din „DESPRE MĂRGINITA PUTERE A DIAVOLULUI. DESPRE CĂINŢĂ. DESPRE NECAZURI ŞI BIRUIREA TRISTEŢII”
1. Odinioară, Isaac, dorind să mănânce mâncare din mâinile fiului său, l-a trimis pe acesta de acasă la vânătoare ; dar acest Isaac , dorind să mănânce mâncare din mâinile mele, nu m-a trimis de acasă, ci el însuşi a venit la masa mea. Ce faptă poate fi mai plină de dragoste, mai plină de smerenie? A binevoit să-mi arate o dragoste atât de fierbinte şi a primit să se coboare atât de mult! De aceea şi eu, cu toate că mi s-a slăbit tăria vocii şi puterea picioarelor din pricina cuvântării de la utrenie, totuşi, văzând chipul părintelui nostru, am uitat îndată de slăbiciune, am alungat oboseala, mi s-a întraripat dorinţa. Am văzut cărunteţea cea strălucitoare, şi mi s-a umplut sufletul de lumină. Pentru aceasta cu dragă inimă întind masa, ca, mâncând, să mă binecuvinteze. Aici nu-i furt şi viclenie, ca la masa dată lui Isaac. Acolo, unuia i s-a poruncit să pună masa, şi altul a pus-o. Aici, mie mi s-a poruncit să pun masa, şi eu o pun. Binecuvintează-mă, dar, Părinte, cu binecuvântare duhovnicească, pe care ne rugăm cu toţii să o primim totdeauna, care să-ţi fie de folos nu numai ţie, ci şi mie, şi tuturor acestora! Roagă pe Stăpânul nostru al tuturora să lungească viaţa ta până la adânci bătrâneţi, ca pe a lui Isaac! Că viaţa ta, şi mie şi acestora, ne e mai de preţ şi mai de neapărată trebuinţă decât roua cerului şi grăsimea pământului.
Dar este timpul să întind masa. Şi ce mâncări să vă pun pe masă? Cele ce-au rămas din cele spuse dragostei voastre mai înainte. Tot despre diavol, tot despre el am să vă vorbesc, despre care v-am vorbit şi acum două zile. Despre diavol am vorbit şi la utrenie, către cei ce se pregătesc pentru primirea botezului, când le-am vorbit despre lepădarea de Satana şi unirea cu Hristos. Fac aceasta nu pentru că îmi place să vorbesc despre diavol, ci pentru că vouă vă este spre pază învăţătura despre diavol. Că ne este duşman şi vrăjmaş; iar învăţătura temeinică despre duşman ne este de mare pază. Spuneam mai înainte că diavolul nu ne învinge prin silă, nici prin tiranie. Nu ne forţează, nici nu ne sileşte. Că dacă ar fi aşa, pe toţi ne-ar pierde. Dovadă v-am dat pe porci; dracii n-au putut să-i arunce în mare înainte de îngăduinţa Stăpânului . Altă dovadă, cirezile de vite şi turmele de oi ale lui Iov; nici pe acestea n-a îndrăznit diavolul să le piardă până ce n-a primit voie de la Dumnezeu . Am arătat deci, în primul rând, că diavolul nu biruie pe oameni nici cu sila, nici cu forţa; în al doilea rând, am arătat că, şi atunci când biruie prin înşelăciune, nici atunci nu-i biruie pe toţi. Şi am dat ca pildă chiar pe atlet, pe Iov; s-a pornit împotriva lui cu mii şi mii de uneltiri; dar nici aşa nu l-a biruit; dimpotrivă, a plecat înfrânt. A mai rămas o problemă.
– Care?
– Dacă, mi se poate obiecta, diavolul nu biruie prin silă, ci prin înşelăciune, atunci nu era oare mai bine să fi fost nimicit? Într-adevăr, Iov a biruit, dar Adam a fost înşelat şi culcat la pământ . Dacă diavolul ar fi fost nimicit, Adam n-ar fi fost doborât nicicând. Aşa însă, lăsat în lume, este biruit de unul, dar biruie pe mulţi. Zece îl biruie, dar el biruie mii şi mii şi-i doboară. Dacă Dumnezeu l-ar fi pierdut, aceste mii şi mii n-ar fi pierit.
