OMILIA XXXII

din „Omilii la Epistola catre Romani”

[Laude adresate Sfântului Pavel, Apostolul Neamurilor, pe care şi noi se cade a-l urma]

„Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei. Căci unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pântecelui lor, şi prin vorbele lor frumoase şi măgulitoare înşeală inimile celor fără de răutate” (Romani 16, 17-18).
Iarăşi sfătuire, şi rugăciune imediat după sfătuire; căci spunând să se păzească de cei ce fac dezbinări şi să nu asculte de ei, a adăugat: „Iar Dumnezeul păcii va zdrobi repede sub picioarele voastre pe satana” şi „Harul Domnului nostru Iisus Hristos cu voi!” (16, 20).
Acum tu gândeşte-te şi cu câtă înţelepciune îi sfătuieşte, căci el face aceasta nu punându-se în rândul sfătuitorului, ci în rândul rugătorului, ba şi cu multă cinste, căci i-a numit şi fraţi, şi în acelaşi timp îi şi roagă. „Vă îndemn, fraţilor”, zice. Apoi îi face a fi necontenit cu băgare de seamă, arătând prin aceasta viclenia celor ce-i ispiteau. Ca şi cum acei amăgitori erau necunoscuţi pe acolo, le zice: „vă îndemn să vă păziţi”, adică să cercetaţi cu cea mai mare precizie, să aflaţi bine, să iscodiţi cu amănunţime. De cine sau de ce? „Să vă păziţi – zice el – de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o”.
Aceasta mai cu seamă este răsturnarea Bisericii: a se face dezbinări. Aceasta este arma diavolului; aceasta răstoarnă totul pe dos. Întrucât trupul Bisericii este unit, diavolul nu poate găsi loc de intrare; dar facându-se dezbinări, el se furişează pe nesimţite, pătrunde înăuntru, şi pe urmă vin smintelile. Astfel, dar, smintelile vin din dezbinări. Dar dezbinarea de unde vine? De la dogmele sau credinţele ce sunt contra învăţăturii apostolilor. Dar acele credinţe false de unde vin? De la a sluji cineva pântecelui şi celorlalte patimi. „Căci unii ca aceştia, zice, nu slujesc Domnului, ci pântecelui lor”. Aşadar nu ar fi sminteli, nu ar fi dezbinare, dacă nu s-ar plăsmui nici o credinţă împotriva învăţăturii apostolice, ceea ce şi aici arătând-o, Apostolul zicea: „împotriva învăţăturii”. Şi ce să le facem celor dedaţi la astfel de fapte rele? Dar iată că Apostolul nu ne răspunde: „Aruncaţi-vă asupra lor, apucaţi-vă la ceartă cu ei şi bateţi-i cu pumnii”, ci „Depărtaţi-vă de ei”. Dacă ei făceau aceasta din neştiinţă, sau din amăgire, ar fi trebuit să se îndrepte; dar fiindcă de bunăvoie păcătuiesc, atunci fugiţi de ei, zice. Şi în alt loc Apostolul spune aceasta: „Să vă feriţi de orice frate care umblă fără de rânduială” (II Tesaloniceni 3, 6), iar lui Timotei, vorbindu-i de Alexandru făurarul, îi dă acelaşi sfat: „Păzeşte-te şi tu de el” (II Timotei 4, 15). Apoi, luând şi în bătaie de joc pe cei ce îndrăzneau unele ca acestea, arată şi pricina smintelii lor: „Căci unii ca aceia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pântecelui lor”. Şi filipenilor scriindu-le, zicea: „Pântecele este dumnezeul lor” (Filipeni 3, 19).
