din „DESPRE MĂRGINITA PUTERE A DIAVOLULUI. DESPRE CĂINŢĂ. DESPRE NECAZURI ŞI BIRUIREA TRISTEŢII”
1. Credeam că din pricina deselor mele predici v-aţi săturat de cuvintele mele; dar văd că s-a întâmplat tocmai dimpotrivă; nu numai că nu v-au săturat desele mele predici, ci, dimpotrivă, v-au mărit dorinţa de a mă asculta. Nu săturare de predică, ci dor de predică. Aţi păţit şi voi ce păţesc la ospeţe iubitorii de vin. Aceia cu cât beau mai mult vin, cu atât sunt mai însetaţi; tot aşa şi cu voi: cu cât v-am predicat mai mult, cu atât mai mult v-am aprins dorinţa, cu atât v-am mărit mai mult pofta, cu atât v-am făcut mai puternică dragostea de predică. De aceea, cu toate că-mi cunosc marea mea sărăcie, totuşi nu voi înceta de a face ceea ce fac gazdele cele darnice: vă voi întinde mereu masa şi voi face să vă fie întotdeauna plin paharul învăţăturii. Văd doar că îl beţi până la fund, şi plecaţi tot însetaţi! Aceasta s-a văzut şi mai înainte, dar mai cu seamă în duminica trecută. Că ascultaţi cu nesaţ cuvântul lui Dumnezeu a arătat-o mai cu seamă ziua aceea în care v-am învăţat că nu trebuie să vă vorbiţi de rău unul pe altul, când v-am dat şi temei nezdruncinat de învinuire, îndemnându-vă să vorbiţi de rău păcatele voastre, dar să nu iscodiţi păcatele străine; când v-am adus ca pildă pe sfinţi, care se învinuiau pe ei înşişi, dar pe ceilalţi îi cruţau. Am adus pe Pavel, care spunea că el e cel dintâi păcătos , că a hulit, a prigonit, dar Dumnezeu l-a miluit; că îşi spunea făt lepădat înainte de vreme şi nu se socotea vrednic de a se mai numi apostol . Am adus pe Petru, care spunea: „Ieşi de la mine, că sunt om păcătos’ ; pe Matei, care se numea vameş şi în timpul când era apostol ; pe David, care striga şi spunea: „Fărădelegile mele au covârşit capul meu; ca o sarcină grea apăsat-au peste mine” ; pe Isaia, care se plângea şi se jeluia: „Necurat sunt şi buze necurate am” ; pe cei trei tineri, care în cuptorul cel de foc mărturiseau că au păcătuit, că au făcut fărădelegi şi n-au păzit poruncile lui Dumnezeu; pe Daniel, care se plângea la fel. Tot în ziua aceea, după ce am dat ca pildă pe aceşti sfinţi, am numit muşte pe cei care vorbesc de rău pe alţii şi am arătat că pe bună dreptate îi numesc aşa, căci după cum muştele se aşază pe rănile şi bubele altora, tot aşa şi cei ce vorbesc de rău pe alţii muşcă din păcate străine şi îmbolnăvesc cu aceasta pe cei cu care vorbesc; iar pe cei care nu fac acest lucru, pe cei care nu vorbesc de rău pe alţii, i-am numit albine; ei nu răspândesc boli, ci fac faguri de mare evlavie, zburând în livada virtuţii sfinţilor. Atunci, da, atunci aţi arătat nesăţioasa voastră dragoste de predică. Atunci cuvântul meu s-a lungit mult, mult de tot, ca niciodată; mulţi se aşteptau să se stingă râvna voastră din pricina mulţimii spuselor, dar s-a întâmplat contrariul: inima vi se încălzea mai tare, dorul de a mă asculta se aprindea mai mult. De unde o ştiu? De acolo că, spre sfârşitul predicii, aplauzele erau mai puternice, strigătele de încuviinţare tot mai entuziaste. Era la fel ca atunci când aprindem un foc. La început lumina focului nu-i aşa de strălucitoare; dar când pui pe foc toate lemnele, atunci flacăra se înalţă, mare şi frumoasă, tot mai sus. Aşa a fost şi în ziua aceea. La începutul predicii mele nu eraţi prea mişcaţi de cele ce spuneam; dar când predica s-a lungit, când am pus în ea tot ce aveam de pus, când am aruncat şi mai multe învăţături, atunci, da, atunci dorinţa voastră de a-mi asculta predica s-a aprins ca un foc mare şi au izbucnit aplauze şi mai puternice. De aceea, cu toate că la început eram hotărât să vorbesc mai puţin, atunci am depăşit măsura. Dar, mai bine spus, eu niciodată n-am depăşit măsura. Căci lungimea unei predici nu se măsoară cu mulţimea cuvintelor, ci cu dispoziţia ascultătorilor. Când ai auditori nepăsători, pare că-i plictiseşti chiar când predica ţi-e scurtă; dar când auditorii sunt aprinşi, treji şi numai urechi, nu le potoleşti dorinţa oricât de mult ai lungi predica. Dar pentru că se întâmplă ca într-un popor atât de numeros să fie şi unii mai slabi, neputincioşi să urmărească toată lungimea predicii, vreau să-i sfătuiesc pe aceştia să plece după ce au ascultat cât pot asculta şi au luat cât le e de ajuns, nimeni nu-i împiedică, nimeni nu-i sileşte să stea mai mult decât pot. Să nu silească pe predicator să scurteze predica înainte de vreme. Tu te-ai săturat; dar fratele tău e încă flămând. Tu te-ai îmbătat de mulţimea celor spuse; dar fratele tău e încă însetat. Nici acela să nu-ţi stânjenească slăbiciunea ta, silindu-te să asculţi mai mult decât poţi asculta, nici tu nu pune stavilă dorinţei aceluia, împiedicându-l de a asculta predica atât cât o poate asculta.
2. Aceasta se întâmplă şi la ospeţe: unii se satură mai devreme, alţii mai târziu; şi nici aceştia nu-i ţin de rău pe ceilalţi, şi nici aceia nu-i osândesc pe aceştia. La ospeţe, laudă celor ce se satură mai devreme; la predică, însă, nu laudă, ci iertare celor ce se satură mai devreme; la ospeţe, vină şi blam celor ce se scoală mai târziu de la masă; la predică, laude şi aclamaţii celor care pleacă mai târziu.
