DESPRE CĂINŢĂ (I)

din „DESPRE MĂRGINITA PUTERE A DIAVOLULUI. DESPRE CĂINŢĂ. DESPRE NECAZURI ŞI BIRUIREA TRISTEŢII”

1. Te fericesc şi admir curăţenia sufletului tău, fericite Dimitrie, când te văd că mă sileşti şi-mi ceri cu multă stăruinţă să-ţi vorbesc despre căinţă. Şi pe bună dreptate te fericesc, căci nu-i cu putinţă să ajungă cineva să dorească să i se vorbească despre căinţă dacă n-a fost el mai întâi bine curăţit de păcate, dacă n-a ajuns mai presus de tot ce-i trecător. Lucrul acesta este uşor de văzut la cei care sunt stăpâniţi de dorinţa de a se căi, chiar pentru puţină vreme. Vei vedea că se petrece dintr-o dată în sufletul lor o schimbare atât de mare, încât sufletul li se mută îndată de pe pământ la cer. Căci, dezlegându-şi sufletul de grijile lumeşti, ca din nişte lanţuri grele, îl lasă slobod să zboare spre cer, locul său propriu şi înrudit cu el. De obicei această schimbare sufletească se întâmplă de puţine ori în viaţa celor mai mulţi oameni. Pe tine însă, scump prieten, te ştiu stăpânit necontenit de focul căinţei. Martore-mi sunt nopţile tale nedormite, izvoarele tale de lacrimi, dragostea ta de pustie sălăşluită necontenit în sufletul tău şi mereu în floare. La ce, deci, ţi-ar mai folosi cuvintele mele? Ce câştig ai mai avea de pe urma lor? Faptul că ai ajuns vârful virtuţii şi că totuşi te socoteşti amestecat cu cei care merg abia la poalele ei, că îţi numeşti de piatră sufletul tău întraripat, că-mi apuci necontenit mâna şi, sărutându-mi-o, îmi spui cu lacrimi în ochi: „Zdrobeşte-mi inima mea cea învârtoşată!”, nu sunt oare toate acestea atâtea dovezi ale marii tale credinţe, ale puternicei şi înflăcăratei tale iubiri de Dumnezeu? Daca însă m-ai atras să-fi vorbesc despre căinţă cu gândul de a deştepta sufletul meu adormit, mă plec în faţa înţelepciunii tale, în faţa marii tale purtări de grijă, ce o ai pentru mine. Dar dacă într-adevăr ai în vedere propriul tău suflet şi socoteşti că ai nevoie de cineva care să te ridice, nu ştiu în ce chip m-ai putea convinge că nu altul, ci eu aş fi acela care aş putea să-ţi dau o mână de ajutor.
Totuşi, chiar în acest caz, voi da ascultare glasului tău. Mă voi lăsa înduplecat şi de multele tale cuvinte, şi de îndrăznirea ce-o ai înaintea lui Dumnezeu, şi de râvna cu care mă rogi, şi, în sfârşit, şi de dragostea ce ne leagă.
Pentru ascultarea ce-ţi fac, te rog, răsplăteşte-mă cu rugăciunile tale către Dumnezeu ca pe viitor să-mi îndrept viaţa, iar acum să pot grăi cuvinte ziditoare de suflet şi destul de convingătoare spre a ridica sufletele căzute şi a le înzdrăveni şi întări pe cele slăbite.
De unde deci, de unde voi începe cuvântul? Ce temelie voi pune cuvintelor mele?
Negreşit, nu altă temelie decât cuvintele lui Hristos, prin care nefericeşte pe cei ce râd şi aşază în rândul fericiţilor pe cei ce plâng, spunând astfel: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”  şi: „Vai vouă, celor ce râdeţi acum, că vă veţi tângui şi veţi plânge” .
Şi pe foarte bună-dreptate. Tânguire cu adevărat, tânguire şi lacrimi este tot timpul de acum. Cumplită suferinţă a cuprins întreaga omenire. Cumplite păcate stăpânesc pe toţi oamenii. Dacă ar vrea cineva să le cerceteze cu deamănuntul – dacă într-adevăr ar fi cu putinţă să le cerceteze cu deamănuntul -, nu va înceta să plângă şi să se tânguiască. Toate s-au întors cu susul în jos, toate s-au amestecat, nicăieri nu-i urmă de virtute. Şi ce-i mai groaznic e că nici noi nu ne mai dăm seama de păcatele ce ne stăpânesc şi nici nu ne ducem la alţii ca să le arătăm, ne asemănăm cu un om pe dinafară plin de sănătate, dar mistuit pe dinăuntru de o puternică boală. Din pricina nesimţirii în care am ajuns, nu ne mai deosebim întru nimic de nebunii care spun şi săvârşesc fără frică fapte pline de primejdie şi de ruşine, nu le este ruşine deloc de faptele şi cuvintele lor, ba, dimpotrivă, se mai şi laudă cu ele. Se cred mai sănătoşi decât cei cu adevărat sănătoşi. Aşa suntem şi noi. Ne purtăm cum se poartă oamenii bolnavi, dar nici măcar nu simţim că suntem bolnavi. Când trupul ne este chinuit de o boală mică de tot, chemăm îndată doctori, cheltuim bani, luăm doctorii amare, suportăm operaţii şi nu ne oprim să facem tot ce putem până nu izgonim boala din trupul nostru. Când însă sufletul noastru ne este pişcat în fiecare zi de păcat, când ne este sfâşiat de patimile trupului, când ne este ars, când ne este aruncat în prăpastie şi este pe cale de a se pierde cu orice chip, nu spunem nici cel mai mic cuvânt.
Care este pricina? Pricina e aceea că boala ne-a cuprins pe toţi. După cum atunci când suntem bolnavi trupeşte şi nu este nimeni care să ştie să ne vindece, nu este nici o oprelişte ca boala să ne doboare pe toţi, căci nu este nimeni care să-i stăvilească furia, tot astfel e şi cu boala sufletelor noastre. Pentru că nu este nimeni deplin sănătos în credinţă, pentru că suntem cu toţii bolnavi, unii mai greu, alţii mai puţin greu, de aceea nu este nimeni în stare să vină în ajutorul nostru, al bolnavilor. Dacă ar veni la noi un om din altă parte, un om care ar cunoaşte bine şi poruncile lui Hristos, dar şi viaţa noastră amestecată, nu ştiu dacă nu-şi va închipui că nu există alţi duşmani mai mari ai lui Hristos decât noi. Într-adevăr, aşa ne ducem viaţa, ca şi cum ne-am da toată silinţa să mergem împotriva poruncilor lui Hristos.

2. Şi ca să nu crezi că exagerez când vorbesc aşa, voi încerca să dovedesc spusele mele. Nu altfel, ci chiar prin poruncile lui Hristos.
Ce spune Hristos?
„S-a spus celor de demult: „Să nu ucizi”. Iar Eu vă zic vouă: Tot cel ce se mânie pe fratele său în deşert, vinovat va fi judecăţii. Cel care va zice fratelui său „netrebnicule”, vinovat va fi sinedriului. Iar cine va zice: „nebunule”, vinovat va fi de gheena focului” .
Acestea le spune Hristos. Noi însă călcăm legea aceasta mai mult decât cei care nu cred în Hristos, căci în fiecare zi umplem de nenumărate ocări pe fraţii noştri. Şi ce este mai de râs e aceea că ne ferim să rostim cuvântul: nebunule, dar de cele mai multe ori aruncăm în obrazul fraţilor noştri ocări mai grele decât aceasta, ca şi cum numai cuvântul „nebun” ar atrage după dânsul osânda gheenei.
Voia lui Hristos nu a fost asta! El a dat această pedeapsă pentru a pedepsi în general pe orice hulitor. Că lucrurile stau aşa se vede din cuvintele lui Pavel, care spune: „Nu vă înşelaţi: nici desfrânaţii, nici slujitorii idolilor, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici hulitorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” .
Dacă cel care spune fratelui său: „nebunule” este vrednic de cea mai grea pedeapsă, cât de mult foc al gheenei va aduna pe capul lui cel care huleşte pe fratele său numindu-l răufăcător, pizmăret, om fără conştiinţă, râvnitor de slavă deşartă şi mai ştiu eu cum? Ocările: „nebunule” şi „netrebnicule” sunt cu mult mai uşoare decât cele amintite. Din pricina aceasta Hristos, lăsându-le la o parte pe toate celelalte mai grozave, le-a amintit numai pe acestea, pentru ca să cunoşti că dacă o ocară mai uşoară aduce iadul peste cel ce-o rosteşte, cu mult mai mult îi vor aduce ocările mai mari, ocările mai greu de suferit.