– Ce să răspund la această obiecţie?
În primul rând, cei ce biruie sunt cu mult mai de preţ decât cei biruiţi, chiar dacă unii sunt mai mulţi, iar ceilalţi mai puţini. „Mai bun este unul care face voia lui Dumnezeu decât mii şi mii de nelegiuiţi” , spune Scriptura, în al doilea rând, dacă ar fi nimicit potrivnicul, ar fi păgubit prin aceasta însuşi biruitorul. Dacă potrivnicul continuă să existe, cei trândavi nu-s păgubiţi din pricina celor vrednici, ci din pricina trândăviei lor; dar dacă dispare potrivnicul, cei vrednici vor fi păgubiţi din pricina celor trândavi; nu-şi vor mai putea arăta puterea lor şi nici n-ar mai dobândi cununi.
2. Poate că n-aţi înţeles încă ce v-am spus. E de neapărată trebuinţă, dar, să vă grăiesc mai pe înţeles. Să ne închipuim că avem în faţă un potrivnic. Cu el trebuie să lupte doi atleţi. Dintre aceştia, unul, din pricina lăcomiei la mâncare, e fără vlagă, prăpădit, slăbănogit, molâu; celălalt, sârguincios, viguros; toată ziua e în arenă, antrenându-se necontenit, neavând altă grijă decât să se întărească în vederea luptei. Dacă ai face să dispară potrivnicul din faţa lor, pe care din cei doi l-ai păgubit? Oare pe cel trândav şi nepăsător sau pe cel sârguincios, care a muncit atâta? Evident că pe cel sârguincios! Acesta-i păgubit dacă potrivnicul este îndepărtat din pricina celui trândav; cel trândav însă, chiar rămânând potrivnicul, nu este păgubit din pricina celui vrednic; că el cade din pricina propriei trândăvii.
Dar să dăm şi o altă dezlegare acestei probleme, ca să vezi că nu diavolul aduce pagubă oamenilor, ci totdeauna propria lor trândăvie doboară pe cei ce nu sunt cu luare-aminte asupra lor. Să fie lăsat la o parte diavolul, deşi-i foarte rău nu prin fire, ci prin voinţă şi prin intenţie. Chiar numele pe care le poartă diavolul ne arată că nu e rău prin fire. Numele de diavol, διάβολος, vine de la cuvântul διάβολλειν care înseamnă a pârî. Diavolul a pârât pe om lui Dumnezeu, spunând: „Oare, degeaba Te cinsteşte Iov?… Dar ia întinde mâna Ta şi atinge-Te de ce are! în faţă Te va huli!” . L-a pârât apoi pe Dumnezeu lui Iov, spunând: ‘Focul lui Dumnezeu a căzut, din cer şi a mistuit oile” . Se străduia să-l convingă că războiul acesta se dezlănţuise împotriva lui de sus, din cer. A pornit, deci, pe rob împotriva Stăpânului, şi pe Stăpân împotriva robului. Dar, mai bine spus, nu l-a pornit, ci a încercat; căci n-a putut. Deci, când vezi că un alt rob e pornit de diavol împotriva Stăpânului, pe Adam împotriva lui Dumnezeu, şi că dă crezare pârei lui, cunoaşte că diavolul n-a reuşit să facă asta cu puterea lui, ci cu trândăvia şi nepăsarea robului. De aici, şi numele lui de diavol; vine de la διάβολλειν, de la a pârî. Iar a pârî şi a nu pârî nu ţine de fire, ci e o faptă care se întâmplă şi dispare, un accident care acum este, acum piere. Şi accidentele nu ţin de fire, nici de substanţă. Ştiu că mulţi înţeleg greu discuţia aceasta despre fire şi accidente; dar sunt şi unii care pot să o înţeleagă; de aceea am şi vorbit de fire şi accidente.
