din „DESPRE MĂRGINITA PUTERE A DIAVOLULUI. DESPRE CĂINŢĂ. DESPRE NECAZURI ŞI BIRUIREA TRISTEŢII”
1. Eu, alaltăieri, am grăit dragostei voastre despre diavol; alţii, alaltăieri, pe când vorbeam aici, stăteau în teatru şi priveau la alaiul diavolului. Aceia luau parte la cântecele cele desfrânate; voi vă împărtăşeaţi cu cuvintele cele duhovniceşti. Aceia mâncau necurăţia cea drăcească; voi vă hrăneaţi cu mirul cel duhovnicesc. Cine i-a momit oare? Cine i-a despărţit oare de turma cea sfântă? Diavolul i-a înşelat oare? Pentru ce nu v-a înşelat şi pe voi? Că oameni sunteţi şi voi, şi ei – în ce priveşte firea vorbesc! Acelaşi suflet aveţi şi voi, şi ei; aceleaşi dorinţe fireşti. Pentru ce n-aţi fost şi voi, şi ei în acelaşi loc? Pentru că voinţele voastre n-au fost aceleaşi! De aceea ei, în loc de înşelăciune; voi, departe de înşelăciune. Iarăşi, nu grăiesc aşa ca să-l scap pe diavol de vină, ci mă străduiesc să vă scap pe voi de păcat. Rău este diavolul, o mărturisesc şi eu; dar rău luişi, nu nouă, dacă priveghem. Aşa e natura răului: este pierzătoare numai pentru cei ce-l au. Virtutea, dimpotrivă, este de folos nu numai celor ce o au, ci poate folosi şi semenilor. Şi ca să cunoşti că omul rău este rău numai luişi, iar omul bun este bun şi altora, îţi voi da o mărturie din Pilde: „Fiule, spune Solomon, dacă eşti rău, singur vei culege cele rele; dacă eşti înţelept, eşti înţelept şi pentru tine, şi pentru semenul tău” .
Cei ce au fost la teatru au fost înşelaţi; voi însă n-aţi fost înşelaţi. Aceasta e cea mai mare dovadă, dovadă de fapte, probă evidentă, argument neîndoielnic că în orice împrejurare din viaţă voinţa e suverană. Foloseşte-te şi tu de acest fel de argumentare! Dacă vezi pe vreun om că trăieşte în păcate şi săvârşeşte tot felul de răutăţi, dacă vezi apoi că învinuieşte purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi spune că a supus pe oameni necesităţii sorţii şi destinului, că i-a dat în stăpânirea diavolului, şi că în toate îndepărtează de la el vina şi o aruncă asupra Creatorului şi Proniatorului universului, închide-i gura nu cu cuvântul, ci cu fapta, arătându-i un alt om, un om virtuos şi bun. N-ai nevoie de multe cuvinte, n-ai nevoie de fraze bine alcătuite, nici de silogisme. Fă dovada cu fapte. Spune-i: „Şi tu eşti rob al lui Dumnezeu, şi acela; tu eşti om, şi acela e om. Locuieşti în aceeaşi lume, te hrăneşti sub acelaşi cer, cu aceleaşi mâncăruri. Pentru ce tu eşti păcătos, şi acela virtuos?”. De aceea a lăsat Dumnezeu ca cei răi să trăiască la un loc cu cei buni; n-a dat celor răi alt pământ, iar celor buni o altă parte a lumii, ci i-a amestecat pe unii cu alţii. Cu aceasta a făcut un lucru foarte de folos. Cei buni se arată mai vrednici, căci stăruie în virtute, cu toate că sunt în mijlocul celor care-i împiedică să trăiască virtuos şi-i atrag spre rău. „Trebuie să fie şi erezii între voi, spune Apostolul, ca să se învedereze între voi cei încercaţi” . Deci şi pentru aceasta i-a lăsat pe cei răi în mijlocul celor buni, ca cei buni să strălucească mai mult. Vezi cât de mare e câştigul? Câştigul nu-i din pricina celor răi, ci din pricina vredniciei celor buni. De aceea admirăm şi pe Noe. Nu-l admirăm numai pentru că era drept, nici numai pentru că era desăvârşit, ci pentru că, în mijlocul acelui neam stricat şi rău, a rămas virtuos când nu avea în jurul lui nici o pildă de virtute, când toţi îl împingeau la rău. Noe merge pe calea potrivnică celei pe care mergeau ceilalţi, ca un drumeţ care-şi