Dacă unii socotesc aceste cuvinte ale lui Hristos o exagerare (şi eu cunosc pe unii care au o astfel de părere greşită, cunosc pe unii care socotesc că ameninţarea cu iadul s-a spus numai ca să înfricoşeze pe oameni), atunci urmează că nu sunt osândiţi cu numele iadului nici adulterii, nici sodomiţii, nici muieraticii, nici închinătorii la idoli. Dacă i-a ameninţat pe hulitori numai că să-i înfricoşeze, atunci negreşit a făcut acelaşi lucru şi cu ceilalţi, căci pe toţi i-a ameninţat cu pierderea împărăţiei cerurilor, o dată ce i-a înşirat pe toţi la un loc. Poate cineva mă va întreba:
– Oare hulitorul va avea aceeaşi soartă ca şi adulterinul, ca şi muieraticul, ca şi lacomul, ca şi închinătorul la idoli?
–  Nu e timpul să cercetăm acum dacă toţi vor primi aceeaşi pedeapsă. Dar că toţi vor cădea din împărăţia cerurilor, şi hulitorul împreună cu ceilalţi, sunt încredinţat de cuvintele lui Pavel, dar mai bine-zis ale lui Hristos, Care lucrează prin Pavel, că nici unii, nici alţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.
Nu numai în privinţa acestui text din Scriptură, dar şi în privinţa altor multe texte, mulţi oameni au această părere greşită şi socotesc că în general toate pedepsele hotărâte celor păcătoşi nu sunt rostite de Hristos decât ca o exagerare. Aceasta însă e o cursă a diavolului. Diavolul a strecurat în mintea unora această mângâiere, că pedepsele date de Dumnezeu păcătoşilor sunt o exagerare, cu intenţia de a adormi teama de pedeapsă în sufletele acelora care, din dragostea de Dumnezeu, s-ar căi de păcatele lor şi de a-i face mai nepăsători faţă de ascultarea poruncilor. Deocamdată, atâta vreme cât trăim pe acest pământ, gândul acesta poate înşela pe oamenii cu sufletele mai trândave, dar în timpul înfricoşătoarei judecăţi se va vădi înşelăciunea. Se va vădi atunci când nimeni nu va mai avea nici un câştig de pe urma căinţei. Spune-mi, te rog, care este folosul ca acum să ne lăsăm înşelaţi de acest gând, şi să ne dăm seama de înşelăciune atunci, în ziua judecăţii, când nu vom avea nici un folos de pe urma pocăinţei? Să nu ne înşelăm în deşert. Să nu gândim spre răul nostru ceea ce nu trebuie. Să nu atragem asupră-ne încă şi o altă pedeapsă, aceea pricinuită de necredinţă. Cumplită pedeapsă vine peste noi nu numai pentru că nu îndeplinim poruncile lui Hristos, dar şi pentru că nu credem în ele. Iar necredinţa aceasta vine de acolo că ni s-a slăbit puterea de a îndeplini poruncile Lui. Când nu voim să avem liniştea ce ne-o dă ascultarea de glasul lui Dumnezeu şi nici nu voim să facem cele poruncite, spre a scăpa mintea noastră de teama chinurilor viitoare, atunci, pentru că suntem cu conştiinţa încărcată şi sugrumată de păcate, ne silim să izgonim din mintea noastră frica cumplită de pedepsele ce ne aşteaptă. Prin asta însă ne aruncăm în altă prăpastie şi mai mare, aceea că punem la îndoială însăşi existenţa chinurilor viitoare. După cum bolnavii cuprinşi de febră nu scapă de fierbinţeală dacă se bagă în apă rece, ci, dimpotrivă, li se măreşte fierbinţeala, tot astfel şi noi, pentru că ne pişcă conştiinţa păcatelor noastre, ne silim să ne cufundăm pe noi înşine în ideea îngustă că pedepsele viitoare sunt o exagerare, pentru ca să putem apoi săvârşi fără teamă orice păcat.
Ne mâniem pe fraţii noştri nu numai când sunt de faţă, ci, de cele mai multe ori, pornim război împotriva lor când ei nu sunt de faţă. Dar asta-i culmea sălbăticiei. Mai mult încă: Faţă de cei mai tari şi mai puternici ne purtăm cu multă blândeţe, chiar dacă ne fac rău, chiar dacă ne ocărăsc, pentru că le ştim de frică; pe cei de o seamă cu noi şi mai mici decât noi însă îi urâm şi-i duşmănim, chiar dacă nu ne-au supărat cu nimic. Acest lucru n-are altă explicaţie decât că ne temem mai mult de oameni decât de Hristos.

3. Mai putem oare avea vreo nădejde de mântuire când arătăm atâta nepăsare şi dispreţ faţă de poruncile lui Hristos? Spune-mi, de unde o mai putem aştepta?
Ce lucru greu, ce lucru împovărător a cerut Hristos de la noi? A spus: nu te mânia în deşert pe fratele tău! Acest lucru este cu mult mai uşor decât de a răbda mânia nedreaptă a altuia, în ultimul caz, mânia nedreaptă a fratelui tău aţâţă şi întreţine focul mâniei tale; în primul caz însă, tu singur aprinzi flacăra mâniei, fără să fii provocat de cineva din afară. Nu este acelaşi lucru a răbda şi a nu te aprinde când altcineva te va atinge cu flacăra mâniei lui, cu a sta liniştit şi potolit când nu te supără nimeni. Unul, biruind prin răbdare mânia altuia, dă dovadă de cea mai mare înţelepciune, celălalt însă, care stă liniştit pentru că nu-l supără nimeni, nu are nici un merit. Gândeşte-te dar ce chin, ce pedeapsă ne aşteaptă când facem ceea ce este mai greu pentru că ne temem de oameni, dar nu voim să facem ce-i mai uşor pentru că nu ne temem de Dumnezeu. Să nu socoteşti că-ţi este frate numai omul de o seamă cu tine sau numai omul liber. Socoteşte frate chiar pe sluga ta. „în Hristos Iisus, după cum spune Pavel, nu este nici rob, nici liber” . Deci, vom fi pedepsiţi şi atunci când ne mâniem în deşert pe robi şi pe slugi, căci şi ei sunt fraţii noştri, au fost învredniciţi de libertatea cea adevărată, au acelaşi Duh ca şi noi.
Cine poate spune că în viaţa lui nu s-a mâniat niciodată fără socoteală şi în deşert, că nu a ocărât niciodată? Să nu-mi dai ca exemplu pe un om care s-a mâniat şi a ocărât de puţine ori în viaţa lui. Spune-mi un om care n-a ocărât şi nu s-a mâniat niciodată. Atâta vreme cât nu poţi să-mi arăţi un asemenea om, nu poţi îndepărta nici ameninţarea de deasupra lui pentru motivul că n-a ocărât des şi nu s-a mâniat des. Şi tot astfel şi hoţul şi desfrânatul, chiar dacă săvârşesc păcatul numai o singură dată, nu scapă de pedeapsă pentru că nu l-au săvârşit de mai multe ori, ci sunt pedepsiţi tocmai pentru că au îndrăznit să-l săvârşească.
Care dintre necredincioşi n-ar socoti basm porunca imediat următoare celei de mai sus, când vede că noi o călcăm cu atât de mare înverşunare?
Dumnezeu a spus: „Dacă îţi aduci darul tău la altar şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău, înaintea altarului, şi mergi mai întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi vino şi adu-ţi darul tău” . Noi însă ne apropiem de altare duşmănindu-ne cu alţii, purtând în sufletul nostru ură împotriva fraţilor noştri. Dumnezeu atât de mult Se îngrijeşte ca noi să trăim în pace unii cu alţii, încât rabdă să rămână nesăvârşită jertfa ce I-o aducem, să întrerupem slujba către Dumnezeu numai din dorinţa ce o are de a pune capăt duşmăniei şi urii ce o avem unii faţă de alţii. Iar noi ţinem socoteală atât de puţin de această dorinţă a Lui, încât păstrăm zile întregi duşmănia, spre propria noastră pagubă.
Hristos pedepseşte nu numai pe cei care caută să se răzbune, dar şi pe cei care dispreţuiesc pe fraţii care-i duşmănesc, deşi în sufletele lor nu le mai poartă ură. Hristos a poruncit ca acela ce face rău să se ducă şi să se împace cu cel căruia i-a făcut rău, pentru că acela care a făcut răul poate fi mai greu cuprins de dorinţa de răzbunare, pe când cel ce a suferit răul poartă necontenit în sufletul lui dorinţa de răzbunare. Prin aceasta Hristos a arătat că acela care nedreptăţeşte, cel care a dat naştere rădăcinii păcatului, este mai vinovat decât cel nedreptăţit, pentru că poartă răspundere şi pentru pedeapsa dată de Hristos celui nedreptăţit. Cu toate acestea, noi nu ne învăţăm minte, ci ne supărăm şi ne mâniem pe fraţii noştri pentru lucruri de nimic. Apoi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic important, nu ne mai pasă de cele săvârşite, uităm pe cei pe care i-am supărat şi lăsăm ca ura să ţină vreme îndelungată, fără să ne dăm seama că vom primi o pedeapsă cu atât mai mare cu cât lăsăm să se scurgă mai multe zile peste supărarea pricinuită, deoarece prin aceasta ne împăcăm şi mai greu unii cu alţii. După cum atunci când iubim pe cineva, nimic din cele care despart cu uşurinţă pe oameni nu poate să aibă tărie şi crezare pentru a strica prietenia, tot astfel şi atunci când duşmănia pune stăpânire pe sufletul nostru, toate sunt uşoare şi lesnicioase pentru cei care vor să ne sporească şi mai mult duşmănia. Căci vorbele bune ce ne-ar fi spuse deşteaptă neîncrederea noastră şi numai răutăţile sunt crezute.