Vreţi să vă spun şi alt nume al diavolului? Veţi vedea că şi acela nu-i un nume care să indice firea sau substanţa diavolului. Se numeşte „cel-rău”; iar răutatea nu ţine de fire, ci de voinţă, că şi răutatea este o faptă care uneori se întâmplă, iar alteori dispare. Să nu-mi spui mie că răutatea e permanentă la diavol! La început diavolul nu era rău, ci mai târziu şi-a adăugat răutatea; de aceea se şi numeşte apostat. Şi deşi sunt mulţi oameni răi, numai diavolul este prin excelenţă rău.
– Dar pentru ce se numeşte „cel-rău”?
– Pentru că diavolul, fără să fi suferit vreun rău de la noi, fără să poată să ne aducă vreo vină, mică sau mare, când vede că omul este cinstit de Dumnezeu, îi pizmuieşte îndată fericirea lui. Şi poate fi oare o răutate mai mare ca aceasta, să duşmăneşti şi să te porneşti cu război împotriva cuiva fără nici o pricină binecuvântată?
Să fie lăsat, dar, la o parte diavolul! Să aducem înaintea noastră zidirea lui Dumnezeu, creaţia! Ea să ne arate că nu diavolul este cauza relelor, a suferinţelor din lume – numai să vrem să privim cu luare-aminte în jurul nostru. Ea să ne arate că omul slab de voinţă, nepăsător şi trândav cade şi se prăvăleşte în prăpastia multor răutăţi, chiar dacă n-ar exista diavolul! Da, diavolul e rău. O ştiu şi eu, şi toată lumea o recunoaşte! Dar fii te rog cu luare-aminte la cele ce-am să-ţi spun acum! N-am să vorbesc de lucruri fără însemnătate, ci de lucruri de care pretutindeni şi adeseori mulţi vorbesc, de lucruri care dau naştere la mare bătălie şi război nu numai între credincioşi şi necredincioşi, ci chiar între credincioşi şi credincioşi. Şi aceasta mai cu seamă mă umple de durere!
3. Toată lumea recunoaşte, după cum am spus, că diavolul e rău. Dar ce putem spune despre creaţia aceasta frumoasă şi minunată? Oare şi creaţia e rea? Cine-i atât de nebun, atât de nesimţit, atât de smintit ca să hulească creaţia? Cum e, dar, creaţia? Creaţia nu e rea, ci frumoasă; o dovadă a înţelepciunii, a puterii şi a bunătăţii lui Dumnezeu. Ascultă cum se minunează de ea profetul: „Cât sunt de mărite lucrurile Tale, Doamne, spune el, toate cu înţelepciune Le-ai făcut” . N-a vorbit de fiecare pe rând, ci s-a plecat înaintea nepătrunsei înţelepciuni a lui Dumnezeu. Ascultă pe un altul care spune că Dumnezeu a făcut creaţia tot atât de folositoare pe cât a făcut-o de frumoasă şi de măreaţă: „Din măreţia şi frumuseţea făpturilor se vede Făcătorul” . Ascultă-l şi pe Pavel, care spune: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la zidirea lumii, înţelegându-se din făpturi” .
Fiecare dintre aceştia ne-a arătat prin spusele sale că zidirea lui Dumnezeu, creaţia, ne conduce spre cunoaşterea lui Dumnezeu. Ea ne face să-L cunoaştem pe Stăpân. Prin urmare, vom învinui oare zidirea dacă vedem că această frumoasă şi minunată creaţie ajunge pentru mulţi pricină de necredinţă? Deloc! Dimpotrivă, îi învinuim pe aceia care nu întrebuinţează cum trebuie leacul împotriva necredinţei! Cum poate fi pricină de necredinţă creaţia, care ne duce la cunoaşterea lui Dumnezeu? „Au rătăcit în cugetele lor filosofii lor, spune Apostolul, şi au cinstit şi au slujit făpturii în locul Făcătorului” . Aici nu-i deloc vorba de diavol, nici de drac; ci ne-a fost pusă înainte creaţia, singurul învăţător al cunoaşterii lui Dumnezeu.
– Dar cum a ajuns creaţia pricină de necredinţă?
– Nu din cauza firii ei, ci a nepăsării celor care nu o cercetează cum trebuie! Şi te întreb: Pentru aceasta să cerem să fie nimicită creaţia? Nu!