– Pentru ce?
– Pentru că la ospeţe zăbovirea se datorează lăcomiei la mâncare, iar la predică zăbovirea şi răbdarea se datorează dorinţei duhovniceşti şi poftei dumnezeieşti.
Dar destul cu introducerea! Să vă plătesc acum datoria cu care v-am rămas dator în ziua aceea. Despre ce v-am vorbit atunci? Că oamenii aveau o singură limbă, după cum aveau o singură fire. Nimeni nu vorbea o altă limbă, o limbă străină.
– Dar de unde a venit deosebirea aceasta de limbi?
– De pe urma trândăviei celor ce-au primit darul. Am vorbit atunci de amândouă: şi de unirea limbilor, şi de deosebirea limbilor. Şi am arătat că unirea limbilor a vădit bunătatea Stăpânului, iar deosebirea limbilor a vădit nerecunoştinţa robilor. Dumnezeu ştia mai dinainte că avem să pierdem darul; cu toate acestea, ni l-a dat; iar cei care l-au primit au fost nişte răi faţă de darul primit. Cea dintâi explicaţie a acestui fapt este aceea că nu Dumnezeu ne-a luat darul, ci noi am pierdut cele date; a doua explicaţie, după aceasta, este aceea că darurile primite mai târziu sunt mai mari decât cele pierdute, în loc de osteneli trecătoare, ne-a cinstit cu viaţă veşnică; în loc de spini şi ciulini, a făcut să odrăslească în sufletele noastre fructul Duhului. Nimic nu era mai de rând decât omul! Şi nimic n-a ajuns mai de preţ decât omul! Era cea din urmă făptură în şirul făpturilor cuvântătoare ; dar picioarele au ajuns cap, şi prin pârga sa a fost înălţată pe tronul cel împărătesc. Dumnezeu a făcut cu firea noastră ceea ce ar face un om generos şi darnic cu cel pe care l-ar vedea scăpat din naufragiu, ieşit din valuri numai cu trupul gol, şi pe care l-ar primi cu braţele deschise, l-ar îmbrăca cu haine frumoase şi i-ar da cea mai înaltă cinste. Tot aşa şi omul; pierduse tot ce avea: îndrăznirea, prietenia cu Dumnezeu, vieţuirea în rai, viaţa lipsită de necazuri; ieşise gol din rai, ca dintr-un naufragiu. Dar Dumnezeu l-a primit, l-a îmbrăcat îndată şi, luându-l de mână, l-a urcat încet încet la cer. Cu toate că nu merita iertare naufragiatul acesta! Tot naufragiul acesta nu s-a întâmplat din pricina furiei vânturilor, ci din pricina celui ce călătorea pe mare. Dumnezeu nu S-a uitat la aceasta, ci I s-a făcut milă de marea suferinţă a omului. Şi a primit cu tot atâta dragoste pe cel ce suferise naufragiul în port, ca şi cum l-ar fi suferit în mijlocul mării. Că a cădea din rai înseamnă a ţi se scufunda corabia în port.
– Pentru ce?
– Pentru că omul s-a împiedicat şi a căzut când încă nu avea dureri, când încă nu avea griji, nici osteneli, nici necazuri, când încă nu se porniseră asupra firii noastre miile şi miile de valuri ale poftelor! Întocmai ca piraţii ce străbat mările, care, dacă găuresc cu un fier mic corabia, vâră pe dedesubt toată marea în vas, tot aşa şi atunci, diavolul, văzând vasul lui Adam, adică sufletul lui, plin de multe bunătăţi, s-a apropiat de el şi, găurindu-i sufletul cu un simplu cuvânt ca şi cu un fier, l-a deşertat de toată bogăţia lui şi a scufundat vasul. Dar Dumnezeu a făcut să fie mai mare câştigul decât paguba şi a ridicat firea noastră pe tronul cel împărătesc. De aceea Pavel striga zicând: „Ne-a sculat împreună cu El şi ne-a aşezat împreună cu El la dreapta Lui întru cele cereşti, ca să se arate în veacurile viitoare bogăţia covârşitoare a harului Său, întru bunătatea faţă de noi” .
– Ce spui, Pavele? Pentru ce spui „să se arate în veacurile viitoare”, când fapta asta s-a săvârşit, a luat sfârşit? Nu s-a arătat?
– S-a arătat, dar nu tuturor oamenilor, ci numai celui credincios. Cel necredincios încă n-a văzut minunea. Dar atunci, în ziua cea înfricoşată a judecăţii, când se va pune în mijloc toată firea oamenilor, atunci toţi se vor minuna de minunea aceasta, şi chiar nouă ne va fi mai vădită minunea. Credem şi acum minunea aceasta; dar altfel se înfăţişează minunea auzului, şi altfel vederii. Ne minunăm când auzim de porfira împărătească, de coroană, de hainele cele de aur, de tronul cel împărătesc, dar ne minunăm şi mai mult când, date la o parte perdelele, îl vedem chiar pe împărat pe scaunul înalt. Tot aşa şi cu Unul-Născut. Când vom vedea perdelele cerului date la o parte şi pe împăratul îngerilor pogorându-Se din cer, însoţit de popoarele cele cereşti, atunci, datorită vederii, vom vedea că minunea e şi mai mare. Gândeşte-te ce lucru mare este să vezi firea noastră purtată pe heruvimi şi înconjurată de toate puterile îngereşti!
3. Uită-te şi la înţelepciunea lui Pavel! Câte nume nu caută ca să înfăţişeze iubirea de oameni a lui Dumnezeu! n-a spus numai „harul”, nici numai „bogăţia”!
– Dar ce?
– „Bogăţia covârşitoare a harului întru bunătate”. Cu toate acestea, a exprimat slab iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Şi după cum trupurile unse cu untdelemn scapă din mâinile noastre şi alunecă uşor, de le-am ţine cu mii de mâini, tot aşa şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu: oricâte nume i-am da, nu o putem cuprinde; măreţia ei întrece cu mult, cu foarte mult, slăbiciunea cuvintelor noastre. De asta şi-a dat seama şi Pavel. De aceea, văzând învinsă puterea cuvintelor de măreţia iubirii de oameni a lui Dumnezeu, a spus numai un singur cuvânt şi s-a oprit.
– Care-i cuvântul?