Dar dacă acesta este subiectul amăgirii lor, apoi modul acestei amăgiri este o altă boală, anume linguşirea. „Şi prin vorbele lor frumoase şi măgulitoare, zice, înşeală inimile celor fără de răutate”. Şi bine a zis „prin vorbele lor frumoase şi măgulitoare”, fiindcă purtarea lor cea plăcută se întindea numai până la vorbe, pe când cugetul le era plin de viclenie. Şi nu zice: „vă înşeală pe voi”, ci „inimile celor fără de răutate”. Şi nu s-a oprit aici, ci, ca să facă mai nesupărător cuvântul spus mai sus, zice: „Căci ascultarea voastră este cunoscută de toţi” (16, 19). „Nu numai eu singur mărturisesc – zice el, măgulindu-i spre încurajare –, ci lumea întreagă”. Şi n-a zis: „înţelepciunea voastră”, ci „ascultarea voastră”, adică înduplecarea voastră spre bine. „Mă bucur deci de voi”. Iar mai departe, după laudă pune şi povăţuirea despre cum trebuie să fie în viitor. Ca nu cumva, fiindcă i-a scăpat de acuzaţii, pe nesimţite ei să se facă mai leneşi, adaugă: „Şi voiesc să fiţi înţelepţi spre bine şi nevinovaţi la rău”. Ai văzut cum iarăşi se atinge de ei, fără să fie bănuit măcar? Faptul la care face el aluzie aici este acela că unii dintre ei se abăteau de la îndatoririle lor.
„Iar Dumnezeul păcii va zdrobi repede sub picioarele voastre pe satana” (16, 20). Fiindcă mai înainte a vorbit despre dezbinări şi de cei ce făceau sminteli, aduce apoi vorba despre Dumnezeul păcii, ca astfel să-i încurajeze de a se izbăvi de acei înşelători, căci Dumnezeu, Care se bucură de pace, va nimici pe toţi tulburătorii ei. Şi n-a zis: „va supune”, ci ceea ce e cu mult mai mult: „va zdrobi”; şi nu numai pe acei amăgitori, ci şi pe generalul, sau căpetenia lor, „pe satana”. Şi nici n-a zis simplu „va zdrobi”, ci „sub picioarele voastre”, astfel ca biruinţa ei să o culeagă, iar prin acest trofeu să se umple de strălucire.
„Harul Domnului nostru Iisus Hristos cu voi!”. Arma cea mai puternică, zidul cel nebiruit, turnul ce nu se clatină, acesta este harul Domnului Iisus Hristos; şi le-a amintit de acest har, spre a-i face mai cu bunăvoinţă şi mai ageri în lupte. „Dacă – zice – v-aţi izbăvit prin har de cele cu mult mai grele, apoi cu atât mai mult vă veţi izbăvi de cele mai mici şi mai uşoare, când aţi devenit şi prietenii harului, şi când aţi contribuit şi voi cu cele ce se cuvin”. Ai văzut cum el niciodată nu se referă la rugăciune fără fapte şi nici la fapte fără rugăciune? Mărturisind, deci, supunerea şi ascultarea lor, la urmă a mărit faptul, arătând că avem nevoie de amândouă, adică şi de cele cuvenite nouă, şi de ajutorul lui Dumnezeu, dacă voim a dobândi mântuirea. Nu numai înainte am avut, ci şi acum avem nevoie de harul Lui, oricât am fi noi de mari şi de lăudaţi.
„Vă îmbrăţişează Timotei, cel împreună-lucrător cu mine” (16, 21). Ai văzut iarăşi laudele cele obişnuite? „Şi Luciu şi Iason şi Sosipatru, cei de un neam cu mine”. Despre acest Iason aminteşte şi Luca, care ne prezintă vitejia lui, căci gloatele îl trăgeau şi-l târau la mai marii cetăţii, strigând (Faptele Apostolilor 17, 6). Şi ceilalţi desigur erau dintre cei mai însemnaţi, căci nu în zadar pomeneşte de ei ca rude ale sale, dacă aceia n-ar fi avut evlavia cu care să-i semene Lui.
