DESPRE NECAZURI ŞI BIRUIREA TRISTEŢII (III)

din „DESPRE MĂRGINITA PUTERE A DIAVOLULUI. DESPRE CĂINŢĂ. DESPRE NECAZURI ŞI BIRUIREA TRISTEŢII”

1. Cele spuse mai sus sunt îndestulătoare să-ţi stingă flacăra tristeţii şi să te înduplece să-ţi uşurezi sufletul. Dar ca să te mângâi şi mai mult, m-am gândit să-ţi adresez şi acest cuvânt, punându-ţi mai întâi această întrebare:
– Dacă te-ar pofti cineva să te facă împărat pământesc, şi, înainte de a intra în oraş spre a te încorona, ar trebui să poposeşti la un han plin de glod şi de fum, zgomotos din pricina drumeţilor, tulburat din pricina hoţilor de drumul mare, în care ai avea multe necazuri şi supărări, spune-mi, te rog, te-ai întoarce oare din drum din pricina acestor neplăceri? N-ai dispreţui totul ca pe o nimica? Nu-i oare curată nebunie ca, atunci când e vorba să ajungi stăpân peste pământ, să nu te descurajeze nici una dintre greutăţile ce-ţi ies în cale, pentru că te trufeşti cu nădejdile tronului împărătesc, iar când este vorba să te pregăteşti să pleci în ceruri, să-ţi pierzi curajul şi să te tulburi de tot ce ţi se întâmplă în spelunca asta a pământului? Într-adevăr, nu-i nici o deosebire între traiul nostru de pe pământ şi traiul dintr-o speluncă sau dintr-un han. Sfinţii, voind să arate acest lucru, se numeau pe ei înşişi străini şi călători; prin aceste cuvinte ne învaţă că trebuie să ne batem joc şi să nu dăm nici o importanţă tuturor celor din viaţă, fie vesele, fie triste, ne învaţă să ne dezlipim sufletul de pământ şi să-l lipim de cer.
Haide deci să trecem la sfinţi! Să mutăm cuvântul de la Iosif la Moise! Acesta, omul cel mai blând dintre toţi oamenii , s-a născut pe vremea când neamul său era foarte nefericit; părinţii lui l-au înstrăinat ; necunoscându-şi părinţii, a fost crescut de mic de barbari . Poate fi oare o situaţie mai împovărătoare decât aceasta pentru un evreu tânăr şi înţelept, chiar dacă ar fi trecut de nenumărate ori drept fiu al împăratului?
Pentru Moise nu era numai aceasta grozăvia, ci şi aceea că-şi vedea neamul zbătăndu-se în cele mai mari nenorociri. Ar fi putut să se bucure de desfătările şi de plăcerile vieţii din palatele împărăteşti, când îi vedea pe toţi cei din neamul lui într-o atât de mare furtună, el, care nu suferea nici să trăiască, nici să fie înscris în cartea lui Dumnezeu dacă nu se mântuieşte neamul său ? Dacă pe noi, care trăim după atâta vreme, care nu suntem îndreptăţiţi ca Moise să iubim poporul iudeu, ne cuprinde mila când auzim de uciderea pruncilor, gândeşte-te ce a trebuit să sufere Moise, legat prin dragoste de tot poporul evreu, iar prin ochi, spectator al nenorocirilor lor, silit totuşi să numească părinţi pe asupritorii neamului său. După părerea mea, Moise jelea pe nefericiţii copii mai mult decât îi jeleau părinţii lor. Aceasta se vede din faptele săvârşite de el mai târziu. Când n-a putut nici să-l convingă nici să-l silească pe aşa-zisul lui tată să pună capăt poruncii sălbatice şi tiranice, s-a hotărât să ia parte la suferinţele lor. Nu mă minunez atât de mult de hotărârea lui, cât sunt uimit că flacăra tristeţii îi mistuia sufletul cu mult înainte; căci aceasta-i concluzia ce-o trag din omorul  săvârşit de el. Cel care preface durerea în omor, acela arată prin fapta săvârşită cât de puternică îi este durerea. Nu s-ar fi răzbunat cu atâta tărie dacă n-ar fi suferit, din pricina suferinţei copiilor omorâţi, mai mult decât părinţii lor. Dar dacă s-a răzbunat, şi-a răcorit oare puţin sufletul de tristeţea lui? A putut să se bucure desăvârşit de uşurarea ce a avut-o de pe urma răzbunării? Chiar a doua zi, a venit peste fericitul acela o altă durere, mai cumplită decât cea dintâi, şi l-a cuprins o frică aşa de mare, încât a fugit din Egipt. Cumplit lucru este să te vorbească de rău un om oarecare, dar când te bârfeşte un om căruia i-ai făcut bine, când nesocoteşte binefacerea pe care i-ai făcut-o şi spune: „Vrei să mă omori şi pe mine cum ai omorit ieri pe egipteanul acela?” , atunci, da, atunci ocara nu mai poate fi suferită şi este în stare să-l piardă pe cel ocărât. Astfel, după tristeţe a venit peste Moise şi mânie. Sufletul lui însă era cuprins şi de un al treilea necaz, teama de împărat; aceasta pusese stăpânire atât de mult pe sufletul dreptului, încât l-a alungat din ţară . Ajunge deci fugar Fiul împăratului. Dacă-l fericeşte cineva pe Moise pentru că a crescut în palatul împărătesc, să-şi aducă aminte acum, când e fugar, de traiul bun de pe vremea când era în palat, şi va vedea că tocmai acest trai bun a fost pentru el pricină a nenumărate supărări şi neplăceri. Nu-i tot una ca un om care s-a născut şi a crescut într-o casă simplă, care a întâmpinat multe greutăţi, care a străbătut multe drumuri şi a suferit multe necazuri, să fie silit să rătăcească vreme îndelungată şi să sufere multe neplăceri în pământuri străine, cu a pătimi aceleaşi neajunsuri un om care n-a cunoscut deloc aceste necazuri, ci toată viaţa lui a trăit în lux şi în huzur. Fuga va fi mai grea pentru acesta decât pentru acela, dacă se întâmplă să vină peste el vreodată o nevoinţă ca aceasta. Iar pentru Moise încercarea a venit. Ajuns fugar, îşi găseşte scăparea la un om care era şi închinător la idoli, şi de alt neam .
Nu-i puţină pricină de tristeţe să fii găzduit o vreme aşa de îndelungată de un preot al demonilor. A fost tocmit de preotul acela să-i pască turmele, şi a fost cioban la oi vreme de patruzeci de ani. Dacă i se pare cuiva că lucrul acesta e o nimica, să întrebăm nu pe cei care de frică au trebuit să fugă de acasă şi să se ascundă, ci pe cei care de bunăvoie au plecat de acasă pentru puţină vreme, şi ne vor spune cât sunt de neliniştiţi, cât sunt de necăjiţi, cât de mare bine socotesc întoarcerea acasă. Judecă acum, te rog, şi vezi cât e de mare nenorocirea lui Moise când i se părea mai uşoară decât întoarcerea acasă, atât de dorită de alţii, viaţa ticăloasă pe care o ducea, frica ce-l apăsa şi traiul său împovărător şi greu! Să nu judeci traiul lui după cuvintele „păştea oile” , ci cu acest prilej adu-ţi aminte de cuvintele lui Iacov, pe care, cu lacrimi, le-a spus socrului său: „Am plătit de la mine furtişagurile zilei şi furtişagurile nopţii. Ziua mă ardea căldura, şi noaptea, gerul; şi se depărta somnul de la ochii mei” . După cum uşor se poate presupune, astfel de necazuri a îndurat Moise, mai mulţi ani decât Iacov, şi cu atât mai mare greutate cu cât şi pământul în care păştea Moise oile era mai sărac decât pământul în care păstorise Iacov. Nu are nici o importanţă faptul că Moise nu s-a plâns ca Iacov; nici fericitul acela n-ar fi spus nimic dacă împrejurarea nu l-ar fi dus la mare strâmtorare şi dacă nerecunoştinţa socrului său nu l-ar fi silit să rostească aceste cuvinte. Numai traiul printre străini este îndestulător să amărască viaţa unui om, care n-a plecat din ţara lui pentru altă pricină, ca Moise, ci numai pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele: „Ca pasărea, spune Solomon, izgonită din cuibul ei, aşa este omul care robeşte, când se înstrăinează din locurile sale” . Pe vremea aceea Moise nu mai era sigur nici de zilele lui; trăia cu frica în sân ca o slugă fugită de la un stăpân crud, care tremură mereu de teama de a nu fi prinsă. Frica lui era atât de mare, încât după atâta vreme, trecuseră patruzeci de ani, când Dumnezeu îi porunceşte să plece, Moise şovăie şi pregetă, chiar când aude pe Dumnezeu spunându-i: „A murit cel ce căuta sufletul tău” .