– „Mulţumire lui Dumnezeu pentru darul Lui care nu se poate povesti” . Nimic nu poate înfăţişa purtarea de grijă a lui Dumnezeu! nici cuvântul, nici mintea! De aceea aici Pavel spune că dragostea Lui de oameni nu se poate povesti, în altă parte, spune că depăşeşte mintea noastră, grăind aşa: „Pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea, va păzi inimile voastre” .
După cum vă spuneam mai înainte, două sunt explicaţiile cu privire la darurile lui Dumnezeu: una, că nu Dumnezeu ni le-a luat, ci că noi le-am pierdut; a doua, că bunătăţile date nouă în urmă sunt mai multe şi mai mari decât cele pierdute.
Vreau să vă mai dau şi o a treia explicaţie.
– Care este a treia explicaţie?
– Chiar dacă nu ne-ar fi dat mai târziu daruri mai mari decât cele pierdute, ci numai ne-ar fi luat ce ne-a dat, că noi am fost de vină – căci trebuie adăugat aceasta -, şi aşa ar fi fost îndestulător faptul acesta prin el însuşi, ca să arate purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de noi. Nu datul darurilor, ci chiar luarea lor este semnul unei foarte mari iubiri de oameni. Şi, dacă vreţi, am să vă dovedesc aceasta cu cele petrecute în rai. Dumnezeu a dat omului raiul, semn al purtării Lui de grijă; noi ne-am arătat nevrednici de dar, semn al nerecunoştintei noastre. Dumnezeu a luat darul de la nişte nevrednici. Şi aceasta, semn al bunătăţii lui Dumnezeu.
Dar mă poate întreba cineva:
– Dar ce bunătate e aceea când iei înapoi darul?
– Aşteaptă şi-ai să auzi! Gândeşte-te ce-ar fi făcut Cain dacă ar fi trăit în rai după ce săvârşise crima! Dacă după ce căzuse din vieţuirea aceea paradisiacă, dacă după ce fusese osândit la osteneală şi durere şi vedea atârnată deasupra lui ameninţarea cu moartea, dacă atunci când avea înaintea ochilor nefericirea tatălui lui şi înaintea sa încă mai erau urmele urgiei lui Dumnezeu, dacă, înconjurat fiind de atâtea necazuri, şi-a îndreptat paşii spre o răutate atât de mare încât, neţinând seamă de glasul sângelui, uitând părtăşia la suferinţe, a ucis pe cel care nu-i făcuse vreun rău, a pus mâna pe trup de frate, şi-a muiat mâna în sângele lui şi n-a putut să-şi vină în fire cu tot îndemnul lui Dumnezeu, ci a insultat pe Creator şi a necinstit pe părinţi, gândeşte-te la ce răutate n-ar fi ajuns dacă ar fi vieţuit în rai? Dacă şi-a îndreptat paşii în salturi spre omor când avea atâtea frâie, în ce prăpastie nu s-ar fi prăbuşit dacă aceste obstacole i-ar fi fost luate?
Vrei să afli şi din viaţa maicii lui, a Evei, ce bine i-a adus Evei pierderea raiului? Cercetează cum era Eva înainte de cădere, şi cum a ajuns după cădere; înainte de cădere socotea pe diavolul cel înşelător, pe diavolul cel rău, mai vrednic de credinţă decât poruncile lui Dumnezeu şi dintr-o simplă privire a pomului cunoştinţei a călcat legea pusă de Dumnezeu. Uită-te acum că a ajuns mai bună şi mai înţeleaptă după ce a pierdut raiul. Când a născut pe fiul ei, a spus: „Am dobândit om prin Dumnezeu” . A alergat îndată la Stăpânul pe Care-L dispreţuise mai înainte, şi n-a socotit lucrul acesta ca pe un lucru datorat firii, nici n-a atribuit naşterea legii căsătoriei, ci a cunoscut pe Stăpânul firii, şi Lui îi mulţumeşte pentru naşterea copilului. Mai înainte de cădere îl înşelase pe bărbat; după cădere, şi-a instruit copilul şi i-a pus un nume care putea să-i aducă aminte de darul lui Dumnezeu. Mai mult, când a născut alt copil în locul lui Abel a spus: „Mi-a ridicat mie sămânţă Dumnezeu în locul lui Abel, pe care l-a omorît Cain” . Femeia face pomenire de nenorocirea ce-a lovit-o, nu se mânie, ci mulţumeşte iarăşi lui Dumnezeu; pune nume copilului după darul primit de la Dumnezeu, pentru ca numele să-i fie copilului pricină necontenită de învăţătură.
După cum se vede, dar, Dumnezeu i-a dăruit mai mari bunătăţi tocmai prin aceea că i-a luat darurile date mai înainte. Femeia fusese alungată din rai, dar prin alungare a ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu. Deci a dobândit mai mult decât a pierdut.
Poate că cineva m-ar întreba:
– Dar dacă a fost de folos ca omul să fie izgonit din rai, pentru ce atunci Dumnezeu i-a mai dat la început raiul?
– A fost de folos, omule, din pricina trândăviei noastre, ca omul să fie izgonit din rai. Dacă Adam şi Eva ar fi fost cu luare-aminte asupra lor, dacă ar fi cunoscut pe Stăpânul şi ar fi fost înţelepţi şi cumpătaţi, ar fi rămas în cinstea dată lor de Dumnezeu. Dar pentru că au adus ocară darului ce li s-a dat, a fost de folos pentru ei să fie izgoniţi din rai.
– Dar atunci, pentru ce le-a mai dat raiul?
– Întâi, ca să-Şi arate iubirea Sa de oameni, apoi, ca să ne urce la o cinste mai mare. Noi suntem totdeauna şi în toate împrejurările pricina pedepselor şi a osândei venite peste noi; că din pricina trândăviei noastre ne izgonim pe noi înşine din bunătăţile ce ni le dă Dumnezeu. Dar Dumnezeu S-a purtat cu noi ca un tată iubitor. După cum un tată iubitor lasă la început pe copil să stea în casă şi să se bucure de toate bunurile părinteşti, dar când îl vede că necinsteşte cinstea dată, nu-l mai pune la masă cu el, îl alungă din ochii lui şi de multe ori îl izgoneşte chiar din casa părintească, pentru ca să ajungă mai bun prin această ocară şi necinste pricinuite de izgonire şi să se arate vrednic de întoarcerea în casa părintească şi de primirea moştenirii părinteşti – , tot aşa a făcut şi Dumnezeu. I-a dat omului raiul. Când însă s-a arătat nevrednic de el, l-a izgonit din rai pentru ca, ajungând mai bun prin vieţuirea în afară de rai şi prin necinstea pricinuită de alungare, să se arate vrednic de reîntoarcerea în rai. Când deci a ajuns mai bun, îl aduce iarăşi în rai şi-i spune: „Azi vei fi cu Mine în Rai” .