croieşte drum printr-o mulţime mare de oameni care merg zoriţi într-o direcţie contrară. De aceea şi Scriptura n-a spus numai: „Noe era drept desăvârşit”, ci a adăugat: „în neamul lui” , în neamul acela stricat în neamul care nu mai avea nici o nădejde de mântuire, când nu era nici vorbă de virtute. Acesta este câştigul adus de cei răi celor buni. Tot aşa şi un copac se înrădăcinează mai puternic când e bătut de vânturi potrivnice. Dar au şi cei răi câştig din amestecul lor cu cei buni. Se ruşinează, se sfiesc, roşesc din pricina celor buni; chiar dacă nu se depărtează de răutate, totuşi săvârşesc în ascuns păcatele ce le săvârşesc, nici acesta nu-i puţin lucru, să te sfîeşti când faci păcatul! Viaţa celor buni este rechizitoriul vieţii celor răi. Ascultă ce spun cei răi despre omul drept: „Ne este împovărător chiar când îl vedem” . Şi un mic început de îndreptare este stânjenirea celor răi de prezenţa celui bun! Că n-ar rosti aceste cuvinte dacă nu i-ar stânjeni vederea celui drept. Dar aşa, chinurile şi mustrările de conştiinţă, pricinuite de prezenţa celor buni, îi fac să nu mai săvârşească aşa de lesne păcatul. Ai văzut cât câştig au şi cei buni de pe urma celor răi, şi cei răi de pe urma celor buni? De aceea nu i-a despărţit Dumnezeu, ci i-a lăsat amestecaţi.
2. Acelaşi argument e valabil şi pentru diavol. De aceea l-a lăsat Dumnezeu aici, ca să te facă mai puternic, ca să facă mai strălucit pe atlet, ca să fie mai măreţe luptele.
Când, dar, te întreabă cineva: „Pentru ce a lăsat Dumnezeu pe diavol?”, răspunde-i aşa:
Diavolul nu vătăma cu nimic pe cei cu mintea trează şi cu luare-aminte; dimpotrivă, le e de folos; nu datorită voii lui – că voia lui e rea -, ci datorită vitejiei acelora care se folosesc cum trebuie de răutatea diavolului. Pe Iov l-a atacat nu cu gândul de a-l face mai strălucit, ci de a-l doborî. Diavolul e rău; şi de aceea e rău, pentru că are gânduri rele şi voinţă rea. Şi totuşi nu l-a vătămat pe drept; dimpotrivă, Iov a avut chiar mai mare folos de pe urma luptei, aşa cum am arătat. Dracul şi-a arătat răutatea, iar dreptul, vitejia.
– Dar pe mulţi îi doboară!
– Din pricina slăbiciunii lor, nu din pricina tăriei diavolului. Şi aceasta am dovedit-o cu multe argumente.
Îndreaptă-ţi, dar, voinţa, şi n-ai să fii vătămat niciodată de nimeni! Dimpotrivă, vei avea foarte mare câştig nu numai de la oamenii buni, ci şi de la cei răi. De aceea, după cum am spus mai sus, a lăsat Dumnezeu ca oamenii să trăiască amestecaţi, mai cu seamă cei buni cu cei răi, ca să fie atraşi şi aceştia la virtute. Ascultă ce spune Hristos ucenicilor Săi: „Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor cu o femeie care a luat aluat şi l-a ascuns în trei măsuri de făină” . Prin urmare, drepţii au puterea aluatului de a transforma pe cei răi în buni.
– Drepţii sunt puţini!
– Dar şi aluatul e puţin! Puţinătatea aluatului nu vătăma frământătura; dimpotrivă, puţinătatea aceea, datorită puterii sale proprii, preface făina în aluat. Tot aşa şi puterea celor drepţi îşi are tăria nu în cantitatea numărului, ci în harul Duhului. Doisprezece au fost apostolii. Vezi cât de mic a fost aluatul? Toată lumea era necredincioasă! Vezi cât de mare e frământătura? Dar cei doisprezece au prefăcut toată frământătura în aluat. Aluatul şi frământătura sunt de aceeaşi natură, dar nu de aceeaşi calitate. De aceea a lăsat Dumnezeu pe cei răi printre cei drepţi, pentru ca cei răi să ajungă să fie de aceeaşi voinţă, după cum sunt de aceeaşi fire cu cei drepţi.