Hristos ne porunceşte să lăsăm darul la altar şi, mai întâi, să ne împăcăm cu fratele nostru, ca să cunoaştem că nu trebuie să amânăm împăcarea noastră nici atunci când îi aducem închinăciune, cu atât mai mult trebuie să facem asta în alte timpuri, când ne ocupăm de lucruri pământeşti. Pe faţă purtăm masca împăcării, dar în lăuntrul sufletului nostru ţinem cea mai neîmpăcată ură. Ne dăm bună ziua unii altora atunci când ne ducem la biserică, dar de obicei bună ziua o spunem numai cu buzele. Acest lucru însă nu îl vrea Domnul. Domnul vrea să iubim din suflet pe fratele nostru, să-i dăm, din inimă, bună ziua. Aceasta este într-adevăr salutare, cealaltă, mască şi făţărie; cel care dă în acest chip bună ziua şi nu iubeşte, mai mult îl supără pe Dumnezeu decât îl potoleşte. Dumnezeu cere de la noi dragoste sinceră, dragoste înrădăcinată adânc în sufletul nostru, nu dragostea aceasta pocită pe care adeseori o arătăm oamenilor. Purtăm pe buze numele dragostei, dar am stins puterea ei, iar aceasta este încă o dovadă că fărădelegile noastre au pus stăpânire pe noi, căci spune Hristos: „Din pricina înmulţirii fărădelegii, se va răci dragostea multora” . Şi acestea le facem noi creştinii, cărora ni s-a poruncit să nu ne mâniem, să nu avem duşmani, iar dacă avem duşmani, duşmănia noastră să ţină numai o zi, căci s-a spus: „Soarele să nu apună peste mânia voastră” . Noi însă nu ne mărginim la atâta, ci facem uneltiri unii împotriva altora, muşcând şi nimicind prin vorbele şi faptele noastre propriile noastre mădulare, adică pe propriii noştri fraţi. Iar aceasta este curată nebunie. Şi aşa este, căci după acestea mai cu seamă îi recunoaştem pe îndrăciţi şi pe nebunii ce nu se pot vindeca.
Ce să mai spunem despre celelalte porunci date de Hristos? Ce să spunem despre porunca dată pentru a ne împăca cu pârâşul nostru până suntem pe cale cu el ? Ce să mai spunem despre porunca ce o dă în privinţa faptei nesăbuite, despre privirile pofticioase  şi despre prietenia necugetată şi păgubitoare de suflet ? Prin ochiul drept şi prin mâna dreaptă, Hristos n-a lăsat să se înţeleagă altceva decât pe cei ce ne iubesc spre paguba noastră sufletească. N-a fost călcată oare adeseori în picioare, n-a fost desfiinţată porunca ce ne opreşte să ne despărţim de soţiile noastre ?

4. Mă ruşinez să mai vorbesc despre porunca ce opreşte orice jurământ ; nu numai din pricina jurămintelor pe care le facem, dar mai ales din pricina falselor noastre jurăminte. Dacă jurământul, chiar jurământul adevărat, este un păcat şi o călcare a poruncii, ce vom spune despre jurământul fals? Dacă ce este mai mult decât „da” şi „nu” este de la cel rău, de la diavolul, de la cine va fi ce este fals?
Hristos a mai spus apoi: „Dacă te loveşte cineva peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt; celui care vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i lui şi cămaşa; dacă te sileşte cineva să mergi o milă, mergi cu el două; celui ce-ţi cere dă-i şi nu întoarce faţa de la cel ce vrea să se împrumute de la tine” .
Ce putem spune faţă de aceste porunci? ne rămâne numai să plângem şi să ne acoperim faţa de durere, căci nu îndeplinim nici una dintre poruncile amintite mai sus. Am apucat o cale cu totul potrivnică acestor porunci: ne cheltuim toată vremea în judecăţi, în lupte, în procese, în certuri. Nu au nici o înrâurire asupra noastră nici adevărul faptelor, nici cuvintele lui Hristos, dimpotrivă, ne sălbăticim, ne înfuriem chiar pentru lucruri de nimic.
Poate că ai voi, faţă de cele de mai sus, să-mi dai ca exemplu pe unii oameni care şi-au dat toată averea săracilor şi care mai târziu au ajuns, din pricina sărăciei lor, de râsul lumii şi au avut de suferit nenumărate nenorociri şi necazuri; îţi voi răspunde, în primul rând, că îmi vei putea arăta puţine cazuri de astfel de oameni; în al doilea rând, prin exemplul dat nu mi-ai arătat pe înţeleptul descris de Hristos în cuvintele amintite mai sus. Înţeleptul acesta are o vieţuire mult mai duhovnicească decât omul pe care mi l-ai dat ca pildă. Este o mare deosebire între un om care-şi dă de bunăvoie averile sale şi unul care suferă fără să crâcnească atunci când i se iau toate averile. Dar pentru ce spun: suferă fără să crâcnească? Omul desăvârşit, despre care a vorbit Hristos, este cu mult superior şi acestuia. Porunca aceasta a lui Hristos îndepărtează atât de mult din sufletele celor nedreptăţiţi mânia împotriva celor ce i-au nedreptăţit, încât ei nu numai că nu se supără din pricina pierderii averilor, ba, dimpotrivă, mai dau de bunăvoie şi cele ce le-au mai rămas; şi este mai mare zelul lor în a suferi nedreptatea ce li se face decât zelul şi nebunia celorlalţi în a-i nedreptăţi. Când cel ce nedreptăţeşte va vedea că cel nedreptăţit este gata să sufere mai mult decât i-a fost intenţia, când va vedea că, după ce şi-a satisfăcut pofta, cel împilat se străduieşte să-i dea şi mai mult, atunci pleacă biruit, ruşinat de marea resemnare a celuilalt. Fiară să fie, sau ceva mai grozav decât o fiară, va fi mai cumpănit, căci a văzut bine din această comparaţie cât este de rău el şi cât este de bun celălalt.
Un om cu o astfel de viaţă îţi cer să-mi arăţi. Pe acesta îl văd descris numai în Scripturi, şi nicidecum în vreo altă carte, iar în viaţa de toate zilele deloc, deşi ne numim creştini. Nu-mi da ca exemplu pe omul care suferă în tăcere nedreptatea; se poate întâmpla să se poarte aşa pentru că nu poate să se răzbune. Atunci avem omul desăvârşit, omul cerut de Hristos, dacă el va arăta aceeaşi răbdare faţă de cei de o seamă cu el, împotriva cărora ar putea să se răzbune, ba mai mult, dacă ar merge până acolo încât să depăşească prin dărnicia sa dorinţa de jaf a celuilalt, să-i dea mai mult decât vrea acela să-i ia şi să arate îndelungă-răbdare în datul de bunăvoie a altor bunuri, în afară de acelea ce i-au fost luate cu forţa. Un astfel de om trebuie însă să mai aibă încă o însuşire sufletească, superioară celor arătate până acum, care atinge însuşi vârful virtuţii; unui astfel de om Hristos îi porunceşte să rânduiască în ceata prietenilor, a prietenilor adevăraţi, pe duşmanii şi răufăcătorii lui, pe cei care îl păgubesc şi la pungă şi la trup şi în toate celelalte. Hristos ne spune: „Nu te mărgini la a da jefuitorului şi lacomului, ci iubeşte-l cu iubirea cea mai puternică, cu iubire sinceră”. Acest gând a voit să-l înfăţişeze prin cuvintele: „Rugaţi-vă pentru cei ce vă necăjesc” . Iar de rugat de obicei nu ne rugăm decât pentru cei pe care-i iubim foarte mult. Şi pentru ca să nu socoteşti din nou că aceste cuvinte sunt o exagerare, pentru ca să nu intre astfel în sufletul tău înşelăciunea diavolului, de care am amintit mai sus, Hristos adaugă adevărului lucrurilor şi motivul, dreapta pricină a unei astfel de purtări, spunând: „Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce plată aveţi? Oare nu şi vameşii fac acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi pe cei ce vă îmbrăţişează, ce faceţi mai mult? nu şi păgânii fac acelaşi lucru?” . Cum să nu fie vrednică de tânguire şi de nemângâiată plângere starea noastră morală, când nu ne deosebim în privinţa aceasta întru nimic de vameşi şi de păgâni? Şi dacă ar fi numai aceasta grozăvia! Dar nu. Nu numai că nu-i iubim pe vrăjmaşi, dar încă duşmănim şi urâm chiar pe cei ce ne iubesc. Uitătura urâtă, invidia, nimicirea prin fapte şi prin vorbe a cinstei şi a numelui bun a altora nu au altă explicaţie decât ura şi duşmănia înverşunată. Astfel, nu numai că nu ne deosebim întru nimic de păgâni, dar suntem în privinţa aceasta cu mult mai răi decât ei. Hristos a poruncit să ne rugăm pentru cei ce ne duşmănesc, noi însă ţesem viclenii împotriva lor; cu toate că ni s-a poruncit să binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, îi acoperim de nenumărate blesteme.