„Vă îmbrăţişez în Domnul eu, Tertius, care am scris epistola” (16, 22). Nici aceasta nu este o mică laudă, de a fi scriitor al lui Pavel, dar el nu a făcut aceasta ca să se laude pe sine, ci ca să atragă spre el dragostea lor cea fierbinte, pentru slujba împlinită cu această ocazie.
„Vă îmbrăţişează Gaius, gazda mea şi a toată Biserica” (16, 23). Ai văzut ce fel de cunună i-a împletit şi acestuia, care a dat dovadă de atât de mare ospitalitate, încât făcuse loc în casa sa întregii adunări? Când auzi că el a fost gazda lui Pavel, să nu-i admiri numai generozitatea, ci şi rigoarea şi curăţenia vieţii lui, căci dacă n-ar fi fost vrednic de virtutea lui Pavel, nici acela nu ar fi poposit în casa lui.
„Vă îmbrăţişează Erast, vistiernicul cetăţii, şi fratele Cvartus”. Nu fără rost a specificat Apostolul: „vistiernicul cetăţii”, după cum nu fără rost scria şi filipenilor: „Vă îmbrăţişează pe voi cei din casa Cesarului” (Filipeni 4, 22), ca să le arate că propovăduirea Evangheliei s-a întins şi la cei mai mari.
„Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi toţi. Amin!” (16, 24). Ai văzut de unde se cuvine a începe şi unde se cuvine a sfârşi în toate şi pretutindeni? Căci iată că Apostolul de aici, anume de la harul Domnului Iisus Hristos, a pus temelie epistolei sale, şi de aici i-a pus şi acoperământ, invocând şi dorindu-le lor pe mama tuturor darurilor şi a toată binefacerea. Aceasta este mai cu seamă însuşirea de căpătâi a dascălului plin de forţă, ca el nu numai prin cuvânt, ci şi prin rugăciuni să folosească ucenicilor. De aceea şi zicea: „Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului” (Faptele Apostolilor 6, 4).
Dar oare cine se va ruga lui Dumnezeu şi pentru noi, de vreme ce Pavel s-a dus de aici? Toţi cei ce imită pe Pavel, numai dacă ne vom arăta vrednici de această mijlocire, pentru ca astfel nu numai aici să auzim glasul lui Pavel, ci şi acolo ducându-ne, să ne învrednicim de a vedea pe acest atlet al lui Hristos. Sau, mai bine zis, dacă noi îl vom asculta aici, atunci şi acolo îl vom vedea negreşit; deşi nu vom sta aproape de el, pentru mai mica noastră vrednicie, îl vom vedea însă aproape de tronul împărătesc, strălucind acolo unde heruvimii Îl slăvesc pe Dumnezeu, iar serafimii zboară roată împrejurul Lui. Acolo îl vom vedea pe Pavel împreună cu Petru, ca fruntaşi ai cetei sfinţilor, şi ne vom bucura de dragostea lui cea adevărată. Căci dacă el, aici fiind, iubea atât de mult pe oameni, apoi cu atât mai mult acolo va arăta dragostea lui cea fierbinte.