2. A fost înduplecat şi a plecat şi a trebuit să-şi părăsească nevasta şi copiii. Dar iarăşi au venit peste el, din partea stăpânitorului de atunci al Egiptului, ocări, insulte şi ameninţări, iar din partea celor cărora le făcea bine, învinuiri şi blesteme. Faraon spunea: „Pentru ce, Moise şi Aron, întoarceţi pe popor de la lucrul lui? Mergeţi fiecare din voi la locul vostru” . Iar israeliţii spuneau: „Să vă vadă Dumnezeu şi să vă judece, că aţi făcut urât mirosul vostru înaintea lui Faraon şi înaintea slugilor lui, ca să daţi sabie în mâinile lor şi să ne omoare” .
Pline de tristeţe şi împovărătoare sunt aceste cuvinte; dar mai împovărător decât toate era faptul că a fost socotit un înşelător, deşi venise în Egipt ca să vestească poporului său nenumărate bunătăţi: libertatea, eliberarea de toate muncile la care erau supuşi. Şi, pe bună dreptate, putea fi considerat aşa, căci nu li s-a uşurat povara robiei la care erau supuşi; li s-a mărit ; iar cel aşteptat să fie izbăvitorul întregului neam, cel care le făgăduise mântuirea, acela părea să fie pricina chinurilor şi a biciuirilor, părea să fie un viclean şi aducător de nenorocire. Cine n-ar fi fost înghiţit cu uşurinţă de tristeţe dacă i s-ar fi făgăduit scăparea de nişte munci atât de mari, şi, în locul celor făgăduite, ar fi văzut că se mai adaugă alte chinuri, mai cumplite? Se întrista Moise; cum este firesc să se întristeze cel care aude şi vede acestea. Tristeţea însă nu i-a schimbat hotărârea; a rămas neclintit, cu toate că faptele nu întăreau făgăduinţa, ci erau cu totul potrivnice. S-a apropiat de Dumnezeu, I-a spus Lui toate, s-a plâns îndelung şi I-a spus: „Doamne, pentru ce ai împilat pe poporul acesta? Pentru ce m-ai trimis pe mine? De când m-am dus la Faraon ca să vorbesc în numele Tău, a împilat pe poporul acesta, şi n-ai izbăvit pe poporul Tău” . Aşa s-a plâns Moise lui Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a poruncit ca şi mai înainte. Moise le-a făcut din nou israeliţilor aceleaşi făgăduinţe, dar ei nu le-au mai primit, pentru că sufletele lor erau obosite şi triste şi „N-au ascultat de Moise, spune Scriptura, din pricina tristeţii şi a muncilor celor aspre” . Neascultarea lor l-a întristat mult pe Moise.
Când a făcut minunile în faţa lui Faraon, a fost luat în râs de multe ori ; totuşi a răbdat cu bărbăţie şi această batjocură, în sfârşit, li s-a dat voie să plece din Egipt ; au prins şi Moise şi iudeii curaj. Dar, înainte de a răsufla cum trebuie, l-a cuprins o frică tot atât de mare ca şi atunci când a fugit din palatul împărătesc; dar, mai bine spus, o frică mai mare chiar decât aceea. Nu trecuseră trei zile de la plecarea lor, şi au văzut că toţi barbarii înarmaţi erau în urma lor . Au păţit şi ei ca nişte robi fugiţi în ţări străine, care dau pe neaşteptate cu ochii de stăpânii lor, sau chiar ca ei înşişi dacă s-ar fi întâmplat să se bucure în somn de un vis frumos, că au scăpat de robia egipteană, dar apoi, deşteptându-se, se văd tot în Egipt, supuşi la aceleaşi munci. Dar, mai bine spus, nu ştiu ce li s-a părut că este vis: cele trei zile de libertate sau vederea înspăimântătoare a duşmanilor în urma lor? Atât de întunecată le era vederea de negura tristeţii! Moise însă era stăpânit de un întuneric şi mai mare. Nu se temea, ca ceilalţi israeliti numai de egipteni, ci şi de egipteni, şi de israeliţi. Şi unii şi alţii îl socoteau un înşelător şi un prefăcut; egiptenii îşi băteau joc de el, îl atacau; iudeii îl îndurerau şi-l întristau. Dar pentru ce e nevoie să dovedim în acest chip tristeţea lui Moise, când este cu putinţă să înţelegem toată durerea sufletului lui datorită vocii coborâte de sus? În timp ce Moise tăcea şi nici nu îndrăznea să deschidă buzele, Dumnezeu i-a zis: „Pentru ce strigi către Mine?” . Printr-un singur cuvânt. Dumnezeu ne-a făcut cunoscută toată tulburarea sufletului său.

3. După ce a dispărut şi această teamă, s-au ridicat din nou nenorociri şi mai mari. Mai rău decât egiptenii şi decât Faraon s-au purtat cu el tot timpul cei conduşi de el, poporul care primise nenumărate bunătăţi. Mai întâi, l-au atacat pricinuindu-i mari supărări; au cerut să le dea carnea pe care o mâncau în Egipt ; nu erau mulţumiţi cu cele pe care le aveau, ci le doreau pe cele din timpul robiei. Iar acest lucru îl copleşea pe Moise. Ar fi avut oare Moise o situaţie mai fericită dacă ar fi primit poruncă să conducă o armată de nebuni şi de smintiţi? Cu toate acestea, acel fericit bărbat le suporta pe toate cu bărbăţie; dacă nu i-ar fi iubit, ar fi suportat cu uşurinţă purtarea lor. S-ar fi supărat numai de cele ce-i făceau lui personal; dar pentru că-i iubea mai mult decât îi iubiseră părinţii lor, a avut din pricina acestei purtări de grijă şi o altă supărare, pricinuită de păcătoşenia şi răutatea lor. Nu-l amăra atât de mult ocara, cât stricăciunea şi răutatea lor. Înainte chiar de a primi iudeii mana, hrana aceea minunată , pe Moise l-a amărât mult nerecunoştinţa lor; după ce au primit mana, după ce au fost înconjuraţi de noi minuni, ei continuau să-şi arate răutatea, fărădelegea şi lăcomia în ce priveşte strângerea hranei . Nu trecea multă vreme, şi iarăşi murmurau, iarăşi criticau binefacerile lui Dumnezeu. Acel fericit bărbat plângea şi se întrista pentru fiecare dintre ei, mai mult decât cei ce păcătuiau. Când au făcut viţelul de aur, ei jucau şi chefuiau , iar el jelea şi se întrista; şi s-a blestemat cu acel cumplit blestem . Cu toate acestea, nimic nu l-a făcut să îndepărteze din sufletul lui în întregime dragostea ce le-o purta. Câtă durere, câte lacrimi nu va fi vărsat Moise când vedea că cei atât de dragi lui ajung din ce în ce mai răi! Ţi-e viaţa cu neputinţă de trăit când ai un singur copil şi-l vezi că alunecă spre rău, chiar dacă tu însuţi eşti mai stricat decât toţi. Ce va fi simţit oare Moise, care avea de îngrijit ca pe nişte copii zeci de mii, dar, mai bine spus, pe care-i iubea mai mult decât pe copii. Nici un tată, dacă n-ar fi făcut nici un păcat, nu s-ar fi rugat să moară împreună cu copilul lui, cum a făcut Moise. Cât crezi deci că a suferit Moise, care avea atât de mulţi copii, omul care ura răul şi iubea binele, când a văzut pe toţi că se îndreaptă ca o turmă de oi spre prăpastia răutăţii? Căci dacă ameţeala supărării nu l-ar fi orbit şi nu i-ar fi zdruncinat sufletul din temelie, n-ar fi aruncat plăcile legii din mâini, nici nu le-ar fi sfărâmat . Dar a repetat această nenorocire .
– Spune-mi, te rog, prin ce mijloc?
– Chiar dacă mijlocul de vindecare a dat rezultate bune, totuşi ochii lui erau plini de lacrimi. Nimeni nu are o inimă de piatră, încât să nu sufere nimic când vede că fraţii şi rudele se măcelăresc între ei, iar această măcelărire cuprinde un număr de trei mii de oameni. Şi noi ne pedepsim şi ne batem copiii când îi prindem că greşesc cu ceva, dar ne doare când o facem şi suferim mai mult decât cei pe care-i pedepsim.

4. Mare jale era atunci în întreaga tabără. Dar peste necazurile de mai înainte a venit alt necaz. Dumnezeu i-a ameninţat că n-are să-i mai conducă, ci are să-i părăsească şi are să-i dea sub paza unui înger. Pentru Moise ameninţarea aceasta a lui Dumnezeu era grozav de dureroasă. Ascultă ce-I spune lui Dumnezeu: „Dacă nu vei merge Tu cu mine, să nu mă mai scoţi de aici” . Vezi că frica şi întristarea se ţin lanţ? Grozăvia nu s-a oprit la atât. După ce L-a înduplecat pe Dumnezeu, şi Cel iubitor de oameni a consimţit şi a dat harul, alte dureri l-au acoperit: iudeii s-au mâniat pe Cel ce-i miluia; din această cauză au trecut prin cele mai cumplite nenorociri. După măcelul acela care a pricinuit atâtea lacrimi, iudeii au greşit iarăşi. Păcatul lor a adus peste ei foc din cer; focul i-ar fi ars pe toţi dacă Dumnezeu n-ar fi arătat şi atunci faţă de ei marea Sa iubire de oameni . Totdeauna pentru Moise tristeţea a fost îndoită: şi pentru că erau pedepsiţi şi omorâţi, şi pentru că cei rămaşi în viaţă continuau să fie tot răi şi păcătoşi, nefolosind nimic de pe urma nenorocirilor celorlalţi. Nu se terminase pedeapsa cu moartea, şi supravieţuitorii şi-au adus aminte de ceapa din Egipt, erau nemulţumiţi cu cele ce aveau şi ziceau: „Cine ne va hrăni pe noi cu carne? Adusu-ne-am aminte de peştii pe care-i mâncam în Egipt, de castraveţi, pepeni, praz, ceapă şi usturoi. Iar acum sufletul nostru s-a uscat de tot; nimic, afară de mană, nu văd ochii noştri” . Atunci Moise, nemaiputând suferi nerecunoştinţa lor, biruit de supărare, nu vrea să le mai aibă grija şi-şi doreşte moartea în locul acelei vieţi amare. Ascultă chiar cuvintele lui: „Şi a spus Moise, zice Scriptura, către Dumnezeu: Pentru ce ai întristat pe robul Tău şi pentru ce nu am găsit har înaintea Ta când ai pus peste mine sarcina acestui popor? Au doară eu am zămislit pe tot poporul acesta, sau eu l-am născut, că îmi spui mie: Ia-l pe el în sânul tău, cum ia doica pe copilul ce suge lapte, şi du-l în pământul pe care l-am jurat părinţilor lui? De unde am eu carne ca să dau la tot poporul acesta? Că mi se plâng, zicând: Dă-ne carne ca să mâncăm! Nu voi putea eu singur să port pe poporul acesta, căci mai greu decât puterea mea îmi este cuvântul acesta. Dar dacă nu faci aşa cu mine, omoară-mă îndată, dacă am găsit har înaintea Ta” .
Acestea a rostit Moise care spunea: „Şi acum, dacă vei ierta păcatul lor, iartă-l; dar dacă nu, şterge-mă din cartea vieţii pe care ai scris-o” . Atât de mult l-a răvăşit tristeţea. Aceleaşi suferinţe le îndură şi părinţii când se supără adeseori din pricina relelor pe care le fac copiii lor. Din purtarea de mai târziu a lui Moise vedem că el n-a încetat de a-i iubi, deşi a rostit cuvintele de mai sus. După trimiterea iscoadelor în pământul Canaan, au încercat să-l omoare şi l-au lovit cu pietre; scăpând din mâinile lor a început din nou să se roage lui Dumnezeu pentru ei, şi-L ruga să Se îndure de cei care voiau să-l omoare . După cum se vede, îi iubea mai mult decât iubeşte un părinte pe copiii săi. N-a trecut multă vreme după moartea iscoadelor, şi era încă mare jalea; l-au învăluit pe Moise alte pricini de tristeţe, mai întâi pentru că iudeii voiau să lupte împotriva amaleciţilor, cu toată împotrivirea lui Moise, iar în al doilea rând pentru că au fost ucişi de amaleciţi . Înainte de războiul acesta mulţi muriseră de holeră şi de lăcomie. „Şi a omorât pe cei mai mulţi dintre ei, spune Scriptura, pe când era încă mâncarea în gura lor” . Pe când avea încă înaintea ochilor moartea aceea cumplită şi încă nu se terminase jalea, a venit pentru el o altă durere; a ajuns la aşa de mare strâmtorare, încât se ruga să moară prea iubitul lui popor de o moarte nemaiîntâlnită şi neobişnuită. Unii au ars de un foc aprins pe neaşteptate, iar alţii au fost înghiţiţi de crăpăturile deschise ale pământului . N-au murit în acest chip câţiva oameni, ci mai mult de cincisprezece mii de bărbaţi.
Cum crezi că-l priveau, din pricina celor întâmplate, pe Moise rudele şi prietenii celor morţi? Dar cum se privea pe sine însuşi Moise, care vedea că din pricina pedepsei lui Dumnezeu au rămas copii orfani şi femei văduve, că au murit sora lui, fratele lui şi fiii aceluia, că au pierit în foc din cauza nelegiuirii? Fiecare dintre aceste nenorociri era îndestulătoare să zdrobească un suflet care nu suferise deloc mai înainte, dar încă unul răvăşit până atunci de atât de mari nenorociri! După ce au învins pe cananeeni şi au făcut un mare înconjur, iarăşi au cârtit iudeii şi iarăşi au pierit, dar nu de boală, ca mai înainte, şi nici de foc sau de deschizăturile pământului ca altă dată, ci de muşcăturile şarpelui . Ar fi murit toţi cei muşcaţi de şarpe dacă Moise n-ar fi rugat iarăşi pe Dumnezeu . Au scăpat şi de această stricăciune, şi au scăpat şi de blestemele vrăjitorului , dar s-au aruncat iarăşi pe ei înşişi în cele mai adânci prăpăstii. După binecuvântările lui Valaam , dar, mai bine spus, ale lui Dumnezeu – căci cuvintele lui Valaam nu erau pornite din propria sa voinţă, ci se datorau puterii lui Dumnezeu care-l mişca -, au făcut desfrânare cu fetele celor de alt neam şi au slujit idolului Baal Peor . Moise, văzând atâta desfrânare şi batjocură, a poruncit să se omoare unul pe altul, zicând: „Fiecare să omoare pe vecinul lui care s-a închinat lui Baal-Peor” . Moise a procedat ca un doctor; când acesta vede că o rană nu se vindecă, deşi îi face o mulţime de tăieturi şi o arde de multe ori, porunceşte să fie tăiată şi arsă din nou partea rămasă nevindecată. Când auzi de toate aceste greutăţi, să nu-ţi închipui că au fost numai atâtea, căci din cele scrise în Scriptură am lăsat o mulţime la o parte: războaiele, împotrivirile duşmanilor, călătoriile îndelungate, ocara surorii sale, pedepsirea ei , din pricina căreia a suferit şi mai mult blândul Moise. Dar, chiar dacă ai strânge cu toată grija la un loc toate necazurile lui Moise scrise în Scriptură, vei vedea că acestea nu reprezintă nici cea mai mică parte din câte a suferit. Dacă ai de condus în propria-ţi casă numai câteva slugi, şi-ţi fac atâtea necazuri şi supărări, dar Moise, – care a trebuit să conducă atâtea zeci de mii de oameni timp de patruzeci de ani, şi mai ales în pustie, unde nu-i suflare de vânt, nici apă -, câte necazuri n-a fost silit să aibă în fiecare zi, câte griji, câte neplăceri şi pentru vii, şi pentru morţi! Pe toţi câţi i-a scos din Egipt i-a văzut murind, în afară de doi bărbaţi ; dar nici el n-a fost învrednicit să-i ducă în pământul făgăduinţei pe fiii şi fetele celor morţi în pustie, ci a privit doar pământul făgăduinţei de pe vârful muntelui Nebo .
A cunoscut felul pământului şi bogăţia lui, dar nu i s-a îngăduit să se bucure de el cu ceilalţi israeliţi; a rămas dincoace de hotarele pământului făgăduit şi a murit. Din pricina aceasta se plângea către israeliţi, spunând: „Şi Domnul Dumnezeu S-a supărat pe mine pentru cele ce aţi spus şi S-a jurat că eu nu voi trece Iordanul acesta şi nu voi intra în pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi-l dă ţie moştenire. Eu mor în pământul acesta şi nu voi trece Iordanul iar voi veţi trece şi veţi moşteni pământul acela bun” . Şi ceea ce este mai grozav din toate este că s-a coborât cu durerea în suflet în locuinţa morţilor; a cunoscut mai dinainte nenorocirile ce aveau să vină peste iudei: închinarea la idoli, robia, necazuri nespuse, încât sufletul lui era răvăşit nu numai de nenorocirile văzute de el şi întâmplate în timpul lui, ci şi de cele ce nu se întâmplaseră încă. Moise a cunoscut durerea şi necazul chiar din copilărie şi a intrat în mormânt tot cu sufletul întristat.