Poate fi oare o înverşunare mai mare decât această împotrivire şi decât această luptă pe care o purtăm împotriva lui Hristos, Legiuitorul acestor porunci? Nu stăm noi împotriva tuturor poruncilor Lui?
Tirania slavei deşarte, a umblatului după lauda lumii, pe care Hristos în cuvintele imediat următoare celor amintite mai sus a cerut să o dezrădăcinăm din sufletele noastre, am întins-o nu numai asupra rugăciunilor, postului şi milosteniei , ci chiar asupra tuturor faptelor noastre, iar supunerea noastră faţă de nebunia acestei tiranii este mai mare decât supunerea unui rob faţă de stăpânul lui. Acest lucru este îndeajuns de cunoscut de toţi, de aceea trec peste el, spunând doar atâta, că unii oameni îşi dispreţuiesc atât de mult mântuirea sufletelor lor, încât nu mai dau nici o atenţie poruncilor lui Hristos, iar alţii, deşi voiesc să asculte de Hristos cât de cât, deşi se silesc să păzească unele porunci, totuşi sfârşesc prin a ajunge să fie tot atât de păgubiţi ca şi ceilalţi din cauză că nu vor să dezlege de pe ei lanţurile slavei deşarte, ale umblatului după laudele lumii. Unul nu face deloc milostenie, altul dă celor săraci ceva din averile sale, dar face aceasta ca să-l laude lumea; cel din urmă nu este întru nimic mai bun decât cel dintâi. Astfel, diavolul ne-a prins pe toţi din toate părţile în mrejele lui. Dacă ar putea omul să scape şi de acest păcat, să nu umble adică după laudele lumii când face milostenie!; dar, fiind stăpânit de mândrie, cade iarăşi în acelaşi păcat, mai bine spus, în unul şi mai grozav: nu pierde numai bunurile date ca milostenie, ci pleacă pe lumea cealaltă încărcat şi cu alt păcat, păcatul mândriei. Cunosc apoi mulţi oameni care nu-şi cheltuiesc averile în milostenii pentru pricinile mai sus arătate,, ci vin în ajutorul celor lipsiţi mânaţi de prietenie sau de rugăciunile stăruitoare sau de alte pricini asemănătoare, şi nu de frica de Dumnezeu şi de porunca lui Hristos.
Prin urmare, dacă atâtea pricini pângăresc faptele noastre bune, mai putem spune că ne putem mântui cu uşurinţă când, departe de a face fapte bune, săvârşim numai păcate?

5. Să mergem mai departe! Care este omul care poate rosti cu îndrăznire cuvintele din Tatăl nostru: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” ? Chiar dacă nu ne răzbunăm pe vrăjmaşii noştri, totuşi păcătuim dacă păstrăm netămăduită în suflet rana, mânia. Hristos însă nu vrea ca noi să mărginim la atâta iertarea greşiţilor noştri, ci să ajungem să-i numărăm printre cei mai buni prieteni. Din această pricină, după cum am spus mai sus, ne-a poruncit să ne şi rugăm pentru ei. Chiar dacă nu te răzbuni pe cel ce ţi-a greşit, dar dacă îţi întorci faţa de la el, dacă te uiţi urât la el, dacă ţii deschisă în suflet rana, n-ai îndeplinit porunca ce ţi~a poruncit-o Hristos. Cum ceri deci ca Dumnezeu să Se îndure de tine, când tu nu te înduri de cei care ţi-au greşit? Înţeleptul îşi bate joc de o astfel de purtare, zicând: „Omul ţine mânie împotriva omului, şi cere de la Dumnezeu iertare? Nu-i este milă de omul cel asemenea lui, şi se roagă pentru iertarea păcatelor sale? El, trup fiind, ţine minte; cine îl va curăţi de păcatele sale?” .
Aş vrea să tac deci şi să-mi opresc şirul spuselor mele, atât mi-e de ruşine. Mi-e ruşine să merg mai departe. Aş vrea să tac, căci cu cât îmi voi continua vorbirea, cu atât mai mult se va vădi şi lupta pe care o ducem împotriva poruncilor lui Hristos, dar şi duşmănia neîmpăcată pe care I-o purtăm! Dar care este folosul tăcerii mele când însăşi viaţa noastră, faptele noastre, strigă că ducem luptă împotriva lui Hristos, iar, înainte de faptele noastre, ne-o strigă Hristos, Care cunoaşte cu de-amănuntul toată viaţa noastră, ne-o strigă Hristos, Care ne va judeca?
Hristos ne-a poruncit să nu ne adunăm comori pe pământ, ci în cer . Puţini sunt cei care îndeplinesc această poruncă; iar dintre aceştia puţini, cine poate spune că a îndeplinit această poruncă aşa cum doreşte Hristos? Marea majoritate a oamenilor însă, ca şi cum ar fi auzit contrariul, ca şi cum li s-ar fi poruncit să-şi adune comorile aici pe pământ, au părăsit cu totul cerul, îşi lipesc inima de toate cele de pe pământ, se înnebunesc de dragul strângerii avuţiilor şi, urând pe Dumnezeu, iubesc pe Mamona.
Hristos a mai poruncit: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine” . Ştiu precis că nici un om nu vrea să asculte această poruncă, nici să se lase convins de adevărul ei, din pricina puţinătăţii credinţei noastre în Hristos. De aceea, acoperindu-mi faţa din pricina ruşinii, voi lăsa la o parte această poruncă. Ar trebui să credem pe Hristos numai pe cuvânt; noi însă nu-L credem nici când ne dovedeşte adevărul spuselor Sale cu dovezi de nezdruncinat, nici când ne dă exemple despre temeinicia spuselor Lui, cum sunt cele cu păsările cerului  şi cu iarba câmpului ; ba, dimpotrivă, ne frământă grija zilei de mâine ca şi pe păgâni, ba poate şi mai mult, şi, cu toate că ni s-a poruncit că nici nu trebuie să ne rugăm pentru cele de mâine, noi ne cheltuim toată râvna noastră cu astfel de rugăciuni. Dar, după cum am spus, voi lăsa la o parte această poruncă. Mă voi îndrepta deci spre poruncile următoare, cu nădejdea că îndeplinirea acestora mă va mângâia pentru ruşinea de mai înainte.
Ce poruncă a dat mai departe Hristos în predica Sa de pe munte? „nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi” .
Socoteam că voi găsi oarecare mângâiere ruşinii mele, dar văd că ruşinea îmi sporeşte încă şi mai mult. Chiar dacă n-am păcătui faţă de nici o altă persoană, ci numai faţă de aceasta, călcarea acestei porunci e de ajuns ca să ne arunce în fundul iadului. Judecăm cu asprime păcatele altora, dar nu vedem bârnele din ochii noştri; ne cheltuim toată viaţa iscodind faptele altora şi osândindu-i. Nu poţi găsi pe nimeni eliberat de acest păcat, nici laic, nici monah, nici cleric. Şi totuşi, Hristos ne spune ce primejdie mare ne aşteaptă în urma călcării acestei porunci: „Cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi”, şi: „Cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura” . Cu toate că acest păcat nu conţine în el nici o plăcere, ci, dimpotrivă, are o atât de mare pedeapsă, totuşi cu toţii alergăm spre acest păcat, ca şi cum ne-am grăbi şi neam lua la întrecere să intrăm în cuptorul iadului nu pe o singură cale, ci pe mai multe căi. Suntem nepăsători nu numai faţă de poruncile aparent grele, ci chiar faţă de cele mai uşoare decât acestea; deoarece le călcăm în picioare în egală măsură şi pe unele, şi pe altele; iar prin faptul că le călcăm în picioare pe cele uşoare, arătăm că nu le îndeplinim nici pe cele mai grele, nu din pricina greutăţii poruncilor, ci din pricina dispreţului pe care-l arătăm faţă de porunci. Spune-mi, te rog, ce lucru greu este a nu iscodi faptele altuia, nici a nu osândi păcatele aproapelui? Contrariul însă, a iscodi şi a osândi pe alţii, este o treabă destul de obositoare. Poate să ne mai creadă cineva, la auzul acestor constatări, că nu ascultăm de porunca aceasta din pricina nepăsării noastre, şi nu din pricina râvnei de a o călca şi a relei noastre voinţe? Când faptele pe care ne porunceşte Hristos să le îndeplinim sunt uşoare şi lesnicioase celor care voiesc să le săvârşească, iar faptele oprite sunt şi mai grele şi cer şi mai multă osteneală, iar noi părăsim poruncile şi săvârşim cele oprite, când, deci, aşa stau lucrurile, nu vor spune oare duşmanii noştri că facem păcatele pentru că voim să ne războim cu Hristos?