Eu de aceea iubesc şi Roma, deşi am cuvinte de a o lăuda şi pentru altele, ca de pildă pentru măreţia, pentru vechimea, pentru frumuseţea ei, pentru mulţimea poporului de acolo, pentru ordinea ei împărătească, pentru bogăţia şi pentru izbânzile romanilor în războaie, dar lăsând la o parte toate celelalte, zic, eu de aceea o fericesc, pentru că şi trăind el le-a scris şi-i iubea atât de mult pe romani, şi fiind printre dânşii, le vorbea şi-i încuraja, şi chiar viaţa acolo şi-a sfârşit-o! De aceea şi este renumită acea cetate mai cu seamă pentru acest fapt decât pentru celelalte. După cum trupul are doi ochi, tot aşa şi Roma are ca şi doi ochi ce strălucesc: trupurile acestor sfinţi [Petru şi Pavel]. Nu este atât de strălucit cerul, când soarele îşi revarsă razele sale, pe cât de strălucită este cetatea romanilor, care revarsă din ea lumina cea nestinsă a acestor două făclii şi o trimite să strălumineze până la marginile lumii. De acolo are să fie răpit la cer Pavel, de acolo Petru. Judecaţi voi înşivă şi înfricoşaţi-vă, ce fel de privelişte va vedea atunci bătrâna Romă! Va vedea pe Pavel deodată sculat din sicriul acela împreună cu Petru, înălţându-se în văzduh, întru întâmpinarea Domnului. Ce minunate raze trimite lui Hristos cetatea Romei! Cu ce splendide cununi este ea împodobită! Cu ce lanţuri de aur este încinsă şi ce izvoare fără seamăn are! De aceea admir eu cetatea aceasta, iar nu pentru aurul ei cel mult, nu pentru coloanele ei cele frumoase, nu pentru celelalte fantezii ce se găsesc acolo, ci pentru aceşti doi stâlpi neclintiţi ai Bisericii.
Dar cine oare mi-ar dărui puterea să îmbrăţişez acum trupul lui Pavel, să mă lipesc de mormântul lui, să văd ţărâna aceea a lui care a împlinit cele lipsite ale lui Hristos, a celui ce-i purta rănile Lui, a celui ce a semănat pretutindeni propovăduirea Evangheliei Lui? Cine mi-ar da puterea să văd ţărâna gurii lui, prin care Hristos Însuşi grăia şi prin care lumina scăpăra mai frumos decât orice fulger, iar glasul îi vuia mai tare decât orice tunet, aşa încât demonii fugeau cutremuraţi? Prin acea fericită gură de ţărână care grăia oarecând: „Aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei” (Romani 9, 3), vorbind şi împăraţilor fără să se ruşineze, am cunoscut pe Pavel, dar şi pe Stăpânul lui Pavel! Nu atât de grozav este pentru noi tunetul, pe cât de grozavă era vocea lui Pavel pentru demoni. Dacă demonii se înfricoşau şi de veşmintele lui, apoi cu atât mai mult de glasul lui. Acest glas îi alunga legaţi; acest glas a curăţit întreaga lume; acest glas a dezlegat bolile, a scos răutatea, a readus adevărul cel întru Hristos, şi în Duhul lui Hristos a colindat pământul de la Răsărit la Apus. Ceea ce sunt heruvimii pentru Hristos, aceea era glasul lui Pavel, căci după cum El stă pe acele puteri cereşti, tot aşa şedea şi pe glasul lui Pavel. Căci s-a făcut vrednic de a primi pe Hristos acel glas, grăind cele pe care Hristos le iubea, şi ridicându-se până la înălţimi negrăite, aidoma cu serafimii.
Într-adevăr, ce poate fi mai înalt decât acel glas care zicea: „Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus” (Romani 8, 38, 39)? Câte aripi ţi se pare că are acest glas? Şi câţi ochi? De aceea zicea: „Căci gândurile lui [ale diavolului] nu ne sunt necunoscute” (II Corinteni 2, 11). De aceea demonii fugeau grămadă, şi nu numai când el grăia, ci chiar şi numai când din depărtare îi zăreau veşmântul.
Aş voi să văd ţărâna acestei guri, prin care Hristos a vorbit lucruri mari şi nemaigrăite, ba încă mai mari decât prin propria Sa gură; căci după cum a lucrat prin ucenicii Săi lucruri mai mari decât El Însuşi a săvârşit în trup omenesc, tot aşa a şi grăit prin ei şi cuvinte mai mari decât grăise El la început. Aş voi să văd ţărâna acelei guri prin care Duhul a dat lumii întregi acele minunate proorocii. Căci ce bun n-a lucrat acea gură? Demoni a alungat, păcate a dezlegat, tirani a amuţit, limbile filosofilor le-a îngrădit, lumea întreagă a adus-o înaintea lui Dumnezeu, pe barbari i-a făcut să cugete, pe toate le-a orânduit pe pământ, ba încă şi celor din ceruri le-a poruncit uneori, după puterea ce-i fusese dată lui!
