva voinţei ei, tot atât de cuminte ca şi stăpâna ei, tot astfel şi trupul care slujeşte unui suflet închinat unei atât de înalte înţelepciuni şi filosofii, trebuie să-şi potrivească pornirile lui după mişcările sufletului. Ochii, gura, îmbrăcămintea, umbletul, pe scurt toată făptura ei, capătă chipul bunei rânduieli a sufletului. După cum un parfum puternic, chiar închis într-un vas, îmbălsămează cu mirosul său plăcut aerul şi desfătează nu numai pe cei ce stau aproape de vasul cu parfum, dar chiar şi pe cei care stau mai departe de el, tot astfel şi parfumul curat al sufletului fecioresc, curgând prin simţuri, scoate la iveală virtutea sa ascunsă; pune tuturor simţurilor frâiele de aur ale bunei cuviinţe, face ca zburdălnicia simţurilor să păstreze bună rânduială; nu lasă limba să rostească ceva neplăcut şi nepotrivit; nu lasă ochiul să se uite neruşinat şi bănuitor în jur şi la cei din jur; nu Iasă auzul să prindă vreo cântare ce nu se cuvine a fi auzită. Cuminţenia o face să aibă grijă şi de picioarele ei, să nu păşească necuviincios, ci să aibă un mers firesc şi măsurat. O dată ce cuminţenia a îndepărtat de la ea podoaba hainelor, dă sfaturi feţei să nu izbucnească în râs, să nu zâmbească cu nesocotinţă, dimpotrivă, să-i fie totdeauna serioasă şi austeră; gata oricând spre lacrimi, nu spre râs nesocotit.

64. Când auzi de lacrimi, să nu bănuieşti cumva că lacrimile sunt pricinuite de tristeţe. Lacrimile fecioarei izvorăsc dintr-o plăcere şi o bucurie atât de mari, cât nu are râsul din lumea aceasta. Iar dacă nu mă crezi, ascultă pe Luca Evanghelistul, care spune că, după ce apostolii fuseseră biciuiţi, au plecat cu bucurie din faţa sinedriului242.
242. Fapte 5, 40-41.

Ştim doar că biciuirea nu are această urmare; nu produce plăcere şi bucurie, ci durere şi chin. Da, aşa e natura biciuirii; totuşi credinţa în Hristos este atât de puternică, încât schimba însăşi firea lucrurilor. Prin urmare, dacă biciuirile dădeau naştere la plăcere, din pricina credinţei în Hristos, pentru ce să fie ciudat dacă şi lacrimile produc tot plăcere din pricina credinţei în El? Din pricina aceasta, Hristos numeşte jug bun şi sarcina uşoară243 tocmai calea numită de El îngustă şi strâmtă244. Un lucru poate fi prin natura sa greu şi împovărător; ajunge însă uşor prin sentimentele şi prin bunele nădejdi ce le pui la temelia acelui lucru. Din pricina aceasta poţi vedea că merg cu mai multă bucurie pe calea cea îngustă şi strâmtă cei care au ales această cale, decât cei care merg pe calea cea largă şi lată, şi nu pentru că nu se chinuiesc, ci pentru că sunt mai presus de chinuri şi nu suferă nimic din cele ce le suferă ceilalţi oameni, negreşit şi viaţa aceasta a fecioriei are necazuri; dar când punem faţă în faţă necazurile fecioriei cu necazurile căsătoriei, nici n-ar trebui să mai numim necazurile fecioriei necazuri.

65. Spune-mi, te rog, suferă fecioara in toată viaţa ei ce suferă femeia măritată aproape în fiecare an, sfâşiată de chinurile şi durerile naşterii? Atât de mari sunt chinurile acestor dureri, încât chiar dumnezeiasca Scriptură, când vrea să arate cât de groaznică este robia, foametea, ciuma şi alte cumplite nenorociri, le numeşte pe toate acestea dureri de naştere. Dumnezeu a dat femeii aceste dureri şi ca pedeapsă, şi ca blestem. Prin aceasta nu vreau să spun că naşterea de prunci este o pedeapsă şi un blestem; pedeapsă şi blestem sunt durerile şi chinurile care însoţesc naşterea. „În dureri vei naşte fii”245, spune Scriptura.
243.  Matei 11, 30.
244.  Matei 7, 14.
245.  Fac. 3, 16.

Pe fecioară n-o ating durerile naşterii, nici blestemul; o dată ce a îndepărtat blestemul legii, a îndepărtat şi durerile naşterii.

66. S-ar putea însă să mi se spună:

– Ai dreptate în ce spui; dar este nespus de plăcut să fii căsătorită şi bogată, ca să te poţi plimba prin oraş în trăsură trasă de cai!246

– Aceasta însă nu-i decât o mândrie deşartă, lipsită de orice plăcere. După cum nu-i mai bun întunericul decât lumina, închisoarea decât libertatea şi nici nenumăratele trebuinţe  decât lipsa  oricărei  trebuinţe,  tot astfel  nici femeia aceasta care se plimbă prin oraş cu trăsura nu e mai fericită decât aceea care se plimbă slujindu-se de propriile ei picioare, nici nu mai vorbesc de toate neplăcerile pe care trebuie să le sufere de pe urma acestei dorinţe de a se plimba cu trăsura. Mai întâi nu poate ieşi din casă când vrea; de multe ori, chiar când are neapărată treabă în oraş, este nevoită să rămână acasă, întocmai ca cerşetorii cu picioarele tăiate, care nu pot să se mişte de la un loc Ia altul. Dacă se întâmplă ca bărbatul să aibă caii ocupaţi cu alte treburi, se supără pe el, ÎI cicăleşte, nu-i mai vorbeşte; dacă ia caii şi iese la plimbare fără să prevadă că-i vor trebui soţului ei, nu-şi mai descarcă mânia pe bărbatul ei, ci pe ea însăşi, mistuindu-se necontenit de necaz. Mult mai bine ar fi fost să se fi slujit de picioarele ei (căci pentru asta ni le-a dat Dumnezeu), ca să nu mai aibă nici o neplăcere de acest fel, decât să voiască să ducă o viaţă luxoasă şi un trai lesnicios, şi să fie silită să aibă atâtea necazuri şi neplăceri! Mai mult încă. Femeile sunt silite să stea în casă nu numai când sunt caii folosiţi la alte treburi; sunt nevoite să rămână în casă, ca şi cum ar fi înlănţuite, chiar atunci când treburi urgente le cheamă în oraş, dacă se întâmplă să se îmbolnăvească amândoi caii sau numai unul dintre ei sau dacă sunt trimişi la păscut, lucru ce se întâmplă timp de mai multe zile pe an.
246. Textual: trăsuri trase de catâri.

Dacă cineva mi-ar spune că mersul cu trăsura scuteşte pe femeie de a sta de vorbă cu toţi cei pe care-i întâlneşte şi o scuteşte de a roşi în faţa cunoştinţelor ei că se slujeşte de picioarele ei în loc de picioarele cailor, apoi unuia ca acesta îi voi răspunde că nu cunoaşte deloc ce anume scuteşte şi ce anume încarcă de ruşine pe o femeie. Pe o femeie n-o acoperă de ruşine şi nici n-o scapă de ruşine ieşitul său în lume, sau ferirea de lume, ci neruşinarea care-i stăpâneşte sufletul, sau cuminţenia şi modestia ei. Din pricina aceasta multe femei care s-au eliberat de închisoarea trăsurilor şi au mers în oraş prin mijlocul mulţimii cu propriile lor picioare, nu numai că n-au fost ţinute de rău şi învinuite, ba, dimpotrivă, au fost admirate de mulţi pentru cuminţenia lor, deoarece aceste femei slobozesc raza strălucitoare a frumuseţii lor interioare şi prin înfăţişare, şi prin mers, şi prin simplitatea hainelor; şi, dimpotrivă, nu puţine femei dintre cele care merg jn oraş închise în trăsuri se acoperă de o proastă faimă, Căci se poate ca o femeie care iese în oraş închisă în trăsură să fie mai neruşinată şi mai obraznică decât una care merge pe jos.

67. Poate însă că o femeie măritată simte o deosebită plăcere că are o mulţime de slujnice în jurul ei!

Nimic nu poate fi mai neplăcut decât această plăcere. Stăpâna are tot atât de multe griji câte slujnice are. Trebuie să se tulbure şi să se întristeze pentru fiecare dintre ele, fie că se îmbolnăveşte, fie că moare. Dar poate că necazurile acestea sunt uşor de suportat. Dar alte necazuri şi mai mari o năpădesc pe stăpână; trebuie, de pildă, să-şi dea silinţa In fiecare zi să îndemne la treabă pe cele leneşe, să împiedice viclenia lor, să împace pe cele certate şi să îndrepte toate cusururile lor. Dar cea mai mare neplăcere pe care o simte o stăpână de pe urma slujnicelor sale este atunci când în mulţimea aceea de slujnice se află una frumoasă, lucru destul de obişnuit într-o casă cu multe slujnice. De altfel, cei bogaţi nu se îngrijesc numai ca să aibă multe slujnice, dar caută să fie şi frumoase. Aşadar, când se întâmplă ca una dintre ele să strălucească prin frumuseţea chipului şi să prindă în mrejele dragostei pe stăpân sau chiar numai să-i câştige admiraţia, stăpâna casei suferă tot atât de mult ca şi atunci când ar fi pierdut dragostea soţului ei, deoarece a fost întrecută de slujnică prin frumuseţea trupului acesteia şi prin admiraţia soţului.