De aceste cuvinte aduceţi-vă aminte! Cu aceste cuvinte să închideţi gura celor trândavi, celor dezmăţaţi, celor nepăsători, celor ce amână pe a doua zi ostenelile cele pentru virtute, celor ce învinuiesc pe Stăpânul universului. „Ai păcătuit? Conteneşte cu păcatul!”, spune Scriptura , nu adăuga un al doilea păcat mai greu. Nu-i atât de greu păcatul, cât e de greu să dai vina pe Dumnezeu după ce ai păcătuit! Caută pe cel ce-i de vină că ai păcătuit! Şi vei vedea că nu-i altul de vină decât tu, care ai păcătuit, în orice împrejurare e nevoie de voinţă bună. V-am arătat aceasta nu numai cu argumente, ci şi cu fapte din viaţa semenilor noştri din lume. Foloseşte-te şi tu de această argumentare. Aşa ne va judeca şi Stăpânul nostru, învăţaţi acest fel de argumentare, şi nimeni nu vă va putea învinge. Este unul desfrânat? Arată-i pe altul cuminte! Este unul zgârcit şi răpitor? Arată-i pe altul care dă milostenie! Este unul invidios şi pizmăreţ? Arată-i pe altul lipsit de această patimă! Este unul stăpânit de mânie? Dă-i pildă pe unul care trăieşte filosofic! Nu trebuie să recurgem numai la istorii vechi, ci să luăm exemple şi din viaţa de azi. Că şi astăzi, cu ajutorul lui Dumnezeu, se fac fapte nu mai mici decât cele din trecut. Este cineva necredincios şi socoteşte mincinoase Scripturile? Nu crede că Iov a suferit atâta? Arată-i un alt om care are o viaţă la fel cu dreptul acela! Aşa ne va judeca şi Stăpânul nostru! Va pune la judecată pe oameni în faţa oamenilor şi nu va pronunţa sentinţa în urma unei judecăţi făcute de El, ca să nu înceapă unul să zică iarăşi ca şi sluga aceea căreia i s-a încredinţat talantul, şi, în loc de talant, i-a adus învinuiri: „… că eşti om aspru” . Ar fi trebuit să suspine că nu şi-a înmulţit talantul; dar nu, el şi-a făcut păcatul şi mai greu, adăugând la trândăvia sa şi învinuirea adusă împotriva Stăpânului. Că ce spune? „Am ştiut că eşti om aspru”. Ticălosule, nenorocitule, nerecunoscătorule, trândavule! Ar fi trebuit să te învinuieşti de trândăvie, ca să-ţi ştergi păcatul săvârşit! Dar tu ai aruncat vina pe Stăpân. Prin aceasta, în loc să-ţi înmulţeşti talantul, ţi-ai înmulţit păcatul .
3. De aceea Dumnezeu la judecată va pune pe oameni în faţa oamenilor, ca unii să judece pe alţii; şi ca aceia, fiind judecaţi de ceilalţi, să nu mai poată învinui pe Stăpân. De aceea şi spune Domnul: „Când va veni Fiul Omului întru slava Tatălui Său” – Uită-te la identitatea de slavă, n-a spus: „întru o slavă asemenea slavei Tatălui”, ci: „întru slava Tatălui” – „Şi va aduna toate neamurile” , înfricoşător e scaunul de judecată! înfricoşător pentru cei păcătoşi şi pentru cei vinovaţi! Dulce şi dorit pentru cei care se ştiu cu fapte bune! „Şi va pune oile de-a dreapta, şi iezii de-a stânga” . Şi unii şi alţii, oameni.
– Dar pentru ce unii sunt numiţi oi, iar alţii iezi?
– Pentru ca să afli că-s numiţi aşa nu din pricina deosebirii de fire, ci din pricina deosebirii de voinţă.
– Dar pentru ce-s numiţi iezi cei care n-au dat milostenie?
– Pentru că iedul este un animal care nu dă nimic; nu dă stăpânilor lui nici lapte, nici pui, nici păr. Nu poate da nimic din pricina vârstei lui crude. De aceea Domnul a numit iezi pe cei care nu dau rod de milostenie, iar pe cei din dreapta, oi. Dărnicia oilor e mare. Ele dau şi lână, şi pui, şi lapte.
Ce le spune Domnul celor din dreapta? „M-aţi văzut flămând şi M-aţi hrănit; gol şi M-aţi îmbrăcat; străin şi M-aţi primit” . Celor din stânga însă le grăieşte cu totul dimpotrivă. Şi doar şi unii şi alţii sunt oameni. Au primit aceleaşi făgăduinţe şi unii şi alţii, aceleaşi răsplăţi le stăteau în faţă şi unora şi altora pentru faptele lor bune. Acelaşi Hristos a venit şi la unii şi la alţii, cu aceeaşi goliciune şi la unii şi la alţii, cu aceeaşi foame, la fel de străin. Toate au fost egale şi pentru unii şi pentru alţii.