Şi nu numai ţărâna gurii, ci şi acea a inimii lui aş voi să o văd, pe care nu ar greşi cineva dacă ar numi-o inima lumii întregi, izvorul miliardelor de bunătăţi, izvodul şi temeiul vieţii noastre! Căci Duhul vieţii de acolo se împărţea la toţi şi se comunica membrelor lui Hristos; nu era trimis prin artere, ci prin dreapta voire a faptelor celor bune. Atât de largă era inima lui, încât putea primi în ea cetăţi întregi, ţări şi naţiuni, după cum şi însuşi zice: „inima noastră s-a lărgit” (II Corinteni 6, 11). Cu toate acestea, acea inimă largă se strâmtora de multe ori de mâhnire, însă dragostea iarăşi o lărgea, precum zice: „Căci din multă supărare şi cu inima strânsă de durere, v-am scris cu multe lacrimi” (II Corinteni 2, 4). Acea inimă spulberată aş voi să o văd; acea inimă care pârjoleşte pe fiecare dintre cei pierduţi şi care vede mai presus de toate pe Dumnezeu: „Cei curaţi cu inima, zice, vor vedea pe Dumnezeu”. (Matei 5, 8). Acea inimă care s-a făcut jertfă, după cuvântul proorocului: „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit” (Psalmul 50, 19), care a fost mai înaltă decât cerurile, mai largă decât lumea, mai strălucită decât văpaia soarelui, mai arzătoare decât focul, mai tare decât diamantul; acea inimă care slobozea din ea râuri de apă curată: „Râuri de apă vie, zice, vor curge din pântecele lui” (Ioan 7, 38); acea inimă, zic, în care era izvorul ce fremăta şi ţâşnea în sus, care adapă nu numai faţa pământului, ci şi sufletele oamenilor, de unde nu numai râuri, ci şi fluvii de lacrimi curgeau zi şi noapte; acea inimă care a trăit în viaţa cea nouă, iar nu în aceasta a noastră: „Nu eu mai trăiesc, zice, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Prin urmare, inima lui Hristos era inima lui Pavel, era lespedea Duhului Sfânt şi cartea harului Său; era acea inimă care tremura pentru păcatele străine, după cum zice: „Mă tem de voi, ca să nu mă fi ostenit la voi în zadar” (Galateni 4, 11), şi: „Nu cumva, precum şarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui, tot aşa să se abată şi gândurile voastre” (II Corinteni 11, 3), şi: „Nu cumva, venind, să nu vă găsesc pe voi aşa precum voiesc” (II Corinteni 12, 20). Acea inimă, zic, care pentru Hristos se şi temea, dar se şi îmbărbăta, după cum zice: „Sunt încredinţat că nici îngerii, nici puterile nu vor putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Hristos” (Romani 8, 38, 39). Acea inimă care s-a învrednicit a iubi pe Domnul Hristos aşa precum nimeni nu L-a mai iubit vreodată, care dispreţuia de la înălţimea dragostei ei moartea şi gheena, şi care se topea de lacrimile fraţilor în suferinţă: „Ce faceţi, zice, de plângeţi şi-mi sfâşiaţi inima” (Faptele Apostolilor 21, 13)? Acea inimă care, deşi era mai tare ca stânca, totuşi nu putea răbda de a se îndepărta de tesaloniceni pentru puţină vreme!
Aş voi să văd ţărâna mâinilor lui în lanţuri, prin punerea cărora se acordă harul Duhului, şi cu care el scria sfintele lui epistole. „Vedeţi cu ce fel de litere v-am scris eu, cu mâna mea” (Galateni 6, 11), şi iarăşi: „Salutarea cu mâna mea, Pavel” (I Corinteni 16, 21) –acele mâini pe care văzându-le vipera aceea, a căzut în foc!