Ce mai poţi spune deci de celelalte neplăceri ale unei femei măritate, când vedem că plăcerile, în aparenţă strălucitoare şi vrednice de râvnit, sunt unite cu atâtea necazuri?

68. Fecioara nu suferă nici unul dintre aceste necazuri; camera ei e scutită de zgomot şi tulburare; toată zarva este alungată departe de casa ei. Ca într-un port liniştit, tăcerea, liniştea şi pacea sufletească stăpânesc sufletul fecioarei. Pacea aceasta se pogoară in sufletul ei pentru că fecioara nu se îndeletniceşte cu cele omeneşti; stă necontenit de vorbă cu Dumnezeu şi-şi are mereu aţintiţi ochii spre El. Cine poate măsura această plăcere? Care cuvânt ar putea înfăţişa fericirea unui suflet care se găseşte într-o astfel de stare? Nimeni şi nici un cuvânt! Numai cei care se bucură de Domnul cunosc cât de mare este această bucurie şi plăcere, care nu suferă asemuire.

– Da, e drept! Dar câtă plăcere face ochiului argintul răspândit din belşug pretutindeni în casă!

~ Dar cu mult mai plăcut este să priveşti cerul! Simţi mai multă plăcere de pe urma acestei priviri! Cu cât este mai frumos şi mai strălucitor aurul decât cositorul şi plumbul, cu atât este mai frumos şi mai strălucitor cerul decât aurul şi argintul şi decât orice altă materie preţioasă. Privirea cerului este lipsită de grijă, pe când privirea aurului şi argintului este încărcată totdeauna de nenumărate griji, care pun în umbră toată plăcerea ce-o avem de pe urma aurului şi argintului, nu-ţi place să priveşti cerul, şi-ţi place să priveşti argintul? Priveşte atunci argintul expus în prăvăliile negustorilor!

„Spre ruşinea voastră grăiesc aşa”247, ca să întrebuinţez cuvintele fericitului Pavel. Grăiesc spre ruşinea voastră aşa, pentru că vă văd atât de înnebuniţi de dragostea de bani. Sunt tare nedumerit şi nu pot înţelege pentru ce tot neamul omenesc, ca să întrebuinţez acest cuvânt pentru ce tot neamul omenesc nu găseşte nici o plăcere acolo unde plăcerea i se oferă cu uşurinţă şi fără nici o piedică şi, dimpotrivă, caută plăcere tocmai în lucrurile însoţite de griji, de greutăţi şi de necazuri. Pentru ce nu le face oamenilor atâta plăcere argintul expus în prăvăliile negustorilor câtă plăcere le face argintul pe care-l au în casa lor? Pentru ce, deşi argintul din prăvălia negustorilor e mai strălucitor şi nu aduce asupra sufletului nici grijă şi nici tulburare?
247. I Cor. 6, 5.

–  De ce?, mi se răspunde; pentru că argintul din prăvălia negustorilor nu-i argintul meu, pe când cel din casă e al meu.

– Prin urmare nu argintul iţi produce plăcere, ci lăcomia ta dă naştere plăcerii! Dacă n-ar fi aşa, ar trebui să simţi aceeaşi plăcere când priveşti argintul din casa ta ca şi atunci când îl priveşti în prăvălia negustorilor. Dacă-mi obiectezi că argintul îţi face plăcere din pricina întrebuinţării ce i-o dai, atunci ar urma să pui mai mult preţ pe sticlă decât pe argint. Chiar bogaţii îmi vor da dreptate în această privinţă, deoarece ei în mod obişnuit îşi fabrică cupele de vin din sticlă. Iar când, din pricina mândriei, sunt siliţi să-şi fabrice cupe de vin din argint, fac interiorul cupei din sticlă şi o îmbracă pe dinafară cu argint. Prin aceasta arată tocmai că sticla este mai plăcută şi mai potrivită pentru băut, pe când argintul este adăugat numai pentru a le satisface mândria şi îngâmfarea lor deşartă.

Dar, ca să vorbim deschis, ce înseamnă cuvintele” este al meu”,şi „nu este al meu”?

Când cercetez bine aceste cuvinte, nu văd în ele decât simple cuvinte. Mulţi oameni, chiar pe când trăiau, n-au putut păstra In mâinile lor argintul, care le-a scăpat din stăpânirea lor; iar aceia care l-au avut în mâini până la sfârşitul vieţii lor, în ceasul morţii, cu voia sau fără voia lor, au pierdut orice stăpânire asupra lui. Poţi vedea apoi că aceste cuvinte:”este al meu” şi „nu este al meu”, sunt simple cuvinte nu numai când e vorba de argint şi de aur, ci şi când e vorba de băi, de grădini şi de case. Toţi oamenii se folosesc îndeobşte de toate aceste bunuri. Cei care în aparenţă le stăpânesc, se deosebesc de cei care nu le au în stăpânirea lor numai prin faptul că ei poartă grija acestor bogăţii. Cei care nu le stăpânesc, se folosesc şi se bucură de ele, pe când ceilalţi, stăpânii lor, după ce şi-au dat toată osteneala ca să le adune, culeg acelaşi rod pe care îl culeg şi ceilalţi fără să-şi fi dat vreo osteneală şi fără să aibă vreo grijă.

69. Iar dacă cineva ar pune preţ pe chefuri şi îmbuibări, de pildă pe mulţimea cărnurilor tăiate, pe risipa vinului, pe măiestria pregătirii mâncărurilor alese, pe arta celor care ştiu să aşeze masa, pe arta brutarilor şi cofetarilor, pe mulţimea linguşitorilor şi a invitaţilor la masă, unul ca acesta să cunoască bine că situaţia bogaţilor faţă de astfel de invitaţi nu-i întru nimic mai bună decât a propriilor lor bucătari. Pe cât se tem bucătarii de stăpânii lor, tot pe atâta se tem şi aceştia de invitaţi, ca nu cumva să critice vreuna dintre mâncărurile pregătite cu atâta trudă şi cheltuială. Judecaţi din acest punct de vedere, stăpânii sunt în aceeaşi situaţie ca şi bucătarii; judecaţi însă din alt punct de vedere, situaţia lor e şi mai rea; se tem de invitaţii lor nu numai din pricina criticilor ce le-ar putea aduce mâncărurilor servite, dar şi din pricina invidiei lor. De cele mai multe ori invidia a luat naştere de pe urma unor astfel de ospeţe şi nu s-a oprit până n-a adus pe capul celui care a dat ospăţul cele mai mari primejdii.

– Dar cât este de plăcut, mi s-ar putea spune, să te ospătezi cu multe şi felurite mâncăruri!

– Doamne fereşte! De pe urma îmbuibării cu mâncare şi băutură se nasc durerile de cap, durerile de stomac, întunecarea minţii, buimăcelile, ameţelile, împăienjenirea ochilor şi încă alte dureri mai grozave decât acestea. Şi dacă ruşinea şi paguba aceasta s-ar mărgini numai la supărări de o zi! Dar în astfel de mese îşi au, mai ales, cauza bolile cel mai greu de vindecat. O dată ce podagra, slăbirea organelor trupului, paralizia şi încă alte boli mai cumplite au pus stăpânire pe trup, apoi îl chinuie până la ultima răsuflare. Care plăcere, deci, ar putea fi tot atât de mare cât de mari sunt necazurile pricinuite de chefuri şi îmbuibări? N-ar prefera, oare, orice om o viaţă cumpătată şi austeră, numai ca să scape de aceste boli şi necazuri?

70. Cumpătarea Ia mâncare şi băutură nu are aceste urmări; alungă departe aceste neajunsuri; este pricinuitoare de sănătate şi de bunăstare trupească. Iar dacă urmăreşti plăcerea, vei găsi mai multă plăcere în cumpătare decât în chefuri şi îmbuibări. În primul rând, ne înzdrăveneşte trupul şi nu îngăduie să vină peste trup nici una dintre bolile amintite mai sus, care prin ele însele, şi chiar numai una dintre ele, sunt în stare să stingă şi să taie din rădăcină orice plăcere. În al doilea rând, cumpătarea produce mai multă plăcere decât chefurile şi îmbuibările chiar cu ajutorul mâncărurilor de care se foloseşte.

– În ce chip?

– Iată cum. Pofta este aceea care dă naştere plăcerii, iar pofta nu ne vine nici când suntem ghiftuiţi, nici când suntem sătui, ci când ne este foame şi când mâncăm puţin. La ospeţele bogaţilor pofta nu-şi face apariţia; dar întotdeauna e de faţă la mesele săracilor; Ia mesele săracilor, pofta picură atât de multă miere în mâncăruri cât nu pot să toarne bucătarii şi oamenii care ştiu să pregătească şi să întindă mesele bogaţilor. Bogaţii mănâncă fără să le fie foame beau fără să le fie sete şi se bagă în aşternuturi înainte de a simţi nevoia somnului. Oamenii cumpătaţi şi săracii mănâncă, beau şi se culcă după ce mai întâi simt nevoia de a mânca, de a bea şi de a dormi. Această nevoie le măreşte mal mult decât orice plăcerea. Spune-mi, te rog, pentru care pricină Solomon zice că somnul slugii este dulce? Solomon grăieşte astfel: „Dulce este somnul slugii, fie de mănâncă mult, fie de mănâncă puţin”248. De ce e dulce? Din pricina aşternutului moale? Cele mai multe slugi se culcă pe pământul gol sau pe saltele de paie! Din pricină că stau degeaba? Dar n-au nici o clipită de timp liberă! Din pricină că se odihnesc? Dar sunt frânţi de oboseală şi nu încetează o clipă de a se trudi! Prin urmare, ceea ce face ca somnul slugilor să fie dulce este tocmai nevoia pe care o simt atunci când se duc la culcare. Cu bogaţii, lucrurile nu se petrec aşa. Dacă nu vine somnul peste ei din pricină că sunt beţi turtă, trebuie să stea treji toată noaptea, să se răsucească şi să se frământe, deşi sunt culcaţi în aşternuturi moi.