Dar pentru ce vorbesc eu de creaţie? Să ne uităm la mădularele trupului nostru. Vom găsi că şi ele sunt pricină de pierzanie dacă nu suntem cu luare-aminte; nu din cauza naturii lor, ci a trândăviei noastre. Iată! Ochiul ţi-a fost dat ca să vezi creaţia şi să slăveşti pe Creator; dar dacă nu te slujeşti bine de ochi, îţi este pricină de preacurvie. Limba ţi-a fost dată ca să lauzi şi să proslăveşti pe Făcător; dar dacă nu eşti cu luare-aminte, îţi este pricină de hulă. Mâinile ţi-au fost date ca să le întinzi la rugăciune; dar dacă nu eşti cu mintea trează, le întinzi spre jaf. Picioarele ţi-au fost date ca să alergi la fapte bune; dar dacă eşti nepăsător, vei săvârşi cu ele fapte rele. Vezi că pe omul slab totul îl vătăma? Vezi că pe omul slab chiar leacurile cele mântuitoare îl duc la moarte? Nu din cauza naturii lor, ci a slăbiciunii aceluia! Dumnezeu a făcut cerul pentru ca, minunându-te de el, să te închini Creatorului lui; dar unii au lăsat la o parte pe Creator şi s-au închinat cerului. Iar aceasta, din pricina trândăviei şi prostiei lor.
Dar pentru ce vorbesc eu de creaţie? Ce poate fi mai mântuitor decât crucea? Şi cu toate acestea, crucea a ajuns pentru cei slabi sminteală! „Cuvântul crucii, spune Pavel, pentru cei ce pier este nebunie; dar pentru noi, cei ce ne mântuim, puterea lui Dumnezeu” ; şi iarăşi: „Propovăduim pe Hristos răstignit; iudeilor – sminteală, neamurilor- nebunie” . Cine a fost mai destoinic în a învăţa pe oameni ca Pavel sau ca apostolii? Cu toate acestea, apostolii aceştia au fost pentru mulţi mireasmă de moarte. O spune Pavel: „Unora, mireasmă a morţii spre moarte, iar altora, mireasmă a vieţii spre viaţă” . Ai văzut că pe omul slab îl vătăma şi Pavel, iar pe cel tare nici diavolul nu-l poate vătăma?
4. Vrei să-ţi fac dovada celor spuse şi cu venirea lui Hristos? Care faptă poate egala mântuirea adusă de Hristos? Care venire pe lume a fost mai de folos ca venirea lui Hristos? Cu toate acestea, această venire, mântuitoare şi folositoare, a ajuns pentru mulţi adaos de pedeapsă. „Spre judecată am venit în lumea aceasta, spune El, ca cei care nu văd să vadă, şi cei care văd să orbească” .
– Ce spui. Doamne? A ajuns lumina pricină de orbire?
– Nu! N-a ajuns lumina pricină de orbire, ci slăbiciunea ochilor sufletului n-a putut primi lumina.
Ţi-ai dat seama, deci, că omul slab este vătămat de orice, pe când omul tare scoate folos din orice? În orice împrejurare din viaţă voinţa noastră e pricina, în orice împrejurare din viaţă gândul nostru e suveran. Dacă vrei să ştii, şi diavolul ne este de folos dacă ne folosim de el cum trebuie; ne aduce mari foloase şi câştigăm nu neînsemnate lucruri.