– Dar atunci, pentru ce sfârşitul n-a fost egal?
– Pentru că voinţa le-a fost deosebită. Ea singură a făcut deosebirea dintre ei. De aceea unii se sălăşluiesc în iad, alţii în împărăţia cerurilor. Dacă diavolul ar fi fost de vină pentru păcatele lor, n-ar fi fost ei pedepsiţi, căci altul a păcătuit şi i-a împins la păcat.
Ai văzut aici şi pe păcătoşi, şi pe virtuoşi. Ai văzut cum a fost închisă gura celor păcătoşi când au văzut pe semenii lor virtuoşi?
Dar să-ţi mai dau şi o altă pildă.
Erau zece fecioare, spune Domnul . Iarăşi, şi aici, deosebire de voinţe. Unele îndreptate spre bine, altele pornite spre păcat. Pentru ca din acest paralelism să vezi păcatele unora, şi faptele bune ale altora. Aşa se poate face mai bine comparaţie între ele. Fecioare erau şi unele şi altele; cinci, şi unele şi altele; candele aveau şi unele şi altele; pe Mire îl aşteptau cu toatele.
– Pentru ce atunci unele au intrat în cămara cea de nuntă, iar altele nu?
– Pentru că unele au fost fără milă, iar altele blânde şi iubitoare de oameni.
Vezi iarăşi că voinţa determină sfârşitul, nu diavolul. Ai văzut că judecata se face pe temeiul paralelismului şi că sentinţa este pronunţată pe temeiul unor condiţii similare de existenţă? Oameni de aceeaşi condiţie judecă pe oameni de aceeaşi condiţie cu ei.
Vrei să-ţi arăt acum şi o comparaţie făcută între oameni de condiţii deosebite, ca să fie şi mai vădită osânda celor răi? „Bărbaţii niniviteni, spune Domnul, se vor scula şi vor osândi neamul acesta” . Cei judecaţi nu sunt de condiţii asemănătoare. Unii barbari, alţii iudei. Unii s-au bucurat de învăţătura profetică, alţii n-au avut parte de cuvântul lui Dumnezeu. Şi nu-i numai aceasta deosebirea! La unii s-a dus robul, la alţii Stăpânul; robul a predicat pieirea, Stăpânul a binevestit împărăţia. Care dintre aceste două popoare trebuia să creadă mai mult: barbarii, neînvăţaţii, cei care nu avuseseră parte niciodată de învăţătură dumnezeiască, sau cei care fuseseră crescuţi din fragedă copilărie cu cărţile profetice? Fireşte, iudeii! Dar s-a întâmplat contrariul. Iudeii n-au crezut în Domnul, Care Ie predica împărăţia cerurilor, iar ninivitenii au crezut în rob, care-i ameninţa cu pieirea, ca să se facă mai vădită bunătatea unora, şi răutatea altora. Unde-i dracul? Unde-i diavolul? Unde-i soarta? Unde-i destinul? n-a fost fiecare pricina răutăţii şi virtuţii lui? Dacă n-ar fi fost ei vinovaţi de răutatea lor, Hristos n-ar fi spus: „Bărbaţii niniviteni vor osândi neamul acesta” , n-ar fi spus că împărăteasa de la miazăzi are să-i osândească pe iudei . Atunci, la ziua judecăţii, nu vor osândi numai popoare pe popoare, ci, în multe cazuri, un singur om va osândi un popor întreg, când se va vedea că au rămas neînşelaţi cei care puteau fi înşelaţi şi au fost biruiţi cei care trebuia negreşit să biruie. De aceea am amintit de Adam şi de Iov. Adam a fost atacat numai cu cuvântul; Iov, cu fapta. Lui Iov i-a fost luată toată averea şi a fost lipsit de copii; lui Adam nu i s-a luat nimic din ce avea, nici un lucru mic sau mare. Dar mai bine să cercetăm chiar cuvintele cu care a fost ispitit şi chipul ispitei: „S-a apropiat şarpele, spune Scriptura, şi a zis femeii: „Ce este? A spus Dumnezeu să nu mâncaţi din tot pomul cel din rai?”. Aici şarpe; dincolo, la Iov, femeie. Mare este deosebirea între sfătuitori. Unul rob, celălalt tovarăş de viaţă. Una ajutor, celălalt supus. Ai văzut cât de neiertată este căderea Evei? Pe ea a înşelat-o un supus, un rob; pe Iov nu l-a putut doborî nici tovarăşul de viaţă, ajutătoarea. Dar să vedem şi ce spune şarpele. „Ce este?, a zis el. A spus Dumnezeu să nu mâncaţi din tot pomul?”. Şi doar Dumnezeu n-a spus asta, ci cu totul dimpotrivă. Uită-te la viclenia diavolului. A spus ce n-a spus Dumnezeu ca să afle ce a spus Dumnezeu. Ce a făcut femeia? Ar fi trebuit să-i închidă gura, ar fi trebuit să nu-i răspundă. Dar nu; i-a răspuns şi s-a dat în mâna lui.