71. Aş putea arăta şi în alt chip câtă pagubă, câtă neplăcere şi câtă ruşine atrag după sine îmbuibarea şi chefurile dacă aş înşira toate bolile pe care le întipăresc în suflet chefurile. Bolile sufletului sunt cu mult mal multe şi cu mult mal cumplite decât bolile trupeşti. Din pricina îmbuibării şi a chefurilor oamenii ajung molâl, laşi, obraznici, îngâmfaţi, desfrânaţi, insultători, destrăbălaţi, mânioşi, cruzi mojici, lacomi, slugarnici şi, ca să spun pe scurt, nu sunt buni de nici o treabă de folos şi necesară. Cumpătarea are dimpotrivă, cu totul alte urmări.

Acum este timpul să-mi îndrept vorbele mele spre alte idei Dar după ce voi mai adăuga numai câteva cuvinte, mă voi ocupa iarăşi de spusele Apostolului Pavel.
248. Eccl. 5, 11.

Dacă traiul bogaţilor, în aparenţă atât de vrednic de râvnit, este plin de atâtea necazuri şi de atâtea rele şi dacă aduce asupra sufletului şi trupului o mulţime atât de mare de boli, ce putem spune despre necazurile şi nenorocirile recunoscute ca atare de întreaga lume? Cum le vom numi? Ce vom spune, de pildă, despre frica de conducători, de răscoalele poporului, de intrigile calomniatorilor şl invidioşilor? Căci toate aceste necazuri şi nenorociri străjuiesc uşile şi casele bogaţilor. De pe urma acestor rele femeile celor bogaţi în chip necesar suferă cu mult mai mult decât bărbaţii lor, deoarece ele nu pot suporta cu destulă bărbăţie schimbările aduse de aceste nenorociri asupra soţilor lor.

72.  Dar pentru ce vorbesc numai de femei? Şi bărbaţii sfârşesc în chip ticălos când vin peste ei astfel de schimbări în viaţa lor. Omul care a trăit în cumpătare nu se teme de nici o schimbare; dimpotrivă, cel care şi-a cheltuit anii ducând o viaţă stricată şi trândavă va muri înainte de a putea îndura schimbarea vieţii sale,  dacă se întâmplă cumva ca, dintr-o pricină oarecare sau din forţa împrejurărilor, să sărăcească. Aceasta din pricină că nu s-a pregătit mai dinainte şi nu s-a exercitat să trăiască în cumpătare. Mânat de aceste motive, fericitul Pavel spune:  „Unii ca aceştia vor avea însă necaz în trup; eu însă aş vrea să vă cruţ”249. După aceste cuvinte adaugă: „Căci vremea ce-a mai rămas este scurtă”250.

73.  Poate că cineva mi-ar pune această întrebare:

– Dar ce legătură au aceste cuvinte cu căsătoria?

– Au foarte mare legătură, dacă este mărginită căsătoria numai la graniţele acestei vieţi. Iar în viaţa de dincolo nici nu se însoară, nici nu se mărită 251.
249.  I Cor. 7, 28.
250.  II Cor. 7, 29.
251.  Matei 22, 30.

Dacă timpul de acum se grăbeşte spre sfârşit, iar învierea stă la uşă, atunci timpul de acum nu-i nici pentru căsătorii, nici pentru averi şi moşii, ci pentru un trai în sărăcie şi pentru o viaţă plină de înţelepciune, de care avem trebuinţă dincolo, pe lumea cealaltă. Noi, cei de pe pământ, ne asemănăm cu fetele tinere. Atâta vreme cât o copilă stă în casă, alături de mama ei, n-are altă grijă decât grija jucăriilor ei; le aşază într-o cutie, le pune în camera ei; ţine cheia de la cutie şi are deplină stăpânire asupra cheii şi cutiei, păzeşte cu tot atâta grijă acele lucruri de nimic şi fără de preţ cu câtă grijă chivernisesc alţii case mari şi moşii întinse. Când însă trebuie să se logodească şi timpul căsătoriei o sileşte să părăsească casa părintească. Iasă la o parte toate acele fleacuri şi jocuri copilăreşti; acum trebuie să se îngrijească de gospodărirea casei, de supravegherea mulţimii moşiilor şi robilor, trebuie să-şi servească bărbatul şi să facă încă alte multe treburi mai mari decât acestea. Tot astfel şi noi, pentru că mergem spre o viaţă desăvârşită, potrivită bărbaţilor, trebuie să lăsăm la o parte toate cele de pe pământ, cu adevărat jucării de copii, şi să ne gândim la cer şi la toată strălucirea şi la toată slava vieţuirii de acolo. Am fost şi noi uniţi cu un Mire, iar Mirele acesta ne cere sâ-L iubim în aşa chip, încât să părăsim de dragul Lui nu numai cele de pe pământ nu numai aceste lucruri mici şi fără de preţ, ci, dacă e nevoie, să părăsim chiar viaţa. Prin urmare, pentru Că trebuie să plecăm dincolo, să scuturăm din sufletul nostru grija cea lumească, cea fără de preţ- Când este vorba să ne mutăm dintr-o casă sărăcăcioasă într-un palat, nu ne mai îngrijim să luăm cu noi vasele de lut, lucrurile de lemn, mobilele şi toată sărăcia din vechea locuinţă! Aşa şi acum, când e vorba să ne mutăm din locuinţa aceasta sărăcăcioasă de pe pământ în palaturile cerurilor, să nu ne mai îngrijim de cele de pe pământ Timpul de acum ne şi cheamă spre cer, după cum spunea şi fericitul Pavel, scriind romanilor: „Acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am primit credinţa. Noaptea e pe sfârşite, iar ziua s-a apropiat”252. Iar, în altă parte, spune: „Acum timpul ce a mai rămas este scurt, aşa că şi cei care au femei să fie ca şi cum n-ar avea” 253.

Pentru ce au nevoie să se căsătorească cei care nu vor face uz de căsătorie pe cealaltă lume, ci vor fi în aceeaşi situaţie ca şi cei necăsătoriţi? Pentru ce au nevoie de bani? Pentru ce au nevoie de moşii? Pentru ce au nevoie de lucrurile din viaţa aceasta pământească, o dată ce dincolo toate acestea sunt fără de nici un folos şi nepotrivite? Dacă cei care au să se înfăţişeze în faţa unui tribunal de pe pământ pentru a da socoteală de greşelile lor, se îndepărtează, când este aproape ziua judecăţii, nu numai de femeie, ci şi de mâncăruri, de băuturi, de orice altă treabă şi se ocupă numai cu apărarea, cu atât mai mult noi, care avem să ne înfăţişăm, nu înaintea unui tribunal pământesc, ci înaintea scaunului ceresc de judecată spre a da socoteală de cuvintele, de faptele şi de gândurile noastre, trebuie să ne îndepărtăm de toate, şi de bucuria şi de întristarea ce le simţim pentru lucrurile din lumea aceasta, şi să ne îngrijim numai de ziua aceea înfricoşată. Hristos a spus: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl lui, pe mama lui, pe copiii lui, pe fraţii lui şi pe surorile lui, ba încă şi sufletul lui, nu poate fi ucenic al Meu; cel care nu poartă crucea lui şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenic al Meu”254. Tu însă stai şi faci toate poftele femeii! Râzi, trândăveşti şi chefuieşti! „Domnul este aproape nu vă îngrijiţi de nimic!”255. Tu însă n-ai altă ocupaţie şi nu te îngrijeşti de altceva decât de bani şi de averi! „Împărăţia cerurilor s-a apropiat!”256. Tu însă n-ai în minte altceva decât grija de casă, nu te gândeşti la altceva decât la chefuri şi la plăceri. „Chipul lumii acesteia trece” 257.
252.  Rom. 13, 11-12.
253.  I Cor. 7. 29.
254.  Luca 14, 26-27.
255.  Filip. 4, 5-6.
256.  Matei 4, 17.
257.  l Cor. 7, 31.