Ai văzut că semnul celei mai mari purtări de grijă a lui Dumnezeu faţă de om a fost nu darea raiului, ci chiar izgonirea din el? Că dacă n-ar fi căzut din rai, nu s-ar fi arătat iarăşi vrednic de rai.
4. Să ţinem, dar, bine minte acest cuvânt. Iar dacă vreţi, să vă vorbesc despre el în această predică.
Dumnezeu a dat oamenilor o singură limbă. Acesta este semn al iubirii Sale faţă de oameni. Oamenii însă nu s-au folosit cum trebuie de dar, ci au căzut în cea mai mare nebunie. Pentru aceasta, Dumnezeu le-a luat darul dat. Dacă atunci când vorbeau o singură limbă au ajuns la atâta nebunie, încât au voit să zidească un turn ca să ajungă până la cer, oare n-ar fi dorit să se urce chiar în vârful cerului dacă n-ar fi fost îndată pedepsiţi? îmi obiectezi că n-ar fi putut? Da, chiar dacă n-ar fi putut face aceasta în realitate, totuşi cu gândul ar fi săvârşit nelegiuirea. Toate acestea le văzuse Dumnezeu mai dinainte. Şi de aceea, pentru că oamenii nu folosiseră spre binele lor unirea limbilor, îi împarte spre binele lor prin despărţirea limbilor. Uită-te acum la iubirea de oameni a lui Dumnezeu. „Iată, spune Domnul, toţi au o singură limbă! Şi iată ce au început să facă!”.
Dar aş pune întrebarea:
– Pentru ce Dumnezeu n-a venit îndată să împartă limbile, ci mai întâi caută să se dezvinovăţească, să-şi ceară oarecum iertare, ca şi cum ar avea să fie judecat de un tribunal? Că nimeni nu L-a întrebat: Ce ai făcut? Că El este doar stăpân să facă orice vrea!
– Da, Dumnezeu îşi cere iertare ca şi cum ar avea de dat socoteală, pentru ca să ne înveţe să fim şi noi blânzi şi buni. Dacă Stăpânul nostru îşi cere iertare de la noi, robii Lui, şi doar noi am greşit înaintea Lui, cu atât mai mult trebuie să ne cerem iertare noi de la semenii noştri, chiar dacă ne-ar face cele mai mari rele şi nedreptăţi.
Şi uită-te cum se dezvinovăţeşte Dumnezeu! „Iată, toţi au o singură limbă! Şi iată ce au început să facă!”. Ca şi cum ar fi spus: „nimeni să nu-mi găsească vină că am împărţit limbile! nimeni să nu creadă că dintru început au fost atâtea limbi între oameni! „lată, toţi au o singură limbă”. Dar n-au folosit oamenii spre binele lor acest dar!
Şi ca să afli că Dumnezeu n-a căutat să pedepsească prin împărţirea limbilor atât păcatul lor de atunci, cât a căutat să poarte de grijă de viitorul oamenilor, ascultă ce adaugă Dumnezeu: „Şi acum nu va rămâne nimic nefăcut din cele ce şi-au pus în gând să facă” . Cu alte cuvinte, spune aşa: „Dacă nu-i pedepsesc acum, dacă nu sunt opriţi acum, când păcatele n-au încolţit încă, atunci nu vor mai putea fi opriţi deloc din răutatea lor”. Aceasta înseamnă cuvintele: „Nu va rămâne nimic nefăcut din cele ce şi-au pus în gând să facă”; de parcă ar fi spus: „Vor face păcate şi mai mari!”. Aşa e păcatul! Dacă nu-i oprit de la început, se ridică la mare înălţime, ca şi focul pe care pui lemne. Vezi, dar, că şi luarea darului unirii limbilor este semn al marii bunătăţi a lui Dumnezeu? A împărţit limbile oamenilor ca să nu săvârşească păcate mai mari.
Ţineţi, dar, bine minte, înfigeţi în sufletul vostru şi păstraţi neclintită cugetarea aceasta: Dumnezeu este bun şi iubitor de oameni nu numai când ne face bine, ci şi când ne pedepseşte. Pedepsele şi nenorocirile ce ni le trimite sunt partea cea mai mare a binefacerilor Lui, cel mai mare chip al proniei Sale. Când vezi, dar, că vin foamete, ciumă, secetă, ploaie necontenită, amestecare de anotimpuri şi alte asemenea nenorociri care-i fac pe oameni să sufere, nu te necăji, nici nu te supăra, ci închină-te Creatorului, minunează-te de purtarea Lui de grijă. El e Cel ce a făcut acestea; pedepseşte trupul, ca să înţelepţească sufletul.
– Şi face Dumnezeu aceasta?
– Da, Dumnezeu face aceasta! N-am să preget să spun asta de mi-ar sta în faţă tot oraşul, toată lumea! O, de-aş avea o voce mai puternică decât trâmbiţa, de-aş putea sta pe un loc înalt, ca să strig tuturor şi să afirm cu tărie că da, Dumnezeu face aceasta! Nu din mândrie spun asta, ci am pe profet lângă mine, care strigă şi spune: „Nu este rău în cetate pe care să nu-l fi făcut Dumnezeu” ,
Cuvântul „rău” aparţine omonimiei, numeşte lucruri diferite. Şi vreau să vă arăt însemnarea exactă a acestui cuvânt, ca nu cumva, din pricina omonimiei lui, să confundaţi lucrurile arătate de el şi să huliţi pe Dumnezeu.
5. Rele, adevărate rele, sunt curvia, preacurvia, zgârcenia şi alte nenumărate păcate, vrednice de cele mai grele pedepse şi munci. Sunt iarăşi alte rele, dar, mai bine spus, nu sunt rele, ci se numesc rele: foametea, ciuma, moartea, boala şi toate cele asemenea. Acestea nu sunt rele. De aceea am spus că „se numesc” numai rele.
– Pentru ce?