5. Iosua al lui Navi, urmaşul său, s-a bucurat, ca să spun aşa, de aceleaşi necazuri ca şi Moise. Dacă a scăpat de unele pentru că era tânăr, apoi a împlinit lipsa lor după moartea lui Moise. Nu şi-a sfâşiat hainele şi şi-a presărat cenuşă pe cap numai pe când trăia Moise, ci şi după moartea lui a ajuns în aceeaşi strâmtorare, dar, mai bine spus, mai mare chiar, încât a stat culcat cu faţa la pământ o zi întreagă. Ascultă cuvintele şi plânsetele lui: „Şi şi-a rupt Iosua hainele lui şi a căzut cu faţa la pământ înaintea Domnului până seara, el şi bătrânii lui Israel şi au pus praf pe capul lor, şi a spus Iosua: Mă rog Ţie, Doamne. Pentru ce a trecut robul Tău pe poporul acesta Iordanul, ca să-l dai pe el amoreilor şi să ne piardă pe noi? Mai bine am fi rămas şi să fi locuit dincolo de Iordan. Şi ce voi zice după ce a întors Israel grumazul lui înaintea duşmanului lui? Şi de vor auzi canaaneii şi toţi cei ce locuiesc pământul, ne vor înconjura şi ne vor pierde de pe pământ” . Dumnezeu a auzit cuvintele lui Iosua şi i-a spus pentru ce au fost înfrânţi israelitii. Când a cunoscut pricina, a pierdut pe toţi până la unul, n-a omorât numai pe cel ce a păcătuit, ci şi rudele, slugile şi toate vitele lui ; aceasta îi răvăşise cu totul sufletul. Dacă noi nu putem vedea pedepsirea unor oameni străini, cât n-a suferit Iosua al lui Navi când a trebuit să omoare pe cei de acelaşi neam cu el, pe soldaţii lui? Ce să spunem de înşelăciunea ghibeoniţilor  şi de bănuiala împotriva neamurilor care locuiau dincolo de Iordan ? Ce să mai spunem că a trăit numai în războaie şi lupte? Ar putea oare rămâne netulburat sufletul în faţa atâtor nenorociri? Chiar dacă avea numai victorii, totuşi bucuria pricinuită de biruinţe îi era tulburată de grija celor ce mai rămâneau de făcut, iar împărţirea pământului prin tragere la sorţi i-a dat mult de lucru şi i-a pricinuit multe neplăceri . Cunosc această greutate toţi cei care au fost rânduiţi să împartă chiar o avere neînsemnată a cuiva, între fraţi sau între alţii care au ajuns moştenitori în alt chip. Nu cred că mai este nevoie să vorbesc de celelalte suferinţe ale poporului iudeu. Scopul meu nu este de a vorbi despre viaţa grea şi plină de necazuri dusă de un om oarecare; ci despre viaţa unuia dintre cei care au bine-plăcut foarte mult lui Dumnezeu.

6. De aceea, de crezi cu cale, vom trece peste Eli. Acesta este unul dintre cei care au păcătuit din pricina răutăţii copiilor lui, dar, mai bine spus, din pricina trândăviei lui. N-a fost pedepsit pentru că avea copii răi, ci pentru că-i cruţa mai mult decât trebuie şi n-a apărat legile lui Dumnezeu când copiii lui le călcau în picioare . Fiind conştient de acest lucru, a rostit această cumplită ameninţare: „Însuşi Domnul va face ce-i plăcut înaintea Lui” . Din această pricină să-l lăsăm la o parte pe Eli, şi să trecem la Samuel. De mic copil, a fost crescut în templu şi era necontenit bineplăcut înaintea lui Dumnezeu. Era din copilărie atât de virtuos, încât înainte de a ajunge bărbat a fost primit în ceata minunaţilor profeţi, atunci când era lipsă de profeţi. Scriptura spune: „Nu era vedenie, iar cuvântul profetic era rar” . Aşadar, Samuel, născut cu multe lacrimi, când a văzut mai întâi mort pe dascălul său de acea moarte vrednică de milă , a fost mişcat mult şi s-a tulburat adânc, aşa cum este şi firesc unui ucenic recunoscător şi iubitor. Mai târziu, a fost silit să jelească necontenit nenorocirile iudaice. Copiii lui erau nedrepţi şi răi şi se făceau din ce în ce mai păcătoşi . Samuel era îndurerat şi de asta, dar şi pentru că nu puteau să moştenească cinstea ce i se dăduse lui. Supărării acesteia i-a urmat o altă supărare, dar, mai bine spus, nu i-a urmat, căci cea dintâi nici nu încetase, ci i s-a adăugat. Este vorba de cererea nelegiuită a israeliţilor de a le rândui un rege . Cererea lor l-a descurajat atât de mult, încât a avut nevoie de foarte multă mângâiere. Ascultă ce-i spune Dumnezeu: „nu te-au dispreţuit pe tine, ci pe Mine.” .
Cu toate acestea, şi după această întâmplare le purta de grijă atât de mult, încât le-a spus: „Să nu mi se întâmple să păcătuiesc de a înceta să mă rog pentru voi” . Ce bucurie ar fi putut simţi Samuel când vedea că poporul lui prea iubit este nefericit, este biruit de războaie şi mânie pe Dumnezeu? Îi mai rămânea vreo clipă din viaţă în care să nu se întristeze şi să nu lăcrimeze? După ce le-a rânduit rege pe Saul , necazurile au fost şi mai dese, unele după altele. Când Saul a adus jertfă împotriva voinţei lui Dumnezeu , când învingând pe amaleciţi a cruţat, împotriva poruncii Lui, pe regele lor , i s-a rănit atât de mult sufletul lui Samuel că nici n-a mai vrut să-l vadă, şi, din ziua aceea până în cea din urmă zi a vieţii, a jelit şi a lăcrimat . A fost chiar mustrat de Dumnezeu pentru că se întristează atât din pricina lui Saul: „Până când vei jeli pentru Saul, o dată ce Eu Mi-am întors faţa de la el?” . Dacă era trist pentru aceste întâmplări, cât de mare trebuie să fi fost supărarea lui când Saul a înjunghiat fără pricină o mulţime de preoţi , când a încercat de două ori să omoare pe binefăcătorul său , pe omul care nu-i făcuse nici un rău, când l-a văzut proorocind dezbrăcat de haine , când l-a văzut descurajat , când a auzit pe David plângându-se împotriva lui şi ţinându-l de rău?