Pentru ce, dar, te zbaţi după lucrurile lumii acesteia, lucruri nestatornice şi pieritoare, şi nu dai nici o atenţie celor veşnice şi nepieritoare? Nu după mult timp nu vor mai fi nici căsătorie, nici dureri de naştere, nici plăceri trupeşti, nici împreunări între bărbat şi femeie, nici belşug de bani, nici grijă de moşii, nici mâncare, nici îmbrăcăminte, nici cultivarea pământului, nici comerţ pe mare, nici arte şi meserii, nici construcţii de clădiri, nici oraşe, nici case; va fi o altă stare, o altă viaţă! Toate cele din lume, după puţină vreme, vor pieri. Acest înţeles îl au cuvintele apostolului: „Faţa lumii acesteia trece”. Pentru ce, dar, ca şi cum am rămâne pe pământ pe vecie, ne dăm atâta osteneală şi ne îngrijim atât de mult de nişte lucruri de care ne vom despărţi înainte de căderea serii? Pentru ce alegem viaţa aceasta plină de dureri şi de necazuri, când Hristos ne cheamă la o viaţă liniştită şi fără griji? „Vreau ca voi să fiţi fără de grijă, spune Apostolul. Cel neînsurat se îngrijeşte de cele ale Domnului” 258.

74. Poate că cineva m-ar întreba:

– Cum vrei să fim fără de grijă, când ne pui în spate alte griji?

– Grijile pentru cele duhovniceşti nu sunt griji, după cum nici necazurile suferite de dragul Iui Hristos nu sunt necazuri. Aceasta nu din pricină că necazul a încetat de a mai fi necaz, ci din pricină că starea sufletească a celor care suferă cu plăcere necazurile este mai puternică decât necazurile. Negreşit, poate fi numit om cu griji omul care se îngrijeşte de lucruri pe care nu le va putea folosi multa vreme, iar de multe ori nu se foloseşte de ele nici chiar puţină vreme; dar omul care culege roade mai de preţ de pe urma grijilor lui poate fi rânduit pe bună dreptate între oamenii fără griji.
258.  l Cor. 7, 32.

Dar, în afară de cele spuse, atât de mare este deosebirea între o grijă şi alta, încât nici nu trebuie socotită grijă de cele duhovniceşti, în comparaţie cu grija de (lucrurile lumii; atât este de uşoară şi lesnicioasă, Aceasta am demonstrat-o de altfel în cele spuse mai sus.

„Cel neînsurat se îngrijeşte de cele ale Domnului; iar cel însurat de cele ale lumii”259. Lumea trece, pe când Dumnezeu rămâne. Nu este, oare, îndestulător acest argument pentru a dovedi superioritatea traiului în feciorie? Pe cât de mare este deosebirea dintre Dumnezeu şi lume pe atât mai mare şi mai bună este grija de cele duhovniceşti decât grija de cele lumeşti.

– Atunci pentru ce Pavel ne mai îngăduie să ne căsătorim, de vreme ce căsătoria ne ţintuieşte de grijile lumeşti şi ne îndepărtează de cele duhovmceşti?

Pavel ne spune:

– Tocmai ca răspuns la această întrebare, am zis: „Aşa că cei care au femeie să fie ca şi cum n-ar avea”; prin urmare, cei care s-au legat cu lanţurile căsătoriei sau au de gând să se lege, să caute să facă, pe altă cale, cât mai slab acest lanţ. Pentru că nu-i cu putinţă să-l rupi, o dată ce te-ai legat de el, fă-l mai uşor de suportat! Dacă vrem, putem să tăiem din viaţa noastră de oameni căsătoriţi tot ce este de prisos şi să nu facem ca prin trândăvia noastră să adăugăm vieţii noastre griji mai mari decât cele ce ni le impune însăşi natura căsătoriei.

75. Dar dacă vrei să afli mai lămurit ce înţeles au cuvintele „să ai femeie ca şi cum n-ai avea”261, du-te cu mintea la cei care trăiesc fără de femei, la cei care s-au răstignit pentru lume262, la cei care au renunţat la toate cele din lume.
259.  I Cor. 7, 32-33.
260.  l Cor. 7, 29.
261.  l Cor. 7, 29.
262.  Gal. 6, 14.

Ce fel de viaţă duc aceştia? Cum trăiesc? Nu sunt nevoiţi să tocmească cârduri de slujnice; n-au nevoie de bijuterii şi coliere, de atâtea şi atâtea hectare de pământ. Toate aceste griji le lasă la o parte şi se îngrijesc numai de hrana lor şi de o haină pe care s-o îmbrace. Aceasta poate s-o facă şi un om căsătorit. Poate să ajungă să aibă aceeaşi filosofie, aceeaşi concepţie despre lume şi viaţă. Cuvintele lui Pavel citate mai sus, „să nu vă lipsiţi unul de altul”263, se referă numai Ia legăturile trupeşti dintre soţ şi soţie.
263. l Cor. 7, 5.

În privinţa aceasta Pavel porunceşte ca un soţ să urmeze voinţei celuilalt; nu îngăduie ca unul dintre ei să fie stăpân. În ce priveşte însă îmbrăcămintea, felul de trai şi toate celelalte ocupaţii, unde trebuie pusă în practică concepţia creştină despre lume şi viaţă, filosofia creştină, un soţ nu mai trebuie să dea socoteală înaintea celuilalt soţ. Bărbatul poate, chiar împotriva voinţei soţiei sale, să suprime din casa sa tot luxul, toate petrecerile, toate ospeţele, toate grijile şi ocupaţiile fără rost şi zadarnice. Tot aşa, nici soţia nu poate fi silită de bărbatul ei, împotriva voinţei ei, să se împodobească, să umble după slava deşartă şi să se îngrijească de lucruri fără de rost şi fără de folos. Şi e foarte drept să fie aşa. Şi iată de ce. Legăturile trupeşti dintre soţ şi soţie pornesc dintr-o dorinţă strâns legată de firea omenească; din pricina aceasta ele se bucură de multă îngăduinţă; din pricina aceasta un soţ n-are dreptul să lipsească pe celălalt soţ, împotriva voinţei lui, de obligaţiile conjugale. Toate celelalte preocupări din viaţa celor căsătoriţi: luxul, petrecerile, mulţimea de prisos a slugilor, ocupaţiile fără rost nu sunt legate de însăşi firea omenească, ci se nasc datorită trândăviei şi mândriei. Întemeiat pe acest adevăr, Pavel nu sileşte pe cei căsătoriţi să se supună unul altuia când e vorba de aceste griji, aşa cum porunceşte această supunere când e vorba de legăturile trupeşti dintre soţ şi soţie. Prin urmare, cuvintele „să ai femeie ca şi cum n-ai avea” înseamnă a nu ne încărca cu griji de care izvorăsc din capriciile şi din dorinţa de lux a soţiilor noastre; înseamnă a avea numai atâta grijă cât se cuvine unui suflet unit cu noi, unui suflet care preferă să trăiască înţelepţeşte şi modest. Că aceasta a fost intenţia lui Pavel, atunci când a rostit aceste cuvinte, se vede şi din cuvintele imediat următoare: „Cei ce plâng să fie ca şi cum n-ar plânge; iar cei ce se bucură de avuţiile lor să fie ca şi cum nu s-ar bucura”264. Într-adevăr, cei care nu se bucură de avuţii, nici nu se vor îngriji să strângă avuţii, iar cei care nu se plâng că sunt săraci, nici nu se vor teme de sărăcie şi nici nu vor fugi de cumpătare şi de un trai modest. În acest sens trebuie luate cuvintele „să ai femeie ca şi cum n-ai avea”; în acest sens trebuie luate şi cuvintele spuse de Pavel mai jos: „a te folosi de lume ca şi cum nu te-ai folosi”265.

„Cel însurat se îngrijeşte de cele ale lumii”266 , „iar cel neînsurat se îngrijeşte de cele ale Domnului”267. Şi într-un caz şi în altul, Pavel vorbeşte de grijă, în primul caz, grija omului însurat este fără folos şi zadarnică, dar, mai bine spus, este însoţită de durere şi necaz (căci „unii ca aceştia vor avea necaz în trup”268; în al doilea caz însă, grija este îndreptată spre bunătăţi cu neputinţă de zugrăvit prin cuvinte.
264.  I Cor. 7, 30.
265.  I Cor. 7, 31.
266.  I Cor. 7, 33.
267.  I Cor. 7, 32.
268.  I Cor. 7, 29.

Pentru ce, dar, să nu alegem mai degrabă grija de cele „duhovniceşti, nu atât pentru motivul că atrage după sine atâtea şi atâtea răsplăţi, cât pentru motivul că, prin natura ei, este mai uşoară decât grija de cele lumeşti?

De ce se îngrijeşte o fată care nu se mărită? Se îngrijeşte, oare, de chivernisirea averilor şi a banilor, de supravegherea slugilor, de ţinerea din scurt a administratorilor moşiilor şi de celelalte treburi? Supraveghează, oare, bucătarii, ţesătorii şi pe ceilalţi oameni de serviciu? Doamne fereşte! Nu-şi bate capul cu nici una dintre aceste griji. De un singur lucru se îngrijeşte: să-şi zidească sufletul ei, să împodobească acel templu sfânt, nu cu împletiturile părului, nu cu aur şi mărgăritare, nu cu vopsele şi farduri, costisitoare şi greu de găsit, ci cu sfinţenia trupului şi a duhului.

„Femeia măritată, spune Pavel, se îngrijeşte cum să placă bărbatului ei” (269). Pavel a procedat foarte înţelept n-a cercetat în amănunţime toată viaţa unei femei căsătorite, nici  n-a arătat tot ce suferă o femeie cu trupul şi cu sufletul, pentru ca să placă bărbatului ei; n-a spus cum îşi chinuie şi-şi supune trupul la felurite munci, cum îşi terfeleşte sufletul cu slugărnicii, cu linguşeli, cu făţărnicii, cu temeri, cu griji fără rost şi zadarnice. Dimpotrivă, printr-un singur cuvânt, le-a cuprins pe toate acestea şi a lăsat pe seama conştiinţei fiecăruia dintre ascultătorii săi sarcina de a medita asupra lor.