– Că dacă ar fi rele, n-ar fi pricinile binelui nostru, nu ne-ar potoli mândria, nu ne-ar curma trândăvia, nu ne-ar îmboldi spre râvnă, nu ne-ar face mai cu luare aminte. Scriptura spune: „Când îi omora pe ei, atunci îl căutau şi se întorceau şi reveneau la Dumnezeu” . Este vorba aici de răul care înţelepţeşte pe oameni, care-i face mai străluciţi, mai râvnitori, care-i îndeamnă la filosofie, nu de răul acela vrednic de hulă şi de osândă. Răul acela nu-i opera lui Dumnezeu, ci născocirea voinţei noastre libere; răul acesta vine peste oameni tocmai pentru nimicirea răului aceluia. Scriptura numeşte răul acesta, născut din pedepsele venite peste noi, rău, nu din pricina naturii sale, ci potrivit ideii ce o au oamenii despre el. Într-adevăr, obişnuim să numim rele nu numai hoţia şi desfrânarea, ci şi nenorocirile. De aceea şi Scriptura numeşte nenorocirile, rele, aşa precum le numeşte şi omul. Aceasta vrea să spună proorocul prin cuvintele: „Nu este rău în cetate pe care să nu-l fi făcut Domnul” . Aceasta a arătat şi Dumnezeu prin proorocul, când spune: „Eu sunt Dumnezeu Cel ce fac pace şi zidesc rele” . Dă nenorocirilor numele de „rele”. Despre acest rău vorbeşte şi Hristos în Evanghelie, când spune: „Ajunge zilei răutatea ei” , adică necazul zilei, greutatea zilei.
Se vede, dar, de pretutindeni că prin cuvântul „rău” sau „răutate” Scriptura numeşte pedepsele date nouă pe pământ; iar pe aceste rele, adică pedepse, însuşi Dumnezeu le aduce peste noi, dându-ne astfel cea mai mare dovadă a purtării Sale de grijă faţă de noi. Doctorul nu-i de admirat numai atunci când duce pe bolnav în grădini şi în livezi, nici numai când îl duce la baie şi la scăldătoare, nici numai când îi întinde masă bogată, ci şi când îi porunceşte să stea nemâncat, când îl chinuie cu foamea şi cu setea, când îl ţintuieşte în pat şi-i face din casă temniţă, când îl lipseşte chiar de lumina zilei punând pretutindeni perdele în casă, când îl taie, când îl arde cu fierul înroşit, când îi dă doctorii amare; şi atunci tot doctor este. N-ar fi oare absurd să numim doctor (bun) pe acela care face atâtea rele, iar pe Dumnezeu să-L hulim, să spunem că nu mai poartă grijă de lume, dacă uneori face câte un rău de acesta, dacă aduce, de pildă, peste lume foamete sau moarte? Şi doar El este adevăratul Doctor, şi al sufletelor şi al trupurilor! De aceea adeseori, când omenirea zburdă de fericire, şi e cuprinsă de frigurile păcatelor, Dumnezeu aduce pe lume sărăcie, foamete şi alte nenorociri, şi prin aceste leacuri şi prin altele pe care El le ştie scapă omenirea de boli.
Dar mi se poate spune:
– Numai săracii simt foametea!
– Da, dar Dumnezeu nu pedepseşte omenirea numai prin foamete, ci şi prin alte nenumărate pedepse, într-adevăr, pe cel sărac îl înţelepţeşte adeseori cu foametea, iar pe cel bogat, care se desfătează cu toate bunătăţile, îl înţelepţeşte adeseori cu primejdii, cu boli, cu moarte înainte de vreme. Că Dumnezeu e dibaci şi are felurite leacuri pentru mântuirea noastră. Tot aşa fac şi judecătorii. Pe locuitorii oraşului nu-i cinstesc numai, nici nu-i încurajează numai, şi nici nu le dau numai daruri, ci-i şi pedepsesc adeseori. De aceea ascut săbii, pregătesc gropi, roţi, butuci, călăi şi alte nenumărate feluri de cazne. Ceea ce este pentru judecător călăul, aceea este pentru Dumnezeu foametea. Ca un călău, foametea ne cuminţeşte şi ne abate de la rău.
La fel face şi vierul, nu acoperă numai rădăcina viţei de vie cu pământ, nici nu prăşeşte numai în jurul ei, ci şi taie viţa de vie şi-i retează coardele; iar pentru aceasta vierii se folosesc nu numai de sapă, ci şi de cosoare de tăiat. Cu toate acestea, nu-i ţinem de rău nici pe vieri; dimpotrivă, mai cu seamă atunci îi lăudăm, când îi vedem că retează coardele nefolositoare, ca, prin îndepărtarea celor de prisos, să dea mai multă putere celor rămase.
Nu-i, dar, absurd să lăudăm atâta pe tată, pe doctor, pe judecător, pe vier; să nu ţinem de rău şi să nu învinuim pe tată când îşi alungă fiul din casă, nici pe doctor când chinuie pe bolnav, nici pe judecător când pedepseşte pe cetăţeni, nici pe vier când taie viţa de vie, dar să-L ţinem de rău şi să-L încărcăm de mii şi mii de învinuiri pe Dumnezeu când vrea uneori să ne ridice, ca pe nişte oameni cu capul tulbure, din cumplita beţie care ne duce la păcat? Nu-i oare o nebunie să nu dăm nici atâta dreptate lui Dumnezeu, câtă dăm semenilor noştri?
6. Grăiesc aşa pentru că mă tem de cei ce învinuiesc pe Dumnezeu. Mă tem de ei, ca să nu dea cu picioarele în spini şi să-şi sângereze picioarele, ca să nu arunce cu pietre în cer şi să-şi vatăme capetele.