Că poruncile lui Hristos nu au nimic obositor în ele o spune El Însuşi prin cuvintele: „Luaţi jugul Meu peste voi că jugul Meu este bun şi sarcina Mea uşoară” . Dar noi, din cauza nespusei noastre nepăsări, facem să treacă în faţa mulţimii drept împovărătoare cele uşoare. Omului care vrea să stea degeaba şi să doarmă mereu i se pare o greutate şi mâncatul şi băutul; cei cu Sufletul treaz însă şi cei harnici nu se dau îndărăt nici în faţa treburilor cu totul neobişnuite şi greu de făcut; dimpotrivă, le săvârşesc cu mai mult curaj decât cei trândavi şi somnoroşi pe cele foarte uşoare, nimic, nimic nu este atât de uşor, pe care multa noastră lenevie să nu-l considere foarte greu şi obositor, după cum nimic nu este atât de obositor şi de greu, pe care râvna şi dragostea noastră să nu-l facă foarte uşor. Spune-mi, te rog, ce este mai cumplit şi mai greu decât a fi în primejdie de moarte în fiecare zi? Şi totuşi Fericitul Pavel a numit această primejdie uşoară, spunând astfel: „Căci necazul nostru de acum, trecător şi uşor, ne aduce slava veşnică, mai presus de măsură” . Chiar dacă lucrul acesta este prin firea sa greu, totuşi ajunge uşor prin nădejdea celor viitoare. Pavel, de pildă, a şi adăugat pricina uşurătăţii lui prin cuvintele: „Căci noi nu privim la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd” .

6. Să vedem însă şi poruncile următoare. Hristos a spus: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor” . Hristos ne-a dat aceste învăţături tot ca nişte porunci; noi însă, din pricina slavei deşarte, a umblatului după lauda lumii şi a ambiţiei necugetate, am călcat în picioare şi această poruncă, îngăduind, fără nici o socoteală şi fără o cercetare amănunţită, să ia parte la Sfintele Taine oameni desfrânaţi, necredincioşi şi plini de nenumărate păcate; înainte de a cerceta temeinic sufletul lor, le descoperim toată învăţătura credinţei noastre şi îi conducem dintr-o dată în sfânta sfintelor, fără să le mai dăm putinţa să vadă şi cele ce sunt înainte de sfânta sfintelor. Din această cauză unii dintre cei care au fost iniţiaţi în Sfintele Taine cu atâta grabă, au fugit îndată şi-au săvârşit nenumărate rele. Şi nu numai când e vorba despre alţi oameni, dar chiar când e vorba de noi înşine, trebuie să mărturisim că nesocotim această prea înfricoşătoare poruncă, atunci când ne împărtăşim cu nemuritoarele Taine, făcând aceasta plini de necurăţie şi cu nesocotinţă.
Poţi să vezi apoi că sunt călcate cu totul în picioare nu numai poruncile despre care am vorbit până acum, dar şi cele pe care Hristos le dă mai departe în predica de pe munte.
Hristos a spus: „Câte voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea” ; noi însă facem oamenilor toate cele pe care nu voim să le suferim de la ei. Deşi ni s-a poruncit să intrăm pe calea cea strâmtă , noi căutăm în orice împrejurare din viaţă calea cea largă. Nu este cu totul de mirare dacă unii laici îmbrăţişează şi iubesc această cale largă; dar să caute să intre prin această uşă, mai mult decât laicii, monahii, oamenii care în aparenţă s-au răstignit pentru lume, aceasta este ceea ce ne umple de uimire, dar, mai bine spus, acest lucru pare chiar o enigmă. Dacă ai ruga pe monahi să vină să îndeplinească vreo însărcinare, de cele mai multe ori i-ai auzi, în primul rând, punându-ţi aceste întrebări: Vom avea odihnă în slujba pe care ne-o dai? Cel care ne cheamă este în stare să ne dea odihnă? Şi mereu, în orice discuţie, cuvântul care le stă cel mai mult pe buze nu este altul decât cuvântul „odihnă”.
Ce spui, omule? Ţi s-a poruncit să mergi pe calea cea îngustă , şi întrebi de odihnă? Ţi s-a poruncit să intri pe uşa cea strâmtă , şi cauţi să intri pe cea largă? Poate fi ceva mai rău decât această rătăcire? Dar ca să nu socoteşti că eu osândesc pe alţii prin cuvintele pe care le spun acum, voi vorbi chiar despre cele petrecute cu mine.
Odinioară, când mă hotărâsem să părăsesc oraşul şi să îmbrăţişez viaţa monahală, cercetam şi mă interesam mult de următorul lucru: De unde îmi voi procura cele trebuincioase traiului? Voi putea mânca pâine proaspătă, făcută chiar în acea zi? nu cumva voi fi silit să întrebuinţez acelaşi untdelemn şi pentru candelă, şi pentru hrană? Nu cumva voi fi împins să mănânc mâncare proastă de legume, să fiu silit la munci grele, de pildă să mi se poruncească să sap pământul, să car lemne, să aduc apă şi să slugăresc la toate celelalte munci tot atât de grele ca şi acestea? Pe vremea aceea nu mă interesam de altceva decât dacă voi găsi odihnă la mănăstire. Cei care primesc slujbe de mari demnitari şi administrarea treburilor publice nu se mai interesează deloc dacă vor avea odihnă în slujbele lor, ci numai dacă slujbele lor le aduc vreun câştig, câştig de altfel trecător; în nădejdea că vor avea de câştigat de pe urma acestor slujbe, nu se gândesc nici la oboseli, nici la primejdii, nici la pierderea cinstei, nici la servicii înjositoare, nici la călătorii îndepărtate, nici la şederi în ţări străine, nici la insulte, nici la chinuri, nici la schimbarea climatului, nici că la sfârşit adeseori pot să le fie înşelate nădejdile, nici la moarte înainte de vreme, nici la despărţirea de prieteni şi cunoscuţi, nici la absenţa soţiei şi a copiilor, nici la vreo altă greutate; dimpotrivă, îmbătaţi de dorinţa de bani, suferă totul, cu nădejdea că-şi vor împlini dorinţa, chiar cu astfel de primejdii. Noi însă, monahii, cărora nu ne stă în faţă nici câştigare de averi, nici dobândire de pământuri, ci cerurile şi bunurile cereşti, pe care „ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit” , noi umblăm după odihnă; din pricina aceasta suntem cu atât mai de plâns şi mai lipsiţi de voinţă decât aceia! Ce spui, omule? Ai de gând să te pregăteşti pentru cer, să dobândeşti împărăţia de acolo, şi întrebi dacă este vreo greutate pe drumul acesta şi în această călătorie? Nu te ruşinezi, nici nu roşeşti, nici nu te duci să te îngropi de viu? Urmărind nişte bunuri atât de mari, spune-mi, te rog, n-ar trebui să-ţi râzi, să-ţi baţi joc de toate, să nu ţii seamă de nici una dintre toate suferinţele omeneşti, orice-ar fi, ocări, insulte, necinstiri, hule, sabie, foc, cuţit, fiare, înec, foamete, boală, într-un cuvânt, orice rău suferit de om de la începutul lumii până astăzi? Sau poate, în general vorbind, te gândeşti cu spaimă tocmai la acestea? Ce poate fi mai băbesc, mai josnic şi mai ticălos decât un suflet care are astfel de idei? Nu spun numai că un suflet cuprins de dorinţa bunurilor cereşti nu trebuie să caute odihnă, dar nici să n-o simtă atunci când există. Oare nu este o nesăbuinţă ca îndrăgostiţii să fie atât de mult subjugaţi de dragostea lor, încât să creadă că nu există altceva mai plăcut pe lume în afară de iubitele lor şi de traiul împreună cu ele, deşi sunt şi altele multe, iar noi, care nu suntem cuprinşi de o dragoste trupească, ci de una superioară tuturor, nu numai să nu dispreţuim odihna când o avem, ba mai mult chiar, să o căutăm când ne lipseşte?