7. Am amintit de David. Nu ştiu ce să fac: să vorbesc mai întâi de plângerile sale îndelungate şi dese, de care sunt plini Psalmii, sau, lăsându-le la o parte, spre a le citi când vei avea răgaz, să-ţi povestesc acum despre necazurile lui? David a avut o mulţime de încercări şi pe când era păstor: asprimea climei, lupta cu fiarele sălbatice. Pentru a înţelege greutăţile vieţii de păstor sunt îndestulătoare, pe de o parte, cuvintele lui Iacov , iar, pe de altă parte, cele spuse chiar de către David lui Saul privind lupta lui cu leul şi cu ursul . Părăsind viaţa de păstor, a început să se ocupe cu treburile războiului încă pe când era tânăr de tot. Nu mai vorbesc despre invidia fraţilor lui, deşi este foarte împovărător şi acest lucru. După ce a câştigat acea strălucită victorie într-o minunată luptă , a dat peste un duşman mai puternic decât Goliat cel învins, a dat de Saul, omul căruia îi făcuse bine. Saul n-a pornit pe faţă lupta împotriva lui David; a îmbrăcat masca prieteniei; se prefăcea că-l cinsteşte şi-i poartă de grijă, dar se purta ca un duşman. Ce mare rău este să ţi se răsplătească binele cu rău! Ascultă pe alt fericit profet! Necontenit se plânge, se supără şi spune: „îmi răsplătesc cu rele în loc de bune!” . Să nu fi avut nici un alt necaz, numai faptul că el, generalul, era bănuit de rege, că era privit cu duşmănie de Saul, era îndeajuns să-l întristeze cumplit! Dar pentru ce să vorbesc de supărarea unui general când se vede bănuit de regele său? Ne întristăm chiar dacă suntem bănuiţi de servitorii noştri. Dar când se ţes uneltiri împotriva vieţii celui duşmănit? Poate fi o viaţă mai amară? David le-a răbdat şi le-a suferit pe toate: trăia în casă cu ucigaşul lui; lupta în războaie pentru el. În sfârşit, a plecat din casa lui Saul, s-a ferit din calea luptei ce i-o purta . Trăia acum departe de el; departe fiind, a cunoscut mai bine câtă duşmănie avea regele său faţă de el şi a putut să mai capete puţin curaj.
Liniştea n-a ţinut multă vreme. Când David a fost silit să facă faţă unei atât de mari armate a lui Saul numai cu patru sute de oameni , tremura mai mult decât înainte de plecare. Gândeşte-te ce se petrecea în sufletul lui David! Nu avea nici cetate de apărare, nici fortăreaţă, nici aliaţi, nici hrană! Era silit să lupte cu un om care le avea pe toate acestea, în afară de pustie şi de peşterile de acolo, nu putea găsi nici un loc de scăpare. Abia intrase în cetatea numită Cheila , că a şi trebuit să plece îndată de acolo, deoarece un preot i-a spus că, dacă rămâne acolo, Dumnezeu nu-l va izbăvi din mâinile lui Saul . Iar preotul acesta era cel care a fugit din mâinile lui Saul şi a vestit regelui David tragedia întâmplată în Nobe ; atunci David a rostit acele amare cuvinte: „Eu sunt de vină, a spus el, de moartea sufletelor întregii case a tatălui tău” . Prin faptul că preotul acesta stătea necontenit lângă el, nu făcea altceva decât să-i amintească de nenorocirea aceea. Uitându-se la el, îşi amintea totdeauna de pieirea preoţilor,- iar amintindu-şi de această pieire şi făcându-se pe sine răspunzător de un măcel atât de mare, ducea o viaţă mai ticăloasă decât a unui osândit. Chiar dacă nu l-ar fi supărat nimic altceva, gândul că el era ucigaşul atâtor preoţi era destul de puternic încât să-i rănească şi să-i slăbănogească sufletul. Gândul acesta îl chinuia şi-i rodea sufletul noaptea şi ziua mai mult decât un vierme. Peste această rană deschisă a venit încă un alt şir de răni. Nu puţin a suferit când Nabal l-a ocărât în fata slugilor lui, numindu-l fugar, dezertor şi rob nerecunoscător ; când s-a dus să caute scăpare la Achiş şi de frică s-a prefăcut nebun, cazând la pământ, încrucişându-şi ochii şi făcând bale la gură ; se chinuia mai mult decât cei într-adevăr îndrăciţi, mai cu seamă când se gândea la ce strâmtorare l-a adus Saul, căruia îi făcuse atât de mult bine. În sfârşit, a căpătat putină linişte când s-a refugiat în pământul duşmanilor lui Israel, la Achiş . Aici a trebuit să lupte împotriva vrăjmaşilor acelora . Satrapii însă pizmuindu-l, l-au bârfit lui Achiş şi l-au izgonit din armată ca pe un netrebnic, viclean şi trădător. „Şi s-au mâniat pe el, spune Scriptura, satrapii celor de alt neam şi i-au zis lui: întoarce pe bărbat ca să se ducă la locul în care l-ai pus pe el, şi să nu vină cu noi la război, ca să nu se facă vânzător taberei. Căci cu ce preţ se va împăca acesta cu domnul său, dacă nu cu preţul capetelor oamenilor acelora?” . Rănit de aceste cuvinte, a plecat acoperit de ocară şi tristeţe. Ajuns în Ţiclag, locuinţa lui pe pământ străin, a dat peste atât de mari necazuri, încât era să fie aproape înăbuşit de durere.
Necazurile venite peste el erau în stare să-i întunece sufletul chiar dacă s-ar fi aşteptat la ele; dar păreau de două ori mai mari şi mai greu de suferit decât erau pentru că au venit pe neaşteptate, când nici nu se gândea. A plecat deci David de pe câmpul de luptă acasă să se odihnească şi să găsească mângâiere tristeţii sale la copii şi la soţii. Dar când a ajuns, a auzit îndată că soţiile şi copiii i-au fost luaţi în robie de către duşmani . Privea focul, fumul, sângele şi morţii. Abia începuse să-şi plângă durerea şi să jelească robia celor duşi în robie, că locuitorii oraşului s-au năpustit asupra lui, mai sălbatic decât fiarele . Fiecare locuitor al oraşului dorea să răzbune, prin uciderea lui, nenorocirile abătute asupra lor. După cum când vânturi potrivnice suflă pe mare, furtuna pricinuită de izbirea acelor vânturi este mare şi sălbatică, tot astfel şi în sufletul lui David groaznică era furtuna şi învălmăşeala de gânduri, căci tristeţea şi frica îi curmau răsuflarea, iar suferinţele sufleteşti îl copleşeau. A reuşit să scape David şi din aceste nenorociri, să-şi dobândească toţi prinşii de război . Dar înainte de a se bucura de victorie, îl loveşte o veste amară, uciderea lui Ionatan . Cât de mult i-a răvăşit sufletul această nenorocire o putem cunoaşte din plângerile lui: „A căzut pe mine dragostea ta, spune el, ca dragostea femeilor” . Dar pentru ce vorbesc de plângeri? Dacă a vărsat atâtea lacrimi pentru tatăl lui Ionatan, pentru Saul, pentru duşmanul lui, pentru vicleanul care i-a dorit de nenumărate ori moartea, ce n-a suferit pentru Ionatan, care a fost alături de el în acele primejdii, care l-a scăpat adeseori din cursele tatălui său, care a luat parte la toate tainele lui, care pentru multe lucruri a făcut învoieli cu el?  Ce n-a suferit deci pentru acesta, când a aflat că a fost răpit din viaţă tocmai în clipa în care putea să-i răsplătească toate binefacerile primite de la el?

8. Pe când era încă mare durerea lui David, generalul său, Ioab, i-a pricinuit o altă supărare: a ucis pe Abner, care-i făgăduise să-i predea lui David fără oboseală şi cu multă uşurinţă toată oştirea; şi-l omorâse înainte de a-şi fi îndeplinit făgăduinţa, folosindu-se de viclenie . Atât de mult s-a întristat regele din pricina acelei ucideri, încât a blestemat pe Ioab , iar pe patul de moarte i-a poruncit lui Solomon, fiul său, să răzbune această ucidere murdară . Plânsetele, prin care rechema amintirea lui, sunt îndestulătoare să ne înfăţişeze starea sufletului său: „Şi şi-a ridicat spune Scriptura, regele glasul său şi a plâns la mormântul lui Abner şi a spus: „A murit Abner cum a murit Nabal; mâinile tale nu s-au legat nici picioarele tale nu s-au băgat în obezi, nici nu te-ai apropiat ca Nabal; înaintea fiilor nedreptăţii ai căzut” . Ce s-a întâmplat mai târziu? Işboşet  a fost ucis cu viclenie . La durerea pricinuită de această ucidere – David a suferit atât, încât a poruncit să fie omorâţi ucigaşii lui Işboşet  – s-a mai adăugat şi răscoala şchiopilor şi a betegilor , care l-a tulburat mult. După ce a învins pe aceşti duşmani şi pe alţii, aduce chivotul cu multă bucurie. Pe când îl aducea şi se bucurau toţi, în mijlocul veseliei s-a întâmplat o nenorocire ce le-a umbrit plăcerea şi a întristat şi a înspăimântat mult sufletul regelui. Ce se întâmplase? Uza voise să sprijine chivotul care era să cadă; dar deodată l-a lovit mânia lui Dumnezeu şi a căzut mort . Frica aceasta a zguduit sufletul lui David atât de mult, încât n-a mai îndrăznit atunci să ducă chivotul în cetatea lui ; voia să afle mai întâi ce va păti Obed-Edom care primise în casa lui chivotul . Mai târziu a murit regele amoniţilor ; David a făcut o faptă vrednică de un bărbat înţelegător şi omenos: a trimis oameni să mângâie pe fiul regelui şi să-l înduplece să sufere cu resemnare moartea tatălui său . Fiul regelui însă, în loc să răsplătească cinstea cu cinste, şi-a bătut joc de trimişii lui David şi i-a trimis aşa batjocoriţi înapoi la rege . Ţi se pare mic lucrul acesta pentru a răni şi a doborî sufletul regelui? Nu arată oare cumplita supărare a lui David războiul pornit împotriva amoniţilor? Războiul acesta purtat cu atâta înverşunare, care i-a adus atâtea necazuri, nu are altă pricină decât batjocorirea trimişilor lui David .
Necazurile amintite până acum, chiar dacă ar fi fost amestecate cu fel de fel de plăceri şi bucurii, sunt îndestulătoare pentru a ne face să tragem concluzia că viaţa lui David a fost una dintre vieţile cele mai pline de dureri. Dar suferinţele care au venit mai pe urmă au fost atât de mari, încât cele de până acum nici nu mai pot fi socotite suferinţe. Suferinţele acestui rege au întrecut toate miturile şi toate tragediile scriitorilor profani, nenorocirile ce cădeau peste David şi casa sa erau nemaiîntâlnite; se ţineau lanţ unele după altele. David era nevoit totdeauna să tămăduiască o nenorocire cu nenorocirea următoare. Ascultă! Amnon, fiul lui David, s-a îndrăgostit de Tamara, sora lui vitregă ; cuprins de patimă, a necinstit-o; după ce a necinstit-o, a urât-o şi se lăuda că a necinstit-o; a poruncit îndată unei slugi s-o izgonească din casă fără voia ei şi a lăsat-o să umble prin oraş strigând şi plângând . Abesalom, fratele ei bun, a aflat de asta; a chemat la ospăţ pe toţi fraţii lui, printre care era şi Amnon, necinstitorul surorii lui; în timp ce mânca şi bea, a pus slugile să-l ucidă . De la ospăţ s-a ridicat un om, care din pricina zgomotului nu ştia bine ce se întâmplase, şi s-a dus şi a spus regelui că au fost ucişi toţi copiii lui . Şi a jelit regele pretinsa ucidere a tuturor copiilor lui . Când a aflat adevărul, l-a ameninţat pe Abesalom cu moartea; acesta a fugit şi a trăit printre străini trei ani . În tot acest timp tatăl lui a fost mâniat pe el. Nici după scurgerea celor trei ani David nu l-ar fi chemat, dacă iscusinţa generalului său, Ioab, nu l-ar fi făcut să dea, împotriva voinţei lui, această făgăduinţă . L-a chemat înapoi; dar nici aşa nu s-a tămăduit rana inimii sale, ci l-a îndepărtat din faţa ochilor săi încă alţi doi ani. Abia după trecerea acestui timp îndelungat, rugat tot de Ioab, generalul lui, l-a iertat . Abesalom voind să se răzbune pe tatăl său pentru toate aceste umilinţe – de fapt, dorind să ia tronul tatălui său -, se răscoală împotriva lui şi aduce din nou peste capul său rătăcirile şi pribegiile suferite pe vremea lui Saul; dar, mai bine spus, împrejurările în care a rătăcit şi a fugit acum erau mai cumplite decât cele de pe vremea lui Saul. Pe atunci a suferit acestea ca general; acum însă a fost silit să trăiască fugar după ce fusese mulţi ani rege şi după ce învinsese, ca să spunem aşa, pe toţi duşmanii. Cel care-l silea să pribegească nu era un străin, nici un duşman, ci omul care ieşise, după cum însuşi se plângea, din coapsele lui .
Pe vremea lui Saul, David era în floarea vârstei şi putea să sufere totul cu bărbăţie; acum însă era bătrân şi ar fi avut nevoie ca acel nelegiuit fiu să-i îngrijească bătrâneţile, nu să uneltească şi să pornească război împotriva lui. Şi a plecat regele desculţ, însoţit de câţiva oameni, cu faţa acoperită şi cu lacrimi pe obraji . Lupta aceasta între el şi fiul lui nu era numai o pricină de durere, ci şi una de ruşine. Abesalom s-a purtat cu fericitul acela mai rău decât Saul; a necinstit pe tatăl său intrând la ţiitoarele lui nu pe ascuns, ci în foişor, în văzul tuturor . Din pricina urii pe care o avea împotriva tatălui său, a călcat în picioare şi legile firii, şi legile căsătoriei şi, îmbătat de nebunie, a îndrăznit să facă înainte de a sfârşi războiul ceea ce fac învingătorii: lua prizonieri şi-i arăta ca pe trofee ale biruinţei sale. Pe când era David aşa de îndurerat şi atât de înspăimântat, l-a întâlnit Ţiba, sluga lui Mefiboşet . Ţiba l-a tulburat şi mai mult minţindu-l şi spunându-i că stăpânul său, Mefiboşet, era prieten cu Abesalom .