Aş voi să văd şi ţărâna ochilor lui celor orbiţi spre binele neamului omenesc, celor ce iarăşi au văzut şi şi-au îndreptat privirile la mântuirea lumii întregi, celor ce s-au învrednicit de a vedea pe Hristos şi în trup, celor ce vedeau cele pământeşti, şi nu le vedeau, celor ce nu ştiau ce este somnul, celor ce privegheau în mijlocul nopţii, celor ce nu sufereau cele ale ochilor!
Aş voi să văd şi ţărâna acelor picioare care au alergat lumea întreagă şi nu s-au obosit; care erau legate în butuci pe când temniţa s-a clătinat; care au perindat şi ţările locuite, ca şi întinsurile pustiei.
Şi ce trebuie a mai spune îndeosebi? Aş voi să văd mormântul lui, unde sunt puse în păstrare armele dreptăţii, armele luminii, acele mădulare care acum viază, şi care pe când el via erau moarte; acele mădulare în care Hristos via; acele mădulare care s-au răstignit lumii, mădularele lui Hristos, care erau îmbrăcate cu Hristos; acele mădulare care au fost templul Duhului, clădirea mai sfântă decât toate; acele mădulare legate cu Duhul, pironite cu frica de Dumnezeu, şi care aveau pe ele pecetea rănilor lui Hristos!
Acest trup păzeşte şi apără acea cetate; acest trup care o ţine mai în siguranţă decât toate turnurile şi decât toate şanţurile de apărare. Şi după trupul lui, aş voi să văd şi trupul lui Petru, pe care chiar trăind îl cinstea, după cum însuşi spune: „M-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa” (Galateni 1, 18). De aceea şi ducându-se de aici, l-a învrednicit harul de a-l pune în acelaşi mormânt cu Petru.
Aş fi voit să văd pe leul duhovnicesc, căci întocmai ca şi leul slobozind foc în cetele de vulpi, aşa făcea şi el când se azvârlea în dezbinările filosofilor şi în mijlocul demonilor, şi ca o săgeată de trăsnet se arunca în armatele diavolilor. Nici nu îndrăzneau de a se pune în rând de bătaie faţă de dânsul, căci atât de mult se temeau de el şi tremurau, încât de i-ar fi văzut numai umbra, sau i-ar fi auzit numai glasul, de departe o şi luau la goană. Căci efesenilor le spunea într-un rând: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor” (Efeseni 6, 12), după care imediat aşază şi premiile: căci lupta noastră, zice, nu este întru cele pământeşti, ci întru cele cereşti. Iar altădată spunea: „Nu ştiţi, oare, că noi vom judeca pe îngeri?” (I Corinteni 6, 3).
Toate acestea cugetându-le, iubiţilor, să stăm eu bărbăţie. Fiindcă şi Pavel a fost om ca şi noi, împărtăşindu-se de aceeaşi fire ca şi noi, şi toate celelalte le-a avut deopotrivă cu noi. Dar fiindcă a arătat o atât de mare dragoste pentru Hristos, a covârşit şi cerurile, şi a stat împreună cu îngerii. Aşa că, dacă am voi şi noi să ne ridicăm cât de puţin şi să aprindem acel foc în noi, vom putea călca pe urma acelui sfânt. Dacă aceasta ar fi peste putinţele noastre, atunci n-ar fi mai strigat el, zicând: „Fiţi următori ai mei, precum şi eu sunt al lui Hristos” (I Corinteni 11, 1). Deci nu numai să-l admirăm şi să ne minunăm de dânsul, ci să-l şi imităm cu râvnă vie, ca astfel să ne învrednicim a-l vedea acolo, când ne vom muta de aici, şi să ne împărtăşim şi noi de cinstea lui cea mare. Acesteia fie cu toţii să ne învrednicim, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.