7. Pe nimeni dintre noi, iubite, încă nu ne-a cuprins dorinţa bunătăţilor cereşti, aşa cum ar trebui să ne cuprindă. Dacă ne-ar fi cuprins această dorinţă, am socoti umbră şi fum toate cele ce par anevoioase. Cel care le admiră pe cele prezente, niciodată nu va fi învrednicit de contemplarea bunătăţilor celor viitoare; dar cel care le dispreţuieşte şi socoteşte că toate nu au mai multă valoare decât umbra şi visul, va dobândi iute şi bunătăţile cele mari şi duhovniceşti. Când binele acesta, adică dispreţul celor prezente, cuprinde cu adevărat sufletele oamenilor, atunci el are tot atâta putere de distrugere asupra răutăţilor pe câtă putere are focul asupra spinilor; chiar dacă sufletul unui om ar fi înăbuşit de nenumărate răutăţi, chiar dacă l-ar strânge păcatele cu multe legături, chiar dacă l-ar arde cumplit flacăra poftelor, chiar dacă l-ar împresura cumplit zgomotul celor trecătoare, totuşi, ca printr-un bici usturător, binele acesta va izgoni îndată şi cu desăvârşire toate aceste răutăţi şi le va îndepărta din suflet. Şi după cum praful fin nu poate sta în faţa furiei unui vânt puternic, tot astfel nici mulţimea poftelor nesăbuite nu va putea sta în faţa puterii căinţei; în momentul în care căinţa pătrunde adânc în sufletul omului, poftele pier şi se împrăştie mai iute decât praful şi fumul. Dacă dragostea trupească robeşte atât de mult sufletul, încât îl face pe îndrăgostit să se îndepărteze de toate cele din viaţă şi să stea ţintuit numai sub tirania iubitei, câte nu va fi oare în stare să facă dragostea lui Hristos şi teama de a nu ne înstrăina de El? După cum este greu, dar, mai bine spus, cu neputinţă să amesteci focul cu apa, tot astfel socotesc că este cu neputinţă să trăiască la un loc desfătarea şi zdrobirea inimii. Ele sunt potrivnice şi se distrug una pe alta. Zdrobirea inimii este mama lacrimilor şi a cumpătării; desfătarea însă este mama râsului şi a nebuniei; una face sufletul uşor şi înaripat, cealaltă îl face mai greu decât plumbul. Voi încerca să-ţi arăt adevărul acestor spuse nu întemeiat pe cuvintele mele, ci pe ale aceluia care a fost cu totul stăpânit de această nobilă dorinţă. Şi cine este acesta? Pavel, înflăcăratul îndrăgostit de Hristos, Pavel, care era atât de chinuit de această dorinţă, încât suspina din pricina zăbovirii şi prelungirii şederii sale în această lume: „Căci fiind în acest cort, spune el, suspinăm” . Cu toate acestea, dorea şi voia să rămână pe pământ pentru Hristos: „Dar este mai de trebuinţă pentru voi ca să rămân în trup” , adică pentru a răspândi şi întări credinţa în Hristos. Pentru aceasta suferea Pavel şi foame şi sete şi goliciune şi lanţuri şi moarte şi călătorii pe mare şi naufragii, şi toate celelalte pe care le enumera ; acestea, departe de a-l împovăra, dimpotrivă, îl bucurau.
Pricina acestei bucurii era dragostea ce-o avea pentru Hristos. De aceea şi spunea: „Dar în toate acestea biruim cu prisosinţă cu ajutorul Celui care ne-a iubit pe noi” . Şi să nu te minunezi; dacă dragostea pentru oameni a făcut adeseori ca oamenii să înfrunte moartea, ce nu poate face dragostea pentru Hristos? Ce greutate nu poate uşura? Astfel, Pavel pe toate le răbda cu uşurinţă, deoarece se uita numai la Hristos pe Care-L dorea; toate suferinţele ce le îndura de dragul lui Hristos le socotea superioare oricărei plăceri sau desfătări; şi într-adevăr, aşa era. Căci nu mai socotea că este pe pământ, că este în viaţa aceasta de aici, că trăieşte printre oameni; dimpotrivă, ca şi cum ar fi avut de pe acum moştenirea cerească, ca şi cum ar fi trăit cu îngerii, ca şi cum ar fi primit împărăţia cerurilor şi s-ar fi desfătat la vederea lui Dumnezeu faţă către faţă, atât de mult le dispreţuia şi pe cele plăcute şi pe cele dureroase din viaţa aceasta pământească şi nu umbla deloc după odihnă, odihna aceea atât de mult căutată de noi, ci striga, zicând: „Până în ceasul de acum şi flămânzim şi însetăm şi suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim şi ne ostenim lucrând cu mâinile noastre; ocărâţi fiind, binecuvântăm; prigoniţi fiind, răbdăm; huliţi fiind, mângâiem” . Şi iarăşi: „Am ajuns ca un gunoi al lumii, lepădătura tuturor până acum” . Căci o dată ce şi-a întors privirile sufletului spre cer şi a fost uimit de frumuseţea de acolo, nu mai suferea să-şi întoarcă din nou privirile spre pământ. Era în aceeaşi stare cu un om sărac şi nevoiaş care stă toată viaţa închis într-o colibă întunecoasă şi sărmană, dar care, după ce va fi văzut palatele împărăteşti strălucind de bogăţia aurului şi de scânteierile nestematelor, n-ar mai vrea nici cu mintea să se mai gândească la sărăcăcioasa lui colibă, ci va face totul spre a se muta, de i-ar fi cu putinţă, în locuinţa cea împărătească. Tot astfel şi Fericitul Pavel: o dată ce a privit frumuseţile cereşti, dispreţuia sărăcia de aici; trăia printre oameni, silit de legăturile trupului, dar nu-şi îndrepta privirile spre nimic din cele de pe pământ, ci-şi mutase întreaga sa fiinţă spre cetatea cerească.
Dar pentru ce vorbesc de supărările şi necazurile din lumea aceasta? Dragostea de Hristos atât de mult îl stăpânea pe Pavel, încât, dacă ar fi fost vorba să sufere pentru Hristos chinurile cele veşnice ale iadului, nu s-ar fi dat în lături. Pavel nu slujea lui Hristos aşa cum îi slujim noi, năimiţii, care ne temem de iad şi dorim împărăţia cerurilor; dimpotrivă, era cuprins de o dragoste cu mult mai bună şi mai fericită decât aceasta: suferea şi făcea totul nu pentru alt motiv, ci numai pentru ca să-şi potolească dragostea ce-o avea pentru Hristos. Dragostea de Hristos a pus stăpânire pe gândirea lui atât de puternic, încât chiar ce era mai de preţ în ochii lui, adică a fi împreună cu Hristos, pentru care dispreţuia şi iadul, şi împărăţia cerurilor, chiar şi de aceasta de bunăvoie s-ar fi înstrăinat, preferând de dragul lui Hristos să îmbrăţişeze şi să primească cu multă râvnă căderea aceea nespusă din împărăţia cerurilor ca pe unul dintre cele mai dorite lucruri.

8. Poate că pentru mulţi spusele mele par de neînţeles. Iar când voi spune mai lămurit aceleaşi lucruri, atunci vor părea de necrezut acelora care le socoteau mai înainte de neînţeles. Şi nu este de mirare, chiar Fericitul Pavel se aştepta să nu-i fie crezute spusele; de aceea, preîntâmpinând aceasta, spunea: „Adevărul îl spun în Hristos, nu mint, mărturisind împreună cu mine şi cugetul meu în Duhul Sfânt” . Şi cu toate că, pe lângă cuvintele sale, a mai adăugat atâtea mărturii, cu toate că a chemat conştiinţa sa ca martoră a spuselor sale, totuşi Pavel nici aşa nu este crezut. Ce vrea să spună Pavel? Ascultă! Vorbind despre necazurile din lumea aceasta, a spus: „Cine ne va despărţi de dragostea lui Hristos? necazul sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau golciunea, sau primejdia, sau robia?” . După ce a enumerat toate necazurile pe care poate să le aibă cineva pe pământ, se urcă în cer şi, voind să arate că nu este mare lucru a dispreţui pentru Hristos chinurile de aici, de pe pământ, a adăugat: „Nici îngerii, nici căpeteniile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncul, nici altă făptură oarecare nu ne va putea despărţi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” .
Cu alte cuvinte, Pavel a vrut să spună aşa: „Nu numai oamenii nu vor putea să mă despartă de această dragoste, dar nici îngerii, şi nu vor avea această putere nici chiar dacă se vor uni la un loc toate puterile cereşti. Dar pentru ce spun numai atât? Nici chiar dacă ar trebui să pierd pentru Hristos împărăţia cerului şi să mă cufund în iad, nici aceasta nu mă înfricoşează”, într-adevăr, „înălţimea” şi „adâncul”, „viaţa” şi „moartea” nu arată altceva decât împărăţia cerurilor şi iadul. Prin aceste cuvinte Pavel nu voia să spună că îngerii ar încerca să-l despartă de Hristos; cu toate că aceasta este cu neputinţă să se întâmple vreodată, totuşi Pavel se serveşte de acest argument ca să poată înfăţişa şi să facă tuturor cunoscută marea sa dragoste pentru Hristos. Aşa este starea sufletească a îndrăgostiţilor: nu rabdă să ţină ascunsă dragostea lor, ci vorbesc tuturor cunoscuţilor despre focul lor, cu gândul că îşi ostoiesc sufletul povestind altora despre puternica lor dragoste. Tot aşa făcea şi Fericitul Pavel; prin cuvintele sale îmbrăţişează totul: cele ce sunt, cele ce vor fi; cele ce se pot întâmpla, cele ce nu se vor întâmpla niciodată, cele văzute, cele nevăzute, tot chinul iadului şi toată odihna din împărăţia cerurilor, şi apoi, ca şi cum nu i-ar fi fost de ajuns acestea pentru înfăţişarea marii sale iubiri, îşi imaginează şi fiinţe care nici nu există (căci cuvintele „altă făptură” înseamnă: făpturi care nu există); apoi, după toată această enumerare, trage concluzia, arătând că nimic din cele spuse nu va putea să-l despartă de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus. Domnul nostru. Pavel şi-a înălţat dragostea sa pentru Hristos la o atât de mare înălţime; noi însă, deşi ni s-a poruncit să fim imitatorii lui, nu suportăm cu uşurinţă nici necazurile de aici, ci ne frământăm şi suntem mai nemulţumiţi de starea noastră decât bolnavii de friguri. Boala aceasta îndelungată, care a pus stăpânire pe sufletele noastre, a ajuns cu timpul, ca să spun aşa, de nevindecat; nici nu mai putem să ne dăm seama ce înseamnă a fi cu adevărat sănătos, ba, dimpotrivă, chiar ni se pare cu neputinţă reînsănătoşirea. Ne place să auzim să ni se facă pomenire de numele apostolilor, să ni se vorbească despre faptele lor strălucite; în locul acestei plăceri însă ar trebui să ni se umple sufletul de lacrimi şi de jale la gândul că ne-am îndepărtat atât de mult de ei; nu mai socotim un păcat acest lucru; ba mai mult, ne găsim într-o astfel de stare sufletească, încât credem că ne este cu neputinţă să ajungem la înălţimea apostolilor. Dacă am fi întrebaţi pentru care pricină am ajuns la această idee, am pune îndată înainte această scuză neghioabă, spunând: Acela era Pavel; celălalt era Petru, iar celălalt, Ioan Botezătorul. Ce vrei să spui prin cuvintele: Acela era Pavel, acela era Petru? Spune-mi, te rog, nu aveau şi ei aceeaşi fire omenească asemeni nouă? N-au venit pe lume pe acelaşi drum ca şi noi? Nu s-au hrănit cu aceleaşi mâncăruri? N-au respirat acelaşi aer? Nu s-au folosit de aceleaşi lucruri ca şi noi? N-au avut unii dintre ei soţii şi copii? N-au fost unii lucrători şi meseriaşi? Iar alţii nu s-au cufundat chiar în mocirla păcatului? Ai putea să-mi obiectezi:
– Da, e adevărat, dar s-au bucurat de harul bogat al lui Dumnezeu.