9. După Ţiba a venit Şimei , om nelegiuit şi rău, care l-a acoperit cu nenumărate ocări, însoţind ocările cu pietre: „Ieşi, a spus el, bărbatul sângiurilor, şi bărbat fără de lege. Domnul a întors asupra ta tot sângele casei lui Saul, pentru că te-ai făcut rege în locul lui şi a dat Domnul domnia în mâinile Iui Abesalom, fiul tău, şi ţi-a arătat răutatea sa, pentru că tu eşti bărbatul sângiurilor” . La auzul acestor cuvinte, David se mistuia de durere şi suferea; durerea şi-a arătat-o în plângerile lui; nu îndrăznea să facă altceva, ci a spus: „Lăsaţi-l pe el să blesteme, că Domnul i-a spus lui; că doar va întoarce Domnul smerenia mea şi-mi va întoarce Domnul bine în locul blestemului din ziua aceasta” , şi l-a lăsat să plece sănătos . David aştepta ştiri de la Huşai ; cuprins de griji şi de frică se întreba ce sfârşit vor avea toate necazurile sale. Când Huşai a adus la cunoştinţa lui David planurile lui Abesalom, s-a pornit război cum nu s-a mai văzut niciodată din câte războaie au fost pe lume. Mai degrabă enigmă decât război. Pe omul care era pricina atâtor nenorociri, singurul care a dat naştere războiului, a cărui moarte ar fi pus capăt tuturor nenorocirilor, tocmai pe acest om David căuta să-l cruţe, de acest om se îngrijea foarte mult să nu moară în luptă şi pentru viaţa lui se ruga de generali, spunându-le necontenit: „Cruţaţi-mi pe fiul meu Abesalom” . Poate fi o încurcătură mai grozavă? Poate fi o zăpăceală mai vrednică de milă? David a fost silit să pornească un război în care dorea, deopotrivă, şi să învingă şi să fie învins. Nu voia să fie biruit; altfel n-ar fi trimis împotriva lui Abesalom o armată aşa de mare. Dar nici nu voia să-l biruie; altfel n-ar fi oprit uciderea aceluia care adunase şi menţinea armata pe picior de război, în sfârşit, soarta războiului s-a hotărât şi a luat sfârşitul voit de Dumnezeu. Cel care căuta să ucidă pe tatăl său a fost biruit . Toată lumea se bucura şi se veselea , numai David jelea şi lăcrima; s-a închis în casă şi se gândea la cel ucis . Era supărat că nu murise el în locul aceluia. „Cine-mi va da, zicea el, moartea în locul tău, dragul meu fiu Abesalom!” .
S-a mai auzit vreodată de o nenorocire mai grozavă decât a lui David? Când Abesalom şi-a ucis fratele, David se ferea să-l omoare; când Abesalom s-a pornit cu furie împotriva lui, îl cruţă. Şi n-ar fi contenit multă vreme să-şi jelească fiul dacă n-ar fi venit Ioab şi nu i-ar fi arătat că plânsul lui este fără rost şi nesocotit; vorbindu-i cu tărie, l-a făcut să-şi vină în fire şi să primească armata într-o ţinută vrednică de un rege . Dar nici după sfârşitul acestui război n-au luat sfârşit necazurile lui David. Mai întâi s-au răsculat soldaţii şi s-au împărţit . Abia se supuseseră cu multă linguşeală regelui, că s-au îndepărat din nou de el şi s-au alăturat de Şeba ; şi a izbucnit dintru început din nou război când se mai vedeau încă rămăşiţele celui de mai înainte. Tulburat din cauza acestor fapte, David a adunat oştirea şi a trimis-o la luptă împreună cu generalii . Ioab s-a întors biruitor şi din acest război, dar n-a lăsat ca bucuria victoriei să fie lipsită de tristeţe. Mânat de invidie, Ioab a omorât, fără vreo vină, pe generalul Amasa , care luase parte la războiul împotriva lui Şeba şi supusese lui David tot poporul . Uciderea lui Amasa l-a tulburat şi a răvăşit atât de mult sufletul lui David, încât pe patul de moarte a poruncit şi în legătură cu acesta lui Solomon, fiul său; şi l-a rugat să nu lase nepedepsit pe ucigaşul lui Amasa . Grozăvia era că David nu îndrăznea să spună cuiva cauza tristeţii sale, pentru motivul că alte nenumărate nenorociri continuau să-l chinuie. După terminarea acestor războaie, a venit peste toată ţara foamete . Pentru a scăpa de foamete, a fost silit să dea spre moarte pe fiii lui Saul . Aceasta o spune proorocia: „Din pricina lui Saul şi din pricina casei lui se face nedreptatea aceasta, pentru că au ucis pe ghibeoniţi” . Dacă-ţi aduci aminte cum a plâns David pe Saul , îţi poţi da seama ce-a suferit când a trebuit să dea pe fiii lui Saul în mâinile ghibeoniţilor. A răbdat şi aceste necazuri, dar altele au venit peste el. După foamete, a venit ciumă şi au murit şaptezeci de mii de bărbaţi doar într-o jumătate de zi . Atunci regele a rostit acele cuvinte pline de milă. Văzând pe înger scoţându-şi sabia, a spus: „Iată eu, am păcătuit şi eu, păstorul, am făcut fărădelege; dar aceştia, turma, ce au făcut? Să fie peste mine mâna Ta şi peste casa tatălui meu” . Nu pot povesti cu de-amănuntul toate necazurile lui David. Nici nu sunt scrise toate în Scriptură. Din plângerile şi din vaietele lui putem deduce şi tăria supărărilor care n-au fost consemnate în Scriptură, dar şi că dreptul David n-a încetat niciodată de a plânge şi a suferi. Ce spune? „Zilele anilor noştri intru ei înşişi şaptezeci de ani; iar dacă vor fi în putere, optzeci de ani, şi ce este mai mult decât aceştia, osteneală şi durere” . Dacă vei spune că prin aceste cuvinte David a vorbit în general despre orice viaţă omenească, şi nu despre a lui, atunci susţii mai mult decât doresc. N-am nevoie să spun mai mult, deoarece însuţi mărturiseşti că nu numai viaţa lui David, dar şi viaţa oricărui om are mai multe supărări decât bucurii. După cum însuţi bine spui, David a rostit această sentinţă nu numai după ce a cercetat bine viaţa lui, ci după ce a cercetat temeinic şi viaţa altora. A rostit aceleaşi cuvinte ca şi patriarhul Iacov, dar cu mai multă tărie. Iacov spunea: „Puţine şi rele sunt zilele mele” , iar David spune: „Zilele anilor noştri intru ei înşişi şaptezeci de ani”, adică ale oricărui om, „iar ce este mai mult decât atâta, osteneală şi durere”.