După ce a arătat astfel cât e de superioară fecioria, după ce a ridicat-o până la cer, totuşi, de teamă ca nu cumva ascultătorii săi să creadă că porunceşte tuturor oamenilor să trăiască în feciorie, revine şi spune că este îngăduită căsătoria. Din pricina aceasta, nu s-a mărginit numai la sfaturile date mai înainte în această privinţă, ci, după ce a spus: „Nu am poruncă a Domnului”270 şi: „Dacă fecioara s-a măritat n-a greşit”271, adaugă iarăşi şi acum: „Şi aceasta v-o spun spre folosul vostru, nu ca să vă pun cursă”272.
269.  l Cor. 7, 34.
270.  I Cor. 7, 25. 27 l. I Cor. 7, 28. 272. I Cor. 7, 35.

76. Cu privire la aceste cuvinte ai putea fi nedumerit şi ai întreba:

–  Pentru ce Pavel rosteşte acum aceste cuvinte:  „Şi aceasta nu v-o spun ca să vă pun cursă”, o dată ce mai sus numeşte fecioria eliberare de legături, o dată ce ne spune că sfaturile date de a trăi în feciorie sunt spre folosul nostru, şi anume spre a nu avea necazuri, spre a fi scutiţi de griji, spre a ne cruţa? Pentru ce a mai rostit aceste cuvinte de vreme ce a arătat, prin cele spuse de el mai sus, că traiul în feciorie este lesnicios şi uşor de dus?

– Ce a vrut să spună Pavel prin aceste cuvinte?

– Pavel n-a numit fecioria o cursă. Doamne fereşte! Atunci ajunge o cursă, când îmbrăţişezi fecioria silit şi constrâns de cineva. Şi într-adevăr lucrurile aşa stau. Când faci ceva silit de cineva şi împotriva voinţei tale, lucrul acela, oricât ar fi de uşor, ajunge mai greu decât orice alt lucru şi ne înăbuşă sufletul mai groaznic decât ştreangul. Pentru aceasta a spus:’Nu ca să vă pun cursă”.

Cu alte cuvinte, Pavel spune aşa:

–  V-am spus şi v-am arătat cât de multe avantaje şi foloase are fecioria; cu toate acestea, vă las toată libertatea de a alege sau nu traiul în feciorie; pe cei care nu vor, nu-i atrag, nici nu-i silesc să îmbrăţişeze această virtute, riu v-am dat aceste sfaturi cu gândul de a vă necăji, ci pentru că doresc ca stăruinţa voastră bună în credinţă să nu fie tulburată de grijile lumeşti.

Vezi, şi cu acest prilej, cu câtă înţelepciune procedează Pavel! Îndeamnă, rugându-se! Îngăduie căsătoria, sfătuind pentru feciorie! Prin cuvintele spuse mai sus: „Nu silesc, ci îndemn”273 şi prin cele adăugate acum: „spre a trăi în bunăcuviinţă şi a vă alipi cu sârguinţă de Domnul”274, a arătat cât de măreţ e traiul în feciorie şi cat de mult câştig avem în urma acestei vieţuiri după Dumnezeu.
273.  I Cor. 7, 25.
274.  I Cor. 7, 35.

Într-adevăr, e cu neputinţă ca o femeie căsătorită, prinsă în grijile lumeşti şi trasă încoace şi încolo de ele, să fie afierosită în întregime Domnului, de vreme ce toată râvna ei şi tot timpul ei liber este ocupat cu grija bărbatului, cu grija gospodăriei şi cu toate celelalte îndeletniciri care în chip firesc sunt legate de căsătorie.

77. Aş putea fi întrebat?

– Dar dacă şi fecioara se îndeletniceşte cu multe şi este prinsă de griji lumeşti?

– O fecioară nu trebuie să fie aşa! Pe o astfel de fecioară ai scos-o din ceata fecioarelor. Nu-i de ajuns ca cineva să nu se căsătorească, spre a fi rânduită printre fecioare. Trebuie să aibă şi curăţie sufletească. Când spun curăţie sufletească, nu spun numai că trebuie să fie slobodă de pofte urâte şi ruşinoase, să nu dorească podoabele şi luxul, ci să nu aibă nici o preocupare şi nici o grijă lumească. Dacă nu-i aşa, la ce bun curăţia trupească? După cum nu poate fi ceva mai ruşinos pentru un ostaş decât atunci când îşi aruncă armele şi-şi pierde timpul prin crâşme, tot astfel nu poate fi ceva mai ruşinos pentru o fecioară decât atunci când este legată cu griji lumeşti. Cele cinci fecioare neînţelepte din parabola Domnului aveau candele, trăiau în feciorie; toate acestea nu le-au fost de nici un folos; uşile s-au închis, au rămas pe dinafară şi au pierit275. Fecioria tocmai pentru aceea este superioară căsătoriei, pentru că taie orice prilej grijilor de prisos şi dă putinţă celor care au îmbrăţişat fecioria să-şi afierosească tot timpul lor faptelor bineplăcute lui Dumnezeu.
275. Matei 25, 1-12.

Dacă o fecioară nu face asta, apoi este cu mult mai prejos decât o femeie căsătorită; îşi acoperă sufletul cu spini şi înăbuşă sămânţa curată, sămânţa cerească.

78. Pavel spune mai departe:

„Dacă un părinte socoteşte că este o ruşine pentru fata lui dacă îi trec tinereţile şi rămâne nemăritată, şi se gândeşte să o mărite, apoi facă ce vrea! Nu păcătuieşte! Să o mărite!”276.
276. l Cor. 7, 36.

– Pentru ce spui, Pavele, „să facă ce vrea?”. Pentru ce nu îndrepţi părerea lui greşită? Pentru ce îi îngădui să o căsătorească? Pentru ce n-ai spus:”Dacă un părinte socoteşte că e o ruşine pentru fata lui să rămână nemăritată, este un ticălos şi un nemernic, pentru că socoteşte ruşinos un lucru atât de minunat”? Pentru ce nu l-ai sfătuit să-şi scoată din cap acest gând greşit, pentru ce nu l-ai convins să nu-şi mai mărite fata?

Pavel ne răspunde:

– Un om care socoteşte o ruşine ca fata lui să rămână nemăritată este un om care are un suflet slab, un suflet care se târăşte pe pământ. Astfel de suflete nu le poţi urca dintr-o dată până acolo încât să poată înţelege cuvintele despre feciorie. Cum va primi sfaturile care-l îndeamnă să-şi păstreze în feciorie fata lui, când el este atât de îndrăgostit de lucrurile lumii, când admiră viaţa aceasta pământească atât de mult încât, chiar după atâtea îndemnuri, după atâtea sfaturi, socoteşte totuşi vrednic de ruşine ceea ce este vrednic de ceruri, ceea ce se aseamănă cu vieţuirea îngerească?

Să nu te prindă mirarea dacă Pavel vorbeşte în acest chip atunci când e vorba de căsătorie, îngăduită de credinţa noastră, o dată ce vorbeşte tot aşa, tot cu atâta îngăduinţă, când e vorba de fapte oprite şi nelngăduite de legea creştină. Să mă explic. Era o slăbiciune iudaică păzirea şi cercetarea mâncărurilor, adică de a le mânca pe unele, şi a le respinge pe altele. Legea creştină îndepărtase această slăbiciune. Cu toate acestea, printre creştinii din Roma erau unii care mai aveau această slăbiciune şi făceau deosebire între mâncăruri. Pavel nu-i ţine de rău pe aceştia; dimpotrivă, face ceva mai mult; îi trece cu vederea pe cei ce păcătuiau, călcând în picioare legea creştină, şi mustră tocmai pe cei care încercau să-i aducă pe calea cea bună, spunându-le: „Dar tu, pentru ce judeci pe fratele tău?”277. Când însă a scris colosenilor, n-a mai procedat aşa; dimpotrivă, îi mustră pentru că mai păzesc încă prescripţiile legii iudaice, le vorbeşte cu cuvinte înalte, filosofice, spunându-le: „Nimeni să nu vă judece pentru mâncare şi băutură”278. Iar mai jos zice: „Dacă aţi murit cu Hristos faţă de stihiile lumii, pentru ce vă mai supuneţi lor, ca şi cum aţi vieţui în lume? Pentru ce spuneţi: nu te atinge, nu gusta, nu te apropia de cutare sau cutare mâncare? Toate acestea sunt lucruri menite să piară prin întrebuinţare”279.

Pentru ce, dar, Pavel se poartă cu atâta îngăduinţă faţă de romani, şi atât de aspru faţă de coloseni, când şi unii, şi alţii săvârşiseră aceeaşi abatere?