Am să vă spun însă un lucru şi mai mare decât acesta. Lăsând la o parte întrebarea – prin pogorământ spun asta -dacă Dumnezeu a luat înapoi de la noi spre folosul nostru darurile ce ni le-a dat, am să spun numai atât: dacă ni le-a luat noi n-avem dreptul să-L învinuim. Este stăpân pe bunurile Sale. Când împrumutăm bani de la cineva, îi mulţumim pentru timpul cât ne-a lăsat banii cu împrumut şi nu ne revoltăm când ia de la noi ce este al lui. Spune-mi, pentru ce atunci învinuim pe Dumnezeu când vrea să ne ia cele ale Lui? Nu-i aceasta oare cea mai mare nebunie? Marele şi viteazul Iov n-a făcut aşa! N-a mulţumit mult, mult de tot, numai când a primit darurile, ci şi când i-au fost luate, grăind aşa: „Domnul a dat Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat în veci” . Dacă pentru amândouă trebuie să mulţumim şi dacă, în ea însăşi, luarea darurilor este tot atât de folositoare ca şi darea lor, spune-mi, te rog, ce iertare mai putem avea când lui Dumnezeu, Care-i atât de blând, atât de bun şi atât de purtător de grijă, Care-i mai înţelept decât un doctor, mai iubitor decât un tată, mai drept decât un judecător, mai purtător de grijă decât un vier, ce iertare, zic, mai putem avea când lui Dumnezeu, Care are grijă de sufletele noastre, îi răsplătim cu nemulţumiri în loc de mulţumiri, când ne supărăm pe Acela Căruia trebuie să I ne închinăm? Poate fi oare o nebunie şi o nesimţire mai mare decât nebunia şi nesimţirea acelora care, cu toată ordinea care domneşte în univers, spun că noi suntem lipsiţi de purtarea de grijă a lui Dumnezeu? După cum un om care ar susţine că soarele este şi fierbinte şi rece, ar da dovadă, prin spusa lui, de mare nebunie, tot aşa şi cel care pune la îndoială pronia lui Dumnezeu dă dovadă de şi mai mare nebunie.
Nu-i atât de luminos soarele pe cât de luminoasă-i purtarea de grijă a lui Dumnezeu! Cu toate acestea, îndrăznesc unii să spună că dracii cârmuiesc viaţa noastră!
Ce să fac? Ai Stăpân bun! Vrea mai curând să fie hulit prin aceste cuvinte decât să îngăduie dracilor să te convingă prin proprie experienţă ce înseamnă să fii cârmuit de draci. Atunci ai cunoaşte bine pe propria ta piele răutatea dracilor! Dar, mai bine spus, pot să ţi-o înfăţişez şi acum, dintr-un mic fapt. Nişte îndrăciţi, ieşiţi din morminte, L-au întâmpinat pe Hristos; dracii îl rugau pe Hristos să le îngăduie să intre în turma porcilor. Hristos le-a îngăduit; dracii au plecat şi au aruncat îndată pe toţi porcii în mare . Aşa cârmuiesc dracii! Şi doar dracii nu au nimic cu porcii, ci cu tine! Ţie îţi poartă război neîmpăcat şi duşmănie fără de sfârşit! Dacă dracii n-au putut suferi nici o clipită pe porci, cu care n-au nimic comun, ce nu ne-ar face nouă dacă ne-ar avea în mâna lor, nouă, care le suntem duşmani şi care necontenit îi muşcăm! Ne-ar pricinui nenorociri nemaiauzite! De aceea Dumnezeu i-a lăsat să intre în turma porcilor, ca să cunoaştem răutatea lor în trupurile necuvântătoarelor. Se ştie doar că dracii ar fi făcut îndrăciţilor acelora ce le-au făcut şi porcilor dacă îndrăciţii, chiar pe când erau nebuni, nu s-ar fi bucurat de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu. Şi acum, când vezi un om stăpânit de draci, închină-te Stăpânului, cunoaşte răutatea dracilor! Poţi vedea şi una, şi alta la aceşti îndrăciţi. Şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, şi răutatea dracilor. Răutatea dracilor, când tulbură şi chinuie sufletul îndrăcitului; iubirea de oameni a lui Dumnezeu, când opreşte şi împiedică pe un drac aşa de sălbatic, care locuieşte în om şi doreşte să-l arunce în prăpastie; când nu-i îngăduie să se folosească până la capăt de puterea lui, ci-l lasă să-şi arate numai atâta putere câtă să-l înţelepţească pe om şi să-şi facă vădită răutatea lui.
Vrei să vezi şi dintr-un alt fapt cum cârmuieşte dracul când Dumnezeu îi îngăduie să se folosească de puterea sa? Gândeşte-te la cirezile şi turmele lui Iov. Gândeşte-te cum le-a nimicit într-o clipită! Gândeşte-te la moartea jalnică a copiilor lui, la bubele ce i-au fost aduse pe trupul lui! Şi vei vedea cruzimea şi barbaria răutăţii dracilor, care nu cruţă nimic! Şi vei cunoaşte bine din acestea că, dacă Dumnezeu ar fi dat lumea aceasta pe mâna lor, dracii ar fi amestecat şi tulburat totul, ne-ar fi făcut şi nouă ce au făcut porcilor şi cirezilor de vite, ca să nu ne mai rămână nici o clipită să ne îngrijim de mântuirea noastră. Dacă dracii ar cârmui lumea, n-am fi cu nimic mai buni decât îndrăciţii, dar, mai bine spus, chiar mai răi decât ei. Nici chiar pe îndrăciţi Dumnezeu nu i-a dat cu totul în stăpânirea dracilor, pentru că, dacă i-ar fi dat, ar suferi mai cumplit decât suferă acum.
Aş vrea să pun şi această întrebare celor care susţin că dracii cârmuiesc lumea: Ce neorânduială observă ei în lume ca să aibă vreun temei să spună că dracii ocârmuiesc viaţa noastră? Vedem doar că soarele merge, de atâţia şi atâţia ani, în fiecare zi în bună rânduială; variatul cor al stelelor păstrează rânduială lor; căile lunii sunt neîmpiedicate; desăvârşită e succesiunea nopţii şi a zilei; cele de sus şi cele de jos ca într-un dans plin de armonie se mişcă; dar, mai bine spus, chiar mai desăvârşit decât cel mai desăvârşit dans; fiecare păstrează locul său şi nu iese din drumul pe care i l-a dat Dumnezeu la început, când le-a făcut.
7. Dar mi se poate spune:
– Care-i folosul că cerul, soarele, luna, corul stelelor şi toate celelalte păstrează buna lor rânduială, dar viaţa noastră e plină de dezordine şi neorânduială?
– Ce dezordine, omule, ce neorânduială?
– Cutare se îmbogăţeşte, îmi spui, împilează, răpeşte, fură, înghite în fiecare zi averile săracilor, şi nu îndură nici un necaz. Altul este om bun, cuminte, drept, împodobit cu toate celelalte virtuţi, şi-i chinuit de sărăcie, de boli, de cele mai mari nenorociri.