V-am dovedit aceasta printre altele şi cu viaţa lui Iov. O pot dovedi însă şi cu fapte din viaţa lui Pavel. Scriind despre desfrânatul din Corint, zice: „Să daţi pe unul ca acesta Satanei, spre pierirea trupului, ca să se mântuie duhul” . Iată că diavolul este pricină şi de mântuire; dar nu datorită intenţiei lui, ci artei Apostolului. Pavel a făcut ca doctorii aceia care prind vipere, le taie mădularele cele otrăvitoare şi fac din ele doctorii bune pentru muşcăturile veninoase. A luat din osânda adusă asupra desfrânatului din Corint cât îi era folositor; restul l-a lăsat de o parte. Ca să afli că nu diavolul este pricina mântuirii desfrânatului – căci diavolul se grăbeşte să piardă şi să înghită pe om -, ci Apostolul, care prin înţelepciunea lui a tăiat gâtlejul diavolului, ascultă ce spune în Epistola a doua către Corinteni despre desfrânat: „Arătaţi-i dragoste , ca nu cumva unul ca acesta să fie doborât de mai multă tristeţe (…) şi să fim covârşiţi de Satana” . „Să-l smulgem pe om din gura Fiarei”, spune Pavel. Apostolul s-a slujit de diavol ca de un călău. Călăii osândesc pe cei ce au greşit nu cât voiesc ei, ci cât le îngăduie judecătorii. Aceasta-i legea călăului, să aibă grijă să osândească după voinţa judecătorului. Ai văzut la ce înălţime s-a ridicat Apostolul? Era în trup, şi a luat de călău pe cel fără de trup. Ceea ce Stăpânul lumii a spus diavolului despre Iov, poruncindu-i: „Atinge-te de trupul lui, dar de suflet să nu te atingi!”, dându-i adică hotar şi măsură a pedepsei, ca nu cumva din pricina obrăzniciei lui să meargă mai departe cu răutatea, aceea a făcut şi Pavel. Dând pe desfrânat pe mâna diavolului, a spus: „spre pieirea trupului”, ceea ce-i tot una cu: „de sufletul lui să nu te atingi”. Ai văzut autoritatea robului? Nu te teme, dar, de diavol, chiar dacă-i fără de trup! Te-a lovit! Dar nimeni nu-i mai slab decât cel care te-a lovit, chiar dacă-i fără de trup! După cum nimeni nu-i mai puternic decât cel ce are îndrăznire, chiar de poartă trup muritor.
5. Vă spun toate acestea acum nu ca să-l scap de vină pe diavol, ci ca să vă scap pe voi de trândăvie. Că tare doreşte diavolul să aruncăm pe el vina păcatelor noastre! Doreşte aceasta pentru ca, hrăniţi cu această nădejde şi porniţi spre tot felul de păcate, să ne sporim mult osânda şi să nu mai avem parte de nici o iertare, prin aceea că am mutat de la noi la el vina păcatelor noastre. Eva a făcut aşa , şi n-a dobândit iertare! Noi să nu facem aşa! Să ne cunoaştem pe noi înşine, să ne recunoaştem rănile! Aşa vom putea şti şi ce doctorii să luăm! Cel care nu se ştie că-i bolnav, nici nu se îngrijeşte să se vindece. Am păcătuit mult. O ştiu şi eu. Cu toţii suntem vrednici de pedepse. Dar nu suntem lipsiţi de iertare, nici n-a trecut timpul pocăinţei. Eşti bătrân şi ai ajuns pe cea din urmă treaptă a ieşirii din viaţă? Să nu socoteşti că nu mai ai timp de pocăinţă, să nu te deznădăjduieşti de mântuirea ta! Gândeşte-te la tâlharul mântuit pe cruce! Nu poate fi un timp mai scurt ca acela în care a fost încununat! Şi totuşi timpul i-a fost îndestulător pentru mântuire! Eşti tânăr? Nu te încrede în tinereţe! Nu te gândi că viata îţi stă deschisă în faţă! „Că ziua Domnului, ca un fur noaptea, aşa vine” . De aceasta a lăsat Dumnezeu necunoscut sfârşitul vieţii noastre, pentru ca să ne facem noi înşine cunoscute şi râvna, şi purtarea noastră de grijă. Nu vedeţi câţi oameni tineri mor în fiecare zi? De aceea cineva ne sfătuieşte: „Nu întârzia a te întoarce la Domnul, nici nu amâna din zi în zi” , ca nu cumva să pieri în timp ce amâni! Bătrânul să aibă mângâierea aceea1. Tânărul, sfatul acesta! Eşti tare şi bogat? Eşti mândru de banii şi averile tale? N-ai nici un necaz? Ascultă ce spune Pavel: „Când vor zice pace şi linişte, atunci va veni peste ei pieirea pe neaşteptate” . Viaţa se schimbă iute! Nu suntem stăpâni pe sfârşitul nostru. Să fim stăpâni pe virtute! Şi bun e Stăpânul nostru Hristos!