Pentru că cei din urmă erau tari în credinţă, iar romanii erau slabi; de aceea aveau nevoie de îngăduinţă. Pavel le-a vorbit aşa, pentru că aştepta ca mai întâi să se întărească credinţa în sufletele lor. Se temea ca nu cumva, venind înainte de vremea potrivită cu învăţături mai înalte, să nu smulgă o dată cu neghina şi răsadurile, cu rădăcină cu tot, ale învăţăturii sănătoase. Pornind de la acest gând, nici nu-i mustră pe romani cu tărie, nici nu-i lasă însă fără mustrare; îi atinge totuşi, pe ascuns, fără să deştepte bănuiala lor, făcându-se că mustră tocmai pe cei care încercau să-i aducă pe calea cea bună. Prin cuvintele: „Tu cine eşti, care judeci slugă străină? Pentru stăpânul său ea stă sau cade”280, se pare că închide gura celor care ţineau de rău pe creştinii care făceau deosebire între mâncăruri, pe când, în realitate, pişcă tocmai sufletul acestora din urmă, arătându-le că tocmai deosebirea ce o fac între mâncăruri îi vădeşte a fi nişte oameni care nu sunt siguri în credinţa lor, care nu sunt încă întăriţi în credinţă, care se clatină, care sunt ameninţaţi să cadă dacă nu-şi întăresc credinţa. Tot astfel şi acum, când dă sfaturi despre feciorie, Pavel urmează aceeaşi cale. Vorbeşte cu îngăduinţă şi cu pogorământ din pricina slăbiciunii în credinţă a celor care se ruşinează dacă le-ar rămâne fetele nemăritate. Nu li se adresează pe faţă. Dar le dă o puternică lovitură tocmai prin laudele aduse celor care, înţelegând superioritatea fecioriei, îşi păstrează fecioare fetele lor, căci spune: „Iar cel care stă neclintit în inima sa şi nu este silit şi are stăpânire peste voia sa şi a hotărât în inima sa să-şi păstreze fata fecioară, bine face”281.
277. Rom. 14, 10.
278. Col. 2, 16.
279. Col. 2, 20-22.
280. Rom. 14, 4.
281. I Cor. 7, 37.

Mai întâi a spus: „Iar cel ce stă neclintit în inima sa”; a grăit aşa pentru a face deosebire între un astfel de om hotărât şi celălalt, căruia îi e ruşine dacă-i rămâne fata nemăritată, care-i nestatornic, care umblă cu uşurinţă încoace şi încolo, care nu ştie să meargă pe picioarele lui, care nu priveşte viaţa cu bărbăţie. Pavel, după ce a văzut că aceste cuvinte sunt îndestulătoare ca să pişte sufletul Iui, îl scuză iarăşi, aducându-i o învinuire care mai poate fi oarecum iertată. Într-adevăr, după cuvintele: „Cel care stă neclintit în inima sa”, a adăugat: „şi nu este silit, adică nu-l sileşte fata lui să o mărite, şi are stăpânire”. Firesc ar fi fost ca Pavel să grăiască aşa: „Cel care stă neclintit în inima sa şi nu socoteşte ruşinos lucru să-i rămână fata nemăritată”. Dar nu; Pavel n-a grăit aşa. Cuvintele acestea ar fi fost prea ofensatoare. De aceea, în locul acestor cuvinte, s-a folosit de altele pentru mângâierea celui care-şi mărită fata; dar mângâierea aceasta, departe de a fi o mângâiere, ii ducea, dimpotrivă, tot spre gândul că fecioria este superioară căsătoriei. Într-adevăr, este mai groaznic sâ-ţi împiedici fata de a îmbrăţişa fecioria din pricină că socoteşti a fi o ruşine să rămână nemăritată, decât să o împiedici pentru că nu poţi face altfel, pentru că eşti silit să o măriţi. În ultimul caz, eşti un laş şi un ticălos. În primul caz, eşti un pervers, căci nu eşti în stare să judeci drept natura Iucrurilor.

Pavel însă n-a vrut să rostească aceste cuvinte. Nu era timpul potrivit pentru a fi rostite.

– Pentru ce?

– Pentru că nu-ţi este îngăduit, nici când eşti silit, sâ-ţi împiedici fata de a trăi în feciorie, dacă ea vrea asta; dimpotrivă, trebuie sa te opui cu dârzenie tuturor piedicilor care se ridică împotriva unei dorinţe atât de bune. Ascultă ce spune Hristos: „Cel care-şi iubeşte pe tatăl său şi pe mama sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”282. Când căutăm să îndeplinim o faptă care e pe placul lui Dumnezeu, trebuie să ne fie duşman şi inamic orice om care ne pune piedici, chiar de ne-ar fi tată, chiar de ne-ar fi mamă; oricine ar fi.
282. Matei 10, 37.

Pavel însă n-a vrut să vorbească aşa; scria unor oameni care erau încă nedesăvârşiţi în credinţă. De aceea a spus: „Iar cel care stă neclintit în inima sa şi nu este silit”, nu s-a mărginit însă la atâta, ci a mai adăugat „şi are stăpânire peste voia sa” – deşi „a nu fi silit” şi „a avea stăpânire peste voia sa” înseamnă acelaşi lucru, au acelaşi înţeles. Vrea însă să mângâie sufletul mic şi josnic al ascultătorilor săi întrebuinţând mai multe cuvinte şi sporind prin aceasta circumstanţele atenuante. După aceste cuvinte mai adaugă şi altă pricina, spunând: „şi a hotărât în inima sa”. Pentru a merita laude nu este de ajuns numai să fii liber de a-ţi păstra fata pentru feciorie, ci trebuie să mai şi alegi şi să te şi hotărăşti la aceasta; atunci faci într-adevăr bine.

În sfârşit, ca să nu socoteşti că nu este nici o deosebire între un părinte care-şi păstrează fata fecioară şi unul care o mărită din pricina îngăduinţei şi a pogorământului făcut de el faţă de slăbiciunea omenească, Pavel caută să arate, cu oarecare măsură, că totuşi este o deosebire intre un părinte şi altul, spunând aşa: „Aşa că cel ce-şi mărită fecioara bine face, iar cel ce nu o mărită, mai bine face”283. Şi aici, tot pentru acelaşi motiv, n-a arătat pe cât este de superioară fecioria faţă de măritiş. Tu însă, dacă vrei să afli superioritatea fecioriei, ascultă pe Hristos, care spune: „Nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii în ceruri”284. Iată deosebirea între o fecioară şi o femeie măritată! Fecioria, când este într-adevăr feciorie, face să dispară dintr-o dată tot ce este muritor în om!
283.  l Cor. 7, 38.
284.  Matei 22, 30.

79. Spune-mi, te rog, în ce se deosebeau de îngeri Ilie, Elisei, loan Botezătorul, aceşti iubitori sinceri ai fecioriei? Întru nimic altceva decât că erau uniţi cu trupul; în celelalte privinţe, dacă ai cerceta bine, nu-i vei găsi întru nimic mai prejos de îngeri. Dar tocmai faptul acesta, care pare o scădere, tocmai aceasta îi ridică mai mult şi este pentru ei pricină de laudă. Într-adevăr, de câtă bărbăţie, de cată filosofie n-au avut nevoie spre a putea ajunge asemenea îngerilor, ei, care trăiau pe pământ, care erau supuşi tuturor nevoilor firii omeneşti? Cine le-a dat această putere? Fecioria! Ea i-a făcut aşa! Şi aceasta se vede din faptul că, dacă ar fi avut femeie şi copii, n-ar fi putut locui cu uşurinţă în pustie, n-ar fi putut să părăsească casele, nici celelalte îndeletniciri ale vieţii. Aşa însă, datorită fecioriei, au fost sloboziţi din toate aceste legături şi trăiau pe pământ ca şi cum ar fi trăit în ceruri. N-aveau nevoie de ziduri, de acoperiş, de pat, de masă; de nimic din toate acestea; în loc de acoperiş aveau cerul; în Ioc de pat, pământul, în loc de masă, pustia. Şi, lucru minunat, tocmai pustia neroditoare, pricină de foamete pentru ceilalţi oameni, pentru aceşti sfinţi era masă îmbelşugată, n-aveau trebuinţă de vii, nici de teascuri, nici de semănături, nici de holde de secerat. Băutură plăcută şi îmbelşugată le dădeau izvoarele, râurile şi lacurile. Lui Ilie un înger îi pregătea masă minunată şi neobişnuită, masă superioară celei obişnuite printre oameni. Iată ce spune Scriptura despre el: „o pâine ajungea să-l hrănească timp de patruzeci de zile”285. Pe Elisei harul Duhului îl hrănea adeseori în chip minunat; nu-I hrănea numai pe el, ci şi pe alţii prin el286. Iar loan Botezătorul, care a fost mai mult decât un profet, căci mai mare decât el nu s-a ridicat nimeni dintre cei născuţi din femeie287, nici n-a avut nevoie de hrană făcută de mână omenească. Nu-i întreţineau viaţa trupului pâinea, vinul şi untdelemnul, ci lăcustele şi mierea sălbatică288. Ai văzut îngeri pe pământ? Ai văzut puterea fecioriei? Fecioria i-a făcut pe cei alcătuiţi din sânge şi trup, pe cei ce mergeau pe pământ, pe cei supuşi nevoilor firii omeneşti muritoare, fecioria i-a făcut pe aceştia să se poarte în toate împrejurările vieţii ca şi cum ar Fi fost fără de trupuri, ca şi cum ar Fi şi dobândit cerul, ca şi cum ar fi fost nemuritori.
285.  III Regi 19, 6-8.
286.  IV Regi 4, 40.
287.  Matei 11, 11.
288.  Matei 3, 4.