4. Vezi cât de mare rău este să încredinţăm tainele noastre duşmanilor şi uneltitorilor? De aceea Hristos spune: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să se întoarcă şi să vă sfâşie” . Aşa s-a întâmplat şi cu Eva. A dat cele sfinte câinelui, porcului. Acela a călcat în picioare cuvintele, s-a întors şi a sfâşiat pe femeie.
Şi iată de ce viclenie se foloseşte! El spune: „Nu veţi muri” . Aici, fiţi cu luare-aminte! Era cu putinţă ca femeia să-şi dea seama de înşelăciune; căci şarpele chiar de la început se arătase duşman şi declarase război lui Dumnezeu; de la început spusese altceva decât spusese Dumnezeu. Dar fie! Ai spus, femeie, şarpelui pentru că şarpele voia să ştie ce hotărâse Dumnezeu! Dar mai pe urmă de ce l-ai urmat când ai văzut că-ţi spune altceva decât îţi spusese Dumnezeu? Dumnezeu îţi spusese: „Veţi muri”; acela, altceva decât asta: „nu veţi muri”. Vrei mai lămurit război decât acesta? De unde din altă parte ar trebui să cunoşti pe vrăjmaş şi pe duşman decât de acolo că spune altceva decât ce spune Dumnezeu?
Ar fi trebuit deci ca Eva să fugă de momeală; ar fi trebuit să se ferească de laţ. „Nu veţi muri, i-a spus şarpele. Ştie Dumnezeu că în ziua în care veţi mânca vi se vor deschide ochii voştri şi veţi fi ca nişte dumnezei” . Bizuindu-se pe o făgăduinţă mai mare, a aruncat şi bunătăţile pe care le avea în mâini. Şarpele le făgăduise să-i facă dumnezei, şi i-a supus tiraniei morţii. Pentru ce te-ai încrezut în cuvântul diavolului, femeie? Ce-ai văzut bun la el? Nu-ţi era de ajuns că era vrednic de crezut Dumnezeu, Care ţi-a dat poruncă? Dumnezeu era creatorul şi făcătorul tău! Şarpele, diavol şi vrăjmaş! Nu-l numesc însă diavol! îl socoteai numai şarpe. Te întreb: Se cădea să-l învredniceşti pe şarpe de atâta cinste încât să-i spui porunca Stăpânului?
Vezi, dar, că era cu putinţă ca Eva să-şi dea seama de înşelăciune, dar n-a voit? Dumnezeu dăduse doar destule dovezi de binefacerile pe care le făcuse lor; le arătase cu fapta purtarea Lui de grijă. Plăsmuise pe om din nefiinţă, îi insuflase suflet, îl făcuse după chipul Lui, îl făcuse stăpân peste toate cele de pe pământ, îi dăruise ajutor, îl pusese în rai, i-a îngăduit să se folosească de toţi pomii şi l-a oprit numai de la unul. Opreliştea aceasta chiar era spre folosul lui. Diavolul nu-i făcuse cu fapta nici un bine, mare sau mic; a îngâmfat-o pe femeie numai cu cuvântul, a îmbătat-o cu nădejdi zadarnice, şi aşa a înşelat-o. Cu toate acestea, femeia a socotit pe diavol mai vrednic de credinţă decât pe Dumnezeu, deşi Dumnezeu îi arătase prin fapte dragostea Lui. Diavolul nu-i dăduse decât cuvinte, nimic altceva, şi femeia l-a crezut.
Vezi deci că înşelăciunea s-a făcut numai din pricina prostiei şi a trândăviei? Şi ca să cunoşti mai bine aceasta, ascultă cum învinuieşte Scriptura pe femeie! Scriptura nu spune: „Femeia a fost înşelată”, ci „Văzând pomul că este frumos, a mâncat” . Prin urmare, păcatul se datorează vederii fără frâu, nu înşelăciunii diavolului. A fost învinsă de pofta sa, nu de răutatea diavolului. De aceea nici n-a fost iertată; ci, când a spus: „Şarpele m-a înşelat”, atunci a şi primit cea mai grea pedeapsă. Că era în puterea ei să nu cadă.