Vreţi să vă spun şi căile pocăinţei? Sunt multe, felurite, deosebite! Şi toate duc la cer! Prima cale a pocăinţei e osândirea păcatelor: „Spune tu mai întâi păcatele tale ca să te îndrepţi!” . De aceea şi profetul spune: „Zis-am: Mărturisi-voi împotriva mea fărădelegea mea Domnului; şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu” . Osândeşte-ţi, dar, şi tu păcatele! Ţi-e îndestulătoare apărarea aceasta înaintea Stăpânului! Cel ce-şi osândeşte păcatele cade mai greu în aceleaşi păcate. Pune conştiinţa ta să te osândească în lăuntrul tău, ca să nu o ai dincolo acuzator înaintea scaunului de judecată a Domnului! Aceasta-i o cale de pocăinţă! Cea mai bună.
Dar mai este şi altă cale, nu mai prejos de aceasta: să nu porţi ură duşmanilor, să-ti stăpâneşti mânia, să ierţi păcatele semenilor tăi. Aşa ni se vor ierta şi nouă cele greşite înaintea Domnului. Acesta-i al doilea mijloc de curăţire de păcate. „Dacă veţi ierta celor ce vă greşesc, spune Domnul, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta vouă” .
Vrei să afli şi a treia cale a pocăinţei? Este rugăciunea fierbinte, făcută cum trebuie, pornită din adâncul inimii, nu-ţi aduci aminte oare de văduva aceea, cum a înduplecat pe judecătorul cel nedrept ? Tu însă ai Stăpân blând, bun, iubitor de oameni. Văduva aceea se ruga împotriva duşmanilor ei; tu însă nu te rogi împotriva duşmanilor tăi, ci pentru mântuirea lor.
Iar dacă vrei să afli şi a patra cale de pocăinţă, îţi voi vorbi de milostenie. Multă şi nespusă putere are milostenia! Nabucodonosor săvârşise tot felul de păcate, toate nelegiuirile. Daniel îi spune: „împărate, sfatul meu să-ţi placă ţie! Răscumpără păcatele tale cu milostenii, şi nelegiuirile tale cu milă faţă de săraci!” . Nimic nu poate egala această iubire de oameni! După ce săvârşise mii şi mii de păcate, după ce săvârşise atâtea fărădelegi, i se făgăduieşte împăcare cu Cel pe Care L-a supărat dacă are milă de semenii săi!
Smerenia, apoi, este o altă cale care şterge la fel de bine păcatele ca şi toate căile amintite mai sus. Martor ne este vameşul; n-a putut spune nici o faptă bună; în locul tuturor acestora a arătat smerenia, şi i-a fost îndepărtată sarcina cea grea a păcatelor .
Iată, ţi-am arătat cinci căi de pocăinţă! Prima, osândirea păcatelor; a doua, iertarea păcatelor semenilor noştri; a treia, rugăciunea; a patra, milostenia; a cincea, smerenia.
Nu te trândăvi! Mergi în fiece zi pe toate aceste căi! Căile sunt uşoare! Nu poţi pretexta sărăcia! De-ai fi săracul săracilor chiar, poţi uita mânia, poţi fi smerit, poţi să te rogi cu stăruinţă, poţi să-ti osândeşti păcatele; sărăcia nu-ţi este deloc piedică. Dar pentru ce spun că sărăcia nu ţi-e piedică în acestea, când nici pe calea aceea a pocăinţei, unde trebuie să dai bani – adică a milosteniei -, nici acolo sărăcia nu ne este piedică pentru îndeplinirea poruncii! Ne-o spun cei doi bănuţi daţi de văduvă .
Cunoscând, dar, mijloacele de vindecare a rănilor noastre, să le întrebuinţăm necontenit ca, făcându-ne cu adevărat sănătoşi, să ne împărtăşim cu îndrăznire cu Sfintele Taine, să întâmpinăm cu multă slavă pe împăratul slavei, Hristos, şi să dobândim bunătăţile cele veşnice, cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui slavă, putere şi cinste, împreună cu Prea Sfântul şi Bunul şi de viaţă Făcătorul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.