– Da, scuza aceasta a noastră ar avea vreun temei dacă ni s-ar fi poruncit şi nouă să înviem morţi, să deschidem ochii orbilor, să curăţim leproşi, să îndreptăm şchiopi, să izgonim draci şi să vindecăm alte boli asemănătoare. Dar ce legătură pot avea toate aceste minuni cu întrebarea pusă, o dată ce acum este vorba să cercetăm felul vieţuirii noastre şi să arătăm supunerea noastră faţă de poruncile lui Dumnezeu?
La botez, te-ai bucurat şi tu de harul dumnezeiesc, te-ai împărtăşit cu Duhul Sfânt; chiar dacă n-ai primit harul de a face minuni, totuşi ai primit îndestulător pentru o vieţuire dreaptă şi curată. Prin urmare, decăderea noastră se datorează numai trândăviei noastre. Hristos apoi, în ziua judecăţii, nu dă răsplată numai acelora care au făcut minuni, ci şi acelora care au îndeplinit poruncile Lui. El spune: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia gătită vouă de la întemeierea lumii” nu pentru că aţi făcut minuni, ci pentru că „am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” , în Fericiri, Hristos nu vorbeşte deloc despre cei care au făcut minuni, ci despre cei care au o viaţă curată şi dreaptă.

9. Chiar dacă acum harul facerii de minuni s-a micşorat, acest lucru nu va putea să ne stingherească întru ceva, dar nici să ne slujească drept scuză când vom da seama pentru faptele noastre. Pe fericiţii apostoli nu-i admirăm din pricina minunilor săvârşite de ei (căci minunile erau săvârşite în totul prin puterea lui Dumnezeu), ci pentru că au trăit ca îngerii; iar vieţuirea lor se datora, pe lângă ajutorul dumnezeiesc, râvnei lor. Afirmaţia aceasta nu-i a mea, ci a lui Pavel, marele imitator al lui Hristos. Când Pavel scria ucenicilor săi împotriva falşilor apostoli şi voia să arate deosebirea dintre o slujire adevărată a lui Hristos şi alta falsă, n-a făcut această deosebire întemeiat pe minunile pe care le făcea, ci pe faptele pe care le săvârşea, grăind astfel: „Sunt ei slujitori ai lui Hristos? Ca un nebun grăiesc, sunt mai presus eu: în osteneli mai mult, in temniţe mai mult, în bătăi peste măsură, în moarte adeseori; de la iudei am primit de cinci ori patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu toiege, o dată am fost bătut cu pietre, de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine, o noapte şi o zi am petrecut în largul mării; în călătorii adeseori, în primejdii pe râuri, în primejdii printre tâlhari, în primejdii din partea neamului meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în oraşe, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi; în osteneală, în trudă, în privegheri de multe ori, în foame şi în sete, în posturi adeseori, în frig şi în goliciune. Pe lângă toate acestea, tulburarea mea de fiecare zi, grija pentru toate Bisericile. Cine este slab, şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte, şi eu să nu ard?” . Pentru aceste pricini îi admir eu pe apostoli. Alţii, care printr-o iconomie oarecare au primit îngăduinţa să facă minuni, dar n-au săvârşit faptele de care vorbeşte Pavel, nu numai că nu au ajuns de admirat, dar au ajuns chiar netrebnici, după cum arată Hristos prin cuvintele: „Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, nu cu numele Tău am proorocit? nu cu numele Tău am scos draci? nu cu numele Tău am făcut multe minuni? Şi le voi spune: Plecaţi de la Mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea; niciodată nu v-am cunoscut” . Tot pentru această pricină îi sfătuia pe ucenicii Săi, zicând: „Nu vă bucuraţi că dracii vi se pleacă, ci că numele voastre s-au scris în ceruri” . Un om cu o vieţuire curată şi dreaptă va primi, chiar fără de minuni, cununile împărăţiei cerurilor şi nu va avea o cunună mai puţin strălucitoare, pe când un om cu o vieţuire nelegiuită nu va putea scăpa de chinurile iadului, chiar dacă va fi săvârşit minuni.
Prin urmare, obiecţia ridicată, că apostolii au fost mari şi minunaţi din pricina harului facerii de minuni dat lor de Dumnezeu, nu este de nici un folos; dar nu este numai nefolositoare, ci chiar primejdioasă, căci dă multor eretici prilej de învăţături greşite. Căci dacă apostolii n-au ajuns de admirat datorită propriei lor voinţe, ci numai datorită harului lui Hristos, ce-i împiedică pe toţi ceilalţi făcători de minuni să ajungă ca şi apostolii?
Dacă harul lui Dumnezeu n-ar cere mai întâi de la noi faptele noastre, atunci harul s-ar fi răspândit din belşug în sufletele tuturor oamenilor, căci Dumnezeu nu caută la faţa oamenilor . Dar pentru că harul cere întâi ca noi să avem fapte, de aceea, la unii oameni harul urmează faptelor şi rămâne, de la alţii fuge, iar de ceilalţi nici nu se atinge. Că Dumnezeu i-a dat Fericitului Pavel harul după ce a cercetat mai întâi voinţa sa, dar înainte de a face vreo minune, o spune însuşi Hristos despre el. Ascultă ce zice: „Vas al alegerii îmi este, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi înaintea întregului neam al lui Israel” . Cel care intră în inimile noastre a dat această mărturie înainte de a veni harul Lui peste Pavel. Să nu ne înşelăm noi înşine, iubiţilor, spunând că este cu neputinţă să ajungă cineva ca Pavel. E drept că nu va mai fi un al doilea Pavel, dacă-l privim sub chipul harului primit şi al minunilor săvârşite; dar fiecare dintre noi, dacă vrea, poate să ajungă un Pavel, privit sub aspectul curătiei vieţii sale. Iar dacă azi nu mai sunt Paveli, asta se datoreşte numai lipsei noastre de voinţă.
Nu ştim însă cum s-a făcut că am căzut în această neghiobie, de a căuta printre contemporanii noştri oameni asemenea lui Pavel, când nu se pot vedea oameni care să fie la fel nici cu alţii care vin în al treilea sau al patrulea rând după Pavel. Pentru aceasta trebuie să jelim, să lăcrimăm şi să ne văităm nu numai o zi, nici două, ci toată viaţa. Dacă am reuşi să ajungem în această stare sufletească, cu greu vom mai păcătui mai târziu. Dacă nu mă crezi pe cuvânt, uită-te la cei cuprinşi de mare jale, mă gândesc la jalea aceasta lumească, şi te vei încredinţa; nu te uita la un om luat din mulţime, la unul care-şi duce viaţa ca vai de capul lui, ci uită-te la un bogat, care nu ştie altceva decât să petreacă şi să chefuiască. Aceşti oameni, aceştia care se gândesc mai întâi cum să se îmbete şi cum să se îmbuibe mai mult cu cele mai alese bucate, care prelungesc mesele de la amiază până seara, iar pe cele de seara le întind până la miezul-noptii, care răpesc averile altora, care nu au milă nici de văduvă, nici de sărac, nici de neputincios, care sunt plini de cruzime, chiar aceşti oameni, dacă sunt cuprinşi vreodată de o jale puternică, în stare să-i întoarcă pe dos şi să le tulbure sufletul, izgonesc din sufletul lor toate acele dorinţe necurate şi nelegiuite şi duc viatţă de monahi: trai aspru, privegheri, culcări pe pământ, răbdare, post, tăcere, blândeţe, smerenie şi multă iubire de oameni.