10. Dar, după cum am spus, pe celelalte supărări şi necazuri ale lui David ţi le las să le cercetezi tu mai cu de-amănuntul când ai răgaz . Voi trece la ceilalţi profeţi, deşi nu ne-au lăsat în scris viaţa lor. Cu toate că stă în faţa noastră o astfel de greutate, sunt de părere că voi putea să arăt, întemeiat numai pe câteva cuvinte de-ale lor, că toată viaţa le-a fost plină de dureri.
În primul rând au îndurat ceea ce au suferit toţi sfinţii: au trăit toată viaţa lor chinuiţi, bătuţi, tăiaţi cu fierăstrăul, loviţi cu pietre, întemniţaţi, ucişi cu sabia, pribegind în piei de oaie, în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, îndurând rele . La toate acestea se mai adăuga o supărare şi mai mare: vedeau că oamenii, care se purtau aşa de rău cu ei, ajung din ce în ce mai păcătoşi; aceasta îi întrista mai mult decât propriile lor suferinţe.
Profetul Osea spunea: „Blestem şi minciună, furtişag şi preacurvie şi ucidere s-au revărsat peste pământ, şi sânge cu sânge se amestecă” . Prin aceste cuvinte ne arată că răutatea lor era mare şi întortocheată şi că săvârşeau răul fără teamă.
Profetul Miheia strigă: „Vai mie! Că m-am făcut ca cel ce adună paie la seceriş şi ca cel ce adună bobiţe de struguri la cules, când nu sunt struguri”  . Prin aceste cuvinte se plângea că sunt rari oamenii care săvârşesc binele.
Alt profet se plânge tot din această cauză. Amos, păstorul de capre, nu jelea numai răutăţile lor, ci plângea din pricina nenorocirilor lor mai mult decât din pricina propriilor lui încercări şi se ruga lui Dumnezeu, spunând: „Fie-Ţi milă de mine. Doamne! Cine va scula pe Iacov, căci este slab! Să-Ţi pară rău, Doamne, de aceasta!” . Dar nici aşa rugăciunile sale n-au fost auzite, căci se spune mai jos: „Şi aceasta nu va fi, zice Domnul” .
Isaia, când a auzit că va fi pustiit tot pământul, n-a vrut să fie mângâiat, ci plângea necontenit şi zicea: „Lăsaţi-mă, amar voi plânge. Nu mă veţi putea mângâia” . Felul morţii era mai grozav decât orice nenorocire.
Cine va putea să citească fără să lăcrimeze plângerile lui Ieremia, scrise într-o carte deosebită, şi plângerile răspândite în toată profeţia lui, atât pentru cetate, cât şi pentru el? Uneori spunea: „Cine va da capului meu apă şi ochilor mei izvor de lacrimi? Că voi plânge pe poporul acesta ziua şi noaptea” . Iar alteori: „Cine-mi va da în pustie sălaş mai de margine, şi voi părăsi pe poporul acesta şi mă voi duce de la el? Căci toţi sunt nişte desfrânaţi” . Iar alteori, plângându-se, spunea: „Vai mie, maică. Pentru ce m-ai născut, bărbat osândit şi certat cu tot pământul?” . Alteori îşi blestema şi ziua naşterii, zicând: „Blestemată să fie ziua în care m-am născut” . Groapa cu noroi, în care a fost aruncat , necazurile pricinuite de lanţuri, bătăile, uneltirile, necontenita batjocură  l-au adus într-o stare sufletească atât de grea, încât l-au istovit. Ce s-a întâmplat când Ierusalimul a fost cucerit de Nabucodonosor, iar Ieremia a fost cruţat şi cinstit de barbari ? S-a bucurat oare de cinstea ce i se dădea? Nu! Atunci a scris plângerile sale amare, în care plângea pe cei morţi; a văzut apoi că necazurile ce vor veni sunt mai mari decât cele dinainte, deoarece când au scăpat din război, au mâniat pe Dumnezeu. După ce iudeii i-au făgăduit lui Ieremia că i se vor supune în totul şi nu i se vor mai împotrivi, s-au pogorât din nou în Egipt , cu toate că proorocind le spusese să nu se ducă . L-au luat şi pe profet cu ei. Din pricina nerecunoştinţei lor l-au silit să le prezică nenorociri mai grozave decât cele de mai înainte .
Ce a suferit Iezechiel? Ce a suferit Daniel? N-au trăit tot timpul în robie? Iezechiel a fost osândit la foamete şi sete pentru păcate străine ; când a murit soţia lui, i s-a poruncit să sufere o atât de mare nenorocire fără să scoată vreo lacrimă . Poate fi ceva mai groaznic decât să nu ţi se îngăduie să-ţi plângi propriile tale nenorociri? Nu mai amintesc că a fost silit să-şi mănânce pâinea coaptă cu necurăţenie de om, să stea culcat pe o singură parte trei sute nouăzeci de zile, şi altele asemenea câte i s-au poruncit să le sufere  . Chiar dacă n-ar fi avut nici o supărare, fie din pricina necazurilor spuse de mine mai sus, fie din pricina necazurilor lăsate la o parte, numai faptul că un om drept şi curat a trăit printre duşmani, printre barbari şi printre oameni spurcaţi, era mai îngrozitor decât orice pedeapsă.
După toate aparenţele, profetul Daniel s-a bucurat de multă cinste; a fost crescut în palatele împărăteşti, avea putere; n-ai putea spune că a trăit în robie . Dar dacă ai asculta rugăciunea lui, dacă ai cunoaşte postul lui, schimbarea feţei lui, desele lui rugăciuni, şi dacă ai şti bine pentru ce pricini a făcut toate acestea, vei afla că el suferea şi se întrista mai mult decât toţi. Nu era trist numai din pricina nenorocirilor din vremea lui, ci era tulburat şi din pricina celor viitoare, învrednicindu-se, deşi acestea nu se întâmplaseră, să fie văzute de ochii săi profetici. Cu toate că n-a văzut cu ochii trupului pe iudei scăpaţi de robia în care erau, a fost silit să vadă cu ochii minţii mai dinainte o altă robie a lor; cu toate că Ierusalimul nu fusese încă zidit din nou, l-a văzut Daniel cucerit, a văzut templul pângărit de jertfe şi pustiit şi toată sfinţenia călcată în picioare . Din pricina aceasta jelea şi lăcrima, zicând: „Ruşinea feţei nouă, regilor noştri conducătorilor şi părinţilor noştri, care am păcătuit înaintea Ta, Doamne”  .

11. Dar nu ştiu cum s-a făcut că am sărit dintre profeţi tocmai sufletul mare cât cerul al profetului Ilie, care locuia pe pământ ca şi cum ar fi locuit în cer. Din cele de pe pământ n-avea altceva decât cojocul . Care au fost deci suferinţele acestui mare şi minunat om?, dacă e drept să-l numim om. După ce a vorbit cu Ahab cu atâta îndrăznire , după ce a pogorât foc din cer , după ce a ucis pe preoţii lui Baal , după ce a închis şi a deschis cerul, şi una şi alta după voinţa sa , deci după ce a săvârşit fapte atât de multe şi atât de mari, a fost cuprins de o frică atât de mare şi de o tristeţe atât de adâncă, încât a rostit aceste cuvinte: „Ia-mi sufletul meu din mine, că nu sunt mai bun decât părinţii mei” . A rostit aceste cuvinte un om care nici astăzi n-a murit. Nu numai atât, dar chiar când a plecat în pustie, dormea cu frica în sân, copleşit de cea mai cumplită tristeţe. Elisei, ucenicul lui Ilie, n-a primit doar îndoit duhul dascălului, ci şi cu mult mai multe necazuri . Fericitul Pavel arătându-i pe aceştia şi enumerând necazurile lor, spunea: „De aceştia nu era vrednică lumea” .
La timp potrivit mi-a venit sub pană numele fericitului Apostol. Este de-ajuns să te uiţi la el, ca să te mângâi. Ce tristeţe, ce durere n-ar dispărea, când vorbim de Pavel, după ce am vorbit despre ceilalţi? Socot că nici nu trebuie să mai vorbesc de foamea, de setea, de goliciunea, de pericolele de pe mare sau din pustie, de frica, de ameninţările, de vicleniile, de temniţele, de rănile, de nopţile nedormite, de primejdiile de moarte, şi de toate celelalte câte le-a suferit Pavel pentru predicarea Evangheliei.
–  Da, dar deşi acestea l-au mâhnit şi l-au îngreunat peste măsură, totuşi i-au dat şi bucurii.
–  Dar ce crezi că a suferit când toţi cei din Asia l-au urât , când galatenii, un întreg popor, pe care-i lăudase pentru credinţa |or, s-au abătut de la credinţă , când corintenii au împărţit Biserica lor prin dezbinări  şi au făcut pe desfrânat nesimţitor din pricină că nu se purtaseră cu el cu toată asprimea ? Cât întuneric n-a cuprins sufletul lui? Dar pentru ce e nevoie de cuvintele mele, când putem să-i cunoaştem supărările şi necazurile chiar din cuvintele sale?
Scriindu-le corintenilor, le spunea: „Cu multă supărare şi cu strângere de inimă v-am scris cu multe lacrimi” . Şi iarăşi: „Nu cumva, venind, să mă umilească Dumnezeu şi să plâng pe mulţi care au păcătuit mai înainte şi nu s-au pocăit” . Iar galatenilor le scria: „Copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” . Despre cei din Asia îi scrie ucenicului său cu durere în suflet . Nu numai acestea îl supărau, ci şi ghimpele ce i s-a dat lui atât de mult îl strâmtora şi-l necăjea, încât adeseori se ruga de Dumnezeu să-l scape de el ; cuvântul „de trei ori” înseamnă aici: „adeseori”, în general vorbind, când putea să-i fie sufletul liniştit, de vreme ce era trist chiar când nu avea pe fratele său Tit lângă dânsul? „N-am avut tihnă, pentru că n-am găsit pe fratele meu Tit” . Aceeaşi supărare o avea şi când se îmbolnăvea cineva: „Dumnezeu, spune Pavel, l-a miluit pe el (vorbea filipenilor despre Epafrodit), şi nu numai pe el, ci şi pe mine, ca să nu am întristare peste întristare” , întristându-se mult din pricina înşelătorilor şi a celor care se împotriveau lui, spunea în Epistola către Timotei: „Alexandru arămarul mi-a făcut multe rele. Să-i răsplătească Dumnezeu după faptele lui” . Ar fi putut să-i înceteze, măcar pentru puţin timp, tristeţea şi durerea? Nu numai cele spuse mai sus îi apăsau sufletul, pe lângă acestea erau şi altele ce-l supărau neîncetat. Pavel însuşi le-a făcut cunoscute, zicând: „Pe lângă cele din afară, ceea ce mă împresoară în fiecare zi este grija de toate Bisericile. Cine este slab, şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte, şi eu să nu ard?” . Aşadar, dacă Pavel ardea pentru fiecare din cei care se sminteau, înseamnă că era cu neputinţă să se stingă aprinderea aceea din sufletul lui. Cei care se sminteau nu lipseau, aşa că dădeau necontenit focului pricină de a arde. Dacă au căzut oraşe şi adesea neamuri întregi, cu atât mai mult era cu putinţă să se smintească necontenit unul sau doi, o dată ce erau atâtea Biserici în întreaga lume. Să presupunem, prin imposibil dacă vrei, că nu s-ar fi smintit nici unul, că nu s-ar fi despărţit nimeni niciodată de învăţătura lui şi nici nu i s-ar fi întâmplat vreun lucru dintre acestea dureroase, nici în acest caz nu pot să-l aflu lipsit de tristeţe. Iar în această privinţă nu pot lua alt martor decât pe cel care a suferit. Ce spune Pavel? „Aş fi dorit să fiu eu anatema de la Hristos pentru fraţii mei cei de un neam cu mine, cei după trup, care sunt israeliţi” . Cuvintele lui au acest sens: Ar fi mai de dorit pentru mine să cad în iad decât să văd că israeliţii nu cred în Hristos. Cuvintele „aş fi dorit să fiu anatema” acest înţeles îl au. Cel care prefera chinul iadului pentru a putea aduce pe toţi iudeii la Hristos arată că, o dată ce n-a reuşit să facă aceasta, ducea o viaţă mai împovărătoare decât cei chinuiţi în iad, deoarece dorea mai mult chinurile iadului decât îndepărtarea israeliţilor de Hristos.