80. Lui Ilie, Elisei şi loan Botezătorul toate le erau de prisos. Le erau de prisos nu numai cele care sunt în adevăr de prisos, cum e, de pildă, luxul, traiul bun, bogăţia, puterea, slava şi tot cortegiul acestor visări, ci şi cele care par necesare şi de folos, cum sunt casele, oraşele, meseriile. A trăi aşa înseamnă „a fi cu bună cuviinţă şi a fi alipit stăruitor de Domnul”289, în aceasta constă virtutea fecioriei.
289. I Cor. 7, 35.

Minunat lucru şi vrednic de multe cununi este biruirea furiei poftelor şi stăpânirea înverşunării firii! Dar cu adevărat minunat lucru este atunci când fecioria este unită cu o astfel de viaţă. Fecioria în ea însăşi şi numai ea este neputincioasă şi nu-i în stare să mântuie pe cei care o practică. Pentru aceasta ne pot da mărturie toţi câţi practică şi azi fecioria. Sunt atât de departe de Ilie, Elisei şi loan Botezătorul cât e de departe pământul de cer. După cum, dacă lipseşti fecioria de „bună-cuviinţă şi de alipirea stăruitoare de Domnul”, ai tăiat înseşi arterele fecioriei, tot astfel, când practici fecioria, dar o dată cu ea duci şi o viaţă virtuoasă în toate privinţele, ai în sufletul tău şi rădăcina, şi temelia tuturor faptelor bune. O vieţuire virtuoasă hrăneşte roadele fecioriei, aşa cum hrăneşte un pământ gras şi roditor rădăcina plantelor. Mai bine spus însă, viaţa unui om care s-a răstignit pentru lume şi pentru poftele lumii este şi rădăcină a fecioriei, dar şi rod al fecioriei. Într-adevăr, fecioria i-a făcut pe acei bărbaţi minunaţi, pe Ilie, Elisei şi loan, să meargă pe drumul cel minunat; fecioria le-a tăiat din jurul lor toate legăturile, ea le-a îngăduit să zboare cu picioarele libere şi uşoare spre cer ca nişte păsări. Când n-ai de purtat de grijă de nevastă, când n-ai de îngrijit copii, poţi trăi cu foarte multă uşurinţă în sărăcie; iar sărăcia ne apropie de ceruri şi ne scapă nu numai de frică, de griji, de primejdii, ci de toate greutăţile pe care le pune pe umerii noştri viaţa pământească.

81. Omul care nu are nici un fel de avere, dar se socoteşte pe sine ca şi cum ar avea tot ce-i trebuieşte, dispreţuieşte totul şi are multă îndrăznire şi faţă de înalţii demnitari, şi faţă de puternicii zilei, şi chiar faţă de cel ce are pe cap diademă, faţă de împărat. Omul care dispreţuieşte averile, procedând metodic, va dispreţui cu uşurinţă şi moartea. Ajungând mai presus de tot ce-i omenesc, va vorbi cu îndrăznire înaintea orişicui, fără să se teamă de cineva, fără să tremure înaintea cuiva. Dimpotrivă însă, omul care-i preocupat de averi nu este numai robul banilor, ci şi al slavei şi al cinstei şi al vieţii prezente; într-un cuvânt, este rob tuturor lucrurilor trecătoare din lumea aceasta. De aceea Pavel a numit banii si averile rădăcină a tuturor relelor290. Numai fecioria este în stare să usuce această rădăcină şi să dea naştere altei rădăcini, o rădăcină foarte bună, care odrăsleşte toate bunătăţile: libertatea, îndrăznirea, curajul, zelul înflăcărat, dragostea fierbinte de cele cereşti, dispreţul tuturor celor pământeşti. În acest chip se realizează „buna cuviinţă şî alipirea stăruitoare de Domnul”.

82. Dar ce obiecţie isteaţă ne fac mulţi oameni împotriva celor spuse mai sus?

–  Patriarhul Avraam, spun aceştia, avea şi femeie, şi copii, şi averi, şi turme de oi, şi cirezi de vite. Cu toate acestea, atât loan Botezătorul, cât şi loan Evanghelistul, care au trăit în feciorie, atât Fetru, cât şi Pavel, care au strălucit prin infrănare, doreau să intre în sânul lui Avraam.

– Dar care profet, care evanghelist ţi-a spus, prea iubitul meu prieten, că doreşte să locuiască în sânul lui Avraam?

– Cine mi-a spus? Însuşi Hristos! Când a văzut pe sutaş că are multă credinţă, Hristos a spus: „Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi se vor odihni cu Avraam, cu Isaac şi cu lacov”291. Mai mult, Hristos spune că bogatul l-a văzut pe Lazăr desfătându-se împreună cu Avraam292.
290.  ITim. 6, 10.
291.  Matei 8, 11.
292.  Luca 16, 23.

–  Dar ce legătura au aceste spuse ale lui Hristos cu Pavel, cu Petru şi cu loan? Lazăr nu era nici Pavel, nici loan! Iar cei mulţi de la răsărit şi de la apus nu formează ceata apostolilor. Argumentul acesta, prin urmare, nu vă este de nici un folos, e zadarnic. Dar dacă vrei să auzi pe scurt care sunt răsplăţile apostolilor, ascultă cuvintele lui Hristos, Dătătorul acestor răsplăti: „Veţi şedea pe cele douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”295. În aceste cuvinte nu e vorba de Avraam, nici de Isaac, nici de lacov, nici de sânul de care ei vor avea parte, ci de o vrednicie cu mult mai mare decât aceasta, deoarece apostolii vor sta şi vor judeca pe urmaşii lui Avraam, Isaac şi lacov. Deosebirea între aceştia şi apostoli nu este numai în această privinţă, ci şi în alta, căci mulţi de la răsărit şi de la apus vor dobândi răsplăţile dobândite de Avraam. Hristos spune:”Mulţi vor veni de la răsărit şi de la apus si se vor odihni cu Avraam şi cu Isaac si cu lacov”. nimeni altul însă nu va sta pe unul dintre acele scaune de judecată, ci numai ceata acestor sfinţi, ceata apostolilor. Spune-mi, te rog, acum, după cele spuse, îmi mai aminteşti, îmi mai aduci ca argument turmele de oi, cirezile de vite ale lui Avraam? Îmi mai aminteşti de căsătoria lui, de copiii lui?

– Pentru ce să nu-ţi aduc aminte de ele, mi se răspunde, o dată ce mulţi dintre cei care au trăit în feciorie, doresc, după ce au vărsat atâta sudoare, să se ducă în sânul lui Avraam, să aibă adică parte de aceeaşi fericire ca şi Avraam, care în viaţă a fost atât de bogat şi a avut de toate?

– Îţi voi spune însă un lucru şi mai mare decât acesta: mulţi oameni care au trăit în feciorie nu vor avea parte de sânul lui Avraam şi nici de altul mai mic! Vor fi aruncaţi direct în iad! Dovada ne-o fac fecioarele neînţelepte, care n-au mai fost primite în cămara de nuntă294.
294,Matei 25, 10-12.

–  Prin urmare, potrivit celor ce-mi spui, urmează că fecioria este la fel cu căsătoria, dacă nu chiar mai rea! Exemplul pe care mi-l dai o şi arată mai rea. Dacă Avraam, care a fost căsătorit, se odihneşte şi se desfătează pe lumea cealaltă, iar cei care au trăit în feciorie se chinuiesc în iad, atunci nu-mi rămâne să cred altceva decât aceasta, potrivit propriilor tale cuvinte.

– Lucrurile însă nu stau deloc aşa! Nu numai că fecioria nu-i inferioară căsătoriei, ci cu mult superioară!

– Cum?

Nu căsătoria a fost pricina că Avraam a dobândit fericirea veşnică, după cum nici fecioria n-a fost pricina pierderii acelor nefericite fecioare. Celelalte virtuţi ale sufletului lui Avraam l-au făcut strălucitor pe Avraam, iar pe fecioarele cele neînţelepte răutatea vieţii lor le-a dat focului iadului. Avraam, deşi a fost căsătorit, totuşi s-a străduit să săvârşească virtuţile legate de feciorie, pe când fecioarele cele neînţelepte, deşi au îmbrăţişat fecioria, totuşi au fost cuprinse de furtuna vieţii şi de grijile care împovărează pe cei căsătoriţi.

Dar mi s-ar putea obiecta:

– Ce ne împiedică de a trăi „alipiţi stăruitor de Domnul” şi acum, fiind şi noi căsătoriţi ca Avraam, cu averi, cu copii şi cu toate celelalte bunuri pământeşti?

– Mai întâi de toate, acum, în timpul nostru, nici un om nu-i asemenea Iui Avraam, şi nici nu se apropie de el cât de cât. Avraam a dispreţuit averile mai mult decât cei care au îmbrăţişat sărăcia de bună voie; Avraam era bogat, avea femeie, dar îşi stăpânea plăcerile cu mai multă tărie decât cei care trăiesc în feciorie. Aceştia ard în fiecare zi de dorinţi; Avraam nu era legat de nici o patimă şi stingea flacăra dorinţei atât de bine, încât nu numai că s-a îndepărtat de Agar, roaba Iui, dar a alungat-o chiar din casă, spre a curma orice pricină de ceartă şi de tulburare295. Acum, în vremea noastră, este foarte greu să găseşti un astfel de om.
295. Fac. 21, 14.