– Acestea te smintesc?
– Acestea!
– Dar când vezi că mulţi hrăpăreţi sunt pedepsiţi şi că unii sau chiar nenumăraţi oameni virtuoşi se bucură de bunătăţi, pentru ce nu pui capăt unei astfel de judecăţi, pentru ce nu lauzi pe Dumnezeu?
– Pentru că nedreptatea aceasta mă scandalizează mai mult! Pentru ce dintre doi ticăloşi unul este pedepsit, şi altul scapă de pedeapsă, pentru ce dintre doi oameni buni unul este cinstit, iar altul pedepsit?
– Dar tocmai acesta este semnul cel mai vădit al proniei lui Dumnezeu! Dacă ar pedepsi în lumea aceasta pe toţi răii şi ar cinsti în lumea aceasta pe toţi oamenii buni, ar fi de prisos ziua judecăţii. Şi iarăşi, dacă n-ar pedepsi pe nici un rău şi n-ar cinsti pe nici unul dintre oamenii buni, atunci cei răi ar ajunge mai răi şi mai ticăloşi, după cum mulţi dintre cei buni ar ajunge mai trândavi, iar cei care voiesc să hulească pe Dumnezeu L-ar huli şi mai mult şi ar spune, în toată libertatea, că lumea este lipsită de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Dacă acum, când sunt pedepsiţi unii răi şi cinstiţi unii buni, tot se mai spune că Dumnezeu nu poartă grijă de viaţa noastră, ce nu s-ar fi spus dacă nu s-ar face asta? Ce cuvinte n-ar ieşi din gură? Pentru aceasta Dumnezeu pe unii răi îi pedepseşte, iar pe alţii nu; pe unii oameni buni îi cinsteşte, iar pe alţii nu. Nu-i pedepseşte pe toţi, ca să te convingă că este înviere; îi pedepseşte pe unii ca, prin pedepsirea lor, să-i facă pe cei mai trândavi să ajungă, de frică, mai buni. Şi iarăşi, cinsteşte pe unii oameni buni ca, prin cinstirea acestora, să atragă şi pe alţii spre virtute; dar nu-i cinsteşte pe toţi, ca să afli că este un alt timp când va răsplăti pe toţi. Dacă toţi ar primi aici pe pământ ce li se cuvine, oamenii n-ar mai crede în dogma învierii; iar dacă nimeni n-ar primi aici pe pământ ce i se cuvine, cei mai mulţi oameni ar ajunge mai trândavi de cum sunt. Iată pentru ce Dumnezeu pe unii îi pedepseşte, iar pe alţii nu; ca să fie de folos şi celor pedepsiţi, şi celor nepedepsiţi. Unora, ca să le curme răutatea, iar altora, ca să-i înţelepţească prin pedepsirea acelora.
Aceasta se vede din cele spuse de Hristos. Când I s-a vestit că nişte oameni au fost îngropaţi sub dărâmăturile unui turn ce s-a surpat, Hristos a spus: „Credeţi oare că numai aceia au fost păcătoşi? Vă spun că nu! Ci, dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel” . Vezi dar că aceia au pierit pentru păcatele lor; ceilalţi însă n-au scăpat pentru că au fost drepţi, ci pentru ca să ajungă mai buni prin pedepsirea celorlalţi.
– Dar li s-a făcut o nedreptate celor ce au fost pedepsiţi!, ni s-ar putea spune. Ar fi putut şi ei, dacă n-ar fi fost pedepsiţi, să ajungă mai buni prin pedepsirea altora.
– Dumnezeu nu i-ar fi pedepsit dacă ştia că au să ajungă mai buni prin pocăinţă; dar ştia că n-au să ajungă. Cum ar fi lipsit Dumnezeu de câştigul pocăinţei pe cei care aveau să ajungă mai buni prin pedepsirea altora, când El, cu toate că ştie că mulţi n-au să câştige nimic de pe urma îndelungii Lui răbdări, îi suferă cu multă răbdare, împlinindu-Şi bunătatea Lui şi dându-le putinţa să se trezească din nebunia lor? N-au fost, deci, cu nimic nedreptăţiţi. Prin pedepsirea lor a pus capăt răutăţii lor şi li s-a uşurat şi pedeapsa de pe lumea cealaltă, pentru că au suferit aici pe pământ nenorocirea aceea. Tot aşa n-au fost cu nimic nedreptăţiţi nici cei ce n-au fost pedepsiţi. Le era cu putinţă, dacă ar fi vrut, să se folosească de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu pentru schimbarea lor în bine; şi, minunându-se de bunătatea lui Dumnezeu, să se ruşineze de covârşirea răbdării Lui, să se întoarcă la virtute şi să câştige mântuirea lor prin pedepsirea altora. Dar dacă ei stăruie în răutatea lor, nu e de vină Dumnezeu – căci pentru aceasta este îndelung răbdător, ca să-i aducă pe calea cea bună -, ci ei, cei nevrednici de iertare, care nu s-au folosit spre binele lor de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu.
Dar nu-i numai aceasta pricina pentru care nu sunt pedepsiţi aici pe pământ toţi răii, ci mai este şi o altă pricină tot aşa de mare care cere aceasta.
– Care-i aceasta?