12. Nu cugeta, pentru fiecare din cele spuse, numai la cauza care a făcut să se întristeze bărbaţii de care ţi-am vorbit! Gândeşte-te şi la mărimea tristeţii, şi vei vedea că tristeţea lor este mai mare decât a ta. Prin cele ce am scris am căutat să văd dacă ei au suferit mai mult decât tine. Tristeţea nu se măsoară numai cu pricina care i-a dat naştere, ci, de obicei, se judecă chiar din cuvintele pe care le rostim şi din faptele la care acestea dau naştere. Mulţi oameni care şi-au pierdut numai averile au suferit mai mult decât tine, scump prieten; unii s-au înecat, alţii s-au spânzurat, pentru că n-au putut suporta paguba; altora, tăria tristeţii le-a stins lumina ochilor. Cu toate că pierderea averii pare mai mică şi mai uşoară decât boala ducă-se pe pustii, totuşi mulţi au putut răbda această boală, dar au fost biruiţi de cealaltă. Nu judeca tristeţea pricinuită de pierderea banilor după starea sufletului tău, nici nu socoti că şi alţii gândesc la fel cu tine pentru că tu dispreţuieşti pierderea averilor. Pe mulţi oameni această pierdere i-a înnebunit şi i-a omorât. Un suflet viteaz nu poate fi doborât de nici una, nici de pierderea banilor, nici de boala ducă-se pe pustii; un suflet slab însă, legat mai mult de cele din lumea aceasta, este amărât mai mult de pierderea banilor decât de boala ducă-se pe pustii.
– Pentru ce?
– Nu este acelaşi lucru a te teme necontenit de foame şi a fi supărat câteva zile de boala aceasta. Toată furia acestei boli ţine puţin timp, ca o febră, sau ca o temperatură, sau ca o fază a unei boli care ne loveşte, dar, mai bine spus, ţine cu mult mai puţin timp decât toate acestea.
– Dar dacă-i biruie tăria bolii?
– Aş putea să-ţi arăt pe mulţi oameni cuprinşi de febră că se frământă atunci când sunt stăpâniţi de friguri mai mult decât îndrăciţii. În ce priveşte sărăcia, teama de a nu avea cele de trebuinţă stă necontenit lângă cel sărac şi roade ca un vierme neadormit sufletul celor îndureraţi. Dar pentru ce vorbesc de sărăcie? Dacă aş voi să enumăr toate nenorocirile omeneşti, nu numai eu, dar poate că tu însuţi ai râde de plânsetele şi văicărelile tale. Dar nu pot să vorbesc despre toate nenorocirile tuturor oamenilor, dar, mai bine spus, nici despre cea mai mică parte din ele. De altfel, nici nu le ştiu; dar chiar dacă le-aş cunoaşte, toată viaţa nu mi-ar ajunge ca să ţi le povestesc. Din atât de multe nenorociri suferite de oameni voi alege câteva exemple şi ţi le voi povesti după putere; pe temeiul lor, vei trage concluzii şi cu privire la nenorocirile omeneşti despre care nu-ţi vorbesc. Îţi aduci aminte de bătrânul acela preaiubit, de Demofil, coborâtor dintr-o casă mare şi strălucită? Sunt cincisprezece ani de când nu se deosebeşte întru nimic de un mort în ce priveşte puterea, afară doar că tremură necontenit, grăieşte şi-i cu totul conştient de chinurile pe care le suferă. Trăieşte în cea mai neagră sărăcie; are un tânăr care-l slujeşte, bun şi cu dragoste de stăpânul său, dar neputincios să mângâie suferinţa bătrânului: nu poate nici să îndepărteze sărăcia şi nici să facă să înceteze tremurătura slăbiciunii trupului; poate numai să-i bage în gura stăpânului câte o bucăţică de pâine (căci mâinile bătrânului nu-s în stare nici atât să-l ajute), să-i ducă paharul la gură şi să-l şteargă la nas; altceva nu poate face. Bătrânul acesta, după cum am spus, se chinuie aşa de cincisprezece ani.
Mă gândesc însă la slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, care era mistuit de această boală de treizeci şi opt de ani . În afară de aceştia, gândeşte-te la Aristoxen din Bitinia. Trupul lui nu era dezghiocat ca al lui Demofil, dar era stăpânit de o boală mai cumplită decât paralizia bătrânului. Simţea în partea de jos a pântecelui unele zvârcoliri şi dureri mai groaznice decât orice suferinţă; uneori îl înţepau mai rău decât ascuţişul săbiei, iar alteori îl ardeau mai tare ca focul; aceste dureri îl ţineau ziua şi noaptea; cei care nu-i cunoşteau boala credeau că-i nebun; i se încrucişau pupilele ochilor, i se încurcau de-a valma mâinile cu picioarele şi rămânea fără glas. Strigătele şi văicărelile (căci striga adeseori, cu toate că nu putea vorbi) erau mai puternice decât ţipetele femeilor cuprinse de durerile naşterii; adeseori unii dintre cei care-şi aveau casa departe de el şi aveau bolnavi chinuiţi din pricina nesomnului îi trimiteau vorbă să înceteze cu ţipetele; se plângeau că suferinzilor li se înrăutăţeşte boala din pricina strigătelor lui. Ţipa şi se văicărea nu din când în când, ci adeseori şi noaptea, şi ziua. Şi, iată, e al şaselea an de când se chinuie aşa. Nu are alături de el vreun servitor care să-l îngrijească, pentru că este sărac; n-are un doctor care să-i uşureze boala, căci ştiinţa medicală s-a dovedit neputincioasă în faţa bolii. Mulţi doctori au întrebuinţat o mulţime de leacuri (era bogat înainte de a se îmbolnăvi), dar nu i-au fost de nici un folos. Şi ceea ce este mai cumplit: nici unul dintre prietenii lui nu vrea să-l vadă; toţi l-au părăsit, chiar cei care primiseră de la el multe binefaceri. Dacă se întâmplă să intre cineva la dânsul, iese de îndată afară; camera în care locuieşte miroase greu de tot, pentru că nu are pe nimeni care să facă curăţenie. Stă lângă el o mică slujnică; ea îi face numai atâta treabă cât poate face o femeie singură ce se hrăneşte din truda mâinilor ei. Nu sunt oare suferinţele acestui om mai groaznice decât ale celor stăpâniţi de draci?
Chiar dacă Aristoxen nu-i chinuit de draci, cât nu suferă însă când se gândeşte la vremea îndelungată de când zace în pat, la cheltuielile cu boala, care l-au lăsat sărac lipit pământului, la dispreţul prietenilor, la lipsa îngrijitorilor; când îl frământă gândul că nu ştie dacă vor avea cândva sfârşit aceste chinuri, – aşa cum te plângi şi tu totdeauna -, ba chiar, convingerea deplină că nu se vor sfârşi niciodată chinurile lui atât cât va trăi, până-şi va da sufletul? Nici nu poate gândi altceva o dată ce boala este atât de grea şi se înrăutăţeşte din ce în ce mai mult în fiecare zi.

13. Dar ca să nu pară că obosesc pe ascultători enumerând pe toţi nefericiţii care suferă de astfel de boli, te rog, du-te la cel căruia i s-a încredinţat administrarea spitalului pentru străini şi roagă-l să-ţi arate pe cei ce zac acolo. Vei vedea acolo rădăcinile tuturor bolilor, boli pe care nu le-ai mai întâlnit niciodată, şi tot felul de pricini de tristeţe. De la spital, du-te la închisoare; după ce vei cunoaşte toate suferinţele din acest loc, îndreaptă-ţi paşii spre porţile băilor publice, unde zac pe gunoi oameni fără îmbrăcăminte; se acoperă cu trestie în loc de haină şi de casă; suferă necontenit de frig, de boală şi de foame; cer milă de la trecători numai prin înfăţişarea lor, prin tremuratul trupului şi prin zgomotul făcut de clănţănitul dinţilor, deoarece nici nu pot să vorbească, nici să întindă mâinile, topiţi cu totul de boli atât de groaznice. Nu te opri aici! Du-te şi în locuinţele săracilor de la marginea oraşului! Acolo vei vedea bine că aparenta tristeţe care te stăpâneşte este un port nebătut de vânturi şi de furtuni. Ce vei spune despre bărbaţii cărora le cade carnea bucăţică cu bucăţică din pricina leprei, de femeile ale căror trupuri sunt măcinate de cancer? Aceste două boli sunt boli cu viaţă lungă şi nu se pot vindeca. Cei bolnavi de lepră sunt alungaţi din oraş şi nu le e îngăduit să intre nici în baie, nici în piaţă, nici în alt loc din oraş. Nenorocirea nu se opreşte aici, nici nu au vreo nădejde că pot avea cândva din belşug cele de trebuinţă traiului. Ce vei spune apoi de cei osândiţi să muncească în mine, adeseori fără nici o vină şi fără vreun folos? Toţi aceştia suferă cu mult mai mult decât cei bolnavi de ducă-se pe pustii. Dar nu mă mir dacă nu mă crezi. Nu suntem obişnuiţi să judecăm cu aceeaşi măsură suferinţele noastre şi suferinţele altora; suferinţele altora le cunoaştem numai din văzute şi din auzite, pe când pe ale noastre le cunoaştem prin experienţă proprie, prin simţuri şi le privim cu toată înţelegerea noastră. Din pricina aceasta ni se par mai greu de suportat decât suferinţele altora, chiar atunci când sunt foarte uşoare. Dar dacă ai cerceta natura acestor boli eliberat de toate aceste prejudecăţi, atunci ai privi cu alţi ochi pe cei cuprinşi de aceste boli şi le vei judeca drept. Poate că îmi vei obiecta că toate bolile despre care am vorbit sunt boli trupeşti, pe când boala ta este o boală sufletească şi din cauza aceasta este mai cumplită decât toate. Dar tocmai pentru această pricină boala ta e mai uşoară decât celelalte. Boala ta nu distruge, ca acelea, trupul; iar sufletul îl necăjeşte scurtă vreme.
Bolile despre care am vorbit mai sus se nasc în trup, dar nu-şi mărginesc vătămarea numai la trup, ci o întind şi asupra sufletului, chinuindu-l continuu şi vătămându-l din pricina marii dureri şi tristeţi. „După cum nu foloseşte oţetul la rană, spune Solomon, tot astfel boala, căzând pe trup, mâhneşte inima” . Nu-mi spune numai că bolile despre care ţi-am vorbit se nasc din trup, ci dovedeşte-mi că toată vătămarea bolii şi toată stricăciunea ei nu se întind şi asupra sufletului! Ciuma, de exemplu, nu-şi are originea în trupul nostru, dar omoară trupurile; veninul şerpilor iese din şerpi, dar ne pierde pe noi; tot aşa şi cu privire la aceste boli: se nasc din trupuri, dar varsă veninul răutăţii lor în sufletul nostru. O tristeţe căvârşitoare este mai vătămătoare decât orice lucrare diavolească; pentru că şi diavolul, dacă îi biruie pe oameni, îi biruie prin tristeţea oamenilor; dacă vei îndepărta din sufletul tău tristeţea, diavolul nu te va mai supăra cu nimic.
– E cu putinţă oare să nu mă întristez?, mă întrebi.
– Eu te voi întreba: Nu-i cu putinţă oare să nu te întristezi? Nimeni nu te împiedică să te întristezi! Fii trist, plângi, dacă ai fi desfrânat, dacă ai ucide, dacă ai face alt păcat de acest fel, care te aruncă din împărăţia cerurilor. Dar dacă, prin ajutorul lui Dumnezeu, eşti departe de a săvârşi vreun astfel de păcat, pentru ce plângi în zadar? Dumnezeu ne-a sădit în suflet tristeţea nu pentru a ne folosi de ea fără socoteală, când nu trebuie şi în lucruri potrivnice, nici pentru a ne distruge pe noi înşine, ci pentru ca, prin ea, să câştigăm cele mai de seamă bunuri.
– Cum le putem câştiga?
– Dacă ne întristăm la timp; iar timpul tristeţii nu este atunci când suferim răul, ci când facem răul. Noi însă am stricat rânduiala şi am schimbat timpurile; deşi săvârşim nenumărate rele, nu ne supărăm deloc; iar dacă vine peste noi un cât de mic necaz, ne pierdem curajul, ne apucă ameţeala şi ne grăbim să scăpăm de viaţă, să ne omorâm.