Şi ca să înţelegi mai bine spusele mele, haide să vorbesc şi de Iov! Să trec de la cei biruiţi la biruitor, de la cei învinşi la învingător. Iov ne va da mai mult curaj ca să ridicăm mâna împotriva diavolului. Dincolo, şarpele era înşelătorul; şi a biruit; dincoace, femeia lui Iov era ispititorul, şi n-a biruit; cu toate că era cu mult mai vrednică de crezare decât şarpele. Mai mult. Iov a fost ispitit după ce-şi pierduse averile, după ce-i pieriseră copiii, după ce rămăsese gol de toate. Dincolo, nimic din toate acestea. Adam nu pierduse averile, nu-i pieriseră copiii, nu zăcea pe gunoi; dimpotrivă, locuia în raiul desfătării, se bucura de roadele a fel şi fel de pomi, de izvoare, de râuri şi de toate celelalte bucurii. Nicăieri, nici osteneală, nici durere, nici tristeţe sau griji, nici ocări sau insulte, nici miile şi miile de nenorociri care s-au abătut asupra lui Iov; şi cu toate că nu era nimic din acestea, totuşi a căzut, a fost culcat la pământ! Nu e evident că din pricina trândăviei? Iov, dimpotrivă, a rezistat cu curaj, deşi toate veneau pe capul lui, deşi toate îl împovărau, nu e limpede că din pricina trezviei sufletului lui?
5. Culege, iubite, mare, mare câştig şi dintr-o pildă, şi din alta. Nu imita pe Adam. Ştii câte rele naşte trândăvia. Imită evlavia lui Iov. Ştii câte bunătăţi odrăsleşte sârguinţa. Gândeşte-te necontenit la cel încununat, şi vei avea îndestulătoare mângâiere pentru orice durere şi necaz. Fericitul şi viteazul acesta blând stă în lume ca într-un teatru obştesc; prin suferinţele îndurate de el vorbeşte tuturor oamenilor, îndemnându-i să îndure cu curaj necazurile ce vin peste ei, să nu se plece deloc în faţa relelor ce-i lovesc. Nu este, nu este suferinţă omenească ce nu poate dobândi mângâiere şi uşurare prin suferinţele lui Iov. Că toate suferinţele ce sunt pe lume, toate s-au strâns la un loc şi au tăbărât asupra trupului lui Iov. Ce iertare dar va mai avea acela care nu poate îndura cu mulţumire o parte din suferinţele îndurate de Iov, când el, după cum se vede, n-a îndurat numai o parte, ci toate suferinţele ce se pot întâmpla tuturor oamenilor?
Şi ca să nu mă învinuiţi că exagerez, haide să cercetăm fiecare dintre suferinţele venite peste el, ca să vă încredinţez de adevărul spuselor mele. Dacă vreţi, să vorbesc mai întâi de suferinţa care pare tuturora cel mai greu de îndurat, de sărăcie şi de chinurile pricinuite de ea. Că toţi oamenii de pretutindeni o deplâng. Cine a fost mai sărac decât Iov? Nu era oare mai sărac decât cei ce stau întinşi lângă zidurile băilor, decât cei care dorm în cenuşa cuptoarelor, într-un cuvânt mai sărac decât toţi oamenii? Aceştia au cel puţin o haină ruptă; Iov zăcea gol, avea pe el numai haina dată de Dumnezeu, pielea de pe trup, şi pe aceasta diavolul o ciuruise peste tot cu buboaie groaznice. Mai mult, săracii se mai pot adăposti sub acoperişul pridvoarelor băilor sau într-o colibă! Iov însă stătea zi şi noapte sub cerul liber; nici un acoperiş, cât de mic, nu-i uşura chinul. Mai mare grozăvie e alta. Săracii se ştiu pe ei cu o mulţime de păcate; Iov nu se ştia cu nimic vinovat. Lucrul acesta, de a nu se şti vinovat cu nimic, acest lucru, dintre toate necazurile Iui, îi mărea şi mai mult durerea şi îi făcea şi mai mare suferinţa. Săracii, după cum spuneam, îşi pot găsi multe vini; şi nu-i puţin lucru pentru uşurarea suferinţei să ştii că eşti pedepsit pe drept. Iov era lipsit însă şi de această mângâiere; dusese o viaţă plină de virtuţi, şi iată că suferea ca unul dintre cei mai mari ticăloşi! Săracii sunt obişnuiţi de multă vreme, de la