– Dacă Dumnezeu ar pedepsi pe oameni îndată ce păcătuiesc, ar smulge de pe pământ înainte de vreme neamul omenesc, şi n-ar mai ajunge să se continue din neam în neam. Şi, ca să ştii că ăsta-i adevărul, ascultă ce spune profetul: „Dacă Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi?” . Dacă vrei chiar să cerci adevărul spuselor profetului, n-ai nevoie să cercetezi cu de-amănuntul viaţa fiecărui om – nici nu-i cu putinţă să ştii cele săvârşite de fiecare -, ci să aducem înaintea ochilor noştri numai acele păcate pe care neîndoielnic le săvârşim, şi ele ne vor arăta lămurit că, dacă am fi pedepsiţi pentru fiecare păcat săvârşit, de mult am fi pierit! Domnul spune că cel care spune fratelui său „nebunule” este vinovat de gheena focului . Şi este cineva dintre noi care să nu fi făcut acest păcat? Ce-ar fi fost dacă ar fi trebuit să fi fost nimiciţi îndată după săvârşirea păcatului? Nu-i aşa că ar fi trebuit să piară şi să dispară neamul omenesc de mult şi de răsmult? Tot aşa, cel care se jură, chiar pe bună dreptate, spune Domnul, face lucrurile celui-rău . Şi este cineva dintre noi care să nu se fi jurat? Dar, mai bine spus, este cineva dintre noi care să nu fi jurat fals niciodată? Mai departe. Cel care se uită la o femeie cu ochi pofticioşi, spune Domnul, a şi preacurvit cu ea . Şi sunt mulţi vinovaţi de acest păcat! Deci, dacă aşa sunt păcatele recunoscute de toţi, dacă aşa sunt de grele, că fiecare dintre aceste păcate, el singur, poate aduce peste noi o pedeapsă neîndurătoare, şi dacă ne mai gândim şi la păcatele ascunse, pe care le ştie numai cugetul nostru, atunci vom vedea mai bine câtă grijă are Dumnezeu de noi că nu ne pedepseşte îndată după fiecare păcat. Prin urmare, când vezi că nu-i pedepsit nici răpitorul, nici zgârcitul, cercetează-ţi cugetul, gândeşte-te la viaţa ta, treci pe dinaintea ta păcatele tale, şi vei vedea că ţie în primul rând îţi este de folos să nu fii pedepsit îndată după fiecare păcat. Pentru aceasta mulţi oameni sunt necruţători cu alţii, pentru că nu se uită la păcatele lor înainte de a se uita la ale acelora! Cu toţii iscodim păcatele celorlalţi oameni, şi pe ale noastre le lăsăm deoparte. Să nu mai facem aşa, ci dimpotrivă! De vezi că unui drept îi merge rău, adu-ţi aminte de Iov! Oricât de drept ar fi acela, nu va fi mai drept decât Iov, nici măcar pe departe! Oricât de multe nenorociri l-ar lovi, nu-l vor lovi atâtea câte l-au lovit pe Iov!
8. Să ne amintim de acestea, şi să încetăm de a învinui pe Dumnezeu, ştiind bine că Dumnezeu nu-l lasă pe un om drept să sufere pentru că l-a părăsit, ci pentru că vrea să-l încununeze şi să-l facă mai strălucitor. Iar dacă vezi pe un om păcătos că suferă pe lumea aceasta, gândeşte-te la paraliticul ţintuit în pat de treizeci şi opt de ani . Că paraliticul a zăcut la pat pentru păcatele sale o spune Hristos. Ascultă: „Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu păţeşti ceva mai rău!” . Vin, dar, peste noi necazuri şi suferinţe sau pentru ca să ne ispăşim păcatele – dacă suntem păcătoşi -, sau pentru ca să primim cununi – dacă suntem drepţi. Deci suferinţele şi necazurile ne sunt de folos fie că suntem drepţi, fie că suntem păcătoşi. Dacă suntem drepţi, ca să ne facă mai străluciţi; dacă suntem păcătoşi, ca să ne cuminţească şi să ne uşureze pedeapsa de dincolo. Pavel ne spune că cel care suferă aici, dacă suferă mulţumind lui Dumnezeu, va avea parte dincolo, în lumea cealaltă, de o pedeapsă mai uşoară. Ascultă: „Pentru aceea sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi mulţi mor. Că dacă ne-am judeca singuri, n-am mai fi judecaţi. Dar fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea” .
Ştiindu-le dar pe toate acestea, aşa să filosofăm despre pronia lui Dumnezeu şi să închidem gura celor care spun că Dumnezeu n-are grijă de lume. Iar dacă ceva din cele ce se întâmplă în lume depăşeşte puterea de înţelegere a minţii noastre, să nu conchidem de aici că Dumnezeu nu are grijă de lume, ci, înţelegând în parte purtarea Sa de grijă, să ne plecăm în cele ce nu le înţelegem nepătrunsei Lui înţelepciuni. Dacă un om nepriceput nu poate înţelege meşteşugul altui om, cu atât mai mult nu poate mintea omenească să înţeleagă nemărginirea proniei lui Dumnezeu. „Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât de nepătrunse căile Lui!” . Cu toate acestea încredinţându-ne deplin şi bine din cele puţine şi asupra întregului, să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate cele ce ni se întâmplă în viaţă.
Mai este un alt argument de nezdruncinat pentru cei care vor să filosofeze despre pronia lui Dumnezeu.
Să-i întrebăm pe cei care tăgăduiesc pronia lui Dumnezeu: „Este Dumnezeu?”. Dacă ne vor spune că nu este, nici să nu le mai răspundem. După cum nu merită să răspunzi nebunilor, tot aşa nici celor care spun că nu este Dumnezeu. Dacă o corabie cu câţiva corăbieri şi călători n-ar putea merge nici un stadiu fără mâna cârmaciului, cu atât mai mult lumea aceasta atât de mare, care are în ea atâtea corpuri alcătuite din diferitele elemente, n-ar fi dăinuit atâta vreme dacă n-ar fi fost pronia lui Dumnezeu, care să o ţină şi să o menţină mereu! Dacă însă, ruşinaţi de credinţa obştească a tuturor oamenilor şi de fapte, ne vor răspunde că este Dumnezeu, să le spunem aşa: Dacă este Dumnezeu, precum şi este, atunci urmează că e şi drept. Că dacă n-ar fi drept, nici n-ar fi Dumnezeu. Iar dacă-i drept, atunci răsplăteşte fiecăruia după merit. Vedem însă că nu toţi sunt răsplătiţi după merit aici pe pământ. E necesar deci să nădăjduim că este o altă răsplată, ca să se arate dreptatea lui Dumnezeu, când fiecare va fi răsplătit după merit.
Argumentul acesta nu-i numai un argument pentru pronia lui Dumnezeu, ci ne face să filosofăm şi despre înviere.
Ştiindu-le dar pe acestea, să cugetăm şi noi la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în lume şi la înviere şi să învăţăm şi pe alţii. Să ne dăm toată silinţa să închidem gura acelora care se pornesc cu furie împotriva lui Dumnezeu şi să-L slăvim pe Dumnezeu în tot ce facem. Aşa vom atrage asupra noastră mai din belşug purtarea Sa de grijă, ne vom bucura de mare ajutor; şi aşa vom putea scăpa de adevăratul rău, şi vom dobândi bunătăţile cele viitoare, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui slava, împreună cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în veci vecilor. Amin.