14. Pentru aceasta deci ni se pare împovărătoare şi grea tristeţea, după cum ni se par împovărătoare mânia şi pofta. Şi aceste porniri aduc peste noi multe neplăceri dacă nu le întrebuinţăm bine şi atunci când trebuie. E acelaşi lucru ca şi cu doctoriile prescrise de doctori: dacă doctoriile nu se dau bolnavilor pentru care s-au făcut, ci altora, care suferă de alte boli, nu numai că nu vindecă pe cei bolnavi, ci le înrăutăţesc şi mai mult boala. Acelaşi lucru, după cum este şi firesc, îl face şi tristeţea. Este un leac bun şi vindecător şi, ai putea spune, curătitor al răutăţii din noi. Dacă leacul acesta se dă unui suflet trândav, care trăieşte în desfătări şi are mare povară de păcate, foloseşte mult celui care-l ia. Dar dacă se dă unui suflet care se luptă, se nevoieşte, munceşte, unui suflet îngrijorat şi nefericit, nu-i foloseşte la nimic şi-l vătăma mult, pentru că îl slăbănogeşte şi, mai mult, îl face şi mai uşor de învins. Din pricina aceasta Pavel, scriind celor care se luptă, le spunea: „Bucuraţi-vă în Domnul totdeauna. Şi iarăşi vă zic: Bucuraţi-vă” ; iar celor trândavi şi tare îngâmfaţi le spunea: „Iar voi v-aţi semeţit, în loc mai degrabă să fi plâns” . Să slăbească şi să usuce cu acest leac cel îngrăşat cu grăsimea păcatelor; iar cel sănătos la suflet, care se păstrează pe sine aşa cum trebuie, pentru care pricină să-şi strice prin tristeţe sănătatea lui sufletească? Atât de puternic este acest leac, încât pricinuieşte mare rău chiar celor care au nevoie de el dacă îl întrebuinţează mai mult timp decât este necesar. Temându-se de asta, Fericitul Pavel a poruncit să fie îndată îndepărtată tristeţea, după ce şi-a făcut efectul; a adăugat şi pricina, pe care o spun acum: „Ca nu cumva unul ca acesta să fie doborât de prea multă întristare” . Dacă tristeţea, când loveşte cu prea multă tărie, poate să piardă, pe cei care au nevoie de ea, ce efecte va avea asupra celor care n-au deloc trebuinţă de ea, dacă o atrag tot mai mult peste sufletul lor?
– Da, ai putea să-mi obiectezi, da, ştiu şi eu asta, dar nu ştiu cum s-o resping şi s-o îndepărtez din sufletul meu.
– Dar ce mare greutate este, dragă prietene? Dacă ar fi vorba de poftă, de dragostea trupească, de tirania umblatului după slava şi laudele lumii, sau de oricare din aceste robii, da, atunci e cu cale să te întrebi cum să scapi de ele; într-adevăr, dacă nu-i cu totul cu neputinţă, este greu ca cei ce au căzut în astfel de pofte să scape de laţurile lor. Pentru ce? Pentru că plăcerea sădită în chip firesc în suflet lucrează împreună cu aceste patimi şi le ajută. Plăcerea este aceea care înconjoară pe cei stăpâniţi de patimi din toate părţile, cu multe laţuri, în primul rând, acesta este lucru greu de făcut, anume de a convinge sufletul să voiască cu tărie să se hotărască să scape de aceste rele. Este acelaşi lucru cu patimile ca şi cu râia sau mâncărimea de piele: dacă-ţi face plăcere să te scarpini, îţi măreşti şi mai mult boala, în loc să scapi de ea. Faptul că ne ruşinăm de râie contribuie mult la dorinţa de a scăpa de ea. Cel care se scârbeşte de ceva se va sili să arunce iute de pe el ceea ce-l scârbeşte.
– Dar ce se întâmplă dacă se sileşte, dar nu poate?
– Să nu înceteze să se silească, şi îndată va putea. Un creştin, dacă se întristează vreodată, trebuie să aibă numai două pricini de întristare: sau când păcătuieşte el înaintea lui Dumnezeu, sau când păcătuieşte aproapele său. Tristeţea ta însă nu are nici una dintre aceste pricini, aşa că în zadar te întristezi.
– Dar de unde pot şti că boala aceasta n-a venit peste mine ca o pedeapsă din pricina păcatelor mele?
– Acest lucru îl ştiu destul de bine, dar nu stărui acum asupra lui. Dar să presupunem, dacă vrei, că, aşa după cum spui, nu ştiu bine asta, ci că este destul de limpede că boala ta e o pedeapsă din pricina păcatelor tale. Spune-mi, te rog, pentru asta te întristezi? Ar trebui să te bucuri, nu să te întristezi, că datorită bolii ţi se şterg păcatele şi că nu eşti osândit împreună cu lumea . Cel ce se întristează nu trebuie să se întristeze că este pedepsit, ci pentru că prin păcatele sale mânie pe Dumnezeu. Păcatele ne îndepărtează de Dumnezeu şi ni-L fac duşman, pe când pedepsele ne împacă cu El şi-L fac să fie îndurător cu noi şi aproape de noi. Dar că sudoarea ta şi chinul tău nu sunt o pedeapsă a păcatelor tale, ci pricină de cununi şi de premii, se vede din cele ce voi spune. Chiar dacă mai înainte de a te călugări ai fi dus o viaţă ruşinoasă şi desfrânată şi ai fi îmbrăţişat monahismul în această stare sufletească, nici atunci n-ar fi trebuit să ai această bănuială. Dacă Dumnezeu aduce peste noi pedepse pentru ca să ne întoarcă spre pocăinţă când nu ne căim, apoi, atunci când arătăm pocăinţă, pedepsele sunt de prisos tocmai din pricina aceasta. Este departe de Dumnezeu gândul de a voi să ne pedepsească; dimpotrivă, chiar când săvârşim adeseori fapte vrednice de pedeapsă şi avem mare nevoie de căinţă şi de întoarcere la Dumnezeu, El caută să ne înţelepţească numai prin ameninţare şi ne înfricoşează numai cu cuvântul. Poţi vedea adevărul spuselor mele fie din istoria poporului Israel, fie din cele petrecute în cetatea ninivitenilor. Dumnezeu i-a ameninţat numai şi nu i-a pedepsit pe niniviteni ; iar când s-au pocăit, a îndepărtat îndată de la ei şi ameninţarea . Mult mai mult decât noi, chiar Dumnezeu vrea să nu suferim. Nimeni nu se cruţă pe sine într-atât, cât ne cruţă Dumnezeu pe noi toţi. Prin urmare, dacă Dumnezeu a înfricoşat cu cuvântul şi n-a pedepsit pe cei care adeseori păcătuiau, dar i-a scăpat de acest chin când s-au pocăit, oare pe tine, care ai arătat atâta evlavie şi virtute, să te mai şi pedepsească, în loc să te scape de această ameninţare? Cum poţi crede una ca aceasta? Într-adevăr, dacă ai fi fost un stricat şi viaţa ta de mai înainte ar fi fost păcătoasă, după cum spuneam mai sus, ai putea să ai această părere. Dar, deşi nu fără păcat, viaţa ta de mai înainte decât cea de acum totuşi a fost cuviincioasă şi plină de sfinţenie; de aici reiese limpede că aceste lupte ale tale sunt pricini de cununi şi de o mai mare slavă.
Prin urmare, după cum am spus, trebuie să deştepţi în sufletul tău aceste gânduri şi altele la fel cu ele; iar o dată cu acestea, dar, mai bine spus, chiar înainte de acestea, trebuie să risipeşti acest întuneric de tristeţe prin rugăciuni şi rugăminţi stăruitoare către Dumnezeu. Fericitul David, acel minunat şi mare om, s-a folosit neîncetat de aceste leacuri şi a îndepărtat astfel multele dureri ale necazurilor sale, când rugându-se şi zicând: „necazurile inimii mele s-au înmulţit; din nevoile mele scoate-mă” , când deşteptând gânduri cuvioase: „Pentru ce eşti mâhnit suflete al meu? Pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu că mă voi mărturisi Lui” . Şi iarăşi se întoarce de la gânduri la rugăciuni: „Lasă-mă, spune el, ca să mă odihnesc, mai înainte de a mă duce şi de a nu mai fi” , şi de la rugăciuni la gânduri: „Ce-mi este mie în cer? Şi afară de Tine, ce am voit pe pământ?” . Tot astfel şi Iov, când femeia lui îl sfătuia cu gânduri drăceşti, o dojenea cu gânduri cuvioase, zicându-i: „Pentru ce grăieşti ca o femeie fără de minte? Dacă am luat cele bune din mâna Domnului, să nu răbdăm şi pe cele rele?” . Când Iov se adresa lui Dumnezeu, se folosea de rugăciuni stăruitoare. Fericitul Pa vel cu aceste două mijloace ajuta pe cei care erau în necazuri şi încercări: Uneori spunea: „Iar dacă rămâneţi fără certare, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi ; care este fiul pe care nu-l ceartă tatăl său?” , alteori se ruga: „Credincios este Dumnezeu, Care nu vă va lăsa ispitiţi peste puterile voastre” ; şi iarăşi: „De vreme ce este drept la Dumnezeu să răsplătească, celor ce vă necăjesc pe voi, cu necaz, şi vouă, celor necăjiţi, cu uşurare” . Aşadar, dacă vei voi să te foloseşti şi tu de aceste arme şi te vei încinge bine cu ele din toate părţile, întărind cu gânduri atacul împotriva tristeţii, iar cu rugăciunile tale şi ale altora făcând puternic acest zid, vei simţi iute roadele acestei certări a lui Dumnezeu. Vei avea nu numai câştigul că vei suporta cu curaj suferinţele de acum, dar, punându-le în practică aşa cum trebuie, nu vei putea fi doborât mai târziu de nici una dintre supărările din viaţă.