început, cu suferinţa; Iov îndura o sărăcie necunoscută până atunci. A ajuns dintr-o dată din bogat sărac. După cum ai mare mângâiere când ştii pentru ce suferi, tot aşa ai tot atâta mângâiere când, trăind în sărăcie, eşti obişnuit de la început cu sărăcia. Dreptul acela însă era lipsit şi de o mângâiere, şi de alta. Totuşi n-a căzut. Ai văzut că a ajuns atât de sărac, cum nu mai putea fi altul? Este oare cineva mai sărac decât cel care n-are nici haină, nici adăpost? Dar, mai bine spus, Iov nu putea avea nici pământul gol. Nu zăcea pe pământ, ci pe gunoi. Aşadar şi tu, când te vei vedea ajuns în sărăcie, du-te cu mintea la suferinţa dreptului, şi îndată vei primi curaj, îndată vei îndepărta orice gând de tristeţe. Sărăcia deci pare a fi în ochii oamenilor pricina tuturor suferinţelor. După sărăcie, mai este o altă nevoie, dar, mai bine spus, înaintea sărăciei: boala trupului. Cine a fost aşa de bolnav ca Iov? Cine a îndurat o boală ca aceea? Cine a primit o rană atât de cumplită sau a văzut pe altul că a primit-o? nimeni. Boala şi rănile îi mâncau încetul cu încetul trupul; izvoare de viermi ieşeau din toate mădularele lui; foitul viermilor nu se mai termina; miros greu ieşea din tot trupul lui; iar trupul se macină puţin câte puţin; topit de atâta putreziciune, învăluia cu duhoarea lui şi mâncarea ce i se aducea – foame nouă şi nemaiîntâlnită -, că nici nu se putea atinge de ea. Însuşi o spune: „Foşnet de viermi văd şi în mâncarea mea” . Când cazi dar bolnav, omule, adu-ţi aminte de trupul lui Iov, de trupul acela sfânt. Era sfânt şi curat; şi totuşi avea pe el atâtea răni! De slujeşti în armată, şi apoi pe nedrept şi fără vreo pricină binecuvântată eşti atârnat pe lemn şi-ţi sunt scrijelite coastele, nu socoţi asta o ocară, nici nu cădea doborât de dureri! Gândeşte-te la Iov! Mi se poate însă spune:
– Iov avea mare mângâiere şi uşurare, că ştia că toate suferinţele lui îi vin de la Dumnezeu.
– Dar tocmai asta îl tulbura şi-l chinuia, că socotea că Dumnezeu, Căruia îi slujise în tot chipul, îi ducea război; iar pricină întemeiată a suferinţelor sale nu putea găsi. Mai târziu, când a aflat pricina, să vezi câtă evlavie a arătat! Când Dumnezeu i-a spus: „Crezi oare că am vorbit cu tine numai de aceea ca să fii arătat drept?” . Iov, uimit, a spus: „Voi pune mâna la gură. O dată am vorbit; a doua oară nu voi mai vorbi” . Şi iarăşi: „Mai înainte până la auzul urechii Te-am auzit; dar acum ochiul meu Te-a văzut; de aceea mă socotesc ticălos şi mă topesc; mă socotesc pământ şi cenuşă” .
6. Iar dacă socoţi că-ţi sunt îndestulătoare acestea spre mângâiere, poţi avea şi tu această mângâiere. Dacă suferi un necaz, nu din pricina lui Dumnezeu, ci din pricina uneltirilor omeneşti, şi dacă mulţumeşti şi nu huleşti pe Cel ce ar fi putut împiedica necazul, dar n-a făcut-o pentru încercarea ta, vei primi şi tu aceleaşi răsplăţi ca şi cei ce au suferit pentru Dumnezeu şi au fost încununaţi, pentru că ai îndurat cu curaj necazurile venite asupra ta de la oameni şi pentru că ai mulţumit Celui care putea să le împiedice, dar n-a vrut.
Iată, au venit peste Iov şi sărăcie, şi boală! Şi ai văzut că au venit amândouă cu cea mai mare covârşire.
Vrei să-ţi arăt şi războiul dat de glasul sângelui împotriva acestui viteaz, cu tot atâta covârşire? Zece copii a pierdut, zece deodată, zece în floarea vârstei, zece plini de virtute, n-au murit de legea obştească a firii, ci de moarte silnică, jalnică. Cine poate descrie o astfel de nenorocire? nimeni! Când, dar, pierzi şi fiul şi fiica deodată, aleargă la dreptul Iov şi-ţi va uşura mult durerea!