83. Dar în afară de aceasta, voi spune şi acum ce spuneam la început, că oamenilor de pe timpul lui Avraam nu li se cerea să îndeplinească toate virtuţile care ni se cer nouă. Acum nu-i cu putinţă să fie cineva desăvârşit dacă nu-şi vinde toate averile, dacă nu se leapădă de tot ce are, nu vorbesc numai de bani şi de casă, ci dacă nu se leapădă chiar de sufletul lui. Pe vremea lui Avraam nu se cerea ca oamenii să arate în viaţa lor o virtute atât de mare.

– Ce vrei să spui cu aceste cuvinte? Ducem noi, oare, o viaţă mai virtuoasă decât patriarhul Avraam?

Trebuie să ducem o astfel de viaţă şi ni s-a şi poruncit, dar n-o ducem. Din pricina aceasta suntem cu mult mai prejos decât dreptul Avraam. De altfel ştie orice creştin că în faţa noastră, a celor de acum, stau lupte şi încercări mai mari decât cele ce stăteau în faţa lui Avraam şi a oamenilor din timpul său. Scriptura îl admiră pe Noe pentru virtutea lui; admiraţia aceasta însă n-o exprimă fără oarecare îngrădire, căci iată ce spune: „Noe, fiind drept şi desăvârşit între oamenii de pe timpul lui, a bineplăcut tui Dumnezeu”296. N-a spus că este desăvârşit în chip absolut, ci desăvârşit în chip relativ „între oamenii de pe timpul lui”. Desăvârşirea este de multe feluri şi este hotărâtă, este definită, după timpuri. Cu cât înaintează timpul, cu atât ceea ce era desăvârşit mai înainte ajunge nedesăvârşit mai târziu. De pildă: Altădată era desăvârşit omul care trăia după lege: „Cel care a făcut acestea, spune Scriptura, va fi viu prin ele”297. Când a venit însă Hristos, desăvârşirea aceasta s-a arătat nedesăvârşită. Hristos spune: „Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor.”298. Pe vremea legii vechi, numai uciderea părea un păcat; acum însă şi mânia, şi chiar simpla ocară poate azvârli pe un om în iad299. Atunci era pedepsit numai adulterul; acum nu este scutită de pedeapsă nici privirea cu ochi pofticioşi la o femeie300. Atunci era de la Cel Rău numai jurământul fals; acum însă, însuşi jurământul, căci Hristos spune că „ceea ce este mai mult decât acestea este de la Cel Rău”301. Celor de pe timpul legii vechi nu li se cerea altceva decât să-şi iubească prietenii, acum însă fapta aceasta mare şi minunată este atât de nedesăvârşită, încât chiar dacă o îndeplineşti nu eşti întru nimic mai presus decât vameşii302.
296. Fac. 6, 9.
297. Lev. 18, 5.
298. Matei 5, 20.
299. Matei 5, 21-22.
300. Matei 5, 27-28.
301. Matei 5, 33-37.
302. Matei 5, 47.

84. Dar pentru ce nu primim aceeaşi răsplată şi noi ca şi oamenii de pe timpul Vechiului Testament, când facem aceleaşi fapte de virtute ca şi ei? Pentru ce trebuie să facem mai mari fapte de virtute dacă vrem să primim aceeaşi răsplată ca şi ei?

– De ce? Pentru că acum harul Duhului curge mai cu îmbelşugare. Pentru că mare este darul venirii lui Hristos. Belşugul harului Duhului şi darul venirii Iui Hristos ne-au făcut, din prunci cum era, bărbaţi desăvârşiţi.

Dumnezeu S-a purtat cu omenirea cum se poartă un tată cu copiii lui. Când copiii noştri ajung în floarea vârstei, le cerem să facă fapte mai mari decât cele săvârşite de ei în copilărie, şi pe aceste fapte ale lor le lăudăm; când ajung însă bărbaţi în toată puterea cuvântului şi săvârşesc aceleaşi fapte ca şi atunci când erau tineri, nu-i mai lăudăm deloc, ci, dimpotrivă, Ie poruncim să facă fapte cu mult mai mari decât acelea. Tot astfel şi Dumnezeu n-a cerut omenirii în primele timpuri fapte mari de virtute, pentru că omenirea se găsea în epoca sa de copilărie; dar după ce omenirea a ascultat cuvintele profeţilor, ale apostolilor, după ce a dobândit harul Duhului Sfânt, Dumnezeu i-a cerut să facă fapte mai mari de virtute.

Şi pe bună dreptate Dumnezeu a făcut aceasta. Mai mult încă! Dumnezeu dă acum omenirii, ajunsă la vârsta bărbăţiei, răsplăţi mai mari şi recompense mai strălucitoare. Acum Dumnezeu nu mai răsplăteşte pe oamenii virtuoşi cu pământul şi cu bunurile pământeşti, ci cu cerul şi cu bunătăţile care depăşesc puterea de înţelegere a minţii. N-ar fi, oare, absurd ca oamenii ajunşi în epoca de bărbăţie a omenirii să se îndeletnicească cu aceleaşi fapte de virtute pe care le săvârşea epoca de copilărie a omenirii? Pe vremea aceea, omul era într-o răzvrătire şi într-un război neîmpăcat cu el însuşi. Vorbind despre acest lucru, Pavel spunea astfel: „Dar văd o altă lege în mădularele mele, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele”303. Acum însă, în epoca de bărbăţie a omenirii, nu mai este această luptă înlăuntrul omului: „Pentru că ceea ce nu era cu putinţă legii, fiind slabă prin trup, a săvârşit Dumnezeu, trimiţând pe Fiul Său întru asemănarea trupului păcatului şi pentru păcat a osândit păcatul în trup”304. Pavel mulţumeşte pentru această binefacere revărsată asupra omenirii de Dumnezeu prin Fiul Său, spunând: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? Mulţumesc lui Dumnezeu, prin lisus Hristos!”305.

Pentru aceea, pe bună dreptate suntem pedepsiţi, că noi, cei dezlegaţi de lanţurile copilăriei omenirii, nu vrem să alergăm nici atât cât puteau alerga cei cu picioarele legate; mai bine spus, nu scăpăm de pedeapsă nici chiar dacă am alerga la fel cu ei.

– De ce?

– Pentru că noi, care am ajuns să ne bucurăm de o adâncă pace sufletească, avem datoria să câştigăm victorii cu mult mai mari şi cu mult mai strălucite decât cei care erau împovăraţi cumplit de războiul lor sufletesc. Dar dacă vrem să ne ocupăm de averile noastre, dacă vrem să trăim în lux şi chef, dacă vrem să avem grija femeilor şi a tuturor lucrurilor din lume, vom mai avea, oare, timp să ne purtăm ca nişte bărbaţi, vom mai avea timp să trăim în Duhul306, vom mai avea timp să ne îngrijim de cele ale Domnului307? Vom avea timp când vom pleca de pe lumea aceasta. Dar atunci nu mai este timpul ostenelilor şi al luptelor, ci al cununilor şi al pedepselor. Atunci, chiar dacă ai trăit în feciorie, dar dacă nu ai untdelemn în candelele tale, vei rămâne pe dinafară, căci nu poţi lua untdelemn de la alţii308; dacă vei veni îmbrăcat cu haine murdare, nu vei putea să te duci să-ţi schimbi îmbrăcămintea, ci vei fi aruncat în focul gheenei309; dacă îl vei ruga pe Avraam, nu-ţi va fi de nici un folos rugămintea310. Când va veni ziua cea mare a judecăţii, când se va pune scaunul de judecată, când se va aşeza pe scaun Judecătorul, când râul de foc va curge pe dinainte şi se vor cerceta toate faptele noastre311, atunci nu ni se mai îngăduie să ne ştergem şi să ne spălăm păcatele; vrând-nevrând, vom primi pedeapsa cuvenită faptelor noastre; nimeni nu va putea mijloci atunci pentru noi, chiar dacă ar fi cineva care să aibă înaintea lui Dumnezeu aceeaşi îndrăznire ca şi bărbaţii mari şi minunaţi în credinţă; chiar dacă Noe, Iov şi Daniel s-ar ruga pentru fiii şi fiicele lor, rugămintea lor nu va avea nici un folos; atunci, neapărat, cei care au păcătuit vor fi pedepsiţi veşnic, iar cei care au făcut fapte bune vor fi cinstiţi veşnic. Nici pedeapsa, nici cinstea nu vor avea sfârşit. Hristos a dat această hotărâre, spunând că, după cum este viaţă veşnică, tot astfel este şi pedeapsă veşnică. Când a lăudat pe cei de-a dreapta şi a osândit pe cei de-a stânga, a adăugat: „Vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică”312.

Prin urmare aici, pe pământ, trebuie să ne dăm toată osteneala; cel care are femeie, să fie ca şi cum n-ar avea313. Cel care într-adevăr nu are femeie, să pună în practică împreună cu fecioria şi toate celelalte virtuţi, ca să nu plângem fără de folos după ce vom pleca de pe pământ.
306. Rom. 8, 4.
307.  l Cor. 7, 32.
308.  Matei 25, 1-2.
309.  Matei 22, 13.
310.  Luca 16, 24.
311.  Dan. 7, 9 -10.
312.  Matei 25, 46.
313.  I Cor. 7, 29.