Chiar dacă înainte răpeau averile altora, acum renunţă cu plăcere şi la averile lor, nu se mânie, chiar dacă cineva le-ar da foc averii şi casei lor. Cunosc mulţi oameni care, după pierderea persoanelor dragi, n-au mai vrut să trăiască în oraş şi să se mai bucure de bunătăţile de acolo, şi au schimbat traiul de la oraş cu cel de la ţară. Cunosc apoi pe alţii care şi-au zidit case lângă mormintele celor plecaţi din lumea aceasta şi şi-au sfârşit viaţa acolo. Dar acestea, mai târziu. Atâta vreme cât jalea era puternică în sufletul lor, nu se mai îngrijeau de averile lor; iar nebunia ce-o aveau pentru administrarea şi strângerea averilor, nebunia după dobândirea puterii şi a slavei lumii au ars-o în flacăra marii lor dureri ca pe iarbă sau ca pe floarea ierbii şi au aruncat-o din sufletul lor. În acele momente, mintea lor capătă o atât de mare înţelepciune şi înţelegere a vieţii, încât nici nu suferă să li se vorbească despre plăcerile şi bucuriile vieţii. Mai mult încă, simt scârbă şi li se par foarte amare toate aparentele plăceri de mai înainte, în acele clipe, nici un servitor, nici un prieten n-ar îndrăzni să deschidă gura despre afacerile lor, nici chiar despre cele mai grabnice; în acele clipe toate au pierit pentru ei: şi averile, şi afacerile, şi plăcerile; locul lor e ocupat acum de gânduri filosofice; în acele momente sufletul lor, datorită marii lor dureri, este învăţat, ca într-un loc sfinţit, cu privire la nimicnicia firii omeneşti, la vremelnicia veacului acestuia, la grabnica stricăciune şi nestatornicie a bunurilor vieţii, la masca înşelătoare a tuturor întâmplărilor din viaţă, în acele clipe au un dispreţ suveran pentru bani şi averi, în acele clipe mânia este nimicită, în acele clipe ambiţia amuţeşte şi nici invidia nu-şi mai face cuib, în acele clipe mândria nu mai îmbată pe cel zdrobit de jale şi nici dorinţa nu mai aprinde pofte nesăbuite. Toate acestea au fost gonite din sufletul lor şi se sălăşluieşte numai un singur gând, care ţine necontenit viu în suflet chipul celui mort. Acesta-i devine mâncare, băutură, somn, distracţie, odihnă, marea sa mângâiere; acesta-i este slava, bogăţia, puterea, luxul.

10. Astfel ar trebui să jelim noi pierderea mântuirii noastre, ca să nu spun că ar trebui să o jelim şi mai mult. Tot cu atât de mare dorinţă şi tot cu atât de mare înfocare ar trebui să ne aţintim privirile sufletului spre toate cele veşnice, şi pomenirea lor şi chipul lor să fie totul pentru noi. Cei care-şi pierd copiii sau soţiile nu-şi ocupă mintea cu altceva decât cu gândul la cei care le-au fost răpiţi de lângă ei; noi însă, care am pierdut împărăţia cerurilor, ne gândim mai mult la toate celelalte decât la împărăţia cerurilor! Nici unul dintre aceia, chiar dacă ar fi de viţă împărătească, nu se ruşinează să poarte doliu; mai mult încă, se culcă pe pământ, plânge cu amar, îşi schimbă îmbrăcămintea şi suferă cu mult drag toate lipsurile impuse de chinul sufletului său; nu mai ţine seamă de educaţia primită, nici de starea trupului; nu se mai gândeşte la bolile care-i pot veni în urma suferinţei la care-i este supus trupul; nu mai ţine seamă de nimic; le suferă pe toate cu multă uşurinţă.
Şi fac acestea, şi mai mult decât acestea, nu numai bărbaţii, dar şi femeile, chiar femeile foarte plăpânde. Noi însă, care n-avem de bocit şi de jelit pierderea copiilor şi a soţiilor, ci pierderea sufletului, şi nu pierderea unui suflet străin, ci a propriului nostru suflet, ne scuzăm pretextând că ne este trupul slăbănogit şi că avem nevoie de mâncăruri alese. Şi dacă ar fi numai aceasta grozăvia decăderii noastre! Dar noi nu săvârşim nici acele fapte pentru împlinirea cărora nu este nevoie deloc de vigoarea trupului. Spune-mi, te rog, la ce-ţi trebuie putere trupească atunci când se cuvine să-ţi zdrobeşti inima, când trebuie să te rogi cu minte trează şi suflet deştept, când trebuie să-ţi treci pe dinaintea sufletului păcatele, când trebuie să-ţi înfrângi înfâmfarea şi mândria, când trebuie să-ţi smereşti gândirea? Aceste fapte îl fac îndurător pe Dumnezeu spre noi, şi acestea n-au nevoie de multă trudă. Dar nici pe acestea nu le facem. Nu înseamnă numaidecât că-ţi boceşti şi-ţi jeleşti păcatele dacă te îmbraci în sac, dacă te închizi într-o chilie, dacă stai în întuneric; dimpotrivă, a-ţi jeli păcatele înseamnă a-ţi aminti totdeauna cu tărie de propriile tale păcate, a-ţi cerceta conştiinţa cu aceste gânduri, a măsura necontenit distanţa drumului pe care-l mai avem de făcut până la împărăţia cerurilor.
– Dar cum voi face aceasta?, mă vei întreba.
– Cum? Dacă avem vii totdeauna înaintea ochilor iadul şi îngerii care aleargă pretutindeni şi strâng din toată lumea pe cei pe care au să-i arunce în iad. Să ne gândim apoi, fără a mai ţine seamă de chinurile iadului, cât de mare rău este pierderea împărăţiei cerurilor. Căci chiar dacă nu ne-ar ameninţa focul iadului, nici nu ne-ar aştepta chinuri veşnice, numai gândul de a fi înstrăinaţi de Hristos cel blând şi iubitor de oameni, Care S-a dat pe Sine la moarte pentru noi, Care a suferit toate ca să ne scoată din chinurile iadului şi să ne împace cu Tatăl pe noi, cei care îi eram duşmani din pricina păcatelor noastre, prin urmare, numai gândul acesta, de a putea pierde acele bunătăţi negrăite şi nemuritoare care ne aşteaptă, ar trebui să fie mai puternic decât chinul iadului şi îndestulător ca să ne deştepte sufletele şi să ne înduplece să fim totdeauna treji. Dacă numai la citirea pildei celor cinci fecioare, care au fost îndepărtate din camera de nuntă pentru că n-au avut untdelemn în candelele lor, simţim aceeaşi durere ca şi ele pentru pedeapsa venită asupra lor şi ne tulburăm; dacă ne gândim apoi că şi noi vom suferi aceeaşi pedeapsă pentru trândăvia noastră, mai putem fi oare atât de împietriţi la suflet încât să cădem în trândăveală, când ne este totdeauna vie în suflet pilda aceasta?
Ar fi trebuit, dragă Dimitrie, să vorbesc mai mult despre zdrobirea inimii. Dar atât cât am scris este mai mult decât trebuie, deoarece ţi-am aşternut pe hârtie aceste cuvinte numai pentru a-ţi asculta rugămintea, şi nu spre a-ţi fi de folos. Ştiu bine că stăpâneşti deplin şi aşa cum trebuie virtutea zdrobirii inimii şi poţi, chiar trecând-o sub tăcere, să o împărtăşeşti şi altora care ţi-ar cere să trăiască puţină vreme alături de credinţa ta pentru a-ţi vedea viaţa răstignită pentru lume.
Prin urmare, dacă vor contemporanii noştri să înveţe zdrobirea inimii, să meargă la chilia ta; dacă vor să o înveţe cei ce vor veni după noi, să asculte faptele vieţii tale îmbunătăţite. Sunt încredinţat că vor dobândi mult ajutor de pe urma istoriei vieţii tale.
Pentru aceasta te rog, şi mă cucernicesc ţie, răsplăteşte-mă pentru cele ce ţi-am scris, dă-mi, în schimbul cuvintelor mele, rugăciunile tale către Dumnezeu, ca Dumnezeu să-mi fie întru ajutor nu numai spre a vorbi despre zdrobirea inimii, ci ca să arăt, şi pentru faptele vieţii mele, zdrobire de inimă  Într-adevăr, a învăţa pe alţii, dar a nu face ceea ce înveţi nu numai că nu are nici un câştig, dar are şi pagubă multă şi aduce osândă peste cel care-şi conduce viaţa sa cu atât de puţină purtare de grijă. Hristos a spus: „Nu tot cel ce-Mi zice Mie: Doamne, Doamne, ci cel care va face şi va învăţa, acela mare se va chema întru împărăţia cerurilor” .