Dar oare numai aceste nenorociri i s-au întâmplat? Nu! A mai îndurat părăsirea şi trădarea prietenilor, batjocura, ocările, dispreţul, râsul! E îngrozitor să fii batjocura tuturora! Nu ne chinuie atât sufletul suferinţele prin ele însele, cât ne chinuie cei care ne ocărăsc din pricina suferinţelor, în jurul lui Iov nu era unul care să-l mângâie! Dar erau mulţi, veniţi de pretutindeni, care-l batjocoreau! Uită-te la el că se plânge şi spune: „Ei bine, şi voi tăbărâţi asupra mea?” , îi numeşte oameni fără milă şi le spune: „Vecinii mei m-au părăsit şi casnicii mei grăiau împotriva mea; chemam pe fiii slujnicelor mele, şi ei se depărtau de mine” . „Alţii spune el, mă scuipau în faţă şi am ajuns batjocură tuturor” . „Şi de haina mea le-a fost scârbă” , spune el in altă parte.
Acestea nici să le auzi nu poţi, darămite să le mai înduri! Sărăcie lucie, boală groaznică, neobişnuită, cum nu s-a mai văzut, pieirea atâtor copii şi în aşa chip, ocară, batjocură, insultă de la oameni. Unii îl batjocoreau, alţii îl ocărau, alţii îl dispreţuiau; nu numai duşmanii, ci şi prietenii; nu numai prietenii, ci şi casnicii; nu-l batjocoreau numai, nici nu-l ocărau numai, ci se şi îngreţoşau de el; şi aceasta nu două sau trei zile, ci vreme de luni şi luni. Şi i s-a întâmplat numai lui ca nici noaptea să nu-i aducă uşurare de dureri! La durerile din timpul zilei se adăugau nălucirile fricii de noapte, însuşi spune ce chinuri groaznice suferea în vis: „Pentru ce mă înfricoşezi în vis şi mă îngrozeşti cu vedenii?” . Numai un om de fier sau de diamant ar fi putut îndura atâtea chinuri! Fiecare dintre ele e de nesuferit! Gândeşte-te ce zbucium era în sufletul lui Iov când îl chinuiau toate deodată! Cu toate acestea, Iov le-a îndurat pe toate. Şi, în toate cele ce i s-au întâmplat, Iov n-a păcătuit şi nici n-a fost viclenie pe buzele lui.
7. Să ne fie, dar, suferinţele aceluia leacuri suferinţelor noastre, iar furtuna cumplită a aceluia, port necazurilor noastre, în fiecare necaz ce vine peste noi să ne gândim la sfântul acesta! Văzând strânse într-un singur trup, în Iov, toate suferinţele din lume, vom putea lupta mai cu curaj şi noi împotriva câtorva suferinţe răzleţe! Să alergăm totdeauna la cartea lui Iov ca la o mamă iubitoare, care ne întinde din toate părţile mâinile, care-şi primeşte la sânul ei copiii cei înspăimântaţi şi le dă curaj. De-ar veni peste noi cele mai amare necazuri, cartea lui Iov ni le va uşura pe toate. Şi vom lăsa din mână cartea uşuraţi.
Iar de-mi vei spune: „Acela a fost Iov, şi de aceea a îndurat totul; eu nu sunt ca el!”, pe tine te vei osândi mai mult, şi vei lăuda tot pe drept. Tu vei îndura mai uşor acele suferinţe decât le-a îndurat Iov.
– De ce?
– Pentru că Iov a trăit înainte de venirea harului, chiar înainte de darea Legii, când nu se cerea o vieţuire atât de curată, când harul Duhului nu era revărsat cu atâta îmbelşugare, când păcatul era greu de doborât, când blestemul stăpânea, când moartea era înfricoşătoare. Acum, după venirea lui Hristos, luptele sunt mai uşoare, toate aceste greutăţi au dispărut. Prin urmare, n-avem nici un cuvânt de apărare dacă noi nu ne putem urca până la măsura lui Iov, după trecere de atâta vreme, după atâta spor duhovnicesc şi după atâtea daruri date nouă de Dumnezeu.
Gândindu-ne, dar, la toate acestea, că suferinţele lui Iov erau mai mari decât puterile lui, că el a intrat în luptă şi a luptat într-o vreme când lupta era mai greu de dus, să îndurăm şi noi cu curaj şi cu multă mulţumire necazurile şi suferinţele ce vin peste noi, ca să putem dobândi aceleaşi cununi ca şi el, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui slava, împreună cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.